7.3. Inflorescenţe.

Dispoziţia florilor pe tulpină, în general, constituie un caracter constant în

cadrul grupelor sistematice şi depinde de tipul de ramificare al tulpinii.
Florile pot fi solitare în cazul când tulpinile sunt neramificate ghiocel, lalea,
narcis, brăduşă ) sau grupate mai multe împreună, formând inflorescenţe simple ori
compuse.
Dimensiunile inflorescenţelor şi numărul florilor în ele este foarte diferit. La
unele specii de rogoz inflorescenţa poate fi alcătuită de circa 300 flori. Ce-a mai
spectaculoasă inflorescenţă o are palmierul Corypha umbraculifera cu o lungime
de 10 metri şi circa 6 mln. flori.
Există grupe de plante inflorescenţele cărora sunt specializate. Aşa exemple
întîlnim la plante din familia Composite cînd într-o inflorescenţă sunt flori fals
ligulare cu funcţie de atracţie a insectelor şi flori tubulare, fertile cu funcţie de
formare a seminţelor.
După modul de creştere în lungime a axei principale, prezenţa sau absenţa
pedicelelor florali, se deosebesc inflorescenţe monopodiale, racemoase sau
nedefinite şi simpodiale, cimoase sau definite.
Inflorescenţe monopodiale. Axul principal are creştere continuă, iar axele
laterale mai puţin dezvoltate se termină cu o floare şi înflorirea are loc succesiv de
la baza axului spre vârf sau în mod centripet.
Inflorescenţele monopodiale pot fi simple şi compuse. Dintre inflorescenţele
monopodiale simple larg răspândite sunt:
Spicul, alcătuit dintr-un ax lung, pe care se dispun flori sesile la patlagină.
Spicul cu axa principală flexibilă, pendentă şi cu flori unisexuate se numeşte ament
sau mâţişori, aşa cum întâlnim la salcii, plopi, mesteacăn, alun, stejar, nuc.
Racemul, pe axul principal sunt dispuse flori pedicelate, alterne la mălin,
salcâm alb, salcîm galben, sulfină, lupin, traista ciobanului .
Corimbul este asemănător cu racemul numai că florile au pedicele de lungimi
diferite şi ajung să fie aproape la acelaşi nivel: vişin turcesc, păr pădureţ, cununiţă.
Spadixul, se aseamănă cu spicul, dar axa principală este puternic îngroşată şi
pe ea se formează flori sesile, unisexuate, protejate de o frunză modificată
(hipsifilă) numită spată, ca la coada zmeului, rodul pământului, papură. Tot spadice
este şi ştiuletele (inflorescenţa femelă) de la porumb, dar care este învelit de mai
multe hipsofile numite pănuşi.
Umbela se caracterizează prin faptul că pedunculii florali de aceiaşi lungime,
înseraţi în acelaşi loc, dispun florile la acelaşi nivel. Bracteele de la baza florilor
alcătuiesc involucrul: ceapă, usturoi, corn, ciresc păsăresc, ciuboţica cucului.
Capitulul are axa scurtă, îngroşată, globuloasă sau disciformă, uneori cu un
involucru la bază, pe care se dispun flori sesile sau scurt pedicelate, ca la speciile
de trifoi, scai, văduvele.
Calatidiul (antodiul) este asemănător cu capitulul, dar axa e lăţită este
disciformă sau convexă şi totalitatea bracteelor alcătuiesc involucrul. Calatidiu
convex întâlnim la muşeţel, iar sub formă de disc la păpădie, bănuţi şi la alte multe
specii de Asteraceae.
 Inflorescenţele monopodiale pot fi şi compuse (hemotactice), caz în care axa
principală se ramifică de mai multe ori iar florile sunt purtate de axele secundare,
adică sunt formate din inflorescenţe simple de acelaşi tip. Dintre cele mai
principale sînt: racemul compus ca la viţă de pădure, viţă de vie, liliac; corimbul
compus la scoruş de munte, coada şoarecelui, soc; umbelă compusă la majoritatea
speciilor din familia Apiaceae; calatidiu compus la floare de colţ; spic compus ca
la grîu, secară, orz cultivat, pir, orz pădureţ.
Când spiculeţele sunt lung pedunculate inflorescenţa se numeşte panicul
(mătură), ca la: iarba câmpului, trestioară, ovăz gol, specii de obsigă, mei, păiuş.
Inflorescenţa masculină la porumb,
Inflorescenţe simpodiale. Axul principal are o creştere definită, se termină
cu o floare şi la fel axele secundare. Apariţia florilor este succesivă, de la vârf spre
bază şi centrifug.
Frecvent se întâlnesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale simple:
monocaziul sau cima unipara, dicaziul sau cima bipara şi pleiocaziul sau cima
multipara.
Monocaziul se caracterizează prin faptul că ramificaţiile sunt unilaterale,
terminându-se cu o floare şi prezintă mai multe variante: cimă scorpioidă la familia
Boraginaceae - mierea ursului, tătăneasă, miruţă, turiţă; cimă helicoidală la
săbiuţă, cimă în evantai la speciile genului Iris şi cimă seceră sau drepaniul la
familia Juncaceae.
Dicaziul are axa principală terminată cu o floare, iar sub ea, de la primul nod
pornesc două ramuri opuse, mai lungi ca axa principală, terminate cu o floare,
ramificarea cărora continuă în acelaşi mod, deci apare o falsă dihotomie. Acest tip
de inflorescenţă se întâlneşte la familia Caryophyllaceae - steluţă, rocoţel, garofiţe,
săpunăriță.
Pleiocaziul se caracterizează prin faptul că sub axa principală se dezvoltă mai
multe ramuri secundare, dispuse în verticil şi care se pot ramifica la fel, ca de
exemplu la familia Euphorbiaceae cu mai multe specii de alior, Crassulaceae
genurile Sedum şi Sempervivum.
Inflorescenţele simpodiale pot fi şi compuse sau homotactice: cincin compus
la vanilie de câmp, dicaziu compus la guşa porumbelului, săpunăriţă, pleiocaziu
compus la boz.
În natură se întâlnesc şi inflorescenţe compuse, mixte, polimorfe sau
heterotactice, alcătuite din diferite tipuri de inflorescenţe simple, simpodiale sau
monopodiale. Spre exemplu: racem de umbele la ederă; racem de calatidii la
captalan; corimb de calatidii la coada şoarecelui; umbelă de spice ca la pir gros;
panicul de calatidii la pelin alb; dicazii de minicazii la tei argintiu; spice de dicazii
ca la carpen; amenţii de dicazii la speciile de arin şi mesteacăn.