173

Cap. 6. Maşina de curent continuu.

6. 1. Generalităţi privind maşina de curent continuu.

O maşină de curent continuu normală este formată dintr-o parte fixă denumită stator şi o parte mobilă
numită rotor (ca orice maşină rotativă), iar câmpul ei magnetic principal este produs cu ajutorul unui
curent de conducţie denumit curent de excitaţie, care parcurge o înfăşurare specială (destinată producerii
câmpului magnetic principal) numită înfăşurare de excitaţie amplasată, de regulă, în statorul maşinii.
Mai rare sunt cazurile (la maşini de puteri mici sau maşini speciale) când câmpul magnetic principal este
produs cu ajutorul magneţilor permanenţi. Aceştia au însă dezavantajul că «îmbătrânesc» şi fluxul
magnetic scade în timp, sunt sensibili la vibraţii (îşi pot pierde total magnetismul la vibraţii mari) şi nu
există posibilitatea reglării câmpului magnetic din maşină.
În general, maşinile de c.c. sunt heteropolare (cu mai multe perechi de poli) la care polii magnetici de
polaritate nord (N) alternează cu cei de polaritate sud (S), dar sunt şi maşini de c.c. homopolare cu o
singură pereche de poli şi cu tensiunea la borne riguros constantă (în cazul în care turaţia şi câmpul
magnetic sunt constante).
După felul în care sursa de alimentare a înfăşurării de excitaţie este exterioară maşinii, sau este însăşi
maşina de c.c., împărţirea maşinilor de c.c. se poate face în două grupe mari : maşini cu excitaţia
separată (independentă), respectiv maşini cu autoexcitaţie. La maşinile cu excitaţia separată
alimentarea înfăşurării de excitaţie în c.c. se face de la o sursă separată (independentă) de maşină, iar în
cazul autoexcitaţiei înfăşurarea de excitaţie se leagă cu înfăşurarea rotorică (principală) a maşinii după o
anumită schemă. În funcţie de această schemă avem :
a)- maşini de c.c. cu excitaţia serie când înfăşurarea de excitaţie se leagă în serie cu înfăşurarea
rotorică (principală) a maşinii, deci ea va fi străbătută de întregul curent de sarcină al maşinii, deci este o
înfăşurare de curent (cu spire puţine, cu secţiunea mare a conductorului, rezistenţa ohmică relativ mică,
comparabilă cu cea a înfăşurării rotorice) ;
b)- maşini de c.c. cu excitaţia în paralel sau în derivaţie, la care înfăşurarea de excitaţie se leagă
în paralel (derivaţie) cu cea rotorică, deci ea va prelua întreaga tensiune de la bornele principale ale
maşinii, deci ea este o înfăşurare de tensiune (cu spire multe, secţiunea conductorului mică, rezistenţa
ohmică mare, în general mult mai mare decât cea a înfăşurării rotorice) ;
c)- maşini cu excitaţie compund, care cuprind de fapt două înfăşurări de excitaţie : una care se
leagă în serie cu circuitul rotoric al maşinii şi alta care se leagă în derivaţie cu rotorul;
d)- maşini cu excitaţia mixtă , care cuprind două sau mai multe înfăşurări, dintre care cel puţin
una se alimentează de la o sursă exterioară maşinii, iar celelalte în sistem serie şi/sau derivaţie.
În figura 6.1 sunt prezentate toate cele cinci variante pentru excitaţiile maşinii de c.c. şi schemele de
legare a acestor înfăşurări.
Este posibil deci ca o maşină de c.c.
să posede mai multe înfăşurări de
excitaţie, iar fiecare pol de excitaţie al
maşinii va poseda, la rândul său, câte
o bobină ce corespunde fiecărui tip de
excitaţie. Bobinele unui tip de
excitaţie de pe toţi polii au aceeaşi
construcţie (dimensiuni geometrice,
număr de spire, secţiunea
conductoarelor, etc), doar sensul lor
de bobinare este invers de la un pol la
Fig. 6.1 Tipurile de înfăşurări de excitaţie, altul pentru a forma o succesiune
schemele de legare şi notaţiile lor
corespunzătoare a polilor magnetici
de excitaţie ai maşinii (N1 – S1 – N2
– S2 etc). Toate bobinele de pe toţi polii de excitaţie, se leagă între ele în serie (pentru că trebuie să fie
parcurse de acelaşi curent de excitaţie) şi formează o înfăşurare de excitaţie corespunzătoare : serie,
derivaţie etc.
În afară de înfăşurările de excitaţie şi înfăşurarea rotorică despre care deja s-a menţionat, o maşină de c.c.
mai poate poseda o înfăşurare de compensaţie şi înfăşurarea polilor auxiliari, care se leagă în serie cu
înfăşurarea rotorică a maşinii dar despre a căror utilitate se va vorbi în paragrafele următoare.
În ceea ce priveşte marcarea bornelor acestor înfăşurări, aceasta se face după cum urmează :
-- pentru înfăşurarea rotorică se foloseşte litera A (adică A1 pentru borna de început a înfăşurării şi
A2 pentru borna de sfârşit a aceleiaşi înfăşurări);
 174

-- pentru înfăşurarea polilor auxiliari se foloseşte litera B;

-- pentru înfăşurarea de compensaţie se foloseşte litera C;
-- pentru înfăşurarea de excitaţie serie se foloseşte litera D;
-- pentru înfăşurarea de excitaţie derivaţie se foloseşte litera E;
-- pentru înfăşurarea de excitaţie separată se foloseşte litera F.
Notaţiile menţionate apar deja în cadrul schemelor din figura 6.1.
În privinţa mărimilor principale normalizate pentru maşinile de c.c. avem:
a) tensiunea la borne :
-- pentru generatoare : 115; 230; 460 [V];
-- pentru motoare :110; 220; 440 [V];
pentru generatoare folosite la tracţiune electrică : 250; 660; 825; 1320; 1650; 2640; 3300 [V].
b) turaţiile nominale ale maşinilor de c.c. corespund cu cele ale maşinile de c.a. pentru frecvenţa de
50 [Hz] şi acelaşi număr al perechilor de poli.
Pentru maşina de c.c. cu destinaţie specială (nave, aviaţie, etc) mărimile nominale se stabilesc prin
norme speciale.

6.2. Elementele constructive ale maşinii de c.c.

O maşină de c.c. este formată dintr-o parte fixă sau statorică şi o parte mobilă sau rotorică. Din partea
statorică fac parte următoarele elemente constructive : carcasa, polii de excitaţie şi polii auxiliari,
sistemul de perii – portperii, cutia de borne , scuturile sau capacele laterale. În partea rotorică sunt
cuprinse : miezul feromagnetic rotoric eventual şi butucul rotoric), înfăşurarea rotorică, colectorul şi
paletele ventilatorului.
În continuare sunt prezentate pe rând elementele amintite anterior.
a) Carcasa maşinii de c.c. are formă cilindrică şi se execută din oţel turnat sau oţel sudat după
roluire. Oţelul din care se execută carcasa trebuie să posede bune calităţi magnetice pentru că ea face
parte din circuitul magnetic principal al maşinii şi anume reprezintă jugul său statoric 5, aşa cum se
arată în figura 6.2
a. De aici şi
necesitatea ca
secţiunea sa să fie
dimensionată în
mod corespun-
zător; carcasa este
mai lungă decât
polul de excitaţie
pentru că ea
îndeplineşte şi
rolul de protector
mecanic al
maşinii. La capete,
cilindrul carcasei
Fig 6.2 a,b Unele componente este prelucrat în
constructive statorice ale maşinii sistem „prag şi
de c.c. adâncitură” pentru
fixarea scuturilor laterale, iar la partea inferioară, de cilindrul carcasei se sudează ( sau se toarnă simultan
cu carcasă) tălpile pentru fixarea maşinii de placa de fundaţie.
b) Polii principali sunt cei cu ajutorul cărora se produce în maşină câmpul principal de excitaţie.
Un pol principal este format din corpul (miezul) polului (notat cu 1 în figura 6.2 b) pe care se montează
de fapt înfăşurarea de excitaţie ( notată cu 3 în figura 6.2 a şi cu 4,5 în figura 6.2 b) şi piesa polară
(notată cu 2 în figura 6.2 a), care are un profil „ce urmăreşte” pe o distanţă oarecare periferia cilindrului
rotoric (notat cu 7 în figura 6.2 a). La maşini de puteri mari miezul polului şi talpa polară se execută ca
piese separate, iar la maşini mici şi chiar mijlocii polul principal se execută „ dintr-o bucată”.
Uneori polul principal se execută masiv prin turnare (miezul polului + piesa polară), dar adesea se
execută din tole de oţel de 1,…,2 [mm] prin ştanţare ( pentru că tehnologia de execuţie este mai uşoară).
Întregul pachet de tole al polului se strânge cu ajutorul unor nituri ale căror capete, găurite conic, se
răsfrâng cu ajutorul unor dornuri când se presează întregul pachet de tole (operaţiunea aceasta se numeşte
bercluire); niturile sunt notate cu 1 în figura 6.2 a şi cu 2 în figura 6.2 c. Pe miezul polului se montează
bobinele înfăşurărilor de excitaţie ( în figura 6.2 b şi c se văd două bobine de excitaţie făcând parte din
 175

două înfăşurări distincte, de exemplu, o înfăşurare de tip serie şi una de tip derivaţie); ele reazemă pe
cornul piesei polare ((notat cu 6 în figura 6.2 c). După montarea bobinelor, întregul pol se prinde de
interiorul carcasei cu ajutorul unor şuruburi (notate cu
6 în figura 6.2 a şi 3 în figura 6.2 b) al căror cap
hexagonal apare îngropat în bosajele practicate în
exteriorul carcasei (operaţia de ataşare a polilor de
carcasă se numeşte ampolare). Bobinele unui pol de
excitaţie se execută din conductoare de cupru izolate
(de secţiune rotundă pentru maşini mici şi
dreptunghiulară pentru maşini mari) pe şabloane
având forma polilor, sau pe carcase izolatoare care
apoi „se îmbracă” pe miezul polului.
c) Polii auxiliari au rolul de a produce un

Fig. 6.2 c O altă perspectivă a unui pol de

excitaţie cu înfăşurările sale

Fig. 6.3 Modelul unui pol auxiliar cu

înfăşurarea sa

anumit câmp magnetic cu ajutorul căruia se realizează îmbunătăţirea comutaţiei la maşina de c.c. Profilul
acestora, care este dat în figura 6.3, se deosebeşte net de cel al polilor principali. Se formează dintr-un
miez masiv, dar uneori se execută şi din tole, au o formă paralelipipedică cu un vârf concentrator al
liniilor câmpului magnetic. Înfăşurarea polului auxiliar se leagă în serie cu circuitul rotoric (principal) al
maşinii; ea este deci o înfăşurare de curent şi de aceea se execută din bară de cupru (izolată) îndoită pe
cant. Cum polul auxiliar nu posedă piese polare, atunci fixarea înfăşurării polului pe miez se face cu
ajutorul unor bride ce se sudează sau se fixează prin şuruburi de miezul polului (înspre întrefierul
maşinii).
Prinderea polilor auxiliari de carcasă se face în acelaşi mod ca la polii principali, iar poziţionarea lor se
face exact în axa neutră (interpolară) a maşinii. Bobinele
polilor auxiliari se leagă între ele în serie formând ceea ce
se numeşte înfăşurarea polilor auxiliari , care la rândul
său se leagă în serie cu înfăşurarea rotorică; legătura
aceasta de serie se face uneori în interiorul maşinii astfel
încât la cutia de borne apar numai două borne provenite
de la cele două înfăşurări, alteori însă fiecare înfăşurare
îşi are bornele sale scoase la cutia de borne cu notaţiile
corespunzătoare (vezi paragraful anterior). În orice caz
rezistenţa ohmică a înfăşurării polilor auxiliari are acelaşi
ordin de mărime cu cea a înfăşurării rotorice, respectiv cu
cea a înfăşurării de excitaţie serie.
Unele maşini de c.c. lucrează într-un regim cu variaţii
mari ale curentului de sarcină (de exemplu,în cazul
maşinilor alimentate de la mutatoare), atunci porţiunea lor
Fig. 6.4 Model de circuit magnetic de circuit magnetic statoric se realizează în întregime din
statoric realizat din tole tole, aşa cum se arată în figura 6.4, care se obţin prin
ştanţare, în care apar şi polii principali. Aceşti poli n-au
piesă polară, dar în terminaţiile lor dinspre întrefier sun prevăzute crestături în care se amplasează aşa-
numita înfăşurare de compensaţie, care se leagă, de asemenea, înserie cu înfăşurarea rotorică a maşinii
(deci este o înfăşurare de curent). Întregul circuit rotoric se asamblează în acest caz prin strângerea
pachetului de tole între două flanşe masive (ce au aproximativ acelaşi profil ca şi o tolă obişnuită) cu
 176

ajutorul unor tiranţi ce traversează găurile 1 ale pachetului de tole; uneori această consolidare se face prin
executarea unor cordoane de sudură la exteriorul pachetului de tole când acesta este strâns prin presare.
Bobinele înfăşurărilor de excitaţie se introduc pe miezul polilor principali (dinspre interiorul statorului) şi
se rigidizează în mod convenabil, iar în final se realizează amplasarea polilor auxiliari în axele neutre
(poziţiile 2 din figura 6.4).
d) Rotorul propriu-zis al maşinii se referă la miezul magnetic rotoric, înfăşurarea rotorică şi
arborele maşinii; vederea sa generală exterioară este
dată în figura 6.5. Miezul rotoric este format din tole de
oţel silicios de 0.5 mm şi apare sub forma unui cilindru
de un anumit diametru. Tolele se izolează între ele (cu
hârtie electrotehnică, lacuri speciale, sau prin oxidarea
suprafetei tolei în băi speciale cu acid azotic) în vederea
reducerii pierderilor în fier ( prin curenţi turbionari),
având în vedere că în elementele înfăşurării rotorice,
t.e.m. indusă este alternativă.
Tolele rotorice au (spre exteriorul lor) executate
unele crestături , astfel încât periferia exterioară a
cilindrului rotoric apare sub forma unor alternanţe de
Fig. 6.5 Vederea
exterioară genrală
crestături (ancoşe) şi dinţi rotorici; profilele acestora
a rotorului maşinii au unele forme specifice, care permit montarea
de c.c. înfăşurării rotorice şi fixarea (rigidizarea) acesteia. În
figura 6.6 se dau formele tolelor şi crestăturilor rotorice.
Împachetarea tolelor rotorice pe axul maşinii se face după o nută de pană (pentru că fixarea întregului
pachet de tole rotorice pe arbore se face prin pană, notată cu 1 în figura 6.7) şi după şablonul
crestăturilor rotorice (notate cu 2 în figura 6.7), astfel încât toate crestăturile tolelor să formeze o
crestătură rotorică în care să fie posibilă montarea înfăşurării rotorice.

Fig. 6.6. Profile de tole rotorice, segmente de tole, crestături (ancoşe) şi

dinţi rotorici
Crestăturile rotorice pot avea diverse profile :
-- crestături deschise (prevăzute eventual la partea superioară cu profile în coadă de rândunică), în
astfel de crestături se poate monta o înfăşurare prefabricată (secţii rotorice şablonate);
-- crestături semiînchise cu istmul crestăturii (notată cu 1 în figura 6.6); uneori acest istm este
destul de îngust şi nu permite montarea laturii secţiei rotorice decât prin introducerea a câte unui singur
conductor în crestătură (manoperă mare de montare, în general nu sunt posibilităţi de automatizare a
execuţiei înfăşurării); tipul acesta de crestătură se foloseşte mai ales la maşini cu turaţii mari la care se
produc forţe centrifuge importante ce necesită rigidizări mai deosebite ale înfăşurării rotorice în
crestătură;
-- crestături închise (nu au istm de crestătură) se folosesc mai ales la maşini cu turaţii mari de
puteri relativ mici la care conductorul înfăşurării are secţiune mică şi rotundă ( deci uşor manevrabil);
montarea înfăşurării în crestătură se face prin ţesere.
În legătură cu pachetul de tole rotorice mai trebuie menţionat că la maşini mari ( care au diametre rotorice
mari) pachetul tolelor se realizează din segmente de tolă (vezi figura 6.6), croite astfel din foi de tablă
electrotehnică (silicioasă) încât pierderile la ştanţare să fie minime.
Aproape totdeauna în jugul rotoric se execută canale axiale pentru o răcire mai bună a rotorului şi aceste
canale se formează pin suprapunerea găurilor executate în timpul ştanţării tolelor (vezi figura 6.6).
Lungimea pachetului de tole rotorice depăşeşte cu2,…,5 mm (la fiecare capăt) lungimea polilor de
excitaţie astfel încât să se reducă la minimum variaţiile reluctanţei circuitului magnetic al maşinii în
timpul funcţionării acesteia când se pot produc unele mici deplasări axiale ale rotorului. La maşini mari
 177

tolele jugului rotoric nu se fixează direct de arborele rotorului ci de un butuc rotoric executat de regulă
din oţel, care însă nu trebuie să aibă proprietăţi magnetice deosebite (asta în vederea economisirii tablei
silicioase, butucul rotoric fiind de fapt un suport mecanic pentru tolele rotorice).
e) Înfăşurarea rotorică se execută de regulă în două straturi şi elementul constructiv de bază al

Fig. 6.7. Modele de înfăşurări rotorice în două straturi şi felul

de montare al secţiilor rotorice în crestăturile rotorului

înfăşurării este secţia rotorică aşa cum apare prefabricată din spire în figura 2.32, sau figura

Fig. 6.8 Model pentru rigidizarea capetelor frontale

ale secţiilor rotorice şi ale laturilor lor prin bandaje cu
sârmă de oţel în zone cu tole retrase

2.36,sau în figura 6.7 a cu laturile de ducere 1 şi laturi de

întoarcere 2.
Spirele unei secţii rotorice sunt izolate între ele, iar mănunchiul
laturilor de ducere şi de întoarcere se izolează apoi în întregime
şi se introduce într-o crestătură rotorică aşa cum se arată în
figura 6.7 b. Faptul că înfăşurarea se execută în două straturi
impune montarea laturilor de ducere ale unei secţii peste laturile
de întoarcere ale unei alte secţii, între ele aşezându-se o izolaţie
corespunzătoare : acest fel de montare apare bine în evidenţă în
figura 6.7 c. Rigidizarea înfăşurărilor
în crestături se face, de regulă, cu ajutorul unor pene ce se
montează la partea superioară a crestăturilor (împănarea se face
Fig 6.9 Principiul
prin profile „în coadă de rândunică”); penele se execută din
instalaţiei de
bandajare material electroizolant (lemn fiert în ulei de transformator,
material plastic cu rigiditatea dielectrică corespunzătoare).
 178

Uneori rigidizarea înfăşurării rotorice prin simpla împănare nu este suficientă (cazul rotoarelor lungi
şi/sau cu turaţii mari) şi atunci se realizează din loc în loc, în lungul rotorului, unele bandaje de
consolidare aşa cum se poate observa din figura 6.8.În zonele rotorice în care se montează bandajul,
diametrul exterior al tolelor este ceva mai mic (zone cu „tole retrase”). Bandajarea
se face cu o instalaţie specială – figura 6.9 – care să permită ca întinderea sârmei de oţel ( =1,…,2
mm) să se realizeze cu o anumită forţă. Întregul bandaj se izolează faţă de tolele rotorice (pentru a nu le
scurtcircuita) cu anumite materiale izolante (straturi de carton electrotehnic, etc), iar după terminarea
operaţiei de bandajare propriu-zisă el se cositoreşte din loc în loc cu ajutorul unor eclise de tablă subţire.
O bandajare corespunzătoare se realizează şi pentru capetele frontale ale înfăşurării rotorice ( vezi figura
6.8) astfel încât în timpul funcţionării maşinii ele să nu fie răsfrânte spre exterior (datorită forţelor
centrifuge) ceea ce ar produce distrugerea izolaţiei lor.
În figura 6.7 a se observă cele două straturi din cadrul unei înfăşurări rotorice; la partea superioară a
crestăturii se realizează împănarea cu pene cu profil „ în coadă de rândunică”.
f) Colectorul are aspectul unui corp cilindric - figura 6.10 a – format din plăcuţe tronconice din
cupru tare tras la rece (uneori este cupru în aliaj cu argint), numite lamele de colector. Lamelele se
montează una lângă alta formând butucul cilindric al colectorului; ele sunt izolate între ele şi faţă de masă
cu micanită.

Fig. 6.10. Modele de colectoare la maşini de c.c.

Colectorul este în fond un redresor mecanic, care are rolul de a transforma t.e.m. alternativă din secţiile
rotorice într-o tensiune continuă (de fapt este o tensiune pulsatorie la care însă amplitudinea pulsaţiilor
este foarte mică – vezi tensiunea rezultantă din figura 6.18).
După forma lamelelor de colector se disting două tipuri de colectoare :
-- cu lamelă de colector „în coadă de rândunică” , ca în figura 6.10 b;
-- cu lamelă de colector „în H” , ca în figura 6.10 c.
Profilul unei lamele de colector „în coadă de
rândunică” este dat în figura 6.11, în care se
notează : 1 este corpul lamelei de colector; 2
este profilul „In coadă de rândunică” al lamelei
de colector; 3 este steguleţul lamelei; 4 este
crestătura steguleţului; 5 este faţa superioară a
lamelei, care prin alăturare cu alte lamele
formează suprafaţa exterioară a colectorului
(vezi 1 din figura 6.10 a) peste care alunecă
Fig. 6.11 O lamelă de colector cu periile de cărbune ale maşinii. La colectoarele
profil “în coadă de rândunică”
„în coadă de rândunică” coroana lamelelor se
izolează atât faţă de butuc cât şi faţă de conurile de strângere (notate cu 3 în figura 6.10 b) prin conurile
(manşetele), respectiv cilindrii de micanită; strângerea axială pe butucul colectorului se face prin piuliţe
olandeze sau buloane de strângere ( notate cu 2 în figura 6.10 a). Dacă diferenţa dintre diametrul
rotorului ( la nivelul capetelor frontale ale înfăşurării rotorice) şi cel al colectorului (la nivelul steguleţelor
) nu este prea mare , atunci capetele secţiilor rotorice se introduc direct în crestătura steguleţului lamelei
şi se cositoresc acolo, iar dacă diferenţa dintre cele două diametre este mare atunci se utilizează
prelungitoarele de steguleţ (notate cu 5 în figura 6.10 b), care la un capăt se racordează (prin cositorire)
cu capătul secţiilor rotorice, iar celălalt capăt se introduce în crestătura steguleţului lamelei şi se fixează
acolo tot prin cositorire.
La colectoarele „în H” strângerea lamelelor se face prin inele de fretare la cald (la temperatura de 180,
…,200 ) peste două inele izolatoare (notate cu 2 în figura 6.10 c). Canalele practicate în coroana
 179

lamelelor (notate cu 3 în figura 6.10 c) se umplu apoi cu o masă formată din fulgi de azbest şi adezivi.
Colectoarele „în H” au o execuţie mai simplă şi sunt mai ieftine, dar la maşini mari se preferă colectoarele
„în coadă de rândunică” pentru că acestea permit verificarea strângerilor butuculului colectorului în
timpul exploatării maşinii.
Butucul colectorului se fixează de arborele maşinii prin pană.

g) Periile, portperiile, colierul de susţinere formează setul de piese cu ajutorul cărora se realizează
legătura dintre partea rotorică (mobilă) a maşinii şi partea sa fixă, respectiv circuitele exterioare ale
maşinii. Schiţele acestor piese sunt date în figura 6.12.
În timpul funcţionării maşinii, pe suprafaţa exterioară a colectorului freacă mai multe perii, fiecare perie
putând fi formată din mai mulţi cărbuni realizaţi din grafit simplu sau grafit metalizat; în figura 6.12 b se
arată ansamblul unei perii formată dintr-un cărbune, iar în figura 6.12 c este arătat ansamblul unei perii cu

Fig. 6.12 Modele de perii, portperii

şi coliere de susţinere

doi cărbuni. Cărbunii periilor se montează în nişte piese metalice, denumite teaca cărbunelui, care este de
o formă paralelipipedică şi care permite cărbunelui să culiseze în interiorul său, preluând eventualele
denivelări mici ale suprafeţei exterioare ale colectorului sau pur şi simplu prin uzura sa să avanseze spre
colector. În figura 6.12 b cărbunele este notat cu 1, teaca cărbunelui cu 2 şi tot la fel se notează în figura
6.12 c. Teaca cărbunelui (sau tecile cărbunilor) este (sunt) solidară(e) cu colierul periei (notat cu 3 în
ambele figuri), care se fixează de braţele (notate cu 4 în figurile 6.12 a şi d) denumite portperie; partea
metalică a acestui braţ se izolează faţă de colierul periei (notat cu 7 în figura 6.12 d).
Tot în ansamblul periei trebuie evidenţiate nişte elemente elastice (lamele elastice sau arcuri elicoidale
combinate cu lamele de presare) notate cu 5 în figura 6.12 b şi c. Cu ajutorul lor se realizează presarea
cărbunelui pe suprafaţa exterioară a colectorului. Această presare trebuie să se realizeze cu o anumită
forţă (se verifică dinamometric forţa produsă de ansamblul elementului elastic); această forţă nu trebuie
să fie prea mare pentru că ea poate produce o uzură rapidă a cărbunelui şi eventual chiar poate forma
rizuri pe suprafaţa exterioară a colectorului ( dacă cărbunele periei este foarte dur) şi deci poate astfel
conduce la înrăutăţirea suprafeţei de contact dintre cărbunele periei şi suprafaţa colectorului;forţa de
presare nu trebuie însă fie nici prea mică pentru că atunci creşte rezistentă de contact dintre cărbune şi
colector, iar aceasta măreşte efectul Joule ( ) ce se produce, respectiv se supraîncălzeşte întregul
ansamblu perie (cărbune) – colector, provocând simultan decălirea elementelor elastice ale periei cu care
se presează cărbunii, scântei la colector cu toate consecinţele ce decurg de aici.
La ansamblul periei mai trebuie remarcate legăturile flexibile (realizate din conductorul de cupru liţat)
dintre cărbunii periei şi borna periei ( ce poate fi de plus (+) sau de minus (-)); ele se notează cu 6 în
figura 6.12 b şi c. În fine, întregul ansamblu de perii şi portperii se montează pe nişte piese metalice de
diverse modele – notate cu 7 în figura6.12 a şi d – numite coliere de susţinere ce se fixează, de regulă, de
scutul (capacul) lateral al maşinii dinspre colector. Colierul se fixează de scutul lateral astfel încât el să
poată fi rotit (cu un anumit unghi) modificând poziţia întregului ansamblu de perii pe suprafaţa exterioară
 180

a colectorului, deci în final modificând poziţia periilor în raport cu axa polilor principali (respectiv în
raport cu axa neutră) ai maşinii.
O ultimă precizare : toate periile de plus (+) se leagă în paralel între ele formând astfel borna
principală de plus (+) a maşinii de c.c., tot la fel şi periile de minus (-) legate în paralel între ele vor
conduce la borna principală de minus (-).
h) Cutia de borne reprezintă de fapt o cutie metalică de dimensiuni corespunzătoare, montată în
exteriorul carcasei maşinii. În această cutie a cărei schiţă – schemă este dată în figura 6.13, se montează
pe o placă izolantă toate bornele de legătură ale înfăşurărilor maşinii cu exteriorul sau între ele. Cutia de
borne din figura 6.13 cuprinde 6 borne de legătură având în vedere că sunt evidenţiate, ca exemplu,
numai : circuitul rotoric (principal) al maşinii prin bornele 3-6; circuitul de excitaţie derivaţie prin bornele
4-5; circuitul de excitaţie serie prin bornele 1-2. Dacă se consideră şi înfăşurarea polilor auxiliari
respectiv înfăşurarea de compensaţie, atunci cutia de borne va poseda 10 borne. Încadrarea înfăşurărilor
maşinii de c.c. în cele : „de curent”, respectiv cele
„de tensiune” cu precizarea ordinelor de mărime
ale rezistenţelor lor ohmice s-a făcut în paragraful
precedent şi ele nu vor fi reluate aici, dar în cazul
unei maşini de c.c. cu excitaţia compund pot
exista două tipuri de montaje ale înfăşurărilor de
excitaţie :
-- montaj adiţional, caz în care câmpurile
produse de cele două înfăşurări de excitaţie (serie
şi derivaţie) au acelaşi sens, iar câmpul magnetic
rezultant de excitaţie se obţine prin sumarea celor
Fig. 6.13 Model cutie de două câmpuri parţiale;
borne la o maşină de c.c. -- montaj diferenţial, caz în care câmpurile
produse de cele două înfăşurări de excitaţie (serie
şi derivaţie) au sensuri opuse, iar câmpul magnetic
rezultant de excitaţie este egal cu diferenţa câmpurilor parţiale produse de cele două excitaţii.
De asemenea, la o maşină de c.c. cu excitaţia compund poate avea preponderenţă în producerea câmpului
una sau cealaltă dintre înfăşurări de excitaţie, de aceea se poate spune despre o astfel de maşină de c.c. că
ea este cu excitaţia preponderent derivaţie sau serie.
La o maşină de c.c. cu excitaţie mixtă se pune, de asemenea, problema montajului adiţional sau
diferenţial, cu preponderenţa unei anumite înfăşurări.
În ceea ce priveşte execuţia legăturilor la cutia de borne, nu sunt nici un fel de probleme dacă se cunoaşte
schema legăturilor pentru maşina respectivă aşa cum este ea dată, de exemplu, în figura 6.13, sau se dau
notaţiile standard ale bornelor din cutia de borne (vezi paragraful 6.1). În activitatea practică însă, apar
situaţii în care nu se cunoaşte nici schema maşinii şi nici notaţiile standard ale bornelor nu sunt date şi
atunci se pune problema identificării circuitelor maşinii în vederea realizării unor legături corecte.
Cum se poate proceda într-o astfel de situaţie ?
Să admitem că cutia de borne a maşinii de c.c. are doar 6 borne şi trebuie identificate cele 3 circuite ale
maşinii : circuitul rotoric şi cele două înfăşurări de excitaţie, deci ne vom putea referi la cutia de borne din
figura 6.13. Metodologia de lucru va fi următoarea :
1) Se execută schiţa cutiei de borne şi se numerotează într-un fel convenabil bornele 1,…,6;
2) Se stabileşte continuitatea circuitelor între bornele respective : de exemplu, borna notata cu 1
cu care dintre celelalte 5 borne are continuitate de circuit ?
Aceasta se poate face cu un aparat cu care se poate executa acest lucru , de exemplu un megaohmetru :
un palpator al aparatului atinge borna 1, iar cu celălalt palpator se ating pe rând (într-o ordine oarecare)
celelalte borne 2,…,6; dacă aparatul arată (sau în orice caz o rezistenţă foarte mare , de ordinul
) rezultă că borna 1 şi cealaltă bornă palpată nu au o continuitate de circuit; dacă însă indicaţia
aparatului este zero ( sau o valoare oarecare rezonabilă pentru circuitul respectiv ca ordin de mărime)
atunci se admite că între borna 1 şi borna dată există o continuitate de circuit. Se reia apoi operaţiunea
până se precizează bornele tuturor circuitelor maşinii.
Astfel, să admitem că după operaţiunea de stabilire a continuităţii circuitelor maşinii, se asociază
următoarele borne ale maşinii : 1-2, 4-5, 3-6.
3) Urmează etapa identificării tipurilor de circuite, adică acum trebuie să precizăm „ce fel” de
circuit al maşinii este, de exemplu, cel ale cărui capete sunt bornele 1-2. În acest caz (cunoscând deja
bornele circuitelor), cu un ohmetru de precizie se măsoară rezistenţele ohmice ale circuitelor respective
notându-se valorile lor. Să admitem că în cazul concret din figura 6.13 se obţin următoarele rezultate ale
măsurătorilor : circuitul 1-2 cu rezistenţa 4,7 ; circuitul 3-6 cu rezistenţa 5,2 , iar circuitul 4-5 are
rezistenţa 78 .
 181

Din cele stabilite anterior şi din interpretarea rezultatelor obţinute, se ajunge la o primă concluzie :
-- circuitul 4-5 este circuitul de excitaţie derivaţie al maşinii el având o rezistenţă ohmică mare;
-- circuitele 1-2 şi 3-6 au rezistenţele ohmice de acelaşi ordin de mărime, de valori relativ mici (în
orice caz, valori mult mai mici decât circuitul 4-5), ele sunt deci înfăşurări de curent şi deci nu pot fi decât
circuite ale rotorului maşinii, respectiv ale excitaţiei serie.
Pentru a departaja circuitul rotoric de cel al excitaţiei serie se poate proceda astfel :
a) -- se remăsoară rezistenţa ohmică a circuitelor cu acelaşi ohmmetru, dar înainte de asta sub toţi
cărbunii periilor (este suficient sub toţi cărbunii periilor de plus (+) sa de minus (-)) se montează fâşii
corespunzătoare de hârtie şi dacă indicaţia actuală a ohmmetrului, racordat pe o pereche de borne, este
acum , rezultă că bornele respective reprezintă circuitul rotoric al maşinii ( care acum a fost
„întrerupt” prin fâşiile de hârtie montate sub perii), iar dacă indicaţia ohmmetrului nu se modifică esenţial
faţă de cea precedentă, atunci rezultă că bornele respective reprezintă înfăşurarea de excitaţie serie;
b) -- dacă nu se poate opera cu cărbunii periilor (de exemplu, nu sunt accesibili, etc), atunci un
palpator al aparatului de continuitate de circuit se aşează pe o lamelă de colector, iar cu celălalt capăt se
„caută” continuitatea de circuit cu una din cele 4 borne rămase nedefinite, ceea ce este echivalent de fapt
cu identificarea unei borne a circuitului rotoric ( perechea ei fiind deja cunoscută); circuitul de excitaţie
serie rezultă prin identificarea circuitului rotoric.
În cazul în care maşina posedă la cutia sa de legături 10 borne, atunci primele două puncte ale
metodologiei deja prezentate rămân identice iar în cadrul punctului 3 se pot determina cel puţin
înfăşurarea de excitaţie derivaţie şi înfăşurarea rotorică. Celelalte 3 înfăşurări rămân nedepartajate , dar
oricum cele 3 înfăşurări sunt de tip „de curent”, deci se leagă în serie între ele şi în serie cu circuitul
rotoric al maşinii. Fiind necunoscute bornele de început ale acestor înfăşurări, este posibil ca la legarea lor
în serie să se producă inversarea sensurilor câmpurilor magnetice produse de ele, ceea ce nu se poate
constata decât în timpul funcţionării maşinii, pornind de la cunoaşterea efectelor pe care trebuie să
producă înfăşurările respective prin câmpurile lor magnetice. Legat tot de acest aspect, trebuie să se
menţioneze că în cazul unei maşini cu excitaţia compund, prin simpla efectuare de legături în cutia de
borne între înfăşurările de excitaţie seri şi derivaţie, nu se poate cunoaşte dacă se realizează montaj
adiţional sau diferenţial pentru cele două înfăşurări, pentru că nu se poate stabili sensul câmpului
magnetic produs de fiecare înfăşurare de excitaţie ( acest lucru nu este posibil decât în cazul în care sunt
date notaţiile standard ale înfăşurărilor maşinii). Problema poate fi însă rezolvată prin efectuare unor
măsurători speciale legate de sensul linilor câmpului magnetic produs de fiecare înfăşurare.
i) Scuturile sau capacele laterale se îmbină cu carcasa maşinii printr-un sistem „de prag şi

Fig. 6.14 Sectiunea longitudinală şi transversală pritr-o maşină tetrapolară de c.c.

adâncitură”. Ele se execută din oţel turnat (la maşini mici, din fontă turnată), conţin casa rulmentului şi
au o importanţă deosebită prin aceea că trebuie să realizeze o centrare perfectă a rotorului în câmpul
magnetic al statorului maşinii, astfel încât întrefierul în dreptul tuturor polilor maşinii să fie acelaşi.
În figura 6.14 este dată o secţiune longitudinală şi transversală printr-o maşină tetrapolară de c.c.
 182

În figura menţionată apar următoarele notaţii de identificare a elementelor constructive principale ale
maşinii : 1- carcasa; 2 – scutul (capacul) lateral dinspre colector; 3 – scutul (capacul) lateral dinspre
acţionare; 4 – polul principal de excitaţie; 5 – polul auxiliar; 6 – miezul magnetic al rotorului; 7 –
bandajul de consolidare al capetelor frontale ale înfăşurării rotorice; 8 – înfăşurarea rotorică (capetele
frontale); 9 – arborele maşinii; 10 – suport portperii; 11 – teaca cărbunelui periei; 12 – colector (lamele);
13 – capac exterior casa rulmentului; 14,15 – rulmenţi; 16 – cutia de borne; 17 – bulon strângere scut
lateral; 18 – bobina polului auxiliar; 19 – bobina polului de excitaţie; 20 – inelul de ridicare al maşinii; 21
– paletă ventilator; 22 – cărbunele periei; 23 – colier portperie.

6.3. Principiul de funcţionare al maşinii de c.c.

Se consideră o pereche de poli magnetici (N-S) între care se poate roti cu o viteză constantă dată, o spiră
cu pasul diametral. Se admite că sub piesele polare câmpul magnetic este aproximativ constant, iar
capetele spirei se leagă la două inele colectoare
peste care alunecă periile A1 – A2, aşa cum
apare în figura 6.15a. Figura 6.15b reprezintă
variaţia câmpului magnetic în întrefierul maşinii
cu observaţia că în axa polilor acest câmp este
maxim (şi el se menţine aproximativ constant
pe toată porţiunea din întrefier corespunzătoare
unei piese polare), dar el devine nul în axa
neutră (interpolară), respectându-se relaţia
. (6.1)
Dacă se ţine seama de (2.48) şi (6.1), atunci
t.e.m. indusă în această spiră va fi
, (6.2)
în care este lungimea unei laturi a spirei; v
este viteza periferică a laturii spirei, iar este
unghiul pe care îl face, la un moment dat, planul
spirei cu o axă de referinţă dată (în figura 6.15 a
axa de referinţă este axa neutră). În principiu,
unghiul este dependent de timp şi el se poate
exprima în funcţie de viteza unghiulară a spirei
astfel
, (6.3)
în care p este numărul perechilor de poli (în
cazul dat p=1), iar este unghiul iniţial.
Dacă se înlocuieşte 6.3) în (6.2) rezultă
Fig. 6.15
Explicativă , (6.4)
privind relaţie din care se vede că t.e.m. indusă în spiră
principiul de
funcţionare
este variabilă în timp, iar alura curbei sale de
al maşinii de variaţie este identică cu cea a inducţiei
c.c. magnetice din întrefier, aşa cum este dat şi în
figura 6.15 c, adică este alternativă.
Dacă la bornele A1 – A2 se racordează un receptor oarecare, de exemplu, pur rezistiv, atunci prin
conturul închis format din spira – inele – perii – rezistenţă, începe să circule un curent i, iar asupra spirei
acţionează o forţă

respectiv un cuplu electromagnetic :

; (6.5)
sensul cuplului este invers sensului cuplului exterior ce produce rotirea spirei cu viteza unghiulară
, iar D este dimetrul spirei – D=2R. Forţa şi cuplul sunt reprezentate (linie plină pentru regimul de
generator, respectiv linie punctată pentru regimul de motor) prin grafice din figura 6.15d. Este evident că
 183

forţa şi cuplul sunt mărimi variabile în timp, dar nu sunt alternative : sunt mărimi pulsatorii
pentru care valoarea medie pe o perioadă este diferită de zero.
Ceea ce s-a prezentat în cele anterioare, în principiu, nu este decât un generator sincron.
Dacă, în continuare se ia acelaşi sistem, dar capetele spirei se leagă la două lamele, iar periile A1, A2 se
aşează într-o anumită poziţie : odată cu trecerea spirei (planului spirei cu laturile sale) prin axa neutră se
face şi trecerea lamelelor de sub o perie, sub cealaltă. Deci în momentul în care t.e.m. indusă devine nulă
(pentru că în axa neutră) se schimbă şi sensul de parcurgere al spirei (prin laturile sale) de la
peria A1 la A2 ţinând seama că polaritatea periilor rămâne aceeaşi (pentru că periile sunt fixe. Numai
lamelele se rotesc odată cu spira), aşa cum se poate observa din figura 6.16a. Variaţia câmpului magnetic
din întrefier nu se schimbă faţă de cazul precedent, aşa cum se poate vedea
din figura 6.16b, dar variaţia tensiunii la bornele
periilor se schimbă esenţial cum rezultă din figura
6.16 c : din alternativă devine pulsatorie, deci
t.e.m. indusă are acum o componentă continuă.
Curentul dintr-un receptor oarecare legat la periile
maşinii va fi, de asemenea, pulsatoriu (urmărind
forma curbei de variaţie a t.e.m. induse dacă
receptorul este strict rezistiv) şi deci va avea şi el o
componentă continuă.
În mare, acesta este principiul de funcţionare al
maşinii de c.c. : ea este deci formată dintr-o maşină
sincronă (adică o maşină de c.a.) şi un redresor
mecanic format din sistemul de lamele denumit
colector şi periile de contact corespunzătoare.
În realitate, înfăşurarea rotorică a maşinii de c.c. are
multe spire şi un astfel de exemplu de înfăşurare
este cea în inel (inelul lui Gramme), adică o
înfăşurare cu w spire montate pe un miez toroidal cu
secţiune cilindrică şi fiecare spiră se leagă la o
lamelă colectoare, dar toate spirele sunt legate în
serie între ele formând de fapt o înfăşurare închisă
(pentru că nu are un început şi nici un sfârşit). La
tipul acesta de maşină există atâtea lamele de
colector câte spire, respectiv câte secţii sunt. În
principiu însă o secţie rotorică poate fi formată
Fig 6.16
Explicat dintr-o singură spiră sau spire, adică putem să
ivă la ne închipuim că pe inelul lui Gramme în locul unei
principi
ul de spire sunt montate de fapt spire, adică
funcţion este o secţie rotorică. Tot în principiu, la inelul lui
are al
maşinii Gramme periile pot aluneca direct pe spirele
de c.c. înfăşurării (o anumită porţiune a spirelor ar putea fi
neizolată) fără a mai fi nevoie de lamele de colector, respectiv
de întregul colector. Modelul de maşină de c.c. de tipul
inelului lui Gramme este dat în figura 6.17. O porţiune din
înfăşurare rotorică, cuprinsă între două perii succesive de
polarităţi diferite, formează o cale de curent şi în general într-
o maăşină de c.c. avem 2a=2p (cu a s-a notat numărul
perechilor căilor de curent) pentru că, de regulă, numărul
polilor din maşină este egal cu numărul periilor maşinii. În
figura 6.17 sunt două căi de curent : o cale de curent se
formează plecând de la peria (+) şi parcurgând toate spirele
(secţiile) înfăşurării ce se găsesc sub polul magnetic (N) până
Fig. 6.17
la peria (-), iar a doua cale de curent se formează pornind tot
Inelul lui de la peria (+) şi urmând apoi toate spirele (secţiile) înseriate
Gramme între ele şi dispuse sub polul (S) până la aceeaşi perie (-).Pe
de altă parte, t.e.m. indusă într-o spiră (secţie) a înfăşurării are o curbă ca cea din figura 6.16 c adică nu
este continuă ci pulsatorie, dar este periodică şi deci ea poate fi descompusă într-o serie Fourier. Dacă se
reţin numai fundamentalele acestor serii (luând în considerare toate spirele unei căi de curent), atunci ele
 184

variază ca în figura 6.18, observând că tensiunile induse în spirele (vezi figura 6.16) au toate
aceeaşi amplitudine dar sunt defazate între ele cu un unghi electric

, (6.6)

în care p este numărul perechilor de poli, iar Z este numărul spirelor (mai exact al crestăturilor în care
montează spirele) înfăşurării. T.e.m. rezultantă de la bornele maşinii se obţine prin sumarea celor Z/2
t.e.m. induse într-o cale de curent (Z/2 sunt spirele ce corespund unei căi de curent din cadrul modelului
de maşină considerat). Se observă din figura 6.18 că t.e.m. rezultantă este aproape constantă; ea are de
fapt pulsaţii de amplitudine foarte mică (în raport cu componenta continuă) iar frecvenţa lor este mare
(1000,…,2000 Hz) şi depinde de Z.

.
6.4. Înfăşurările maşinilor de c.c.
6.4.1. Elementele de bază ale înfăşurărilor

1. Introducere. La o maşină de c.c. se găsesc două

tipuri distincte de înfăşurări : înfăşurarea statorică şi
înfăşurarea rotorică. În cadrul înfăşurării statorice sunt
cuprinse : înfăşurarea polilor principali de excitaţie,
înfăşurarea polilor auxiliari şi înfăşurarea de
Fig. 6.18
compensaţie.
T.e.m. indusă Câteva noţiuni despre aceste înfăşurări au fost prezentate în
rezultantă primele două paragrafe ale acestui capitol, dar mai multe
detalii se vor da în legătură cu înfăşurarea polilor auxiliari la paragrafele privind comutaţia maşinii de
c.c., respectiv despre înfăşurarea de compensaţie în paragrafele privind reacţia indusului la maşina de c.c.
Se poate menţiona însă că înfăşurarea principală de excitaţie şi înfăşurarea polilor auxiliari sunt nişte
înfăşurări concentrate (ca şi cele de la transformatoare electrice) şi ele nu pun probleme teoretice sau de
execuţie deosebite; înfăşurarea de compensaţie poate fi considerată ca o înfăşurare distribuită, dar
distribuirea sa se reduce la nivelul unei piese polare.
În ceea ce priveşte înfăşurarea principală de excitaţie ea se execută în general din bobine ce se
montează pe jugul (miezul) polilor şi care se leagă în serie între ele fiind parcurse de acelaşi curent de
excitaţie. În vederea uşurării tehnologiei de execuţie, înfăşurarea uni pol de excitaţie se poate executa din
două sau mai multe bobine legate în serie între ele, sensul de bobinare fiind acelaşi pentru toate bobinele
unui pol. Desigur, aici este vorba de bobinele unui pol, corespunzătoare unui anumit tip de excitaţie :
derivaţie sau separată (deci înfăşurări de tensiune), respectiv serie (înfăşurare de curent, pentru că în cazul
excitaţiei compund sau mixte un pol principal de excitaţie cuprinde ambele tipuri de înfăşurare.
Deoarece doi poli de excitaţie vecini formează totdeauna o pereche magnetică (N-S) sau (S-N) şi pentru
că înfăşurările tuturor polilor de excitaţie se leagă în serie între ele în mod corespunzător, (adică pe tipuri
de înfăşurări) fiind parcurse de acelaşi curent, rezultă ca sensul de bobinare al bobinelor unui pol este
totdeauna invers faţă de sensul de bobinare pentru polul vecin. Aceasta se face tocmai pentru a crea
succesiunea magnetică necesară la polii principali de excitaţie. În principiu acelaşi aspect apare şi la
execuţia înfăşurării polilor auxiliari.
În ceea ce priveşte înfăşurarea rotorică a unei maşini de c.c., aceasta are scheme mult mai complexe
datorită faptului că ea trebuie repartizată cât mai uniform pe toată periferia exterioară a rotorului,
montarea ei făcându-se, de fapt, în crestăturile rotorice.
Elementul constructiv de bază al înfăşurării rotorice (ca la orice maşină rotativă, vezi şi paragraful 2.7)
este secţia rotorică cu laturile sale de ducere şi de întoarcere, respectiv capetele frontale ale secţiei (vezi
figurile 2.31). Secţia rotorică se mai caracterizează prin lungimea activă a laturilor de duccere/întoarcere,
adică a acelei porţiuni din secţie ce se găseşte sub influenţa directă a unui pol principal de excitaţie.
Când o secţie rotorică este formată din mai multe spire , atunci ansamblul laturilor de ducere
formează mănunchiul de ducere al secţiei,tot la fel laturile de întoarcere formează mănunchiul de
întoarcere al secţiei. Datorita faptului că capetele frontale ale secţiilor nu se înlănţuie cu câmpul principal
de excitaţie, deci ele practic sunt considerate inactive, rezultă necesitatea scurtării lor pe cât posibil, în
vederea economisirii materialului conductor (cupru), iar de aici rezulta necesitatea diverselor tipuri de
scheme pentru execuţia înfăşurărilor rotorice.
2. Tipurile de înfăşurări rotorice. Se cunosc următoarele tipuri de scheme pentru înfăşurările
rotorice :
 185

-- înfăşurare buclată simplă folosită pentru maşini ce au curenţi de sarcină de valori mici şi
mijlocii, respectiv înfăşurare buclată multiplă pentru cazul maşinilor ce au curenţi de sarcină mari
şi foarte mari;
-- înfăşurare ondulată simplă pentru maşini cu tensiuni mari, respectiv înfăşurare ondulată
multiplă pentru maşini ce lucrează cu tensiuni foarte mari;
-- înfăşurare mixtă sau tip broască folosită în cazul maşinilor cu tensiuni relativ mari şi curenţi
de sarcină mari.
In figura 6.19 sunt prezentate shemele de
principiu pentru o înfăşurare buclată simplă,
ondulată simplă şi o înfăşurare mixtă sau tip
broască. Pentru a preciza anumite caracteristici
ale unei înfăşurări se mai definesc unele noţiuni :
a) intervalul dintre două mănunchiuri legate
între ele se numeşte pas de înfăşurare ;
b) se numeşte pas principal sau pas din spate –
notat cu - distanţa (luată eventual în număr
Fig. 6.19
Modele
de crestături rotorice) pe periferia rotorului între
de mănunchiul de ducere si cel de întoarcere al unei
scheme secţii rotorice ; pasul principal este aproximativ
pentru
înfăşurăril
egal cu pasul polar - - şi dacă ne referim
e rotorice la relaţia de definiţie a lui din (2.45), atunci
ale une se poate nota
maşini de
c.c.
,

(6.7) în care Z ete numărul dinţilor (crestăturilor) rotorici, iar este un număr fracţionar ce se adaugă
sau se scade astfel încât să devină un număr întreg. Este posibil ca şi atunci când se
spune că pasul principal este diametral. Dacă (deci ), atunci pasul principal este scurtat,
iar dacă ( adică ), atunci pasul principal este lungit ; în practică cel mai des se foloseşte
pasul principal scurtat pentru că el conduce la scurtarea capetelor frontale ale înfăşurării (secţiilor) şi deci
c) se numeşte pas secundar (pas de întoarcere, pas din faţă sau pas de legătură) – notat cu -
distanţa luată pe peridferia exterioară a rotorului între mănunchiul de întoarcere al une secţii şi
mănunchiul de ducere al secţiei imediat următoare ; paşi senumesc paşii elementari ai unei
înfăşurări rotorice ;
d) se numeşte pas rezultant – notay cu y – distanţa luată pe periferia rotorică între mănunchiurile de
ducere a două secţii vecine ; pasul rezultant este suma algebrică a paşilor elementari
 ; (6.8)
e) se numeşte pas la colector - notat - distanţa luată în unmăr de lamele de colector dispuse între
începutul şi sfârşitul unei secţii rotorice.
Cel mai adesea înfăşurarea rotorică se execută în două straturi,
aşa cum se arată în figura 6.20 a, dar uneori în aceeaşi
crestătură sunt aşezate, în acelaşi strat (superior şi înferior),
mănunchiurile mai multor secţii rotorice (care, de regulă, se
execută împreună, pe acelaşi şablon) : acest ansamblu este
denumit bobină. De exemplu, în figura 6.20 b într-un strat sunt
montate mănunchiurile a 3 secţii (deci bobina este formată din 3
secţii) ; se spune că în acest caz crestătura reală este formată
din u (în acest caz u=3) crestături elementare ; capetele
Fig. 6.20 fiecărei secţii a bobinei se leagă la lamele de colector diferite
Modele de (adică se comportă ca secţii diferite). Aceste cazuri se întâlnesc
înfăşurări în
două straturi
mai ales la înfăşurări multiple (care se numesc şi înfăşurări
compuse). Dacă se notează cu S numărul secţiilor rotorice şi
cu Z numărul crestăturilor reale, atunci se poate scrie
, (6.9)
 186

în care reprezintă numărul de crestături elementare. Dacă se ţine seama că la fiecare lamelă de
colector se leagă câte două capete de secţii (capătul de sfârşit al unei secţii şi capătul de început al secţiei
următoare), atunci numărul K al lamelelor de colector va fi

. (6.10)
3. Exemple de înfăşurări rotorice. Se consideră o înfăşurare rotorică cu următoarele date :
Z=16 ; u=1 ; K=16 ; 2p=4 ; .
Din datele impuse rezultă că pasul polar este crestături şi dacă se consideră un
pas de înfăşurare diametral, atunci crestături, adică mănunchiul de ducere al primei
secţii(secţia de referinţă) se va amplasa în crestătura 1 (crestătura de referinţă), iar manunchiul de
întoarcere al aceleiaşi secţii se va găsi în crestătura numărul

În figura 6.21 sunt date

elementele de început ale
schemelor desfăşurate
pentru bobinaj buclat şi
ondulat ale exemplului
considerat. Se reminteşte că
prin schemă desfăşurată se
înţelege o schemă ce se
obţine prin «tăierea»
(imaginară) a rotorului (în
Fig. 6.21 Porţiuni din scheme de tip buclat şi
acest caz) de-a lungul unei
ondulat pentru exemplul dat al înfăşurării
rotorice crestături oarecare (care va
fi notată convenţional cu 1
şi care va fi crestătura de referinţă) şi desfăşurarea înfăşurării într-un plan drept. În acest fel toate
crestăturile (umplute cu mănunchiurile secţiilor rotorice) ce se găsesc dispuse, de regulă, pe periferia
exterioară a cilindrului rotoric, apar situate în acelaşi plan drept evidenţiindu-se în acest fel anunchiurile
de ducere (linie plină) şi legăturile lor cu mănunchiurile de întoarcere (linie punctată).
La înfăşurarea buclată prin definiţie avem , iar dacă se alege , atunci
pentru ,rezultă , adică din crestătura 5 stratul inferior (unde este
amplasat mănunchiul de întoarcere al primei secţii rotorice) ne întoarcem la crestătura 5-3=2 în stratul
superior (unde se amplasează mănunchiul de ducere al secţiei 2, linie plină), de unde se ajunge la
crestătura în stratul inferior (mănunchiul de întoarcere al secţiei 2, linie punctată) etc.
La înfăşurarea ondulată se consideră, de asemenea, crestături, dar pasul secundar (de
întoarcere) nu este negativ, ci pozitiv, adică şi atunci rezultă ,
adică înfăşurarea porneşte din crestătura 1 (mănunchiul
de ducere al secţiei 1), trece prin crestătura 5 (partea
inferioară a crestăturii, care este mănunchiul de ducere al
secţiei 2 ; linie plină) etc. Anterior s-a menţionat că la
înfăşurarea buclată ceea ce a permis
determinarea algebrică a pasului secundar din relaţia
valabilă pentru acest tip de bobinaj

. (6.11)
Dacă , rezultă că înfăşurarea buclată înaintează
în sensul dreapta (vezi schema 6.21 a) şi capetele de
început şi de sfârşit ale secţiei nu se încrucişează, este
Fig. 6.22 Model de înfăşurare buclată deci o înfăşurare buclată normală sau neîncrucişată.
încrucişată
Dacă însă , atunci pasul secundar va fi
,
adică înfăşurarea porneşte din crestătura 1, ajunge în crestătura =1+4=5, iar apoi se întoarce în
crestătura 5-5=0, respectiv crestătura 16. Decci înfăşurarea înaintează spre stânga, iar capetele de început
 187

şi de sfârşit ale secţiei se încrucişează, adică este o înfăşurare buclată încrucişată. Un segment dintr-o
astfel de înfăşurare cu este dată în figura 6.22.
Înfăşurările buclate cu se numesc infăşurări simple, dar poate avea o valoare mai mare
decât unitatea, de regulă se ia când înfăşurarea buclată devine buclată multiplă (complexă) ; acest
tip de înfăşurare se foloseşte mai ales în cazul maşinilor cu curenţi de sarcină mari şi foarte mari. La o
înfăşurare buclată simplă numărul periilor este egal cu numărul polilor ; de asemenea, pentru căile de
curent există relaţia :2a=2p.
Pe de altă parte, în cazul căilor de curent ce se găsesc într-un întrefier neuniform sau în cazul nesimetriilor în execuţia bobinajului
(mai ales la înfăşurări mixte sau multiple), se induc în aceste cai de curent t.e.m. neegale care provoacă circulaţia unor curenţi de
egalizare care se închid prin periile de aceeaşi polaritate. Aceasta duce la o încărcare suplimentară a periilor şi pentru a diminua
acest efect se folosesc aşa-numitele legături echipotenţiale, care racordează punctele înfăşurarii de acelaşi potenţial. Acestea sunt
legături echipotenţiale de ordinul întâi, care la o înfăşurare buclată multiplă se execută pe fiecare înfăşurare buclată simplă, dar se
fac legături echipotenţiale de ordinul doi când se face legarea punctelor de acelaşi potenţial al celor m înfăşurări buclate simple
din cadrul înfăşurării multiple. Mai trebuie reţinut faptul că curenţii de egalizare sunt curenţi de tip alternativ, pentru că ei se
scurtcircuitează cu legături echipotenţiale fără a trece prin colector (redresor mecanic), de aceea ei produc un câmp magnetic
învârtitor care este fix în raport cu câmpul de excitaţie al polilor principali.
În cazul înfăşurării ondulate parcurgera rotorului se încheie la o lamelă de colector ce se găseşte în stânga
(înfăşurare neîncrucişată) sau la dreapta (înfăşurare încrucişată) lamelei de colector de la care s-a pornit
trasarea schemei desfăşurate a înfăşurării. Pasul la colector la înfăşurarea ondulată este dată de releţia
, (6.12)
în care m este ordinul de multiplicitate al înfăşurării (pentru m=1, avem înfăşurare ondulată simplă), iar
semnul minus (-) se ia pentru înfăşure neîncrucişată, respectiv semnul plus (+) pentru înfăşurare
încrucişată.
La o înfăşurare ondulată simplă numărul căilor de curent este totdeauna
2a=2 şi el nu depinde de numărul polilor maşinii. Avantajul deosebit al
înfăşurării ondulate este acela că ea nu necesită legături echipotenţiale
pentru că însăşi secţiile înfăşurării formează aceste legături, dar în cazul
înfăşurării ondulate multiple (de regulă m=2) trebuie executate legături
echipotenţiale de ordinul doi : la înfăşurările ondulate multiple avem
2a=2m (m este ordinul de multiplicitate, adică numărul de înfăşurări
ondulate simple cuprinse în schemă)

6.4.2. Poziţiile periilor şi căile de curent.

Înfăşurarea unei maşini de c.c. este o înfăşurare închisă (indiferent de

tipul acesteea) pentru că ea de fapt nu are capete libere. Culegerea
t.e.m. induse în secţiile rotorice se realizează cu ajutorul periilor dispuse
Fig. 6.23 Explicativă la aşezarea unei pe periferia exterioară a colectorului care este mobil (se roteşte cu o
perii în raport cu lamelele de anumită viteză unghiulară) în timp ce periile sunt fixe în spaţiu. Dacă se
collector la se racordeză catele unei admite că lăţimea unei perii este egală cu lăţimea une lamele de
secţii rotorice
colector, atuci perile vor veni în contact când cu o singură lamelă de
colector, când cu două lamele vecine. Dar la două lamele de colector
vecine , în cazul înfăşurării buclate simple, se leagă capetele unei secţii rotorice, care astfel apare
scurtcircuitată în cazul în care peria calcă pe ambele lamele vecine. Deci în acest caz se formează un
contur închis ( ), asa cum rezultă şi din figura 6.23, t.e.m. indusă în acest contur face să circule un
curent de scurtcircuit (ce poate avea valori destul de mari) ; el se închide prin spirele secţiei, capetele
secţiei, lamelele de colector 1-2 şi peria P. La un moment dat de timp t, următor celui prezentat în figura
6.23, peria P părăseşte una dintre lamele de colector, deci «rupe» circuitul curentului i, numai că aceasta
nu se poate face instantaneu (datorită une energii înmagazinate în câmpul magnetic al secţiei şi care nu se
poate descărca instantaneu) şi deci curentul i continuă să-şi
188
 189

închidă circuitul său prin aer sub formă de scântei, care pot deteriora suprafaţa exterioară a colectorului.
Apare deci interesul ca efectele produse de curentul i să fie minime, adică peria să fie astfel poziţionată
pe suprafaţa exterioară a colectorului încât la scurtcircuitarea secţiei, respectiv ruperea/stabilirea
circuitului de scurtcircuitare să se facă în conditiile unei energii minime înmagazinate în câmpul magnetic
al secţiei. Acest lucru este posibil în cazul în care mănunchiurile de ducere şi de întoarcere ale secţiei se
găsesc în axele neutre ale maşinii unde câmpul magnetic este aproape nul (în orice caz este foarte slab). În
această idee, se prezintă în figura 6.24 a o schemă desfăşurată completă a exemplului de înfăşurare
buclată simplă luată în considerare în paragraful precedent (Z=16; u=1; K=16; 2p=4; şi
).
Se spune că periile trebuie
amplasate în axa neutră a
maşinii, dar în figura 6.24 a se
vede că ele trebuie să fie
montate de fapt în axa polilor
asfel încât laturile secţiilor ce
se scurtcircuitează (de
exemplu, secţia 1 – 5’)
scurtcircuitată de către peria
P1) să se găsească în axele
interpolare, adică acolo unde
câmpul magnetic de excitaţie
este nul. O atare poziţionare a
celor patru perii (numărul
periilor este egal cu 2p=4)
realizează însă o „împărţire” a
înfăşurării în 4 căi de curent
(deci 2a=2p) a caror schemă
este dată în figura 6.24 b.
Fiecare cale de curent conţine
acelaşi număr de secţii, la un
moment dat, (secţiile se
numerotează cu doă cifre
despărţite print-o linie, de
exemplu secţia : 2-6’, în care
cifra apostrofată menţionează
numărul crestăturii în care se
amplasează mănunchiul de
întoarcere al secţiei
respective), dar pentru că
periile sunt fixe iar înfăşurarea
rotorică este mobilă rezultă că,
într-un moment oarecare
urmator, într-o cale de curent
Fig. 6.24 Explicativă
privind poziţionarea vor fi alte secţii (nominal
periilor pe un exemplu de altele). Acest lucru însă nu este
înfăşurare buclată important pentru că toate
secţiile rotorice sunt identice (ca execuţie, materiale etc) şi dacă t.e.m. induse în secţiile rotorice ale unei
căi de curent au toate acelaşi sens, rezultă că în orice moment între peria P1 (deci între borna principală A
a maşinii) şi peria P2 (respectiv borna principală B) este aceeaşi tensiune.
Pe lângă secţiile rotorice ce fac parte, la un moment dat, dintr-o cale de curent, schema din figura 6.24 b
mai cuprinde unele secţii care în momentul respectiv, nu fac parte din nici o cale de curent pentru că ele
sunt scurtcircuitate de câte o perie : de exemplu, secţia 1-5’ este scurtcircuitată de către peria P1, ceea
ce se poate vrifica şi în cadrul schemei desfăşurate din figura 6.24 a.
Aşa cum s-a arătat deja , este specific pentru o înfăşurare buclată să existe egalitatea 2a=2p.
Figura 6.24 c pune în evidenţă bine faptul că t.e.m. induse în secţiile ce se află, la un moment dat, într-o
cale de curent, au acelaşi sens şi deci suma lor ne dă tensiunea dintre două perii de polarităţi diferite,
 190

respectiv tensiunea de la bornele principale ale maşinii. Astfel, secţiile 2-6’, 3-7’, 4-8’ ce formează o cale
de curent (la un moment dat), se dispun sub prima pereche de poli (N1-S1) : mănunchiurile lor de ducere
şi de întoarcer ocupă diverse poziţii sub polul N1, respectiv S1, dar sensul t.e.m. induse este acelaşi în
toate secţiile (deşi amplitudinea lor ar putea fi puţin diferită datorită valorii câmpului din întrfier,
corespunzător pozziţiei fiecărei secţii).
Acum poate fi luată în discuţie o înfăşurare ondulată simplă cu parametri :2p=4; ; şi
. Conform cu (6.12) (pentru p=2 şi m=+1, avem o înfăşurare simplă neîncrucişată), rezultă :
lamele (crestături).
Schema desfăşurată a
înfăşurării este dată în
figura 6.25 a. Dacă se
ţine seama de aşezarea
periilor pe colector (în
axa polilor), de legăturile
dintre ele (legături de
paralel pentru periile de
aceaşi polaritate) şi de
bornele maşinii, rezultă
că Infăşurarea este
formată din două căi de
curent cu acelaşi număr
de secţii (cea ce este
specific unei unei
înfăşurări ondulate
simple); schema căilor de
curent cu dipunerea
secţiilor rotorice în cadrul
lor, valabilă pentru un
anumit moment dat, este
dată în figura 6.25 b.
Aşa cum rezultă din
schema desfăşurată, în
schema căilor de curent
se evidenţiază cele 5
secţii : 5-9’; 14-1’; 10-
14’; 1-5’; 9-13’ care în
momentul respectiv sunt
scurtcircuitate (primele
două de către periile P1-
P3, iar ultimele trei de
către periile P2-P4) ele
având manun-chiurile lor
de ducere şi de întoarcere
Fig. 6.25. Explicativă la dispuse în zona unde
pozitionare periilor pe un
exemplu de înfăşurare câmpul magnetic al
rotorică de tip ondulat maşinii este nul sau foarte
slab. Diferenţa în ceea ce
priveşte secţiile scurtcircuitate din cadrul unei înfăşurări buclate simple faţă de o înfăşurare ondulată
simplă , este aceea că în primul caz scurtcircuitarea se face de către o singura perie pentru câte o singură
secţie, iar în al doilea caz scurtcircuitarea prin intermediul a câte două perii de aceeaşi polaritate (de fapt
deci prin legătura lor de paralel) şi pentru mai multe secţii simultan.
Din analiza schemei căilor de curent, conform cu figura 6.25 b, rezultă că periile P1 şi P4 pot lipsi,
deoarece pentru formarea celor două căi de curent sunt suficiente periile P2 şi P3, dar în practică se
păstrează şi periile P1,P4, realizându-se în acest fel diminuarea curentului de sarcină ce revine periilor P2,
P3.
Din figura 6.25 c mai rezultă un fapt deosebit : toate secţiile unei căi de curent sunt dispuse în câmpul
magnetic al tuturor perechilor de poli din maşina. Aceasta reprezintă un avantaj important pentru cazul
unor nesimetrii magnetice ale polilor maşinii, pentru că în acest fel t.e.m. indusă, corespunzătoare unei căi
de curent, este practic aceeaşi pentru toate căile de curent, ceea ce nu este posibil în cazul unei înfăşurări
 191

buclate simple. Acesta este motivul principal pentru care în cazul unei înfăşurări ondulate simple nu sunt
necesare legăturile echipotenţiale de ordinul întâi, dar poate apare necesitatea unor legături echipotenţiale
de ordinul doi când este vorba de înfăşurări ondulate multiple.

6.4.3. Steaua şi poligonul t.e.m. induse

Repartiţia secţiilor rotorice pe căile de curent, poziţionarea periilor pe colector, ca şi pulsaţia t.e.m. induse
în înfăşurări, rezultă din steaua, respectiv poligonul t.e.m. induse în secţii. Să considerăm din nou
înfăşurarea dată în figura 6.24 a (Z=16; u=1; K=16; 2p=4; ). Pentru a construi steaua
t.e.m. induse se ia ca fazor de referinţă t.e.m. indusă în secţia 1 (numerotarea secţiilor se face în funcţie de
numărul crestăturii în care montează mănunciul de ducere al secţiei respective), atunci fazorul t.e.m.
induse în secţia 2 este defazat înaintea primului fazor cu unghiul

. (6.13)

Deci practic, t.e.m. induse în secţiile succesive ale înfăşurării pot fireprezentate prin fazori egali în modul
(se acceptă aceeaşi amplitudine pentru toate t.e.m. induse în secţii) şi defazaţi între ei cu .Dar
, şi deci după parcurgerea primelor 8 secţii rotorice ”se închide” steaua t.e.m. aşa cum
se vede din figura
6.26a. Continuând
parcurgerea părţii a
doua a înfăşurării,
adică secţiile 9,…,16,
se obţine cea de adoua
stea a t.e.m., care se
suprapune peste prima
stea. În acest fel,
pentru înfăşurarea
buclată simplă este
specific faptul că
2a=2p şi că deci
rezultă p stele
Fig. 6.26 suprapuse. Poligonul
Explicativă la
steaua şi poligonul t.e.m. se obţine
t.e.m. induse sumând fazorul t.e.m.
induse în secţiile rotorice succesive şi desigur de la 2 stele (în general p) stele suprapuse vor rezulta 2
(p) poligoane suprapuse, aşa cum rezultă şi din figura 6.26 b. Amplasarea periilor pe periferia
poligonului trebuie făcut astfel încât între două perii consecutive să fie cuprinse Z/2p laturi ale
poligonului, adică tot atâtea secţi câte se pot găsi într-o cale de curent. Dar este evident că prin
suprapunerea poligoanelor rezultă suprapunerea periilor (desigur de aceeaşi polaritate) : P1 cu P3,
respectiv P2 cu P4.
Pe de altă parte, periile se poziţionează astfel (respectând condiţia impusă anterior) pe colector încât să
culeagă o tensiune maximă, ceea ce transpus în cadrul poligonului t.e.m. înseamnă de fapt după diametrul
poligonului. Dar rotirea rotorului în raport cu periile înseamnă de fapt rotirea poligonului t.e.m. în
raport cu aceleaşi perii. Acest fapt din urmă conduce la concluzia că tensiunea dintre periile de polarităţi
diferite, poate varia între două valori extreme :
şi . (6.14)
Deci valoarea medie a tensiunii culese între două perii de polarităţi opuse este
(6.15)
Pulsaţia t.e.m. se defineşte ca fiind diferenţa dintre valoarea medie şi o valoare extremă :
, (6.16)

iar pulsaţia relativă a t.e.m. este dată de relaţia :

 192

, (6.17)

în care unghiul de defazaj se poate determina cu relaţia :

, . (6.18)

în care K/2p reprezintă numărul de lamele de colector corespunzătoare unui pol de excitaţie al maşinii.
Se constată din această relaţie, dar şi din practică, că pe măsură ce numărul de lamele pol creşte (K/2p),
pulsaţia t.e.m. induse scade şi pentru K/2p=8,…,10 pulsaţia relativă ajunge sub 1%, adică t.e.m. indusă
se poate considera continuă.

6.4.4. Unele condiţii ce se impun înfăşurărilor maşinilor de c.c.

t
Pentru realizarea unei înfăşurări de c.c. bune trebuie îndeplinite unele condiţii ce rezultă, în majoritatea
lor, din cele prezentate anterior.
a) Simetria înfăşurării este o condiţie care se referă la faptul că în oricare moment numărul
conductoarelor pe toate căile de curent trabuie să fie acelaşi, adică

= număr întreg, (6.19)

în care M=2S reprezintă numărul total al mănunchiurilor înfăşurării.

b) Condiţii magnetice identice pentru toate căile de curent, ceea ce înseamnă că fiecărui
mănunchi dintr-o cale de curent ce se află într-o anumită stare magnetică trebuie să-i corespundă
mănunchiuri din toate celelalte căi de curent aflate în aceeaşi stare magnetică, iar pentru asta este
necesar ca :
2p/a = număr întreg. (6.20)
c) O înfăşurare rotorică trebuie să formeze un contur închis, adică orice tip de schemă s-ar
folosi este necesar ca sfârşitul ultimei secţii a înfăşurării să se racordeze la aceeaşi lamelă de colector
la care s-a conectat începutul primei secţii rotorice.
d) Toate t.e.m. induse în secţiile unei căi de curent trebuie să fie de acelaşi sens.
e) La alegerea tipului de înfăşurare trebuie să se ţină seama că într-o cale de curent nu
trebuie să se depăşească 250,…,350 A şi pentru aceasta schema înfăşurării trebuie să se aleagă astfel :
-- înfăşurare buclată simplă pentru cazul maşinilor cu curenţi de sarcină mari, pentru ca această
schemă permite un număr relativ mare de căi de curent (2a=2p) şi tensiuni relativ scăzute;
-- înfăşurare ondulată simplă, admite în general curenţi de sarcină mici (nu are decât două căi de
curent), dar ea nu necesită legături echipotenţiale de ordinul I;
-- înfăşurare multiplă care se foloseşte în mod obişnuit la o maşină de putere mare la care sunt
necesare mai multe căi de curent şi care lucrează în condiţii grele pentru comutaţie.
Neîndeplinirea primelor două condiţii poate conduce la o crestătură elementară „neumplută”, adică într-o
crestătura apare loc liber dar lamelele de colector sunt toate ocupate. Pentru a nu se produce dezechilibrul
dinamic al rotorului în acest caz (în timpul funcţionării maşinii), crestătura elementară respectiva se
umple cu osecţie la care nu se face nici o legătură şi care nu contribuie la producerea t.e.m.; astfel de
înfăşurări se numesc înfăşurări cu secţii moarte. Dar asemenea situaţii pot să apară când un un miez
magnetic al unui rotor este refolosit pentru realizarea unei înfăşurări (alta decât cea iniţial proiectată), însă
se exclude un astfel de caz la proiectarea unei maşini noi de c.c.

6.5. Relaţiile circuitelor magnetice ale maşinii de c.c.

1. Introducere.
În figura 6.27 este dată schiţa pentru unele elemente constructive principale ale unei maşini de
c.c. tetrapolare şi un detaliu pentru o pereche de poli de excitaţie. La o astfel de maşină
(multipolară) se pot distinge mai multe tipuri de conture magnetice aşa cum apar în figura 6.27
b (ele au fost prezentate şi în capitolul 1 al acestui curs) :
-- circuite (conture) magnetice principale;
-- circuite (conture) magnetice secundare.
 193

Un circuit magnetic principal al maşinii de c.c. este format din conturul ce trece prin jugul
statoric, un pol nord (N), întrefier, jugul (miezul) rotoric, din nou întrefier, polul sud (S)
imediat vecin şi se închide în aceeaşi porţiune de jug statoric. Acest contur este notat cu (
), aşa cum se vede din figura 6.27 b, şi deci el străbate toate elementele constructive
principale ale maşinii legate de traseul câmpului magnetic principal din maşină.
Un circuit magnetic secundar este, de asemenea, un contur închis dar parcurge numai o
parte din elementele constructive principale ale maşinii legate de câmpul magnetic al
acesteia. Un exemplu de
astfel de contur, notat cu ( ) în figura 6.27 b, parcurge piesa polară a unui pol nord (N), de
două ori întrefierul maşinii, de două ori dinţii rotorici şi se închide prin miezul rotoric. Astfel de
circuite (conture) magnetice se întâlnesc cel mai adesea într-o maşina de c.c.
Pentru a opera corect cu aceste circuite magnetice, dar mai ales pentru a face raportări la
anumite sisteme de referinţă, se definesc două tipuri de axe în cadrul unei maşini de c.c. :
-- axa polilor, care reprezintă de fapt axa de simetrie a unui pol nord şi a unui pol sud
vecin; ea se numeşte axa longitudinală a maşinii fiind dispusă în lungul polilor la o
maşină bipolară (adică o mşină cu un pol N şi un pol S); se mai notează axa d;
-- axa neutră sau interpolară, care repreintă de fapt „bisectoarea” unghiului format de
un pol nord (N) şi un pol sud (S) vecin; ea se mai numeşte axa transversală pornind de la
ideea că la o maşină bipolară axa neutră este perpendiculară pe axa polilor; se mai
notează axa q.
Este evident că la o maşină multipolară vor exista mai multe axe longitudinale şi transversale,
ţinând seama că pentru fiecare pereche de poli corespunde o pereche de astfel de axe.
2. Legea circuitului magnetic aplicată unui contur principal
Referindu-ne acum la un contur principal ( ) din figura 6.27 b, se admite că numărul de spire
corespunzătoare unui pol de excitaţie de excitaţie este şi că această înfăşurare este
parcursă de curentul de excitaţie , iar înfăşurarea rotorică nu este parcursă de nici un curent,
atunci solenaţia pentru conturul închis ( ) este

. (6.21)

Dacă se aplică legea circuitului magnetic pentru conturul principal ( ) al maşinii de c.c. din
figura 6.27 b, se poate nota

, (6.22)

iar dacă se ţine seama că o integrală de tipul reprezinta o tensiune magnetică ,

rezultă că (6.22) poate fi transcrisă astfel :

,
(6.23)
în care reprezinta tensiunea magnetica corespunzătoare întrefierului (din dreptul pieselor
polare) maşinii.
Pe de altă parte, cunoscând faptul că permeabilitatea magnetică a fierului este de ori mai
mare decât cea a vidului ( ), rezultă că reluctanţa magnetică ( ) a
porţiunilor din fier ale conturului ( ), va fi mai mică decât cea din aer şi că deci tensiunile
magnetice corespunzătoare porţiunilor din fier ale conturului ( ) se pot neglija în raport cu
cele din întrfier. Ca urmare relaţia (6.23) devine :
,
(6.24)
în condiţiile în care se neglijează saturaţîa magnetică a fierului ( adică se admite
proporţionalitatea dintre B şi H, respectiv ). Relaţia (6.24) arată că aproape toată
 194

solenaţia de excitaţie ( ) „se consumă” pentru producerea unui câmp magnetic

în întrefierul maşinii şi doar o nesemnificativă parte din solenaţie se utilizează pentru
producerea câmpului magnetic în porţiunile din fierul conturului ( ).
Dacă se ţine seama că în întrefierul maşinii câmpul magnetic este radial (vezi paragraful 1.2),
atunci vectorii din (6.24) pot fi consideraţi coliniari, iar (6.24) devine

din care rezultă imediat

. (6.25)
Relaţia (6.25) arată că pentru obţinerea unui câmp magnetic în întrefierul maşinii este necesar să
se opereze asupra valorii curentului de excitaţie .
În legătură cu proporţionalitatea dintre şi stabilită prin (6.25) se pot face unele
observaţii :
a) Relaţia menţionată este valabilă numai în porţiunea liniară a curbei de magnetizare a
fierului din care este executat conturul magnetic principal ( ), pentru că la saturaţia fierului
tensiunile magnetice corespunzătoare porţiunilor din fier (
) nu mai pot fi neglijate, iar proporţionalitatea dintre
şi nu se mai respectă.
b) Uneori la repararea (rebobinarea) maşiniloe se schimbă între ele rotoarele a două
maşini cu parametri nominali absolut identici. Numai că în acest fel, se poate monta la o maşină
un rotor ce are un diametru ceva mai mic (de exemplu ,cu câteva zecimi de milimetru mai mic)
decât cel original,ceea ce produce micşorarea intensităţii câmpului magnetic din întrefier
( conform cu (6.25), la aceeaşi valoare a curentului de excitaţie ) şi deci la modificarea
tuturor caracteristicilor sale de funcţionare. O astfel de schimbare de rotoare trebuie deci evitată
în practică exploatării maşinilor (la demontare se ştanţează cu acelaşi poanson atât stotorul cât şi
rotorul maşinii pentru identificarea lor la remontare).
3. Legea circuitului magnetic aplicată unui contur secundar al maşinii.
Să luăm acum în considerare un contur secundar cum este ( ) din figura 6.27 b aplicându-i,
de asemenea, legea circuitului magnetic, rezultă :
,
(6.26)
respectiv se ajunge (din aceleaşi motive deja menţionate) la relaţia
,
iar dacă se ţine seama de sensul liniilor câmpului magnetic şi de sensul parcurgerii conturului (
) în porţiunile „ab” şi „cd” ale întrefierului, respectiv dacă se reţine că în intrefierul
maşinii câmpul este radial, atunci relaţia precedentă devine
. (6.27)
Dar înfăşurarea rotorică a maşinii nu este
parcursă de un curent şi deci iar
din (6.27) rezultă
. (6.28)
Dacă se va face referirea la un alt contur (
), similar cu ( ), dar dispus sub
piesa polară sud, este evident că se va
ajunge la un rezultat analog. Pe baza
relaţiei (6.28) se poate afirma că în orice

Fig. 6.28 Spectrul liniilor câmpului

magnetic în întrefier, în axa înterpolară şi
în crestătură la o mşină de c.c.
 195

punct din întrefirul maşinii, corespunzător unei piese polare, câmpul magnetic are aceeaşi
valoare având în vedere faptul că conturul ( ) a fost ales oricum.
Şi la acestă concluzie se pot face unele observaţii :
a) O piesă polară a unui pol de excitaţie urmăreşte periferia exterioară a rotorului pe o
anumită porţiune, dar coarnele (vârfurile) piesei polare nu se extind până laxa neutră
(interpolară) a maşinîî, ceea ce înseamnă că întrefierul maşinii nu se menţine la aceeaşi valoare
pe toată periferia exterioară rotorică. Acesta este motivul petru care intensitatea câmpului
magnetic în zona axei neutre (şi în general dincolo de coarnele piesei polare) scade foarte mult.
Spectrul câmpului magnetic (liniile câmpului de dispersie în majoritatea lor) de excitaţie în
dreptul piesei polare şi în zona axei neutre este dat în figura 6.28 a. De altfel nici în dreptul
piesei polare întrefierul nu este riguros constant dacă se ţine seama de releţia (2.42).
b) În dreptul crestăturilor rotorice câmpul magnetic nu este uniform şi are un spectru ce
depinde de forma crestăturii, dimensiunile sale geometrice etc. Spectrul câmpului în crestătură
şi în întrefier (în dreptul crestăturii) este dat în figura 6.28 b (vezi şi figura 2.29).
4. Legea fluxului magnetic aplicată rotorului
Dacă în continuare, cilindrul rotoric al maşinii se cuprinde într-o suprafaţă cilindrică
(imaginară) închisă la capete, deci care formează o suprafaţă închisă ( ) şi se aplică legea
fluxului magnetic, atunci se poate nota
(pentru o maşină cu 2p=2) :
,

respectiv
, (6.29)
în care cu şi s-au notat
componentele corespunzătoare polului
nord ,respectiv polului sud din fluxul
total al maşinii. Din figura 6.29 rezultă
că dA=Ldx, respectiv

sau
Fig. 6.29 Explicativă la
aplicare legii fluxului
magnetic la rotorul unei
maşini de c.c.
sau încă
, (6.30)
în care s-a admis că inducţia magnetică (respectiv ) din întrefierul maşinii sub polul nord
este constantă Similar se stabileşte relaţia
, (6.31)
iar dacă se ţine seama de relaţiile (6.29),…,(6.31), atunci se poate nota
. (6.32)
Această ultimă relaţie ne arată că intesitatea câmpului magnetic în orice punct al întrefierului
de sub piesa polară nord (cu ipotezele simplificatoare admise) este egală cu intesitatea
câmpului magnetic luată cu semn schimbat din punctele diametral opuse ale întrefierului de
sub piesa polară sud.

6.6. Inducţia magnetică în întrefierul maşinii de c.c.

Din relaţiile (6.25), (6.28) şi (6.32) înmuţite cu ( ) rezultă :

 196

; ; ; ,
(6.33)
iar cu sistemul acesta de relaţii se poate trasa curba de variaţie a inducţiei magnetice în întrefierul
maşinii de c.c. Astfel, dacă se „taie” maşina după o generatoare, luând drept axă de referinţă o axă neutră
(interpolară), atunci coordonata punctelor din întrefierul maşinii (luată pe periferia exterioară a cilindrului
rotoric) în raport cu această axă, se poate nota cu x. Conform cu relaţiile (6.33), în figura 6.30 s-a trasat
. Din cele prezentate anterior rezulta faptul că fluxul magnetic corespunzător unui pol de
excitaţie se poate determina prin relaţia

, (6.34)

în care reprezintă suprafaţa laterală a cilindrului rotoric corespunzător unuei piese polare, adică (în
lungime) unui pas polar . Dar pentru că da=Ldx, rezultă că

. (6.35)

Însă cel mai adesea în teoria şi proiectarea maşinilor electrice se lucrează cu valoarea medie a inducţiei
magnetice de sub o piesă polară, iar aceasta se poate calcula din (6.35) astfel

, (6.36)

deci valoarea medie a inducţiei magnetice se poate obţine integrând funcţia pentru
un pol şi împărţind cu . Dar , în general, funcţia nu este dată analitic , ci grafic şi deci se
pune problema integrării grafice, caz în care rezultatul trebuie înmulţit cu scara cu care s-a lucrat la
trasarea graficului . Uneori calculul inducţiei magnetice medii se face împărţind abscisa
graficului , corespunzător unui pol de excitaţie (deci, de exemplu, distanţa din figura
6.30) în k intervale egale, trasând pentru
fiecare interval ordonata curbei ,
asşa cum se arată în figura 6.30. Valoarea
medie a inducţiei se obţine din relaţia de
definiţie a unei valori medii

. (6.37)

Este evident faptul că cu cât numărul de

intervale k, în care se divide pasul polar
, este mai mare cu atât precizia
determinării lui este mai bună.
Fig. 6.30 Explicativă
la inducţia magnetică
Dacă după aceste precizări se iau în
din întrefierul unei considerare relaţiile (6.35) şi (6.36),
maşini de c.c. atunci expresia fluxului magnetic
corespunzător unui pol de excitaţie devine
, (6.38)
în care poate fi calculat eventual cu releţia (6.37).

6.7. T.E.M. indusă într-o secţie rotorică

Se admite că rotorul unei maşini de c.c. se roteşte în câmpul magnetic de excitaţie produs de polii
principali ai maşinii (2p=2) şi că în două crestături rotorice, dispuse pe periferia exterioară a rotorului la
distanţa una faţă de alta, se află amplasată o secţie rotorică al cărei mănunchi are spire ,aşa cum
se arată în figura 6.31. Se admite, de asemenea, că pasul principal al secţiei rotorice este diametral, adică
. Problema ce se pune este aceea de a determina valoarea t.e.m. induse în secţia rotorică când
 197

aceasta se roteşte în câmpul magnetic al polilor de excitaţie. Pentru a încadra matematic studiul acestei
probleme este necesar să se aleagă un sistem de referinţă adecvat. Se consideră axa neutră a maşinii drept
axă de referinţă şi în acest caz mănunchiul de ducere al secţiei rotorice este dispus pe periferia
exterioară a rotorului , la distanţa x de axa de referinţă , iar mănunchiul este dispus la distanţa (
) faţă de aceeaşi axă. Cu aceste elemente precizate, în secţia rotorică se va induce , conform cu
legea inducţiei electromagnetice, a t.e.m. dată de relaţia
,

(6.39)
în care este fluxul total ce se înlănţuie, la un moment dat, cu secţia respectivă, iar este
fluxul fascicular corespunzător. Dacă se ţine seama de (6.35), atunci fluxul total se poate stabili cu

relaţia ,

(6.40a)
iar (6.39) devine

(6.40)
în care şi L nu sunt variabile în timp şi au fost
scoase de sub operatorul derivării. În legătură cu
expresia din (6.40) se pot face unele observaţii :
-- operatorul derivării se referă la parametrul
timp pe când operatorul integrării se referă la
parametrul z;
-- parametrul x, adică distanţa luată pe periferia
exterioară a rotorului dintre mănunchiul al
secţiei rotorice şi axa de referinţă (şi care se găseşte
la limitele integralei), este o funcţie de timp x=f(t)
ce poate fi exprimată sub forma
, (6.41)
în care v reprezintă viteza periferică a rotorului; t
Fig. este variabila independentă timp, iar este
6.31
Expli
coordonata iniţială a mănunchiului (pentru
cativ t=0) şi care poate fi egală cu zero, dacă în momentul
ă la
t.e.m
t=0 mănunchiul al secţiei se găseşte în axa
. neutră corespunzătoare periei P1. Cu aceste
indus precizări relaţia (6.40) se poate nota sub forma
ă
într-o
secţi
e
rotori
că
amaş în care
inii
de
c.c. ,
deoarece nu variază în timp. De asemenea, dacă se ţine seama că şi că la un pas polar
avem (vezi figura 6.32)
 198

,
(6.43)
atunci relaţia (6.42) devine
.
(6.44)
Relaţia (6.440 ne arată că t.e.m. indusă într-o secţie rotorică este proporţională cu numărul de spire al
secţiei , cu lungimea activă L a mănunchiurilor secţiei, cu viteza periferică v a rotorului şi cu
inducţia magnetică din întrefierul maşinii . Tot din relaţia (6.44) rezultă că t.e.m. indusă într-o
secţie rotorică reproduce forma curbei inducţiei magnetice din întrefierul maşinii (este deci curba lui
trasată la o altă scară) dacă se ţine seama că factorul ( este constant, adică t.e.m.
este o mărime alternativă. Aceasta reprezintă justificarea principală pentru care miezul rotoric al unei
maşini de c.c. se execută din tole de tablă electrotehnică izolate între ele (altfel curenţii turbionari produşi
de vor fi mari şi pierderile în fier vor creşte substanţial). În privinţa sensului t.e.m. , fiind vorba de
o t.e.m. de mişcare, acesta se poate stabili, conform cu relaţia (1.34), prin produsul vectorial ( ),
ceea ce pentru mănunchiul este „intră” în planul figurii, iar pentru mănunchiul este „iese” din
planul figurii.
În cazul când (adică pasul
principal este scurtat), atunci este posibil ca

şi deci constanta de proporţionalitate din

(6.44) devine mai mică decât 2, adică în cazul
secţiilor cu pas scurtat ( ), t.e.m. indusă
este ceva mai mică decât cea dată de relaţia
(6.44) (în acest caz se poate lua în considerare
coeficientul de scurtare a pasului, vezi relaţia
(2.58)).
Fig. 6.32
Explcativă privind
t.e.m. indusă într-o 6.8. T.E.M. de la bornele maşinii de
secţie rotorică a
maşinii de c.c.
c.c.

La funcţionarea unei maşini de c.c., interesul principal este cel pentru t.e.m. indusă într-o cale de curent,
adică în ansamblul secţiilor ce se găsesc înseriate, la un moment dat, în cadrul unei căi de current. Dar
cum o cale de curent, adică acel ansamblu de secţii rotorice amintit anterior, este dispus între două perii
de polarităţi diferite (una de plus (+) şi cealaltă de minus (-)), rezultă că de fapt t.e.m. indusă într-o cale de
curent reprezintă t.e.m. de la bornele maşinii la mersul său în gol , pentru că toate periile de aceeaşi
polaritate se leagă în derivaţie între ele.
Pe de altă parte, dacă periile sunt dispuse în axa neutră, rezultă că toate secţiile, care se încadrează într-o
cale de curent îşi au mănunchiurile lor de ducere dispuse, de exemplu, sub polul nord şi toate
mănunchiurile de întoarcere sub polul sud vecin (vezi şi paragraful 6.4.2), şi deci t.e.m. induse în cele i
secţii de cale au toate acelaşi sens. Şi pentru că secţiile rotorice dintr-o cale de curent sunt legate în
serie între ele , rezultă că t.e.m. de cale este egală cu suma t.e.m. de secţii :

, (6.45)

în care cu k s-a notat numărul secţiilor rotorice ce fac parte din calea de curent considerată. Este adevărat,
că într-un moment următor celui analizat iniţial , din calea de curent luată în evidenţă fac parte alte secţii
rotorice (nominal altele !), prin intrarea, respectiv ieşirea unor secţii din cale. Dar aceste aspecte nu
modifică concluziile anterioare pentru că toate secţiile rotorice sunt identice, se rotesc cu aceeaşi viteză
iar numărul secţiilor rotorice dintr-o cale de curent este acelaşi (în afara de momentul singular când o
secţie se află în procesul traversării dintr-o cale de curent în alta fiind scurtcircuitată de o perie). Este
evident că toate aceste concluzii sunt valabile pentru toate cele 2a căi de curent ale maşinii.
Pe de altă parte, tot din felul de execuţie al înfăşurărilor rotorice pentru maşinilor de c.c. ( vezi mai ales
paragraful 6.4.2), se ştie ca secţiile unei căi de curent au mănunchiurile de ducere şi de întoarcere dispuse
în mod uniform în câmpul magnetic al unei perechi de poli de excitaţie (un nord şi un sud), iar în această
 199

situaţie se poate folosi valoarea medie a inducţiei magnetice corespunzătoare unui pol de excitaţie. Deci,
conform cu (6.37) se poate nota

(6.46)
iar expresia din (6.45) devine
,
(6.47)
în care k reprezintă numărul de secţii rotorice dintr-o cale de curent şi care este o mărime constantă
pentru o înfăşurare dată a unei maşini de c.c. Această relaţie ne arată că t.e.m. indusă într-o cale de curent
este deja o mărime practic constantă în timp, deşi t.e.m. induse în secţiile rotorice sunt mărimi
alternative.
Relaţia din (6.47) se pretează însă la unele transformări care duc la simplificarea ei. Astfel, dacă numărul
căilor de curent din maşină este 2a şi fiecare cale cuprinde k secţii rotorice, atunci numărul secţiilor
rotorice va fi 2ak, iar numărul total de spire la înfăşurarea rotorică va fi ( este numărul de
spire dintr-o secţie rotorică). Dar în teoria maşinilor electrice se operează adesea cu numărul total al
laturilor N al unei înfăşurări, ceea ce în cazul dat al înfăşurării rotorice este

(6.48)
Dacă se ţine seama de relaţia vitezei periferice a rotorului

(6.49)
(D este dimetrul exterior al rotorului, iar n este turaţia sa) şi de relaţia de definiţie a pasului polar
, atunci (6.48) devine
. (6.50)
Cu relaţiile (6.48), (6.50) expresia pentru din (6.47) se poate nota sub forma

.
(6.51)
Dar pentru că, conform cu (6.38)

(6.52)
reprezintă fluxul magnetic de excitaţie corespunzător unui pol de excitaţie, iar
, (6.53)
reprezintă o constantă ce depinde de unii parametri constructivi ai maşinii, atunci (6.51) devine
. (6.54)
Dacă se ia în considerare viteza unghiulară a maşinii ( ), atunci (6.54) se poate transcrie astfel
,
(6.55)
în care constanta de proporţionalitate are forma
.
(6.56)
Conform cu cele stabilite anterior a rezultat că t.e.m. de la bornele maşinii la mersul său în gol are
aceeaşi valoare cu t.e.m. indusa într-o cale de curent şi deci se poate scrie
.
(6.57)
Expresiile din (6.55) şi (6.57) ne arată că t.e.m. induse într-o cale şi t.e.m. de la bornele maşinii la
mers în gol depinde de :
-- unii parametri constructivi ai maşinii (p,a,N) prin constanta k;
-- de fluxul magnetic produs de un pol de excitaţie al maşinii, deci de curentul de excitaţie.
 200

Din (6.57) rezultă că pentru ,

t.e.m. este proporţională cu , dar
trebuie să se ţină seama că dacă curentul de
excitaţie depăşeşte o anumită valoare limită şi
se ajunge la saturaţia magnetică a circuitului
magnetic al maşinii, practic nu se mai păstrează
proporţionalitatea între şi , şi la
creşteri relativ mari ale lui , creşterile lui
devin din ce în ce mai mici.
Într-o altă ordine de idei, trebuie menţionat că
toate rezultatele anterioare sunt valabile pentru
Fig. 6.33 cazul când periile se găsesc montate în axa
Explicativă privind neutră a maşinii. În cazul în care însă periile
t.e.m. indusă în sunt decalate din axa neutră ( adică sunt
condiţiile periilor deplasate pe periferia exterioară a colectorului
deplasate din axa
neutră cu ajutorul colierului cu port-perii, astfel încât
să formeze un unghi oarecare cu axa neutra
căruia îi corespunde o distanţă x luată pe periferia exterioară a rotorului), atunci t.e.m. culeasă între două
perii (de polarităţi diferite) va fi mai mică. Într-adevăr, în figura 6.33 este arătată o astfel de situaţie;
secţiile rotorice ce fac parte din calea de curent delimitată de periileP1 (+) şi P2 (-), apar t.e.m. induse cu
sensul „intră” în planul figurii, respectiv t.e.m. induse cu sensul „iese” din planul figurii, astfel încât t.e.m.
rezultantă (corespunzătoare căii de curent) fiind egală cu suma algebrică a t.e.m. de secţii, este mai mică
decât cea pentru cazul când cele două perii se află în axa neutră (reprezentate punctat în cadrul figurii
6.33). Dacă periile P1 (+), P2 (-) ar fi decalate până la axa polilor, atunci t.e.m. de cale (deci şi t.e.m.
de borne ) ar fi nulă, pentru că numărul secţiilor rotorice la care t.e.m. este indusă într-un sens şi cel
al secţiilor în care t.e.m. induse cu sensul invers ar fi acelaşi. Aşadar, t.e.m. de mişcare pentru o cale de
curent este nulă (sau în orice caz are o valoare foarte scăzută) dacă periile sunt amplasate în axa polilor.
Această observaţie era folosită la unele maşini de c.c.( de exemplu, la vechile agregate de sudură în c.c.)
pentru reglajul tensiunii (în anumite limite) la bornele principale ale maşinii. Acum se explică şi utilitatea
colierelor port-perii cu ajutorul cărora, prin rotire, se poate modifica poziţia periilor pe suprafaţa
exterioară a colectorului în condiţiile unui câmp de excitaţie fix al maşinii.

6.9. Momentul cuplului electromagnetic la maşina de c.c.

Se admite un model de maşină ca cel din figura 6.31 (cu 2p=2) al cărei câmp de excitaţie este caracterizat
în întrefier prin inducţia . Se admite că periile sunt montate în axa transversală (axa neutră), iar
înfăşurarea rotorică este parcursă de un curent de sarcină căruia îi corespunde un curent de cale

. (6.58)

Pentru a determina expresia momentului cuplului electromagnetic ce acţionează asupra rotorului întreg al
maşinii, este necesar să se stabilească expresia cuplului ce acţionează asupra unei secţii rotorice.
1. Momentul cuplului electromagnetic corespunzător unei secţii rotorice.
Dacă secţia rotorică este formată din spire şi mănunchiul său de ducere se află la distanţa x de
axa neutră (axa de referinţă),iar mănunchiul său de întoarcere la distanţa (x+ ) de aceeaşi axă (se
admite ,adică pas diametral), atunci momentul cuplului electromagnetic se poate obţine cu
ajutorul teoremei forţelor generalizate (vezi paragraful 1.7, relaţia (1.47)) în câmp magnetic cu condiţia
i=const :

(6.59)
în care este energia de interacţiune a secţie rotorice cu câmpul magnetic de excitaţie al maşinii, iar
este unghiul de poziţie al planului secţiei în raport cu planul drept al axei de referinţă. Pentru cazul
 201

dat, dacă R este raza exterioară a rotorului maşinii, atunci distanţa x a mănunchiului , în raport cu
axa de referinţă, este , respectiv , de unde rezultă
, (6.60)
iar (6.59) devine

(6.61)
Energia este dată de relaţia

(6.62)
în care este fluxul fascicular corespunzător secţiei rotorice şi a fost folosită relaţia (6.35) pentru
notarea sa în contextul dat.
Înlocuind (6.62) în expresia (6.61), rezultă :

, (6.63)

în care s-a ţinut seama de observaţiile privind expresia din (6.40) (similară cu cea din (6.62)) şi de faptul
că curentul este constant. În cazul se consideră şi relaţia (6.43), atunci expresia lui devine
.
(6.64)
Din relaţia anterioară rezultă că momentul cuplului electromagnetic, exercitat asupra unei secţii rotorice,
este proporţional cu curentul de cale (care oricum parcurge spirele secţiei), cu numărul de spire al
secţiei , cu diametrul exterior (2R) al rotorului, cu lungimea activă L a mănunchiurilor secţiei şi cu
inducţia magnetică din întrefierul maşinii . Semnul minus (-) din expresia (6.64) arată că sensul
momentului cuplului electromagnetic este acela în care se produce micşorarea coordonatei generalizate
. Tot din (6.64) rezultă că este variabil (pentru că este variabil), dar nu este alternativ
pentru că la schimbarea semnului lui , adică atunci mănunchiul ajunge sub influenţa
polului sud, secţia de fapt trece dintr-o cale de curent , într-o altă cale de curent, şi deci se face şi
schimbarea semnului lui şi deci este numai pulsatoriu (adică variază între o limită maximă
şi una minimă).
2. Momentul cuplului electromagnetic ce acţionează asupra întregului rotor.
În privinţa momentului cuplului electromagnetic ce acţionează asupra unei căi de curent a maşinii trebuie
observate următoarele aspecte :
-- toate secţiile unei căi de curent sunt distribuite cu mănunchiurile lor de ducere şi de
întoarcere în mod uniform sub câmpul magnetic al unei perechi de poli de excitaţie şi deci inducţia
magnetica are acelaşi semn pentru toate secţiile căii de curent (când periile sunt montate
în axa neutră);
-- toate secţiile unei căi de curent sunt parcurse de acelaşi curent de cale (pentru că
sunt legate în serie între ele) şi el are acelaşi sens pentru toate. De aici rezultă ca momentele secţiilor
(i=1,2,…,k) au acelaşi sens , iar momentul cuplului electromagnetic ce acţionează asupra unei căi
de curent are expresia :

iar daca se ţine seama de relaţia ( 6.46), atunci se poate scrie astfel
.
(6.65)
Din relaţia (6.65) rezultă că momentul cuplului electromagnetic ce acţionează asupra unei căi de curent
este (aproximativ) constant în timp, pentru că toate mărimile din cadrul relaţiei sale sunt constante.
 202

Momentul cuplului electromagnetic ce acţionează asupra întregului rotor rezultă din amplificarea relaţiei
(6.65) cu numărul total 2a al căilor de curent din înfăşurarea rotorică. Într-adevăr, pentru toate secţiile
căilor de curent curentul de cale este acelaşi (de la periile plus (+) către periile de minus (-)), iar
valoarea curentului este evident aceeaşi pentru toate căile de curent , deci (i=1,2,…,2a) au toate
aceeaşi valoare şi sens , respectiv
.
(6.66)
Dacă se iau în considerare relaţiile (6.48),(6.58), şi faptul că , atunci expresia lui M se
compactează
,
(6.67)
iar cu relaţia (6.56) se ajunge la expresia
, (6.68)
în care s-a renunţat la semnul minus (-) acesta având semnificaţia deja precizată anterior. Din (6.68) se
vede că momentul total al cuplului electromagnetic este proporţional cu curentul de sarcină
( rotoric) al maşinii şi cu fluxul magnetic produs de un pol de excitaţie (deci cu curentul de
excitaţie). La o sarcină dată a maşinii, prin variaţia curentului de excitaţie, se obţine o variaţie
corespunzătoare a momentului M (dar proporţionalitatea se menţine numai în condiţiile circuitului
magnetic nesaturat al maşinii). Cuplul M nu depinde de viteza unghiulară a maşinii.

6.10. Reacţia indusului la maşina de c.c.

6.10.1. Prezentarea generală a reacţiei indusului la maşina de c.c.

Dacă o maşină de c.c. funcţionează în gol (deci nu există un schimb de putere între maşină şi reţea),
atunci singurul câmp din maşină este cel al polilor de excitaţie şi el este un câmp longitudinal (pentru că
liniile sale de câmp sunt dirijate în lungul polilor), aşa cum apare în figura 6.34 a. Dacă însă câmpul de
excitaţie este nul (adlcă înfăşurarea de excitaţie nu este alimentată), dar înfăşurarea rotorică este
parcursă de un curent de sarcină oarecare ,atunci apare un câmp al indusului al cărui spectru al
linilor este dat în figura 6.34 b; sensul linilor acestui câmp se pot stabili, ca în mod obişnuit, cu regula
burghiului drept. Dacă se alimentează înfăşurarea de excitaţie şi în acelaşi timp rotorul maşinii este

Fig. 6.34 Explicativă la generalităţi privind câmpul de reacţie a idusului la maşina de c.c.

parcurs de un curent de sarcină , este evident că se vor produce ambele câmpuri, care se suprapun, iar
în maşină apare, de fapt, un câmp magnetic rezultant al cărui spectru este dat în figura 6.34 c.
 203

Câmpul produs de înfăşurarea rotorică a maşinii aflate în sarcină se numeşte câmp magnetic de reacţie a
indusului, iar spectrul câmpului rezultant ne arată, de fapt, cum reacţionează maşina de c.c. când se face
trecerea ei din regimul de mers în gol, la cel în sarcină.
În primul rând se poate observa imediat din figura 6.34 că câmpul de reacţie este un câmp transversal
pentru că liniile sale se dispun aproximativ în lungul axei transversale (neutre) a maşinii, deci
perpendicular pe axa polilor (axa longitudinală). Intensitatea câmpului de reacţie depinde de curentul care
îl produce, adică de curentul de sarcină ce parcurge înfăşurarea rotorică.
Câmpul magnetic rezultant apare deformat ,aşa cum se vede şi din figura 6.34 c; el conţine o
componentă longitudinală (datorată câmpului produs de polii de excitaţie) şi o componentă transversală
(datorată câmpului de reacţie a indusului); această deformare va fi cu atât mai mare cu cât componenta
transversală (adică câmpul de reacţie) va fi mai puternică, respectiv curentul rotoric de sarcină va fi
mai mare.

6.10.2. Câmpul magnetic rezultant din maşina de c.c. aflată în sarcină.

Din cadrul elementelor introductive prezentate în paragraful precedent rezultă deja câteva elemente noi :
-- din „combinarea” celor două câmpuri rezultă că în jumătatea din dreapta piesei polare cele
două câmpuri au aproximativ acelaşi sens, iar câmpul rezultant este întărit, iar în jumătatea din stânga
piesei polare liniile celor două câmpuri au aproximativ sensuri opuse şi câmpul rezultant este slăbit , deci
reacţia indusului întăreşte câmpul pe o jumătate de piesă polară şi slăbeşte câmpul pe cealaltă
jumătate a piesei polare producând distorsionarea câmpului (despre care deja s-a precizat) din întrefierul
maşinii;
-- dacă fierul maşinii, respectiv piesa polară şi dinţii rotorici, din zona cu reacţia indusului
lucrează nesaturat (din punct de vedere magnetic), atunci fenomenele de „slăbire” şi „întărire” a câmpului
se compensează per total şi valoarea medie a inducţiei magnetice din întrefierul maşinii de sub
un pol rămâne aproximativ neschimbată; dacă însă fierul maşinii lucrează saturat atunci cele două efecte
ale reacţiei : de „slăbire” şi de „întărire”, nu se mai compensează (pentru că „întărirea” câmpului poate fi
diminuată datorită saturaţiei magnetice), ceea ce în final face ca valoarea medie a inducţiei magnetice din
întrefier să scadă, adică reacţia indusului poate duce la o micşorare a fluxului magnetic rezultant
corespunzător unui pol (cu circa 4%);
-- din spectrul linilor câmpului rezultant aşa cum se vede din figura 6.34 c, apare în evidenţă
faptul că axa neutră (adică acolo unde câmpul magnetic este nul) nu se mai suprapune peste axa
tansversală (care este perpendiculară pe axa polilor); ea se roteşte cu un unghi oarecare în sensul
rotirii maşinii, dacă maşina se găseşte în regim de generator, şi în sens invers, dacă maşina se
găseşte în regim de motor (deci în funcţie de sensul curentului dintre reţea şi maşină); valoarea
unghiului va depinde deci de valoarea câmpului de reacţie , adică de valoarea curentului de
sarcină; rotirea cu unghiul mai este importanta şi pentru faptul că axa periilor (care au rămas în axa
neutră corespunzătoare mersului în gol) deci acolo unde secţiile rotorice „traversează” dintr-o cale de
curent în alta (fiind scurtcircuitate pentru un moment de către periile respective), anume acolo câmpul
magnetic rezultant nu este nul, ceea ce măreşte substanţial curentul din secţia aflata în regim de
scurtcircuit.
 204

Pentru a stabili însă unele relaţii cantitative privind câmpul magnetic de reacţie se ia în considerare un
contur închis ( ) (eventual suprapus peste o linie de câmp pentru a se putea nota ), aşa
cum este dat în figura 6.34 b, şi dacă i se aplică legea circuitului magnetic, atunci se poate scrie

,
(6.69)
în care primele trei integrale din (6.69) reprezintă tensiuni magnetice corespunzătoare porţiunilor din fier
ale conturului ( ) şi care pot fi neglijate, având în vedere că permeabilitatea fierului este mult mai mare
decât a aerului ( ). Deci relaţia precedentă poate fi notată sub forma

.
(6.70)
Solenţia conturului ( ) cuprinde însă doar solenaţia crestăturilor rotorice cu care se înlănţuie
conturul respectiv, şi deci ea se poate nota astfel
,
(6.71)
în care reprezintă numărul de crestături
cuprinse în interiorul conturului ( ). Cu
aceste precizări, din (6.71) rezultă

. (6.72)

Din expresia (6.72) rezultă că, pentru

, intensitatea câmpului mag-
netic de reacţie în întrefierul maşinii este cu atât
Fig. 6.35 Curba de variaţie a câmpului magnetic de mai mare cu cât numărul de crestături cu
reacţie a indusului la o maşină de c.c. aflată în care se înlănţuie conturul ( ) este mai mare,
sarcină
adică cu cât distanţa x luată pe periferia
exterioară a rotorului, începând din axa polilor spre axa neutră, este mai mare. Deci :
-- câmpul de reacţie variază liniar cu ;
-- în axa polilor ,pentru că ;
-- în axa neutră , pentru că are valoare maximă.
În acest fel, graficul de variaţie al inducţiei , corespunzător câmpului transversal de reacţie din
întrefierul maşinii , apare ca în figura 6.35. Dacă întrefierul maşinii ar fi uniform, atunci conform
concluziilor anterioare, în axa neutră ar trebui să fie maxim, însă datorită întrefierului mărit câmpul
magnetic de reacţie apare cu o scădere bruscă în zona interpolară. De fapt, dacă rotorul ar fi fix , variaţia
câmpului magnetic de reacţie ar trebui să fie reprezentată „în trepte”, aşa cum apare în figura 6.35 (linia
punctată), variaţie cu fiecare „treaptă” reprezentând un dinte (respectiv crestătură) din rotor. Însă la
rotirea rotorului cu o anumită viteză, dinţii rotorici ocupă diverse poziţii.