CAPITOLUL I.

CURENTE ȘI STIL
În cadrul acestui capitol am prezentat conceptele de curent și stil funcțional. În plus,
am realizat o clasificare a curentelor literare întâlnite în operele lui Liviu Rebreanu:
romanstism, realism, am analizat romanul psihologic sau de analiză și am identificat tipurile
de stiluri funcționale.
I.1.Definirea conceptelor: curent, stil și clasificarea lor
Derivând dintr-o viziune istoristă asupra literaturii, conceptul de curent literar se
iniţiază pe fundaţia unor teze referitoare la caracterul diacronic al valorilor literare. Ori,
literatura, creaţie a spiritului în ansamblu, este o valoare relativă, dependentă de perioada
istorică, în care apare şi de mediul socioetnic.
Conform dicționarului explicativ al limbii române conceptul de curent literar este
definit astfel: ,,concept cu implicații istorice și stilistice, devenit o categorie istorico-literară,
care se referă la un grup mai numeros de scriitori, solidar uniți si însuflețiți de aceleași
principii estetice și ideologice și de similitudini stilistice, într-o anumită perioadă din evoluția
literaturilor naționale sau a literaturii universale’’.
Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române curentul literar este acea mișcare
literară care reunește un număr de scriitori în baza unui program eseistic sau a unor înclinații
comune. Scriitorii care aparțin aceluiași curent literar respectă caracteristicile stilului
respectiv, reușind totodată să își păstreze originalitatea și să dea o notă proprie creațiilor
literare.
Fiecare curent literar se dezvoltă într-un context cultural și geografic larg, de regulă
internațional și acoperă o perioadă mai lungă de timp.
Definiţiile sunt de uz didactic, incapabile să cuprindă toate subtilităţile fenomenului,
deoarece un curent literar este, în viziunea lui Adrian Marino ,,un fenomen viu, un organism,
care are ritmul, curba, istoria şi destinul său ireversibil), din aceste motive fiind imposibilă
încadrarea sa mecanică în nişte definiţii clişeizate.
În cadrul articolului ,,Curente literare- ghid de studiu’’ este ilustrată următoarea
clasificare a curentelor literare:
1. Literatura română veche și literatura română premodernă
 Umanismul
 Iluminismul
2. Perioada pașoptistă
 Perioada pașoptistă
  Criticismul junimist
 Clasicismul
 Romantismul (pașoptist + eminescian)
 Realismul
3. Perioada interbelică
 Simbolismul
 Modernismul
 Orientări avangardiste/Avangardismul
 Tradiționalismul
4. Perioada postbelică
 Neomodernismul
 Postmodernismul
Trăsăturile curentului literar sunt:
- este un fenomen foarte complex, rezultat din multiple interferenţe între curente;
- nu există niciodată izolat, într-un curent pot coexista însemnele mai multor mişcări
(chiar şi în opera aceluiaşi scriitor, cum ar fi M. Eminescu);
- nu poate avea date exacte de apariţie sau dispariţie, periodizarea este una
convenţională, în funcţie de primatul unor principii estetice, al unei tradiţii literare, unele
definindu-se abia din perspectiva posterităţii (de ex., romantismul, realismul);
- poate fi reprezentat de un manifest literar sau mai multe şi care poate fi urmat sau nu;
- poate fi generat de evenimente culturale, de tendinţele estetice ale unei perioade
istorico-literare, de influenţa unui „major" cultural (sau o personalitate creatoare puternică).

I.2.Realismul
Realismul (lat. realis > fr. réalisme - „realism"), mişcare literară, care apare în secolul
al XIX-lea în Franţa, ghidată de tendinţa de a reflecta obiectiv viaţa.
În absenţa unui manifest literar sau a unei teoretizări, realismul apare la începuturile
sale concretizat deja în operele lui Honoré de Balzac, căruia îi revine şi primatul consemnării
unor trăsături ale fenomenului în prefaţa la ediţia din 1842 a Comediei umane. Angajându-se
prin arta sa în rolul de „secretar al realităţii", el îşi propune să devină „un pictor mai mult sau
mai puţin fidel (...) al tipurilor umane, povestitorul dramelor vieţii intime, arheologul
mobilierului social, nomenclatorul profesiilor, înregistratorul binelui şi al răului".
 Termenul „realism" este cunoscut încă din evul mediu, când desemna o categorie
filosofică opusă idealismului. Mai târziu, pictorul francez Gustave Goubet îşi intitulează
expoziţia cu genericul La Réalisme, motivând alegerea prin faptul că viaţa este sursa de
inspiraţie pentru arta sa.
Printre primii scriitori realiști din literatura universală se numără Honoré de Balzac,
supranumit și „părintele realismului”, unul dintre cele mai mari scriitori ai tuturor timpurilor.
Opera lui are la bază, aproape în întregime, aceeași idee genială: reconstruirea, în scris, a unui
Paris imaginar. Toate cărțile sale comunică, astfel, între ele, deoarece unele personaje care în
anumite romane ocupă un rol secundar, apar în altele, cu rol principal. 
„Comedia Umană” numără nu mai puțin de 95 de lucrări terminate și te poartă din
casă în casă, prin viețile oamenilor de pe fiecare treaptă a societății, de la bancheri și doctori,
la cămătari și oameni care au pierdut tot ce aveau, pentru a reda viața de atunci așa cum era,
în cele mai mici detalii.
Doctrina realismului, însă, se consideră enunţată prin apariţia în 1857 a publicaţiei Le
Réalisme, unde francezul Jules Champfleury discută despre o artă literară inspirată de
realitate, imaginaţia fiind considerată „regina erorii şi falsităţii".
Deşi coexistă în secolul al XIX-lea cu romantismul, realismul se consideră o reacţie
antiromantică. Trăsătura principală a mişcării este caracterul veridic al reprezentării realităţii,
revenirea la principiul mimesisu-lui negat anterior de romantism.
Aria tematică a operelor realiste se rezumă preponderent la societate, aspecte ale vieţii
sociale, relaţiile sociale, adevărul social, problematica filosofică şi psihologică (ultima
caracteristică în special realismului rus).
Lucrările se disting prin obiectivitate, rigoarea observaţiilor, lipsa de idealizare. În
ansamblu, operele realiste constituie o critică aspră a aspectelor negative din societate.
Procedeele specifice realismului sunt: tipizarea, zugrăvirea personajelor tipice în
împrejurări tipice, analiza psihologică, colajul.
Speciile preferenţiale sunt schiţa, nuvela, romanul, reportajul.
Stilul scrierilor este sobru, impersonal, lipsit de artificii.
În literatura română, accente realiste apar la paşoptişti, la Ion Creangă, la I. L.
Caragiale. Roman realist prin atmosferă se consideră Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon,
realism autentic întâlnim la Ioan Slavici în Mara, maturitatea estetică a realismului românesc
o marchează mai târziu opera lui L. Rebreanu, M. Preda etc.
 Reprezentanţi: Stendhal, Honoré de Balzac, G. Flaubert (Franţa), Ch. Dickens, W.
Thackeray, G. Eliot (Anglia), N. V. Gogol, F. M. Dostoievski, L. N. Tolstoi, A. P. Cehov
(Rusia), H. Ibsen (Norvegia), M. Twain (SUA).
Trăsăturile realismului:
 Inspirată din fapte reale, opera realistă nu expune fapte care s-au petrecut cu adevărat,
ci evenimente fictive, dar prezentate astfel încât s-ar produce într-un mod credibil;
 Atenția este concentrată asupra detaliilor, iar intenția surprinde epoca în
complexitatea ei;
 Preferința pentru o tematică socială;
 Prezentarea individului în relațiile cu mediul social în care trăiește;
 Personajul nu se află în situații excepționale, ci are o condiție mediocră, dramatică și
complexă.
 Crearea unor personaje în situații tipice, deoarece personajele realiste sunt complexe și
au dinamică interioară;
 Caracterul de frescă al operelor;
 Preferința pentru un stil sobru;
 Cultivarea observației în descrierea realității ori în portretele personajelor;
 Tehnica detaliului;
 Preferința la nivel naratologic pentru narațiunea la persoana a III-a, pentru un narator
obiectiv, impersonal, omniprezent, omniscient.

I.3. Realismul în romanul Ion

Opera lui Liviu Rebreanu se înscrie în modelul realismului de tip obiectiv,
contribuind, în perioada interbelică, la înnoirea romanului românesc, prin două direcții:
observația socială (Ion, Crăișorul, Răscoala) și romanul psihologic (Pădurea spânzuraților,
Adam și Eva, Ciuleandra). 
Ion este un roman realist de tip obiectiv, apariția lui marcând o schimbare de atitudine
față de viața rurală, pe care o transfigurează în mod obiectiv. Rebreanu este adeptul
romanului realist de tip balzacian, în care importante sunt acțiunea și personajele.
În viziunea sa, literatura este „creație de oameni și de viață”, scopul ei este acela de a
crea „pulsația vieții”, exprimând astfel dezideratul realist al autenticității în artă. După
clasificarea lui Manolescu, Ion este un roman doric, formulă a romanului românesc de până la
jumătatea perioadei interbelice, care „aparține unei vârste biblice de început și unui creator la
fel de impasibil ca și Creatorul”.
Caracterul realist al romanului Ion: realismul se caracterizează printr-o reprezentare
veridică a vieții, prin absența idealizării personajelor și a circumstanțelor în care evoluează
acestea. Pentru că țara noastră s-a aflat secole de-a rândul dominată de o civilizație
predominant arhaică s-a creat și în literatură o adevărată tradiție de scriitori care prezintă o
galerie de ipostaze ale țăranului: I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu și M. Preda. Alte
trăsături realiste identificabile în text sunt:
 Simetria compozițională, finalul este închis, aduce rezolvarea conflictelor, existând o
scenă similară horei și la final.
 Fixarea cadrului spațio-temporal în incipit prin numeroase date topografice si
toponimice.
 Perspectiva narativă obiectivă, aparținând unui narator omniscient; narațiunea este la
persoana a III-a, focalizarea 0, viziunea „dindărăt”; încadrându-se potrivit tipologiei
lui N. Manolescu, categoriei „doricului.”
 Scena de masă = hora, oferă o schiță portret a personajelor, pune în lumină relațiile
dintre acestea și anunță principalele conflicte.
 Caracterul monografic, romanul oferind o perspectivă bogată asupra lumii țarănești
ardelenești din perioada stăpânirii austro-ungare.
 Tehnica detaliului semnificativ, fie că este vorba despre descrierea mediului, fie că
este vorba despre descrierea personajelor.
 Se urmărește influența mediului asupra individului.
 Apar personaje tipice, reprezentative pentru clase și categorii sociale: Ion = tipul
țăranului
 Se impune ca tip uman parvenitul, iar ca valoare banul, urmărindu-se poziția socială
dobândită prin înșelăciune,căsătorie, moștenire.
 Scriitorul adoptă o atitudine critică față de societate iar stilul este sobru, impersonal.
 Absența idealizării și respingerea lirismului.

I.4.Romantismul
Romantismul (fr. romantisme < romantique - „sentimental, senzaţional") Mişcare
artistică şi literară care apare în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi ia amploare în
prima jumătate a secolului al XIX-lea în Europa (Germania, Franţa, Anglia şi America
(SUA)). Se manifestă iniţial ca reacţie anticlasicistă, fără a avea o fundamentare teoretică,
doctrina fiind formulată ulterior.
Se caracterizează prin prevalarea sentimentului asupra raţiunii, prin libera expresie a
sensibilităţii, prin cultul eului.
Iniţiatorii termenului „romantic", „romantism" sunt A. W. Schlegel şi de Stael. Primul
scriitor care se autodefineşte astfel a fost Stendhal.
În opoziţie cu estetica rigidă a clasicismului, estetica romantică respinge regula. Dacă
clasicismul a cultivat modelul, romantismul cultivă unicatul. Renunţă la echilibrul clasicist şi
devine expresia tensiunilor interioare nerezolvate. Personajul romantic este o structură
antinomică care trăieşte într-o lume bulversată, el caută cu durere un echilibru, trăind o stare
de exaltare interioară. Prin intermediul fantasticului, romanticul se va refugia în mituri, basm,
vis, trecut, cultivând astfel elementul mistic şi conferind originalitate operei literare care nu
este mimesis, dar creaţie.
Se caracterizează prin introducerea unor categorii şi atitudini estetice noi: urâtul,
grotescul, macabrul, bizarul, fantasticul, pitorescul. Valorifică folclorul naţional, datinile,
credinţele. Personajele romantice sunt „eroi excepţionali în împrejurări excepţionale".
Noaptea, visul, inconştientul sunt cadrele preferenţiale ale romanticilor.
Romantismul promovează amestecul genurilor şi al speciilor, de aici apariţia unor
structuri hibride: eseu, poem filosofic, teatru poetic etc. Preferând în special poezia lirică,
romanticii scriu şi dramaturgie, şi proză, speciile predilecte fiind meditaţia, elegia, poemul
filozofic, drama, nuvela istorică.
Stilul romantic este pitoresc, figurile preferenţiale sunt simbolul, antiteza, hiperbola etc.
Reprezentanţi: August W. Schlegel, Fr. Schlegel, Novalis, E. T. A. Hoffmann, Fraţii
Grimm, H. Heine (Germania), G. Byron, S. Coleridge (Anglia), R. de Chateaubriand, A.
Lamartine, V. Hugo (Franţa), A. S. Puşkin, M. V. Lermontov (Rusia), A. Mickiewicz
(Polonia), S. Petofi (Ungaria).
Romantismul românesc se integrează romantismului european. Nicolae Manolescu nota
că „romantismul românesc e cuprins... între Cârlova [...] şi Eminescu..., ...romantismul se
prelungeşte, cel puţin calendaristic, până la moartea lui M. Eminescu. La limita de sus, el se
întâlneşte cu spiritul victorian - junimismul, realismul, naturalismul. În orice cultură care nu
se mai află în prima copilărie, epocile se încalecă adesea şi formulele coexistă".
Reprezentanţi: Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, B. P. Hasdeu, D. Bolintineanu, M.
Kogălniceanu, V. Alecsandri (literatura paşoptistă îmbină elemente clasice şi romantice); M.
Eminescu; posteminescienii G. Coşbuc, O. Goga, B. Şt. Delavrancea, Al. Macedonski
(elementele romantice coexistă cu sămănătorismul, simbolismul).
Trăsăturile romantismului sunt:
- prevalarea sentimentului asupra raţiunii, prin libera expresie a sensibilităţii, prin cultul
eului;
- estetica romantică respinge regula, în opoziţie cu estetica rigidă a clasicismului,
cultivând unicatul şi nu modelul;
- renunţă la echilibrul clasicist şi caută să exprime tensiunile interioare nerezolvate;
- personajul romantic este o structură contradictorie care trăieşte într-o lume bulversată,
el caută cu durere un echilibru, trăindu-şi exaltat viaţa;
- prin intermediul fantasticului, are loc refugiul în mituri, basm, vis, trecut, mistic;
Adam și Eva este un roman scris de Liviu Rebreanu în anul 1925. Este un roman de
dragoste mai aparte. Romanul are drept temă principală credința în
reîncarnare, metempsihoza. Cuplul arhetipal și androginic se caută și se reîntregește în șapte
perioade istorice foarte diferite. Personajul principal, Toma Novac, trece prin mai multe vieți,
este pe rând păstor în India, guvernator în Egipt, scrib în Babilon, cavaler roman în Roma în
epoca domniei împăratului Tiberiu, călugăr în Germania medievală, medic
în Franța revoluției franceze, și în fine profesor universitar la București. El se îndrăgostește
pe rând de 7 personaje feminine diferite: de Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria,
Yvonne, și de Ileana.
Romanul "Adam şi Eva" celebrează dragostea perfectă, irepetabilă, cu puterea de
incantaţie a unui psalm. De la o poveste la cealaltă, puterea de a iubi primeşte alte valenţe, se
redimensionează crescând. Fiecare dintre cele şapte capitole pot părea de sine stătătoare, dar
de fapt sunt unite prin căutarea mistuitoare a partenerului, prin dorinţa de întregire a două
persoane într-o singură fiinţă, într-o făptură unică, unitară şi suficientă sieşi. Toate acestea
amintesc de mitul platonician al androginului.
Personajul romanului "Adam şi Eva", Toma Novac traversează karmic cele şapte vieţi,
în parcursul cărora este păstor în India, guvernator în Egipt, scrib în Babilon, călugăr în
spaţiul german medieval, cavaler roman în epoca lui Tiberiu, medic în Franţa revoluţiei din
1789, profesor universitar în Bucureşti. Personajul fiecărei existenţe caută cu disperare
iubirea ideală, femeia-jumătate, omul care să îl întregească, astfel că, se îndrăgosteşte
paroxistic, de fiecare dată.
 Ele, cele care răscolesc vital şi mortal bărbatul, poartă nume arhaice şi exotice:
Navamalika, Işit, Hamma, Servilla sau Maria, Ivone, Ileana. De fiecare dată, în fiecare dintre

cele şapte poveşti, se întâlnesc două suflete care se căutau de mult, poate de mii de ani.
Romanul Adam și Eva de Liviu Rebreanu (Elefant.ro, 2015) este una dintre ele și cu regret
trebuie să afirm că i se face o mare necinste atunci când nu este inclusă în lectura obligatorie
a oricărui elev român.
Adam și Eva de Liviu Rebreanu aparține stilului funcțional beletristic, categoriei
estetice a tragicului, genului literar epic, speciei literare a romanului fantastic de dragoste.
Cu referire la teme, sunt abordate metempsihoza definită ca ,credința privind
transmigrația sufletelor individuale, care ar străbate, în vederea purificării, un lung ciclu de
reincarnări succesive în animale, plante și oameni ‘’ (Dex).
Este întâlnită la filozofii greci antici, dar și în hinduism sau budism) și existența
sufletelor pereche, Rebreanu dezvoltând o teorie conform căreia fiecare bărbat este
predestinat unei singure femei și viceversa, iar aceștia se vor întâlni de-a lungul a șapte vieți,
pentru ca în cea finală iubirea lor să se împlinească:

I.5. Romanul psihologic/ de analiză

Conceptul de „analiză psihologică” este definit de majoritatea exegeţilor în domeniu
ca modalitate de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia tensiunile, căutările,
traumele vieţii lui interioare. Aşadar, pătrunderea în semnificaţiile ascunse ale prozei de
analiză este posibilă, în primul rând, prin relevarea modalităţilor de investigaţie psihologică
utilizate de scriitorul respectiv. 
Modalităţile de analiză psihologică:
– monologul interior,
– introspecţia,
– obsesiile personajului,
– raportarea comportamentului la anumite întâmplări exterioare,
– concordanţa dintre stările sufleteşti ale personajului şi cele ale naturii,
– afluxul de gânduri ale personajului.
Trăsăturile romanului psihologic după C. Petrescu, n romanului include următoarele
trăsături definitorii (tehnici de creaţie):
  aşezarea eului în centrul preocupărilor sale (relatarea la persoana I), care structurează
discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite anexarea unui nou teritoriu
romanesc: psihicul uman (conştientul şi inconştientul);
 lanţul subiectiv şi spontan, nedirijat al unor amintiri involuntare, colorate afectiv
(memoria involuntară);
 unitatea de perspectivă (înmulţirea unghiurilor de vedere: acelaşi fenomen e privit din
perspectiva câtorva naratori);
 funcţiunea timpului: în conştiinţa prezentului, în fluxul conştiinţei, în acea curgere de
gânduri intră şi amintirile (fluxul conştiinţei);
 realitatea conştiinţei ca unică realitate: “nu putem cunoaşte nimic absolut decât
răsfrângându-ne în noi înşine” (introspecţia şi monologul interior).
 autorul:
a) îşi propune “să absoarbă lumea din interiorul conştiinţei”;
b) descoperă limitele condiţiei umane;
c) are o perspectivă limitată şi subiectivă;
 opera:
a) personajul-narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de
conştiinţă, îi conferă autenticitate;
b) principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu
acronia);
c) sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele banale,
lipsite de semnificaţii majore;
 cititorul:
a) se identifică cu personajul-narator, alături de care investighează interioritatea aflată în
centrul atenţiei;
b) are acces la intimitatea personajului-narator.
Romanul psihologic/ de analiza are drept obiect investigarea detaliată a vieții
interioare, observarea psihologică, iar drept subiect are cazurile de conștiință. Este scris de
obicei la persoana I (perspectiva narativă subiectivă), pentru că pune accent pe descrierea
stărilor sufletești, a problemelor de conștiință sau chiar pătrunderea în zonele obscure ale
inconștientului.
Proza de factură subiectivă are drept caracteristici: perspectiva narativa "fărâmițată",
relativizată, timpul subiectiv, fluxul conștiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I,
luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, introspecția (utilizată nu numai ca mijloc de
autocunoaștere, ci și ca mijloc de cunoaștere a celuilalt!), construcția personajelor a căror
identitate se construiește treptat, prin alcătuirea unor "dosare de existență", dar și
autenticitatea definită ca identificare a actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența
nepervertita, cu trăirea febrilă).

I.6. Stiluri funcționale

Încă din 1941, în studiul intitulat ,,Dubla intenție a limbajului și problema stilului",
Tudor Vianu definea stilul ca fiind ,,expresia unei individualități". Autorul studiului îi
întărește opinia reproducând definiția dată stilului de renumitul lingvist Vossler: ,,Stilul este
întrebuințarea individuală a limbii".

I.6.1. Definiție și accepții ale conceptului de stil

Conform DEX (1998, p.124), stil/ stiluri este definit astfel: ,,Mod specific de
exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale
comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor
lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic’’.
Definiția stilului:
• Felul personal de a se exprima al unei persoane - în accepția curentă;
• Mod particular de folosire a resurselor limbii în diverse domenii de activitate - în accepția
lingvistică;
• Ansamblul mijloacelor folosite pentru a obține efecte artistice - în accepție literară.
Definițiile propuse pentru conceptul de stil al limbii literare sunt, în general,
asemănătoare, aducând în discuție trăsături identice sau apropiate.
Ion Coteanu (care preferă termenul de limbaj) vorbește despre ,,un sistem lingvistic
mai mult sau puțin specializat în redarea conținutului de idei specifice unei activități
profesionale, unuia sau mai multor domenii din viața social-culturală, cum sunt arta
literaturii, știința sau tehnica, filozofia, critica literară și artistică, istoria, viața familială etc.,
care, toate, au, ori tind să aibă, cuvinte, expresii și reguli proprii de organizare rezultate din
diverse restricții impuse limbii" (1973, p.45).
Cu alte cuvinte, ,,orice limbaj nu este decât limba căreia i se atribuie o destinație
specială" (Coteanu, p.45).
 Definiții asemănătoare propun C. Maneca: ,,stilul este ansamblul elementelor fonetice,
morfologice, sintactice și lexicale, folosite într-o comunicare de un anumit tip, ansamblul
determinat de conținutul și de mijloacele lingvistice alese de vorbitor pentru a o transmite"
(1966, p.356) sau I. Gheție ,,ansamblul particularităților lingvistice (fonetice, morfologice,
sintactice, lexicale) și expresive necesare pentru a exprima un mesaj dintr-un anumit domeniu
al culturii (scrise)" (1979, pp. 27- 28).

I.6.2. Clasificarea stilurilor funcționale

Stilul se definește ca totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice și
topice caracteristice modului de exprimare orală și scrisă a unui individ sau a unei categorii
de vorbitori. Stilul funcțional este modul de a folosi limba de către anumite grupuri de
vorbitori care au o formație culturală comună și activează în același mediu. Stilul funcțional
este o variantă a limbii care îndeplinește funcții de comunicare într-un domeniu de activitate
determinat (limbaj funcțional). Orice stil funcțional apare ca un model care exercită o
anumita presiune asupra conștiinței vorbitorilor.
După unii autori (D. Irimia), se poate semnala o dinamică permanentă între trăsăturile
distincte ale unui anumit stil și o zona de interferență între stiluri. Fiecare stil funcțional se
caracterizează prin prezența unor particularități de limbă (fonetice, morfologice, sintactice,
lexicale) și a unor elemente expresive utilizate pentru exprimarea unui mesaj specific, într-un
anumit domeniu al culturii (C. Maneca, I. Ghetie, 2006, p.587).
În studiul Limbaje de specialitate, Olga Bălănescu realizează o prezentare diacronica a
clasificării stilurilor în funție de diferite criterii. Aplicarea principiului dihotomic vizează
imparțirea limbii în două variante: stil popular (limba populară) și stil (limba) literar(a).
Cea mai veche clasificare, conform autoarei, îi apartine lui Iorgu Jordan care
stabilește următoarea stratificare pentru ramificația literară, aplicând criteriul socio-cultural
(2003, p.2):
1. stil literar propriu-zis (artistic)
2. stil științific și tehnic
3. stil oficial
4. stil oratoric
5. stil familiar
O altă clasificare a stilurilor este:
• stilul publicistic (G. Bolocan, Paula Diaconescu, D. lrimia)
 • stilul sportiv (H. Jacquier, M. Seche)
• stilul colocvial (C. Maneca)
• stilul oficial și oratoric (Iorgu Jordan)
• stilul religios/ bisericesc (D. lrimia, Gh. Chivu).
Stilurile funcționale pe care le voi analiza în lucrarea de față sunt următoarele:
1. Stilul juridico- administrativ: este propriu adrninistrației de stat, dispozițiilor,
ordonanțelor și decretelor unui organ administrativ de stat, presupunând existența unor acte
tipice, specifice: referatul, darea de seamă, adeverința, decizia, hotărârea, cererea, raportul,
curriculum vitae, proces-verbal, adeverința, etc. Față de alte stiluri funcționale ale limbii,
stilul administrativ, numit de unii autori oficial (I. Ghetie, Lidia Sfulea), are cea mai mică
libertate de exprimare.
Stilul juridico-administrativ presupune o serie de particularități lingvistice:
 la nivel lexical: terminologie specifică
 la nivel morfologic: substantive provenite din infinitive lungi; substantive abstracte;
verbul ,,a trebui", verbul ,,a putea"; folosirea infinitivului cu valoare de imperativ;
verbe la diateza reflexiv-pasivă, preferința pentru anumite verbe, locuțiuni și expresii;
forme impersonale; expresii verbale impersonale
 la nivel sintactic: coordonare și subordonare; construcții infinitivale; fraze
coordonate;
 la nivel stilistic: clișee, elipsa, verbele copulative; figuri de stil și digresiuni.
2. Stilul beletristic/artistic este folosit în operele literare și este cel mai cuprinzător.
Funcția principală a comunicării este cea estetică, subordonând celelalte funcții: funcția
tranzitivă (de a transmite un mesaj) și reflexivă (de a îndemna la reflecție, fiind o oglindă a
celui care transmite mesajul). Întrebuințează rareori cuvintele cu sensul lor propriu, preferând
sensurile secundare și figurate ale acestora, domeniul de utilizare fond literatura.
Are următoarele caracteristici: utilizează imagini artistice și figuri de stil pentru a
transmite sau sugera stări afective, emoții puternice; folosește un limbaj conotativ, cuvintele
primind sensuri noi prin polisemie, omonimie sau bogăție sinonimică; folosește un vocabular
variat, apelând la toate registrele stilistice: popular, cult, scris, oral, arhaic, regional,
colocvial, argotic sau jargon; permite abateri de la norma (dezacord, anacolut, exprimare
prolixa, pleonasm) pentru a crea anumite efecte estetice sau satirice, de ridiculizare a
personajelor prin limbaj; preocuparea pentru frumusețea exprimării sau pentru expresivitate și
noutatea îmbinărilor de cuvinte, având ca rezultat originalitatea; se adresează mai ales
imaginației și sensibilității cititorului, care descoperă ideile în expresia figurata și sugestivă a
textului.
Stilul beletristic presupune o serie de particularități lingvistice:
 la nivel lexical: polisemantism; sensul conotativ; varietate lexicala
 la nivel morfologic: valori expresive ale părților de vorbire; mărcile subiectivității;
 la nivel sintactic: diversitatea raporturilor de subordonare; inversiuni, dislocări topice;
 la nivel stilistic: prezența procedeelor artistice.
3. Stilul colocvial (familiar, cotidian - practic, vorbit, oral ) este stilul comunicării
obișnuite dintre oameni, într-un anumit mediu socio- profesional. Îndeplinește funcția de
comunicare într-o sfera restrânsă (relații particulare, neoficiale între membrii unor colective
mici - cercul familiei, al prietenilor, al colegilor de serviciu.
Modalitățile de comunicare sunt: dialogul oral (cea mai frecventă), dialogul scris
(schimb de scrisori), monologul scris (notițe, jurnal intim), monologul oral (relatări, urări,
felicitări și toasturi).
Acest stil prezintă următoarele caracteristici: naturalețea, degajarea în exprimare,
vorbitorii manifestă preferința pentru informația lipsită de contururi ferme, prin folosirea unor
cuvinte cumulative, apte a fi folosite în numeroase situații, a aproximărilor, a ticurilor
verbale, a cuvintelor din lexicul neliterar, a formelor pronominale cu circulație zonală și
regională;
Stilul colocvial prezinta particularități lingvistice:
a) la nivel lexical se întrebuințează termeni argotici, elemente de jargon,
neologismele;
b) la nivel morfo-sintactic se folosesc: pronume, adverbe și adjective nehotărâte,
aproximări prin numerale și substantive, forme pronominale și verbale regionale, enunțuri
fragmentate, izolări, inversiuni, elipse, digresiuni, paranteze; se remarca absența articolului
hotărât enclitic -l (domnu', omu’ ), apariția articolului nedefinit de plural niște;
c) la nivel stilistic se întrebuințează: diminutivele, augmentativele, cuvinte peiorative,
superlativ expresive, construcții cu interjecții, imperative și vocative, clișee lingvistice,
abrevieri, zicale, proverbe.
4. Stilul publicistic este propriu ziarelor și revistelor destinate marelui public; este
stilul plin care publicul este informat, influențat și mobilizat într-o anumită direcție. În
legătură cu evenimentele sociale și politice, economice, artistice etc. Modalitățile de
comunicare sunt: monologul scris (în presa și publicații), monologul oral (la radio și
televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate scris).
Stilul publicistic presupune o serie de particularități lingvistice:
- la nivel lexical: este evitat limbajul profesional (el se folosește în publicațiile de
specialitate); Termenii noi sunt explicați prin analogie: raporturi de asemănare/ diferențiere
stabilite între două sau mai multe obiecte, fenomene, ființe etc.; utilizează titluri șocante
pentru a atrage atenția, pentru acoperirea subiectului sau pentru o referire nemijlocită la
conținut;
- la nivel morfologic: folosește preponderent diateza activă;
- la nivel sintactic: este construit cu propoziții enunțiative cât mai accesibile și mai
simple; are formulări eliptice care să impresioneze și să atragă atenția;
- la nivel stilistic: detaliile sunt precise și elocvente; este stilul cel mai sensibil la
inovație; se utilizează uneori procedee artistice (asemănătoare cu stilul beletristic).
5. Stilul științific este propriu creațiilor științifice; se utilizează în lucrările care conțin
informații asupra unor obiecte, fenomene, fapte, investigații, cercetări, caractere tehnice etc.,
cu alte cuvinte, în lucrările științifice; comunicarea este lipsită de încărcătura afectivă și se
caracterizează prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate și precizie, printr-un conținut
de precizie verbală, semne grafice, impersonalitate, eliminarea constantă a figurilor de stil și a
emotiei spontane, respectarea strictă a normelor limbii literare.
Stilul științific prezintă, și el, numeroase particularități lingvistice:
- la nivel lexical: fiecare domeniu al științei și tehnicii are o terminologie proprie:
termenii lexicali sunt de obicei monosemantici; sunt frecvente neologismele; se folosesc
cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebraț, contraofensiva, cvasicomplet, extrafin, izometric)
și elemente de compunere savante (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie);
- la nivel morfologic: substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din
adjective; infinitivul cu valoare de imperativ în observații și note; înlocuirea persoanei I
singular cu persoana I plural (pluralul autorului, pluralul academic);
- la nivel sintactic: predomină subordonarea față de coordonare;
- la nivel stilistic: sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului
științific; coordonarea sub diferite forme: enumerație și repetiție, paralelism și antiteza; citatul
ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ; figuri de stil și construcții retorice
(în cazul unei atitudini polemice); digresiunile incluse în textul comunicării sau prezente ca
note, observații, adnotări în subsolul paginii; succesiunea întrebare- răspuns ca modalitate de
construcție a discursului științific.
 Referindu-se la stilurile funcționale ale limbii romane, Ion Coteanu consideră ca
acestea constituie ,,un sistem lingvistic mai mult ori mai puțin specializat în redarea
conținutului de idei specifice unei activități profesionale".
Tudor Arghezi definește stilul ca fiind ,,meșteșugul de a da cuvintelor duritate, relief,
culoare și însuflețire". O sugestivă și metaforică viziune asupra calităților pe care trebuie să le
respecte stilurile folosite în comunicare o exprimă poetul Lucian Blaga: ,,întâia și suprema
lege a stilului literar ține de regulile politicii financiare. Această regulă te învață să nu emiți
cuvinte pentru care n-ai acoperire în aur. Orice abatere de la această normă duce la inflație"
(1985, p.23).

CAPITOLUL II. CONFLICTUL SOCIAL

II.1. Conflictul social: definiție

Ca termen, conflictul derivă din latinescul conflictus care înseamnă ,,a ține împreună
cu forța’’, iar ca fenomen, potrivit dicționarului de sociologie, semnifică ,,opoziția deschisă,
lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice,
politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra
interacțiunilor sociale’’ (Vlăsceanu, Lazăr, 1998, p. 234).
Dicţionarul de psihologie defineşte conflictul drept ”lupta de tendinţe, de interese,
situaţie în care se găseşte un individ supus unor forţe vectorial opuse şi de puteri aproape
egale”
(Gary, 2020, p.123).
Conflictul este o stare tensională care apare atunci când două sau mai multe părţi din
cadrul organizaţiei trebuie să intre în interacţiune pentru a îndeplini o sarcină, a lua o decizie
şi a realiza un obiectiv, sau a soluţiona o problemă.
Pentru a contura, fie și succint, valoarea acestei problematici, utilitatea ei practică,
reamintim că teoriile moderne asupra conflictului vizează să explice aspecte precum:
 cauzele manifeste și potențiale ale conflictului;
 fazele pe care le parcurge conflictul în evoluția sa;
  modalitățile de rezolvare a conflictului;
 efectele directe și indirecte, impactul lor în diferite orizonturi temporale;
 funcțiile și disfuncțiile sale în cadrul sistemelor sociale;
 tipurile și aria de cuprindere a conflictului;
 managementul conflictului;
 negocierea și medierea în procesul soluționării conflictului.
Conform Wikipedia.ro ,,conflictul social desemnează opoziția deschisă sau lupta între
indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice, politice,
etnice, religioase, rasiale divergente sau incompatibile, ce are efecte distructive asupra
interacțiunilor sociale’’.
Conceptul de „conflict social” unește acele situații în care interesele indivizilor nu
coincid și, protejând aceste interese, ele se ciocnesc între ele”
Cuvântul „conflict” (din latină - confliktus) înseamnă o ciocnire (de partide, opinii,
forțe). Cauzele coliziunilor pot fi o varietate de probleme din viața noastră. De exemplu, un
conflict asupra resurselor materiale, a valorilor și a celor mai importante atitudini de viață,
asupra autorității, asupra diferențelor personale etc. Astfel, conflictele acoperă toate sferele
vieții oamenilor, întregul ansamblu de relații sociale, interacțiunea socială. Conflictul este în
esență unul dintre tipurile de impact social, ai cărui subiecți și participanți sunt indivizi,
grupuri sociale mari și mici și organizații. Cu toate acestea, interacțiunea conflictuală implică
confruntarea părților, adică acțiuni îndreptate una împotriva celeilalte.
Deci, conflictul social este o confruntare deschisă, o ciocnire a doi sau mai mulți
subiecți și participanți la interacțiunea socială, ale căror cauze sunt nevoi, interese și valori
incompatibile.

II.2. Clasificarea conflictelor

Există o mare varietate de cauze care generează conflicte, dar cele mai multe conflicte
se reduc la câteva tipuri de bază care por fi identificate utilizând o serie de criterii specifice,
ca, de exemplu:
A. Din punct de vedere al efectelor pe care le produce asupra organizaţiei în general
şi a performanţelor ei, în special, conflictul poate fi:
- benefic (funcţional sau constructiv) - care apare ca o confruntare de idei între
indivizi sau grupuri, cu posibile soluţii pentru creşterea performanţelor; acest tip de conflict
împiedică situaţiile de stagnare, elimină tensiunile şi facilitează efectuarea schimbării în bine
a acţiunilor; - distructiv (disfuncţional) - care se referă la orice confruntare sau interacţiune
între persoane sau grupuri a căror acţiune împiedică realizarea obiectivelor propuse; acest
conflict determină consumarea resurselor personale şi organizaţionale în condiţii de ostilitate,
generând o permanentă stare de nemulţumire.
B. Din punct de vedere al sferei de cuprindere, deosebim:
- conflicte intrapersonale (interioare), se produc când există, după cum se menţionează
în literatura de specialitate (Cândea, 1998, p.162) , o incompatibilitate, o inconsistenţă între
elementele cognitive corelate, aceasta afectând capacitatea de prezicere şi autocontrol a
individului, care, în cele din urmă, produce incertitudinea; cu alte cuvinte apare atunci când
un individ nu ştie cu precizie ce trebuie să facă şi ce se cere de la el, mai ales când cerinţele
activităţii desfăşurate sunt în contradicţie cu valorile proprii sau cu ambiţiile sau idealurile
personale;
- conflicte interpersonale, apar şi se amplifică între doi sau mai mulţi indivizi din
acelaşi grup, sau din grupuri diferite, formale sau informale; sunt cauzate de reguli, de
diferenţe de personalitate, de diferenţe cu privire la valori, interese şi atitudini, sau de unele
stări afective negative (antipatie, invidie, ură);
- conflicte intergrupuri apar frecvent între grupuri cu interese şi obiective diferite şi
au, de regulă, un caracter complex datorită atât cauzelor care le generează, cât şi a efectelor
pe care le pot antrena.
Robert E. Callahan şi colaboratorii (2007, p. 558) apreciază că aceste conflicte duc în
general la creşterea sau accentuarea coeziunii grupului şi a loialităţii dintre membrii acestuia;
C. Din punct de vedere al esenţei lor, conflictele se pot împărţi, în opiniile
exprimate de specialişti în domeniul conflictelor umane, astfel:
- conflictele esenţiale, de substanţă determinate de existenţa unor obiective diferite ce
se manifestă cu o mai mare intensitate atunci când indivizii îşi satisfac propriile interese prin
intermediul grupului; o formă aparte a acestui tip de conflict în structurile militare o
constituie conflictul dintre generaţii;
- conflictele afective, generate de stări emoţionale care vizează relaţiile interpersonale;
- pseudoconflictele sau conflictele de manipulare, aduse în prim-plan de literatura de
specialitate din ţara nostră, (Rusu, 1997, p.330) cu o pondere importantă în societăţile
totalitare şi posttotalitare, fiind un rezultat al nesincerităţii şi dedublării indivizilor.
D. După sistemele implicate în conflict, se poate face distincţie între:
- conflicte endogene şi exogene,
- simetrice şi asimetrice,
 - orientate spre litigiu (care s-au stins în clipa când s-a rezolvat problema) sau spre
structură (cazul revoluţiilor social-politice),
- competiţia (economică, lupta pentru putere) etc.
E. Referindu-ne la dinamica grupurilor putem distinge:
- conflictul orientat spre sarcină (care se referă la substanţa activităţii, ideii sau
metodei);
- conflictul orientat spre structură (datorat luptei pentru conducere, încărcării inegale
cu sarcini de lucru şi diferenţelor de personalitate).
F. În raport de cunoaşterea părţilor aflate în conflict, acesta poate fi:
- deschis, când se cunosc părţile aflate în confruntare;
- acoperit, când cei aflaţi în conflict se cunosc doar parţial.
G. După gradul de intensitate, conflictul poate fi:
- înalt, caracterizat prin escaladarea şi amplificarea incompatibilităţii dintre interese;
- scăzut, specific primelor manifestări de interese opuse, acţiuni contradictorii, etc.
H. În funcţie de durata şi modul de evoluţie, conflictul poate fi:
- spontan, declanşat de cauze aleatoare şi apărute brusc;
- acut, generat de cauze evidente (are o evoluţie scurtă dar cu manifestări intense);
- cronic, este cel provocat de cauze disimulate care ţin de latura ascunsă a
personalităţii umane (ambiţii, dorinţa de putere, inamiciţii, vechi răfuieli, etc.).
Soluţionarea cu succes a situaţiilor conflictuale impune identificarea şi conştientizarea
cauzelor conflictelor pentru a se putea acţiona în vederea folosirii corespunzătoare a efectelor
pozitive, precum şi a reducerii pe cât posibil a consecinţelor negative.

II.3. Tipologia conflictelor sociale

În centrul unui conflict social pot exista nu una, ci mai multe probleme (probleme)
controversate. Fiecare problemă ar trebui considerată ca un dezacord, o contradicție care
necesită rezolvarea ei. Problemele controversate trebuie identificate și grupate în funcție de
motivele originii lor și de natura percepției.
În funcție de motivația conflictului, se disting trei blocuri de conflicte sociale:
1. Conflict de nevoi: situația actuală din lume pune pe primul loc problema resurselor
sau nevoilor vitale.
 Conflictele legate de nevoi pot fi împărțite în două tipuri: în primul rând, conflicte
legate de deficitul real sau perceput de resurse; în al doilea rând, din cauza raportului dintre
nevoile pe termen scurt și cele pe termen lung.
Luarea în considerare a conflictului de nevoi în diverse sfere ale vieții umane și ale
societății arată că nevoile nu pot fi reduse doar la suma cerințelor externe care decurg din
condițiile sociale și economice. Ele reprezintă anumite linii de bază de organizare a întregului
sistem de interacțiune în societate. Ele se manifestă în obiceiuri de masă și abilități culturale
care sunt dobândite de oameni în cursul socializării, dezvoltării individuale și creșterii lor.
În același timp, problema determinării priorității anumitor nevoi rămâne cea mai
importantă problemă de natură socio-politică. Resursele ca obiect al conflictelor sunt
considerate, poate, cel mai adesea, în principal în ceea ce privește deținerea lor sau dorința de
a le dobândi de către subiecți în interesul reumplerii potențialului lor de resurse. Resursele
includ tot ceea ce poate fi folosit eficient, adică folosit util pentru a satisface nevoile
subiectului, a-și realiza interesele și scopurile. De aici rezultă clar că vorbim despre anumite
mijloace de satisfacere a nevoilor, intereselor și scopurilor care decurg din acestea.
Resursele - materiale (finanțe, tehnologie, tehnologie, pământ, subsolul acestuia etc.)
și spirituale (cultură, știință, educație etc.) - constituie un obiect tipic al conflictelor. Mai ales
atunci când distribuția lor în societate este inegală, disproporționată, nedreaptă, facilitând
accesul la ele unor subiecți sociali și îngreunând altora, sau chiar oferind unele în detrimentul
altora. Aceștia din urmă, care se confruntă cu infracțiuni și dificultăți în a-și asigura propriul
potențial de resurse, au toate motivele să se opună acestei stări de fapt, regăsindu-se astfel în
opoziție cu cei care sunt mulțumiți de ea.
2. Conflict de interese: Ceea ce este comun între nevoi și interese este că în ambele
cazuri avem de-a face cu aspirațiile oamenilor care le afectează direct comportamentul social
și economic. Totuși, dacă nevoile orientează comportamentul oamenilor spre posesia acelor
beneficii care se dovedesc a fi vitale sau stimulează modalități vitale semnificative ale
activității umane, atunci interesele sunt acele stimulente pentru acțiune care decurg din relația
reciprocă a oamenilor între ei.
Subiectul direct al interesului social nu este bunul în sine, ci acele poziții ale
individului sau stratului social care oferă posibilitatea obținerii acestui bun. Atât în vorbirea
cotidiană, cât și în analiza teoretică, interesele sunt mult mai des asociate cu poziția socială,
care fixează pentru un anumit timp totalitatea oportunităților oferite actorului de către
societate. Poziția socială este cea care conturează granițele a ceea ce este accesibil și posibil
pentru individ și grup social.
 Statutul, acționând ca obiect de luptă între anumiți subiecți sociali, acționează pentru
aceștia în principal nu ca un mijloc, ci ca o condiție pentru asigurarea vieții lor normale,
pentru care merită să luptăm și dacă starea actuală o impune. La urma urmei, depinde de el
cum - egală sau inegală - poziția subiectului în societate, printre alți subiecți sociali, cât de
liberă sau forțată va fi relația sa cu aceștia, în ce măsură stima de sine îi va fi păstrată sau
încălcată, etc.
Din partea societății, instituțiile și sistemele de distribuție a bunurilor vitale care s-au
dezvoltat în ea au cel mai mare impact asupra formării intereselor. Într-un fel sau altul,
sarcina cea mai esențială a organizării oricărei comunități sociale este rezolvată prin sistemele
de distribuție: corelarea rezultatului activității și recunoașterea acestui rezultat prin
remunerare. Aceasta nu ar trebui să însemne doar recompense materiale sau financiare. Ca
recompensă, poate fi folosită o gamă foarte largă nu numai de bunuri, ci și de beneficii
spirituale, a căror asigurare înseamnă creșterea prestigiului persoanei sau grupului social care
este recompensat pentru ceea ce este considerat sau recunoscut ca fiind benefic pentru
societate.
Prin anumite tipuri de combinații de beneficii și recompense, societatea organizează
interesele grupurilor sociale, dirijandu-le prin niște canale mai mult sau mai puțin stabile.
Interesele sunt deci îndreptate nu către o societate abstractă în general, ci către un
sistem de instituții sociale și, mai ales, către instituțiile de distribuție, care se dovedesc a fi
principalele instrumente de reglementare a statutului social.
3. Conflict de valori: Cultura modernă presupune un cadru destul de larg de
toleranță, adică posibilitatea comunicării și acțiunii comune a persoanelor sau grupurilor
implicate în diferite sisteme de viziune asupra lumii și orientări valorice diferite. Cu toate
acestea, toleranța și recunoașterea reciprocă nu sunt încă modalitățile dominante de relații
între valori. Destul de des, sistemele de valori acționează ca surse autosuficiente de motivație,
funcționând pe baza împărțirii comunităților umane în „noi și dușman”. În acest caz
observăm un conflict de valori. Diferențele dintre „al nostru și alții”, dintre „noi și ei”
capătă o semnificație decisivă și devin factorul dominant în motivația individuală și de grup.
Opozițiile și prioritățile valorice - și aceasta este particularitatea lor - se bazează pe credință.
Cunoașterea este construită în conformitate cu credința, adică. un sistem de argumente
raționale care explică și justifică crezurile originale - postulatele pe baza cărora este construit
acest sistem de valori.
Valorile, înțelese, desigur, nu într-un sens larg - ca tot ceea ce este semnificativ pozitiv
din punctul de vedere al satisfacerii nevoilor umane, ci mai restrâns - ca ceva fundamental
important pentru un anumit subiect social și viața lui, de foarte multe ori acționează ca un
obiect al conflictelor sociale, pentru care este gata să lupte cu hotărâre. În general, ele nu pot
acționa ca un mijloc de a-i asigura una sau alta dintre nevoile, interesele, aspirațiile sale, așa
cum este cazul resurselor, ci îi servesc doar ca scop în sine, expresie a înțelegerii sale despre
sine, despre propria sa. esență, cu pierderea căreia el însuși dispare ca ceva independent,
autodeterminat, demn de recunoaștere și respect din partea altor subiecți. Conflictele pe bază
de valori, spre deosebire de conflictele pe bază de resurse, de regulă, apar din cauza impunerii
acestora de către un subiect social asupra altuia, implicării forțate în ele sau din cauza
neglijării lor de către alți subiecți.

II.4. Conflictul social în romanul Ion

Tema socială este ilustrată pe mai multe direcții:

 societatea rurală -stratificarea socială/ discrepanța dintre bogați și săraci;
 familia-drama incomunicării;
 pământul-condiție obligatorie pentru ca omul să fie respectat în sat;
 iubirea-considerată de autor singurul sentiment înălțător al ființei;
 intelectualul-confruntat cu problematica sărăciei și a maghiarizării excesive a
instituțiilor statului (administrația, justiția, școala);
 particular, impunerea limbii maghiare în predarea în școli;
Problematica pământului -particularizată în confruntarea devastatoare dintre două
pasiuni puternice ale personajului principal, Ion:
-iubirea pentru pământ, dorința de a ieși din cercul unui destin vitreg -sărăcia
-iubirea pentru o singură femeie care, prin legile sociale și morale, nu îi mai poate aparține,
Florica
Ex. Tema socială este evidentă prin conflictele sociale care se regăsesc atât în planul
țăranului, cât și în cel al intelectualului, numitorul comun fiind nevoia de pământ.
Ex.1- planul țăranului: pricipalul conflict al textului este deschis, social, între Ion și
Vasile Baciu, bogatul tată al Anei.
Cauza conflictului: Ion, flăcău sărac, dar foarte harnic, are ambiția de a-și depăși
condiția prin căsătoria cu Ana, fata bogată pe care, de altfel, nu o iubește; Vasile Baciu
intuiește faptul că Ion reface traseul său existențial (el s-a căsătorit cu mama Anei fără să o
iubească, dar prin muncă și determinare i-a sporit averea și a respectat-o);
 Desfășurarea conflictului: bazele conflictului se pun la horă, scenă cu multiple valențe
simbolice:
-pagina etnografică prin care se susține caracterul realist (Jocul Someșana);
-loc al evidențierii stratificărilor sociale pe principiul castei, intelectualii stau și privesc de pe
margine și se diferențiază prin vestimentație și atitudine, iar țăranii sunt împărțiți în funcție de
avere (grupul săracilor și grupul bogaților, al cărui nucleu este reprezentat de Vasile Baciu și
de familia Bulbuc) și de vârstă;
-„horă a destinului”-afirmația lui Vasile Baciu cu privire la Ana: “o fată am și nici aceea nu-i
cum trebuie”
Conflictul se deschide datorită Savistei oloaga, considerată un personaj reflector, care
îi atrage atenția lui George Bulbuc că Ana și Ion s-au retras, iar George îl amenință pe Vasile
Baciu; atitudinea lui Vasile Baciu este recalcitrantă, îl jignește pe Ion prin invective precum
“sărăntoc”, “fleandură”, “hoț”, pe care i le spune în fața întregii colectivități.
Reacțiile lui Ion sunt surprinse prin intermediul accentelor naturaliste: inima îi bubuie
în piept ca un ciocan, sângele i se urcă în obraji, are tendința de a-l lovi pe Vasile Baciu, dar
se stăpânește cu greu.
Alte conflicte sociale din roman au în centrul lor tot problema pământului: Ion-Simion
Lungu, Ion-George, preotul Belciug-învăţătorul Herdelea, Ion-Vasile Baciu.
II.6. Conflictul social în romanul Răscoala
Apărut la 12 ani după Ion, rod al unei îndelungate şi profunde documentări, romanul
Răscoala (1932) ar constitui a doua parte dintr-o proiectată trilogie (prima parte ar fi fost Ion,
a treia, romanul Gorila, nu la fel de reuşit) despre problema pământului în contextul social-
economic al perioadei de dinaintea primului război mondial.

Publicat în perioada interbelică şi prelucrând o temă socială (situaţia ţărănimii şi

problema pământului), cu interes şi pentru obiceiuri, tradiţii, Răscoala face parte din proza
tradiţionalistă, pe care o depăşeşte, însă, prin obiectivitate (ca şi în Ion, autorul nu mai
intervine direct ori indirect în destinul personajelor, naratorul relatează eveniment ele
imparţial, urmărindu-le din afară).