97

CAP. 5. MAŞINA SINCRONĂ

5.1 GENERALITĂŢI PRIVIND MAŞINA SINCRONĂ

Maşina sincronă este o maşină de c.a. a cărei turaţie rămâne strict constantă (în regim stabilizat),
independent de sarcină (fără a depăşi sarcina maximă admisibilă) şi anume ea este egală cu turaţia de
sincronism, care la rândul său este riguros legată de frecvenţa f a reţelei electrice de c.a. la care se
alimenteaza maşina.
La maşina sincronă normală câmpului magnetic inductor se produce cu ajutorul polilor de excitaţie
alimentaţi în c.c. şi, în general, această maşină poate funcţiona în două regimuri de bază : cel de
generator sau cel de motor.
n regimul de generator maşina preia energia mecanică pe la arborele său şi o transformă într-o putere
electromagnetică debitând-o într-o reţea corespunzătoare de c. a.; în regimul de motor maşina sincronă
preia puterea electrică pe la bornele sale şi debitează puterea mecanică pe la arborele său către un
dispozitiv (maşină) de lucru oarecare. Maşina sincronă mai poate funcţiona şi ca un compensator sincron
al factorului de putere, care nu poate fi considerat un regim distinct, fiind de fapt un regim de motor cu
funcţionare în gol. Regimul cel mai des întâlnit la maşina sincronă este cel de generator având în vedere
că peste 97% din energia electrică produsă în lume se obţine cu ajutorul generatoarelor sincrone.
Motoarele sincrone se utilizează şi ele mai ales în cadrul acţionărilor de putere mai mari, la care, în
general, nu se pun probleme de reglaj de viteză, dar la care se urmăreşte totuşi un factor de putere
ridicat. În ceea ce priveşte acţionarea generatoarelor sincrone se pot distinge două grupe mari:
- acţionări cu ajutorul turbinelor cu abur sau gaze, care se realizează, în general, la turaţii
mari (1500, 3000 rot/min) ceea ce face ca aceste maşini să fie cu număr mic de poli (bipolare, respectiv
monopolare, conform cu ns=60 f/p) şi ele se numesc turbogeneratoare;
- acţionare cu turbină hidraulică, care posedă, în general, turaţii mici şi atunci generatorul
este multipolar (p>2) şi ele se numesc hidrogeneratoare.
Legat de turaţia maşinii, deci de eforturile mecanice ce se pot produce în elementele constructive rotorice
ale maşinii (diametrul unui rotor al maşinii sincrone poate atinge câţiva metri), turbogeneratoarele se
execută cu rotorul cu poli înecaţi, iar hidrogeneratoarele
cu poli aparenţi.
În general la o maşină sincronă înfăşurarea de c.a. (cel mai
adesea trifazată) este montată pe partea statorică a
maşinii, iar înfăşurarea de c.c. se amplasează pe partea
rotorică şi se alimentează de la o sursă de c.c. prin
intermediul a două inele colectoare („de plus” şi „de
minus”) şi a periilor corespunzătoare. Aceată înfăşurare
rotorică de c.c. a maşinii sincrone se mai numeşte şi
înfăşurare de excitaţie. Alimentarea acestei înfăşurări se
realizează de la grupurile de excitaţie ale maşinii
sincrone. În figura 5.1 sunt date variantele sistemelor de
excitaţie utilizate pentru alimentarea circuitului de
excitaţie a unei maşini sincrone. În figura 5.1 a excitaţia
maşinii sincrone se alimentează de la un generator de c.c.
cu excitaţia derivaţie, antrenat de însăşi maşina sincronă;
Fig 5.1. Modele ale alimentării excitaţiei la generatorul de c.c. se numeşte maşina excitatoare (sau
maşina sincronă simplu, excitatoarea). În figura 5.1b excitatoarea maşinii
sincrone îşi alimentează la rândul său circuitul de excitaţie
(la maşini sincrone mari, maşina excitatoare poate avea puteri de ordinul MW) de la un generator de c.c.
cu excitaţia derivaţie, toate cele trei maşini fiind cuplate la acelaşi arbore; uneori primul generator de c.c
al sistemului de excitaţie se numeşte excitatoare principală, iar cel de al doilea generator – excitatoare
auxiliară. În figura 5.1 c se prezintă un sistem de excitaţie sub forma unui grup convertizor de excitaţie.
Motorul grupului convertizor (cel mai adesea un motor asincron) poate fi alimentat de la: 1) o reţea
separată; 2) un generator auxiliar; 3) reţeaua la care este cuplată şi maşina sincronă pe care o
 98

deserveşte. În figura 5.1 d şi e se arată cazurile când instalaţiile de excitaţie nu cuprind maşini, ci instalaţii
de redresoare comandate (fig. 5.1 d) sau amplificatoare magnetice (fig. 5.1 e).
Semnele convenţionale principale folosite pentru maşina sincronă sunt cele din figura 5.2.
În ceea ce priveşte mărimile principale ce se înscriu pe plăcuţa de fabricaţie a maşinii, acestea sunt:
a) regimul de funcţionare: generator, motor, compensator.
b) puterea nominală;
- la generatoare este dată puterea aparentă, în kVA
(MVA) sau puterea activă la borne, în kW (MW);
- la motoare este dată puterea activă (utilă la
arbore), în kW;
- la compensatoare este dată puterea reactivă la
borne, în kVAr (MVAr) Fig. 5.2. Simboluri standard pentru
c) curentul nominal de linie, în A(kA); maşina sincronă
d) tensiunea nominală de linie, în V(kV);
e) factorul de putere nominal;
f) numărul de faze;
g) conexiunea înfăşurării indusului (trifazate);
h) tensiunea de excitaţie la funcţionarea în gol/ în sarcină, în V;
j) curentul de excitaţie nominal/ maxim admisibil, în A (kA).
Trebuie să menţionăm faptul că la o maşină sincronă sarcina admisibilă se caracterizează (spre deosebire
de un transformator electric) prin puterea reactivă, dar şi prin factorul de putere având în vedere faptul că
acesta din urmă determină valoarea puterii de excitaţie.

5.2. ELEMENTELE CONSTRUCTIVE ALE MAŞINI SINCRONE

Maşina sincronă ca orice maşină rotativă este formată dintr-un
stator (partea fixă) şi un rotor (partea rotativă), dar o serie de
detalii constructive importante depind de viteza de rotaţie a
maşinii şi desigur de puterea acesteia. Astfel, în cazul
turbogeneratoarelor care au viteze mari de rotaţie, rotorul maşinii
este de tip „cu poli înecaţi” (poli plini) – figura 5.3. El se
execută din oţel cu bune calităţi magnetice şi mecanice pentru
toate regimurile de funcţionare ale maşinii şi poate fi realizat
dintr-un singur bloc ca în figura 5.4 a sau blocuri componente
strânse cu buloane ca în figura 5.4 b şi c. La exteriorul
Fig. 5.3. Model de maşină sincronă cilindrului rotoric, în lungul generatoarelor acestuia, se frezează
cu întrefier constant
crestăturile (ancoşele) rotorice, cu profil dreptunghiular sau
trapezoidal în care se dispune distribuit înfăşurarea de excitaţie rotorică. Această înfăşurare se dispune
aproximativ pe 2/3 din suprafaţa exterioară, iar restul formează ceea ce se denumeşte dinţii mari rotorici
(fig. 5.3).
Înfăşurarea rotorică este formată
în acest caz din grupa de secţii
cu lungime şi lăţimi diferite, aşa
cum se arată în figura 5.5 .
Execuţia înfăşurării rotorice la
turbogeneratoare depinde într-o
mare măsură de sistemul de
răcire al maşinii; există două
sisteme principale de răcire: Fig.5.5. Model pentru realizarea
indirectă, când căldura înfăşurării de excitaţie
Fig. 5.4. Variante de execuţie a dezvoltată în conductoare este
rotoarelor la maşina sincronă
cedată (prin materiale izolatoare) componentelor de fier ale rotorului ce
înconjoară crestătura, iar de aici mediului de răcire ales, şi directă când mediul de răcire preia căldura
direct de la conductoarele înfăşurării. Ca mediu de răcire se utilizează aerul (până la puteri de 150 MVA),
 99

hidrogenul (între 150-500 MVA), respectiv anumite lichide cum este uleiul şi apa distilată (pentru
puteri>500 MVA).
În figura 5.6 sunt date unele profile de crestături rotorice pentru cele două sisteme de răcire. Figura 5.6 a
se referă la cazul răcirii prin ventilarea exterioară a rotorului (maşini de puteri mici), iar figurile 5.6 b şi c
prezintă cazul când răcirea se realizează cu ajutorul unui gaz ce circulă prin găurile axiale prevăzute în
dinţii rotorici sau prin găurile axiale executate la bază crestăturilor. La maşini de puteri medii se utilizează
varianta din figura 5.6d, care se referă la trecerea apei de răcire prin crestături suplimentare executate în
dinţii rotorici. Variantele cu răcirea directă sunt prezentate în figura 5.6 e (cu gaz) şi f(cu apă), caz în
care conductoarele se realizează cu profile speciale (goale în interior). În figurile 5.6g şi h sunt date
crestăturile rotorice simplu, respectiv multiplu conice pentru turbogeneratoarele de mare putere.
Capetele frontale ale înfăşurării rotorice sunt supuse, în general, la mari eforturi mecanice (datorită
forţelor centrifuge mari) şi de aceea rigidizarea lor are o deosebită importanţă; se folosesc bandaje
nemagnetice, iar fixarea înfăşurării în crestături se face cu ajutorul unor pene executate din duraluminiu,
oţel sau bronz.
Tot pe partea rotorică a turbogeneratorului se mai găsesc inelele colectoare la care ajung capetele (de
„plus” şi „minus”) înfăşurării de excitaţie (rotorică). Răcirea acestora ca şi a periilor respective se
realizează de obicei prin autoventilaţie, iar în cazul maşinilor de puteri mari se montează ventilatoare
speciale pe arborele maşinii.
Statorul turbogeneratoarelor este format dintr-un miez feromagnetic cu crestături (ancoşe)
dreptunghiulare în care se montează înfăşurarea trifazată statorică care, practic, este identică (din punct de
vedere schemă de legături) cu înfăşurarea statorică a maşinii asincrone. Miezul feromagnetic statoric se
realizează prin împachetarea tolelor statorice (la maşini mari sectoare de tole) obţinute prin ştanţarea din

Fig. 5.6. Variante de crestături şi posibilităţi de răcire a înfăşurărilor la maşina sincronă

tablă electrotehnică (0,5 mm grosime). În lungul axei miezului statoric se prevăd canale de răcire.
Miezul magnetic statoric se fixează de carcasa maşinii prin profile în coadă de rândunică, iar carcasa
propriu zisă se execută din oţel sudat.
La turbogeneratoare cu puteri mai mari de 200 MW înfăşurarea statorică este răcită cu apă distilată şi de
aceea conductoarele înfăşurării au profile speciale (sunt goale la interior). În acest caz sistemele de răcire
(cu apă sau cu ulei) formează sisteme închise ce cuprind pompe de vehiculare a lichidului de răcire şi
schimbătoare de căldură, dar şi elemente corespunzătore de control şi automatizare (controlul se referă la
temperatura, debitul, presiune şi conductivitatea lichidului).
Hidrogeneratoarele au în general turaţii mici (de exemplu un hidrogenerator de 500MW, U=15,75 kV, are
turaţia ns=93,8 ture/min) şi de aceea se execută cu rotorul de tip „cu poli aparenţi”, reprezentat schematic
în figura 5.7. Polii se execută fie din oţel masiv (cu calităţi magnetice bune), fie din tablă
 100

electrotehnică prin ştanţare aşa cum apare în figura 5.8. La partea superioară a polului (în piesele polare)
sunt prevăzute crestături în care se amplasează o înfăşurare tip „colivie de veveriţă” denumită înfăşurare
de amortizare, iar în porţiunea de tablă corespunzătoare corpului polului se dau găuri pentru strângerea
întregului pachet de tole cu ajutorul buloanelor. Prinderea întregului pol de butucul (coroana) rotoric(ă) se
face prin profile „în coadă de rândunică” sau prin buloane înşurubate în corpul polului.
Întrefierul la maşinile sincrone poate fi cuprinse între 0,5 şi 5 cm, dar la cele cu poli aparenţi el poate fi
constant pe lăţimea piesei (tălpi) polare sau variabil. De obicei este variabil (vezi relaţia (2.42) şi fig.
2.27) în vederea obţinerii unei repartiţii sinusoidale a
inducţiei magnetice din întrefier. Oricum însă, la maşinile
sincrone cu poli aparenţi întrefierul este mult mărit (vezi fig.
5.7). Pe corpul polului magnetic rotoric se montează bobina
înfăşurării de excitaţie (vezi figura 5.8); toate bobinele
polilor se leagă între ele în serie formând înfăşurarea de
excitaţie a maşinii ce se alimentează în c.c., iar pentru a
forma succesiunea corespunzătoare a polarităţilor magnetice
a polilor rotorici (N1-S1-etc) sensul de bobinare a bobinelor
de la doi poli vecini este opus (bobinele polilor sunt identice
Fig.5.7. Modelul constructiv pentru din punct de vedere al dimensiunii, număr spire şi secţiune
hidrogenerator
conductor). În cazul răcirii indirecte, cu aer a maşinii,
conductorii înfăşurării rotorice se realizează din cupru cu profil tip bandă, iar în cazul răcirii forţate cu aer
înfăşurarea rotorică se execută din conductoare de cupru cu profil special cu canale transversale. La
răcirea cu apă se utilizează conductoare cu interiorul gol (pentru circulaţia apei prin conductor) şi ele se
montează în mai multe straturi.
Ca şi la celelalte maşini sincrone, pe arborele rotorului
hidrogeneratorului se găseşte perechea de inele colectoare (un inel
„de plus” şi un inel „de minus”) cu periile corespunzătoare, cu
ajutorul cărora se alimentează înfăşurarea rotorică cu c.c. de la
excitatricea agregatului hidroenergetic.
Statorul hidrogeneratorului poate avea un diametru de mai mulţi
metri şi miezul său magnetic se obţine prin împachetarea unor
segmente de tablă (tablă electrotehnică de 0,35 sau 0,5 mm)
ştanţate corespunzător (cu crestături statorice deschise, de profil Fig.5.8. Modelul de montare
dreptunghiular). Pentru micşorarea câmpului de dispersie al polilor aparenţi la butucul
rotoric
intersecţiile unui strat de tole statoric „se acoperă” („se petrec”) cu
tolele stratului următor (intersecţiile dintre segmentele de tole a două straturi vecine nu se dispun după
aceeaşi direcţie radială – vezi împachetarea miezului magnetic la transformator), iar strângerea pachetului
de tole pentru montare definitivă se face cu ajutorul unor prese hidraulice corespunzătoare. Carcasele
statorice se execută din oţel sudat (pot fi
cilindrice sau cu profil poligonal).
Având în vedere dimensiunile statorului unui
hidrogenerator, acesta se execută de obicei
dintr-un număr (par) de sectoare asamblate ce
pot fi transportate în mod convenabil.
Înfăşurarea statorică trifazată se montează în
două straturi şi ea se execută în mod obişnuit
din bare de cupru izolate corespunzător, iar
capetele secţiilor se rigidizează în mod
convenabil având în vedere că la pornire şi în
cazul scurtcircuitelor, asupra acestora
acţionează mari forţe electrodinamice. În
crestăturile statorice fixarea înfăşurărilor se
face cu ajutorul unor pene din materiale
Fig. 5.9. Secţiune printr-o maşină sncronă izolatoare.
În figura 5.9 se prezintă o secţiune printr-o
maşină sincronă de 250 kW, 6000 V şi 750 rot/min, cu poli aparenţi şi excitatoarea montată pe acelaşi
 101

arbore. Pentru recunoaşterea elementelor constructive ale acestei maşini s-au folosit următoarele notaţii:
1- circuitul magnetic statoric (se recunosc şi canalele radiale de ventilaţie); 2- înfăşurarea statorică; 3-
circuitul magnetic rotoric (corespunzător unui pol rotoric); 4- înfăşurarea rotorică; 5- inele colectoare; 6-
sistemul de perii-portperii; 7- cutia de borne; 8- scutul lateral dinspre tracţiune; 9- scut lateral opus
tracţiuni; 10- şuruburi de prindere ale scutului lateral de carcasă; 11- ventilator (paleta rotorului
ventilatorului); 12- butucul ventilatorului; 13 – circuitul magnetic rotoric al excitatoarei; 14 – circuitul
magnetic statoric la excitatoarei; 15- înfăşurarea rotorică a excitatoarei; 16 – înfăşurarea statorică (de
excitaţie) a excitatoarei; 17 – carcasa excitatoarei; 18 – buloanele de prindere a carcasei excitatoarei de
scutul lateral al maşinii sincrone; 19 – sistemul de prindere portperii; 20 – ventilator excitatoare; 21 –
butuc ventilator excitatoare; 22- sistem perie - portperie excitatoare; 23 – scut lateral excitatoare; 24 –
buloane de prindere a scutului lateral excitatoare de carcasă; 25 – sistem de prindere portperii excitatoare;
26- cutia de borne excitatoare; 27 – arborele comun; 28 – cordoane de legătură dintre excitatoare şi
maşina sincronă.
În cadrul figurii 5.10 se prezintă o schemă constructivă pentru un generator sincron cu axul vertical
(hidrogenerator), iar notaţiile sale au semnificaţii următoare:1- carcasa statorică; 2- circuitul magnetic
statoric; 3- înfăşurarea statorică; 4- circuitul magnetic rotoric; 5- înfăşurarea rotorică; 6 – crapodina –
suport; 7 – lagăr de ghidaj; 8- baie de ulei pentru crapodină; 9
– grindă „în cruce” de susţinere a crapodinei şi a lagărului de
ghidaj; 10 – inele colectoare ale excitaţiei (înfăşurării rotorice);
11 – întrefierul; 12 arborele hidrogeneratorului.
În perspectiva dezvoltării maşinilor sincrone se întrevăd două
posibilităţi principale:
- executarea statorului fără crestături, cu o înfăşurare
cilindrică, consolidată cu lianţi izolanţi, răcită cu apă şi
amplasată direct în întrefier;
Fig. 5.10 Secţiune printr-un hidrogenerator
- utilizarea excitaţiei supraconductoare.
sincron Toate acestea vor permite o creştere a puterii pe unitate de
masă a maşinii, reducerea substanţială a dimensiunilor maşinii
şi deci reducerea costurilor maşinii pe unitatea putere.

5.3. MAŞINA SINCRONĂ POLIFAZATĂ ÎN REGIM PERMANENT

5.3.1. ECUAŢIILE MAŞINII SINCRONE CU POLI ÎNECAŢI

Dacă se consideră o maşină sincronă trifazată al cărei rotor este antrenat da către un motor primar (motor
diesel, turbină cu aburi etc) cu viteza unghiulară Ω, iar înfăşurarea rotorică (de excitaţie) a maşinii este
alimentată în c.c. de valoare Ie, atunci se produce un câmp magnetic învârtitor ce are viteza unghiulară Ω
şi a cărui inducţie este dată de expresia (vezi relaţia(2.19))
, (5.1)
în care α este un unghi pe care îl formează un punct oarecare, dispus pe periferia interioară a statorului
maşinii, în raport cu o axă de referinţă, iar p este numărul perechilor de poli ai maşinii. În (5.1) avem

(5.2)

în care wp este numărul de spire corespunzătoare unui pol rotoric de excitaţie şi deci wpIe este solenaţia
corespunzătoare acelui pol.
Dacă se are în vedere că este pulsaţia mărimilor electromagnetice din stator, atunci (5.1) se
poate nota sub forma
b0 t ,    B om cos(t  p ) . (5.3)
Câmpului magnetic învârtitor de inducţie bo(t,α) din (5.3) îi corespunde un flux magnetic
, (5.4)
care se înlănţuie cu înfăşurarea unei faze statorice; în (5.4) se poate nota Φom=Bom∙Sm, în care Sm este
secţiunea circuitului magnetic pentru înfăşurarea fazei considerate. Pentru că fluxul φo este variabil în
 102

timp, el va induce în această fază (conform cu legea inducţiei electromagnetice) o t.e.m. care este defazată
în urma fluxului cu π/2 rad.

(5.5)

şi a cărei valoare efectivă este

; (5.6)
în (5.6) avem: w1, este numărul de spire al fazei considerate; kw1, este coeficientul de înfăşurare
corespunzător; f=ω/2π , este frecvenţa t.e.m. induse.
Dacă înfăşurarea statorică a maşinii sincrone este racordată la o impedanţă de sarcină trifazată echilibrată,
atunci pe circuitele închise formate din impedanţa de sarcină şi înfăşurarea statorică vor circula nişte
curenţi de sarcină ce vor forma un sistem trifazat simetric de curenţi; curentul pe faza considerată va avea
expresia

, (5.7)

în care I reprezintă valoarea efectivă a curentului şi aceasta depinde de Eo şi de modulul impedanţei totale
(înfăşurare +sarcină) pe fază; în (5.7) s-a admis că impedanţa de sarcină este de tip rezistiv - inductiv şi
deci curentul i apare defazat în urma t.e.m. e o cu un unghi φ corespunzător. Dar sistemul trifazat simetric
al curenţilor de sarcină care circulă prin înfăşurarea statorică a maşinii produce, de asemenea, un câmp
magnetic învârtitor (pe cale electrică) denumit câmp magnetic de reacţie a indusului (care în acest caz
este statorul maşinii), care este în fază cu curentul respectiv şi a cărui expresie pentru inducţie este
(5.8)
şi căruia i se asociază fluxul magnetic corespunzător

. (5.9)

În (5.8) amplitudinea inducţiei magnetice de reacţie poate fi scrisă similar ca în (5.2)- pornind, de
exemplu, de la (2.81) pentru υ = 1

(5.10)

(m - numărul de faze), iar Φam=Bam∙Sm.

Fluxul de reacţie φa fiind, de asemenea, variabil în timp, va induce
şi el în înfăşurarea statorică un sistem trifazic simetric de t.e.m.
denumit de reacţie a indusului şi care sunt defazate în urma
fluxului respectiv cu π/2 rad; pentru faza considerată t.e.m. de
reacţie a indusului ea va avea expresia
(5.11)
iar valoarea sa efectivă va fi
.
(5.12)
Desigur că în maşina sincronă nu există decât un singur câmp
magnetic şi anume cel rezultant, căruia îi corespunde un flux
magnetic rezultant (obţinut din compunerea celor două fluxuri
magnetice componente) şi o singură t.e.m. e, rezultată din
compunerea t.e.m. eo şi ea. Dacă în cadrul maşinii sincrone
considerate se admit unele ipoteze simplificatoare:
- circuitul magnetic al maşinii este liniar (se neglijează Fig. 5.11. Diagrama fazorială pentru
saturaţia magnetică); fluxuri şi t.e.m.
- armătura maşini (statorul şi rotorul) sunt netede (se
neglijează efectele crestăturilor statorice şi rotorice);
 103

- se consideră repartiţia armonică a înfăşurărilor (se neglijează efectele repartiţiei discrete a

înfăşurărilor),
atunci se poate admite şi faptul că într-adevăr toate mărimile prezentate anterior au o variaţie armonică
în timp şi că deci fiecărei mărimi i se poate asocia un fazor corespunzător. În acest fel se pot nota
relaţiile:
, respectiv (5.13)
cărora le corespunde diagrama fazorială din figura 5.11.
Pentru a scrie ecuaţia de funcţionare a maşinii sincrone, se ia în considerare un contur ce străbate
elementele de circuit ale unei faze statorice şi se închide la bornele sale, căruia i se aplică teorema a doua
a lui Kirchhoff, atunci avem:
, (5.14)
în care este fazorul tensiunii de la bornele fazei
statorice; este fazorul curentului de sarcină; R
este rezistenţa ohmică a fazei respective, iar Xσ este
reactanţa de dispersie corespunzătoare. Diagrama
fazorială pentru relaţiilor din (5.13) şi ecuaţia din
(5.14) este dată în figura 5.12 şi ea reprezintă
diagrama fazorială de funcţionare a maşinii
sincrone cu poli înecaţi.
Dar elementele prezentate anterior mai sunt
susceptibile de unele prelucrări. Astfel, t.e.m. de
reacţie poate fi considerată ca fiind
proporţională (vezi prima ipoteză simplificatoare!)
cu Φa (prin relaţia (5.12)), iar dacă se ia în
considerare şi relaţia (5.10) atunci rezultă că Ea
este direct proporţională cu curentul de sarcină,
adică Fig. 5.12. Diagrama fazorială pentru o maşină sincronă
cu poli înecaţi

,
(5.15)
în care Xa este constanta de proporţionalitate. Dar dacă se ţine seama de diagrama fazorială din figura
5.12 (sau figura 5.11), atunci relaţia din (5.15) se poate transcrie fazorial astfel
(5.16)
ceea ce ne arată că constanta Xa nu poate avea decât dimensiunea unei reactanţe pure (pentru că
numai o reactanţă pură poate roti fazorul unui curent cu π/2 – rotire reprezintă in (5.16) cu operatorul
–j); această reactanţă se numeşte reactanţa de reacţia a indusului.
Deci ecuaţia din (5.14) se poate transcrie în acest caz astfel
, (5.17)
iar dacă se notează
Xσ + Xa =Xs , (5.18)
atunci (5.17) devine
. (5.19)

Reactanţa Xs se numeşte reactanţa sincronă, iar

ecuaţiei (5.19) îi corespunde diagrama fazorială din
figura 5.13. Impedanţa se numeşte
impedanţă sincronă, iar unghiul se numeşte
unghiul intern al maşinii sincrone şi el reprezintă de
fapt unghiul electric de decalaj (în spaţiu) dintre axa
Fig. 5.13. Diagrama fazorială simplificată pentru
maşina sincronă cu poli înecaţi
 104

polilor inductori şi axa câmpului magnetic rezultant; unghiul intern este figurat şi în cadrul
diagramei fazoriale din figura 5.11 şi 5.12.
Unghiul φ reprezintă unghiul de defazaj dintre curentul de sarcină şi tensiunea de la bornele fazei
statorice, iar cos φ reprezintă factorul de putere cu care lucrează maşina sincronă la sarcina dată. În
diagrama din figura 5.12 unghiul φ este notat cu Ψ, iar φ în aceeaşi diagramă este .
În funcţie de valoarea şi semnul unghiului φ maşina sincronă are diverse comportări – astfel;
1) – dacă φ<π/2 şi curentul de sarcină se află în primul cadran – figura 5.14 a – atunci maşina se
află în regim de generator debitând puterea activă (P=mUIcosφ>0) şi reactivă (Q= mUIsinφ>0) în
reţea, iar Eo>U;
2) – dacă curentul de sarcină se află în cadranul II – figura 5.14 b - atunci maşina funcţionează tot
în regim de generator, dar debitează în reţea numai putere activă (P=mUIcosφ>0), în timp ce puterea

Fig. 5.14. Diagrama fazorială pentru diverse regimuri de funcţinare ale maşinii sincrone

reactivă este absorbită din reţea (Q=mUIsinφ<0), iar Eo<U;

3) – dacă curentul de sarcină se află în cadranul III – figura 5,14 c – atunci maşina se află în
regim de motor pentru că absoarbe puterea activă din reţea (P<0), dar şi pe cea reactivă (Q<0); este aşa
numitul regim de subexcitare al motorului sincron; Eo<U;
4) – dacă curentul de sarcină se află în cadranul IV – figura 5.14 d – atunci maşina se află, de
asemenea, în regim de motor (P<0), dar supraexcitat pentru că (Q>0); Eo>U.
În încheiere mai trebuie remarcat un detaliu important : fluxul rezultant al maşinii variază în limite
largi de la funcţionarea în gol, până la funcţionarea la sarcină nominală (sau chiar suprasarcină),
deoarece variază câmpul (respectiv fluxul) de reacţie, în timp ce fluxul Φo produs de polii de
excitaţie rămâne constant. În această privinţă deci funcţionarea maşinii sincrone se deosebeşte
esenţial de cea a maşinii asincrone la care solenaţia rezultantă (deci şi fluxul rezultant din maşină)
rămânea aproximativ constant pentru că odată cu modificarea solenaţiei se modifică corespunzător şi
solenaţia rotorică.

5.3.1 ECUAŢIILE MAŞINII SINCRONE CU POLI APARENŢI

A. Introducere. Elementul principal ce deosebeşte maşina sincronă cu poli înecaţi de cea cu poli
aparenţi este neuniformitatea pronunţată a întrefierului maşinii la cea din urmă, dar totuşi acest
întrefier îndeplineşte condiţia de periodicitate pentru că se poate nota :
δ(α) = δ(α+π/p) , (5.21)
în care α este un unghi oarecare luat în raport cu o axă de referinţă, iar p este numărul perechilor de poli
ai maşinii.
La maşina sincronă cu poli înecaţi având întrefierul uniform şi admiţând ipoteza liniarităţii circuitului
magnetic al maşinii (se neglija saturaţia magnetică), se putea spune că există o proporţionalitate între un
câmp magnetic de inducţie şi o tensiune magnetică (respectiv o solenaţie) – adică, de exemplu, între
câmpul de reacţie şi solenaţia de reacţie. La maşina sincronă cu poli aparenţi acest lucru nu mai este
posibil (deşi rămâne în vigoare neglijarea saturaţiei magnetice) datorită modificării esenţiale a
întrefierului maşinii: în axa polilor rotorici el este minim, iar în axa interpolară (neutră) el este maxim .
Această situaţie face, de exemplu, ca inductivitatea unei înfăşurări statorice de fază să varieze odată cu
 105

poziţia axei polilor rotorici în raport cu axa înfăşurării şi ea are valoarea maximă când cele două axe
coincid (L=w2/Rm), respectiv valoare minimă când axa înfăşurării se suprapune cu axa interpolară.
Pentru a „ocoli” dificultatea menţionată se face mai întâi o analiză a tensiunii magnetice învârtitoare de
reacţie, iar această analiză este denumită teoria celor două reacţii şi ea a fost dezvoltată de Blondel.
Astfel, dacă înfăşurarea polilor rotorici este alimentată în c.c. şi în acelaşi timp rotită cu viteza unghiulară
Ω; atunci se produce (pe cale mecanică !) un câmp magnetic învârtitor a cărui expresie este dată în (5.1)
şi care induce într-o fază statorică o t.e.m, dată de relaţia (5.5). Dacă înfăşurarea statorică este închisă pe o
sarcină trifazată echilibrată, atunci o fază statorică va fi parcursă de un curent de sarcină i, dat de (5.7) şi
care va fi defazat în raport cu eo cu un unghi oarecare φ. Dacă curenţii de sarcină statorici astfel produşi
formează un sistem trifazat simetric, atunci ei vor produce (pe cale electrică !) o tensiune magnetică
învârtitoare de reacţie (a cărei expresie este similară cu inducţia de reacţie din (5.8))

, (5.22)

ce se roteşte în acelaşi sens şi cu aceeaşi viteză cu a polilor rotorici, doar că este decalată în
raport cu axa acestora cu unghiul ( ).
Deci, pentru un tip de sarcină dată de la bornele maşinii sincrone, (adică pentru o anumită valoare a
lui φ în relaţia (5.22)) valoarea efectivă a curentului de sarcină I se poate schimba, dar aceasta va duce
doar la modificarea amplitudinii t.m.m. Vam pentru că :
(5.23)
(conform cu prima ipoteză simplificatoare!), iar poziţia undei t.m.m. va (t,α) în raport cu polii rotorici
rămâne neschimbată, respectiv pentru sarcina menţionată, t.m.m. v a (t,α) va fi decalată în urma axei
polilor rotorici cu unghiul ( ). Aceste elemente sunt prezentate în figura 5.15.
Tensiunea magnetică de reacţie produce un câmp magnetic de reacţie reprezentat de inducţia:

, (5.24)

din care se vede că variaţia inducţiei ba este complet diferită de cea a tensiunii magnetice va, pentru că
întrefierul δ(α) se modifică în proporţie
importantă de la un punct la altul – astfel:
a) – în zona tălpilor (pieselor) polare (de
lăţime bp – fig. 5.15) întrefierul poate fi
considerat constant şi câmpul de inducţie este
proporţional cu tensiunea magnetică;
b) – în zona interpolară (τ – bp în fig.
5.15) întrefierul devine foarte mare şi câmpul
magnetic de inducţie devine practic nul,
indiferent de valoarea tensiunii magnetice va.
Din cele anterioare rezultă că pentru o
anumită sarcină dată, câmpul magnetic al
inducţiei de reacţie este foarte deformat în
Fig. 5.15. Explicativă la formarea undei va(t,α)
raport cu o funcţie armonică (valorile lui pot
fi considerate proporţionale cu liniile
verticale ale suprafeţei haşurate din figura 5.15), dar el reprezintă totuşi o funcţie periodică,
care deci poate fi descompusă într-o serie Fourier. Dacă se reţine numai armonica fundamentală a
acestei serii (trasată cu linie punctată în figura 5.15), atunci expresia sa este

(5.25)

în care, în principiu, φ’ ≠ φ – adică fundamentala ba1 poate fi decalată (în raport cu axa polilor rotorici) cu
unghiul φ’ diferit decât cel corespunzător tensiunii magnetice va ; φ’ poate fi mai mic sau mai mare decât
φ, în funcţie de variaţia în spaţiu a câmpului de inducţie de reacţie ba.
Rezultă deci că forma undei inducţiei magnetice de reacţie depinde de:
a) – natura curentului de sarcină care modifică amplitudinea undei;
 106

b) – natura sarcinii care modifică decalajul φ’.

Neglijându-se celelalte armonici superioare ale câmpului magnetic învârtitor de reacţie ba(t,α), se poate
stabili (similar ca pentru maşina sincronă cu poli înecaţi) o ecuaţie de funcţionare pentru maşina sincronă
cu poli aparenţi.
, (5.26)
numai că folosirea acestei ecuaţii în practică este dificilă pentru că la fiecare schimbare a tipului
de sarcină de la bornele maşinii (adică a unghiului ), trebuie recalculată de fiecare dată
reactanţa de reacţie Xa1.
B. Teoria dublei reacţii. Această dificultate se înlătură prin teoria dublei reacţii.
Tensiunea magnetică de reacţie din (5.22) se poate descompune (pe baza unei identităţi trigonometrice
cunoscute : A cos(x-y)=A cosx cosy + A sinx siny) în două componente , adică avem:

respectiv :

, (5.27)

Din (5.27) se observă că tensiunea magnetică de reacţie are două componente:

a) o componentă a tensiunii magnetice de reacţie a cărei amplitudine poate fi notată cu :
(5.28)
şi a cărei axă este suprapusă peste axa polilor rotorici (linia punctată în fig. 5.15 a); această componentă
este numită componenta longitudinale a tensiunii magnetice de reacţie;
b) o componentă a tensiunii magnetice de reacţie a cărei amplitudine se poate nota cu :
(5.19)
şi a cărei axă este decalată cu π/2 (aşa cum se vede în argumentul său (ωt – pα – π/2)) în raport cu axa
polilor rotorici (curba prezentată cu linie–punct în figura 5.16 a); această componentă este numită
componenta transversală a tensiunii magnetice de reacţie.
În cele anterioare s-au mai notat:
, respectiv , (5.30)
care reprezintă componentele longitudinală şi transversală a curentului de sarcină şi care sunt
prezentate în diagrama fazorială din figura
5.16 b.
Dar ideea cea mai importantă (ce rezultă
din cele prezentate în ultima parte), este
aceea că tipul sarcinii nu mai influenţează
poziţia undelor celor două componente
vad(t,α) şi vaq(t,α) a tensiunii magnetice de
reacţie va(t,α) în raport cu axa polilor de
Fig. 5.16. b. – Explicativă la componentele tensiunii magnetice de excitaţie rotorici. Tipul sarcinii (prin
de reacţie şi a curentului de sarcină
unghiul de defazaj φ) influenţează, ca de
altfel şi valoarea I a curentului de sarcină, doar amplitudinea componentelor vad şi vaq (vezi relaţiile
(5.28) şi (5.29)).
Componenta vad(t,α) determină un câmp magnetic de inducţie de reacţie corespunzător

, (5.31)
 107

adică componenta longitudinală a câmpului magnetic învârtitor de reacţie; această componentă nu are
o variaţie sinusoidală (deşi vad(t,α) are variaţie sinusoidală) pentru că întrefierul δ(α) este neuniform, dar
poziţia undei bad(t,α) în raport cu axa polilor rotorici nu mai este condiţionată de tipul de sarcină, care
influenţează doar amplitudinea undei bad(t,α) (ca de altfel şi curentul de sarcini I). Undele vad(t,α) şi
bad(t,α) sunt prezentate în figura 5.17 a.

Fig.5.17. Explicative privind undele componentelor tensiunii magnetice de reacţie şi a inducţiilor respective

Dacă unda bad(t,α), se descompune într-o serie Fourier şi se reţine numai armonica fundamentală, atunci
expresia sa va fi :
(5.32)
a cărei amplitudine este :
(5.33)
şi în care kd nu depinde de unghiul φ (deci de tipul sarcinii), ci numai de forma undei bad(t,α). Această
componentă longitudinală a câmpului magnetic învârtitor de reacţie (a cărei axă se suprapune peste axa
polilor rotorici) induce o componentă de t.e.m. de reacţie Ed în spirele înfăşurării de fază a statorului a
cărei valoare efectivă este proporţională în final cu componenta Id a curentului de sarcină:
, (5.34)
în care :
(5.35)
reprezintă componenta longitudinală a reactanţei de reacţie; relaţia din (5.34) poate fi scrisă „în
fazorial” sub forma :
. (5.36)
Procedând similar ca pentru componenta longitudinală, se poate determina componenta transversală a
câmpului învârtitor de reacţie, respectiv fundamentala sa (obţinută după descompunerea în seria Fourier
şi reprezentată în figura 5.17 b)

, (5.37)

în care avem :
. (5.38)
Componenta de t.e.m., indusă de acest câmp în spirele înfăşurării de fază statorice, are valoarea efectivă
dată de relaţia :
, (5.39)
în care :
(5.40)
reprezintă componenta transversală a reactanţei de reacţie; relaţia din (5.39) poate fi scrisă „în fazorial”
sub forma :
. (5.41)
C. Ecuaţia fazorială de funcţionare şi diagramele fazoriale. Ţinând seama de cele două componente
(longitudinală şi transversală) ale curentului de sarcină (vezi relaţiile (5.30)), exprimarea sa fazorială este
, (5.42)
 108

după cum şi t.e.m. definite anterior se pot prezenta într-o relaţie fazorială
. (5.43)
Cu aceste precizări, se poate rescrie ecuaţia de funcţionare din (5.26) sub forma
(5.44)
iar dacă se ţine seama de relaţiile din (5.35) şi (5.42), atunci ea devine:
(5.45)
Se mai fac notaţiile:
, respectiv , (5.46)
în care Xd reprezintă reactanţa sincronă longitudinală, iar este reactanţa sincronă transversală şi
deci (5.45) se poate nota mai prescurtat
(5.47)
In practică se constată că Xaq=(0,4…0,7)Xad,deci în general Xq este mai mică decât Xd, iar R poate avea
valori foarte mici (mai ales la maşini foarte mari) şi deci „căderea de tensiune” poate fi neglijată,
respectiv forma simplificată a ecuaţiei de funcţionare din (5.47) devine
(5.48)
Diagramele fazoriale pentru ecuaţiile de funcţionare nesimplificate şi simplificate sunt date în figura 5.18
a şi b.

La construcţia dia-
gramei fazoriale se
poate proceda după
următoarea metodo-
logie :
a)--se admite
faptul că se
cunosc parametrii
R, Xσ, Xad, Xaq,
U, I, φ;
b)--se reprezintă
grafic fazorii
Fig. 5.18. Diagramele fazoriale pentru maşina sincronă cu poli aparenţi
şi (respectând
scara tensiunilor
şi a curenţilor);
c)--se construieşte fazorul
unde ;
d)--se admite că se cunoaşte defazajul şi se trasează componentele şi ale
curentului de sarcină conform cu relaţiile (5.30);
e)--se trasează fazorii şi ;
f)--se trasează fazorul conform cu ecuaţia (5.45).
În cele anterioare s-a presupus că unghiul este cunoscut; în cele următoare se stabileşăte valoarea lui.
D. Cum se determină unghiul β. Dacă se prelungeşte fazorul până la intersectarea direcţiei
fazorului se obţine triunghiul ΔDCF în cadrul căruia se poate nota

, ,

dar
,
 109

atunci rezultă cu necesitate că , astfel încât să fie , respectiv

. (5.50)

Din relaţia (5.50) rezultă că defazajul β dintre fazorii şi , adică direcţia fazorului în raport
cu , se poate stabili prin determinarea punctului F, iar acesta reprezintă vârful fazorului la
care se cunosc parametrii , I şi direcţia fazorului .

5.3.3. Factorii de raportare a solenaţiilor

Câmpul magnetic produs de un pol de excitaţie rotoric în întrefierul maşinii sincrone este dat de curba (linie plină) din fig. 5.19.
Această curbă poate fi aproximată de un dreptunghi de înălţimea B δ şi lăţimea bp a polului rotoric, dar cel mai corect ea este
aproximată de un dreptunghi cu aceeaşi înălţime şi cu lăţimea

. (5.51)

Cu această ocazie se poate defini factorul de acoperire al polului

, (5.52)

respectiv factorul ideal de acoperire al polului

, (5.53)

mărimi ce sunt adimensionale. Mai trebuie observat că unui pas polar

τ îi corespund π radiani electrici, iar lăţimii ideale b i a polului îi
corespund αiπ radiani electrici. Din cele prezentate anterior şi mai ales
din fig. 5.15 rezultă că variaţia câmpului magnetic produs de un pol
rotoric de excitaţie în întrefierul maşinii, poate fi definit astfel:
- , pentru

- , pentru
Fig. 5.19. Explicativă la factorii de raportare
a solenaţiilor
;

(5.54)
- .
Curba ideală (dreptunghiulară) a câmpului magnetic din întrefier se poate descompune într-o serie Fourier şi dacă se reţine numai
armonica fundamentală atunci amplitudinea ei va fi

, (5.55)

iar cu această ocazie se poate defini aşa-numitul factor de formă al câmpului inductor (de excitaţie)

. (5.56)

Din curbele prezentate în fig. 5.17 a rezultă că, componenta longitudinală a câmpului magnetic învârtitor de reacţie poate fi definită
astfel:

- pentru ;
 110

- pentru ; (5.57)

-
Iar din curbele figurii 5.17 b rezultă relaţiile de definiţie pentru componenta transversală a câmpului învârtitor de reacţie:

- pentru ;

- pentru ; (5.58)

-
Din relaţia (5.57) şi (5.58) rezultă în mod evident că B d(α) şi Bq(α) nu au variaţii armonice, dar fiind totuşi funcţii periodice, prin
descompunere în serii Fourier se pot deduce amplitudinile armonicilor fundamentale respective – avem:

; (5.59)

(5.60)

Cu relaţiile (5.59) şi (5.60) se pot determina:

a) factorul de formă al câmpului magnetic de reacţie longitudinală

; (5.61)

b) factorul de formă al câmpului magnetic de reacţie transversală

. (5.62)

Problema ce sa pune în continuare este aceea de a compensa, de exemplu, fundamentala câmpului magnetic de reacţie longitudinală
ceea ce se poate realiza, în principiu, printr-o solenaţie echivalentă a câmpului de excitaţie rotoric, care produce o fundamentală cu
aceeaşi amplitudine, dar de semn contrar. Pentru determinarea solenaţiei echivalente a excitaţiei se poate nota

din care rezultă imediat solenaţia de excitaţie echivalentă

, (5.63)

respectiv factorul de raportare a solenaţiilor după axa longitudinală este

. (5.64)

Similar se deduce şi factorul de raportare a solenaţiilor după axa transversală

 111

. (5.65)

Pe de altă parte , din relaţia de definiţie a factorului de formă k d rezultă că el reprezintă şi raportul dintre fluxul magnetic al
fundamentalei reacţiei longitudinale şi fluxul magnetic al maşinii cu întrefier constant, respectiv reprezintă raportul dintre reactanţa
longitudinală a reacţiei şi reactanţa utilă a înfăşurării de fază pentru maşina cu întrefier constant , adică
Xad = kd Xu . (5.66)
Similar se poate nota şi relaţia
Xaq = kq Xu . (5.67)
în care reactanţa utilă Xu se poate determina prin înmulţirea inductivităţii proprii a fazei din (2.143) cu pulsaţia ω = 2πf.

5.3.4. Puterea şi momentul cuplului electromagnetic la maşina sincronă

1. Deducerea expresiilor puterii şi momentului cuplului electromagnetic . Dacă se neglijează „căderea de tensiune” RI
(în cazul maşinilor sincrone mari şi foarte mari), atunci puterea activă schimbată de maşină la bornele sale
cu reţeaua poate fi aproximată cu puterea electromagnetică a acesteia, însă Pe se poate nota sub forma
. (5.68)
Considerând R ≈ 0, se poate apela la diagrama fazorială simplificată din figura 5.18 b la care se admite că
axa imaginară este dirijată după direcţia pozitivă a fazorului , iar în acest caz se poate nota:
, respectiv . (5.69)
Cu relaţiile (5.69), puterea din (5.68) devine
. (5.70)
Pe de altă parte făcând proiecţia fazorilor din figura 5.18 b pe cele două axe, se poate nota:
a) pentru axa reală

, respectiv ; (5.70a)

b) pentru axa imaginară

, respectiv ,

iar dacă aceste expresii ale curenţilor Id şi Iq se introduc în relaţia din (5.70) pentru Pe , atunci rezultă

, (5.71)

în care s-a ţinut seama că . Cu ipoteza simplificatoare admisă rezultă că expresia

din (5.71) este de fapt relaţia puterii electromagnetice P e, iar cu această precizare rezultă imediat şi relaţia
pentru momentul cuplului electromagnetic

. (5.72)

Din (5.71) se observă că puterea electromagnetică a maşinii sincrone are două componente:
- o componentă principală

, (5.73)

care depinde de tensiunea de la bornele maşinii şi t.e.m. E 0 , produsă de polii de excitaţie rotorici (deci
depinde de curentul de excitaţie al maşinii); această componentă variază sinusoidal în raport cu unghiul
intern θ al maşinii;
- a doua componentă este numită componenta reactivă
 112

, (5.74)

ea nu depinde de E0 (deci nu depinde de curentul de excitaţie rotoric), dar variază proporţional cu pătratul
tensiunii de la borne şi cu dublul unghiului intern (prin sinus); mai depinde şi de reactanţele Xd şi Xq.
In cazul maşinii sincrone cu poli înecaţi avem Xd = Xq = Xs, respectiv puterea electromagnetică nu are
decât componenta principală, iar expresiile din (5.71) şi (5.72) devin

, respectiv . (5.75)

Din relaţiile amintite rezultă că puterea şi momentul cuplului electromagnetic pentru maşina cu poli
înecaţi au valoarea maximă pentru unghiul intern θ = ± π / 2 – avem:

, respectiv . (5.75)

Fig. 5.20. Graficele Pe, M=f(θ) la maşina sincronă

după care se poate determina capacitatea de supraîncărcare nominală

(5.77)

al acestui tip de maşină sincronă. În figura 5.20 sunt date graficele P e = f(θ) şi M = f(θ) denumite
caracteristicile unghiulare ale maşinii sincrone, care de fapt reprezintă una şi aceeaşi caracteristică
„citită” la scara puterilor, respectiv la scara cuplurilor (expresiile pentru Pe şi M se deosebesc între ele
prin Ω=Ωs= const.).
Unghiurile θ pozitive se referă la regimul de generator al maşinii sincrone, iar cele negative se referă la
regimul de motor.
În general, M’’ = (0,2…0,25) x M’, iar în cazul maşinii cu poli înecaţi M’’ = 0 pentru că Xd = Xq = Xs. La
maşina sincronă cu poli aparenţi, puterea (respectiv cuplul) electromagnetică maximă se poate determina
pentru un unghi intern θm ce rezultă din expresia

(5.78)

şi el are valoarea .

Similar cu puterea activă se poate determina şi puterea reactivă Q vehiculată pe la bornele maşinii , avem:
,
iar dacă se iau în considerare expresiile stabilite anterior în (5.69), respectiv (5.70a), rezultă

, (5.79)

care pentru maşina cu poli înecaţi (Xd = Xq = Xs) devine

 113

. (5.80)

Din ambele relaţii rezultă că pentru un unghi intern θ dat (adică pentru o anumită sarcină a maşinii), se
poate regla E0 (deci curentul de excitaţie rotoric) astfel încât Q = 0, adică factorul de putere al maşinii să
fie maxim (cosφ = 1), respectiv curentul de sarcină să fie în fază cu tensiunea U de la borne; desigur se
poate pune şi problema când Q < 0, adică atunci când maşina debitează putere reactivă, respectiv se
comportă în raport cu reţeaua ca un element de circuit de tip rezistiv-capacitiv.
Aceste aspecte din urmă sunt importante pentru că pun în evidenţă faptul că printr-un reglaj corespunzător
al curentului rotoric de excitaţie al maşinii, aceasta poate lucra la un factor de putere ridicat (eventual
maxim) sau chiar poate debita putere reactivă (în regim de supraexcitare) în reţea, îmbunătăţind valoarea
factorului de putere al întregului sistem electroenergetic în cadrul căruia ea funcţionează. Importanţa
acestor observaţii este cu atât mai mare cu cât majoritatea maşinilor sincrone reprezintă unităţi de puteri
mari şi foarte mari.
În cazul în care excitaţia rotorică este nulă (de exemplu, lipseşte înfăşurarea de excitaţie sau se întrerupe
circuitul de excitaţie), atunci E0 = 0 şi se obţine aşa numita maşină sincronă reactivă pentru care avem:

; (5.81)

şi din care rezultă că la o astfel de maşină avem cuplu dacă Xd ≠ Xq, iar Pe şi M variază sinusoidal în
funcţie de dublul unghiului intern. Valoarea maximă a cuplului se obţine pentru când avem

, (5.82)

iar capacitatea de supraîncărcare va fi

. (5.83)

Puterea reactivă pentru cazul maşinii sincrone reactive va avea expresia (rezultată din (5.79) pentru
E0=0).

(5.84)

şi ea nu este reglabilă pentru un θ dat. Această putere reactivă ar putea deveni nulă numai dacă

(5.85)

în care s-a ţinut seama de relaţiile din (5.46) şi de raportul Xaq / Xad întâlnit în practică.
2. Puterea şi cuplul sincronizant. Într-o altă ordine de idei, se poate afirma că o maşină sincronă lucreaza cu
atât mai stabil cu cât variaţia puterii per unitate de unghi intern (θ) este mai mare. De aceea,
dezvoltând într-o serie Taylor funcţia P(θ+Δθ) şi reţinând primii doi termeni ai seriei, se poate nota
,
respectiv
. (5.86)

Factorul Ps = dP/dθ se numeşte putere sincronizantă specifică şi pentru o maşină sincronă oarecare ea are
expresia

, (5.87)

iar pentru maşina cu poli înecaţi (când Xd = Xq = Xs) devine

 114

. (5.88)

Cuplul sincronizant specific are expresia generală

, (5.89)

iar pentru maşina sincronă cu poli înecaţi expresia respectivă devine

. (5.90)

Din relaţiile anterioare rezultă că puterea sincronizantă, respectiv cuplul sincronizant au valori maxime la
funcţionarea în gol a maşinii, adică atunci când θ = 0.
3. Stabilitatea statică a maşinii sincrone . În ceea ce priveşte stabilitatea statică a maşinii sincrone ea se
referă la comportarea acesteia când se produc variaţii lente ale unor mărimi în cadrul unui regim
stabilizat dat de funcţionare al maşinii.
Ecuaţia fundamentală de mişcare a maşinii (cazul maşinilor rotative) poate fi notată sub forma (pentru J
= const.)

, (5.91)

în care J este momentul axial de inerţie total (maşina sincronă + motorul primar sau maşina de lucru); Mr
este momentul static rezistent al sistemului, iar M este momentul electromagnetic al maşinii. Regimul
staţionar de funcţionare al maşinii se caracterizează prin Ω = const şi atunci d2θ / dt2 = 0 pentru θ=Ωt+θ0,
respectiv M = Mr.
Stabilitatea statică a maşinii se discută în legătură cu rezervele de putere sincronizantă (cuplu
sincronizant) ale maşinii, în punctul de funcţionare stabil, corespunzător relaţiei
M = Mr (5.91a)
(deci într-un anumit punct de pe caracteristica M = f(θ), respectiv pe caracteristica Mr = f(θ)) şi
momentul când apare o perturbaţie, de exemplu o creştere a lui Mr
. (5.92)
Pentru punctul stabil de funcţionare din (5.91) avem M – Mr = 0, dar după producerea perturbaţiei avem
M – Mr’ ≠ 0 şi (M –Mr’) < 0, ceea ce duce la creşterea unghiului intern θ al maşinii (adică la creşterea
sarcinii, se produce o decalare mai mare între axa polilor rotorici şi axa polilor câmpului magnetic
învârtitor rezultant, deşi maşina continuă să se rotească cu turaţia de sincronism). În această situaţie nouă
cu θ’ > 0 trebuie în mod normal să se producă o creştere corespunzătoare a momentului cuplului
electromagnetic al maşinii M’>M astfel încât să se ajungă din nou la egalitatea cuplurilor M’ = Mr’ (dar
pentru un unghi intern modificat θ’). Se spune că în acest fel, sistemul trece de la un punct stabil de
funcţionare, într-un alt punct stabil de funcţionare, dar acest lucru este posibil numai în anumite condiţii.
Analog cu relaţia (5.86) se poate nota
,
respectiv
, (5.93)

iar ultima egalitate ne arată că o creştere a unghiului intern Δθ poate conduce la o creştere
corespunzătoare a cuplului electromagnetic ΔM, numai dacă cuplul sincronizat specific M S este pozitiv
(MS>0) pentru noul unghi intern θ’=θ +Δθ, altfel maşina sincronă intră în zona instabilă (a
unghiurilor interne) de funcţionare, iese din sincronism şi dacă, de exemplu,este în regim de motor,
atunci ea se va opri.

5.3.5. CARACTERISTICILE DE FUNCTIONARE ALE MAŞINII SINCRONE

 115

A. Introducere
A.1. Relaţiile de bază şi definirea caracteristicilor . La funcţionarea în regimul stabilizat al maşinii
sincrone, se pot lua în considerare următoarele relaţii:
1. – ecuaţia de funcţionare a maşinii (respective a t.e.m. rezultante)
;
; (5.94)
2.
– ecuaţia circuitului receptor (în cazul regimului de generator al maşinii);
, (5.95)
în care ZS=RS+jXS este impedanţa de sarcină în complex;
3.– relaţia t.e.m. induse într-o fază statorică de către fluxul magnetic rezultant din
maşină

(5.96)

4.– ecuaţia solenaţiilor

, (5.97)
în care θed, θeq sunt componentele (longitudinală şi transversală) solenaţiei de reacţie a indusului raportate
la solenaţia de excitaţie (rotorică) θe;
5.– relaţia caracteristicii magnetice a maşinii.
. (5.98)
În relaţiile precedente apar variabilele următoare: E0, E, U, I,Φ, θ şi θe, iar celelalte mărimi se presupun a
fi cunoscute (sau se pot calcula cu relaţii deja cunoscute).
Admiţând un regim stabilizat pentru maşină, se presupune că Ω = const şi deci f = const, dar pentru
cunoaşterea comportării maşinii sincrone la o sarcină oarecare se pot considera ca parametri variabili θe şi
ZS sau se pot alege alte două mărimi ca parametri. În principiu dacă se elimină necunoscutele E0, E şi Φ,
se pot obţine relaţii între mărimile:U, Ie, I, φ cu ajutorul cărora se definesc caracteristicile de funcţionare
ale maşinii sincrone. Principalele caracteristici sunt:
a) – caracteristica de funcţionare în gol (pentru regimul de generator al maşinii)
, pentru I=0 şi Ω=constant; (5.99)
b) – caracteristica de scurtcircuit trifazat staţionar
, pentru U=0 şi Ω=constant; (5.100)
c) caracteristica de sarcină (internă)
, pentru I,φ,Ω=constante; (5.101)
d) caracteristica externă
, pentru Ie,φ=constante; (5.102)
e) caracteristica “în V”
, pentru P=mUIcosφ=const;
(5.103)
Din cele de mai sus rezultă că este vorba de caracteristicile statice ale maşinii sincrone.
Determinarea acestor caracteristici se poate face prin calcule sau pe cale experimentală utilizând o
anumită schemă de legare a maşinii sincrone.
A2. Determinarea caracteristicii magnetice la funcţionarea în gol a maşinii sincrone.
Pentru stabilirea caracteristicilor respective prin calcul, deci pentru “predeterminarea” acestor
caracteristici, este necesară mai întâi stabilirea caracteristicii magnetice la funcţionarea în gol, care
este neliniară datorită fenomenului de saturaţie magnetică a fierului din care este format circuitul
magnetic principal al maşinii.
În figura 5.21 este dată o porţiune din secţiunea unei maşini sincrone multipolare (p>1) în care se
evidenţiază un contur principal, corespunzător unei perechi de poli magnetici ai maşinii. În figură se
evidenţiază şi anumite porţiuni de circuit: 1 – 2 şi 5 – 6 este
zona întrefierului; 2 – 3 şi 4 – 5 este zona dinţilor statorici;
3 – 4 este zona jugului statoric; 8 – 1 şi 6 – 7 este zona
polilor rotorici, iar 7 – 8 este zona jugului rotoric.

Fig. 5.21. Explicativă la stabilirea caracteristicii

magnetice la maşina sincronă
 116

Pentru porţiunile de circuit prezentate se pot face unele observaţii:

a)– într-o anumită “zonă” au fost incluse câte două părţi de circuit, de exemplu 1 – 2 şi 5 – 6,
aceasta însemnând că ele sunt “omogene din punct de vedere magnetic”, adică au aceleaşi dimensiuni
geometrice şi sunt realizate din materiale cu aceiaşi curbă de magnetizare B=f(H);
b)– diversele zone ale circuitului magnetic pot fi formate, în principiu din materiale magnetice
diferite;
c)– saturaţia magnetică se manifestă diferit în diversele zone ale aceluiaşi circuit magnetic.
După aceste precizări se poate aplica următoarea metodologie de trasare a caracteristicii magnetice în
gol:
1) – pentru o valoare dată a fluxului magnetic Φ din întrefierul maşinii, având
secţiunile zonelor din circuitul magnetic prezentat, se calculează inducţiile respective: Bδ pentru întrefier;
BZ pentru dinţii statorici; BJS pentru jugul statoric; BP pentru miezul polului rotoric; BJr pentru jugul
rotoric;
2)– din curba de magnetizare [B=f(H)] a fierului din care este formată zona respectivă se deduc
intensităţile corespunzătoare ale câmpului magnetic: Hδ; HZ; HJs etc;
3)– cunoscând lungimile medii ale porţiunilor de circuit respective, se determină solenaţiile
corespunzătoare: θδ = δHδ; θZ = lZHZ etc;
4)– se sumează solenaţiile parţiale: 2θδ + 2θZ + θJS +… şi se obţine solenaţia totală θΓ necesară
pentru producerea fluxului magnetic Φ impus de
întrefier;
5)– se reia întregul algoritm
pentru o altă valoare a fluxului
magnetic din întrefier şi apoi se
construieşte, punct cu punct,
caracteristica Φ= f(θΓ).
NB. Odată stabilite toate relaţiile de calcul ale
algoritmului menţionat se poate utiliza foarte comod un
sistem de calcul automat, care permite trasarea
caracteristicii prin foarte multe puncte.
În practică însă se trasează şi aşa numitele caracteristici
magnetice parţiale cum sunt:
a)– caracteristica magnetică parţială a indusului
(statorului) Φ(θS) în care:
Fig. 5.22. Eplicativă la formarea graficului
(5.104)
b)- caracteristica magnetică parţială a inductorului (rotorului) Φ(θr) în care:
. (5.105)
Dar o parte din liniile câmpului magnetic produs de polii de excitaţie rotorici nu se înlănţuie cu
înfăşurarea statorică, ci se închid direct de la pol la pol prin spaţiul liber dintre poli, dintre piesele polare
şi dintre zonele frontale ale înfăşurărilor de excitaţie; ele formează fluxul de dispersie. Traseul
acestor linii este parţial prin aer şi cum la aer nu se pune problema saturaţiei magnetice, caracteristica
Φσ(θ) va fi o dreaptă; se demonstrează că Φσ este proporţional cu θs.
Cu toate aceste elemente precizate, se poate realiza trasarea caracteristicii magnetice la funcţionarea în
gol pornind de la caracteristicile magnetice parţiale Φ1 =f(θS)-1; Φ2=f(θr)-2 şi a fluxului de dispersie
Φσ=f(θS)-3, care sunt date în figura 5.22.
Fie un flux magnetic Φ1’ necesar în întrefierul maşinii:
- pentru Φ1’ din curba 1 - Φ1=f(θS) se determină solenaţia θş’ necesară;
- pentru θş’ din curba 3 - Φσ=f(θS) se determină fluxul de dispersie ce se produce Φσ’;
- fluxul Φ1’+Φσ’ trebuie să fie “acoperit” de fluxul polilor rotorici Φ2’ (deci Φ2’=Φ1+Φσ),
care după curba 2 – Φ2=f(θΓ) are nevoie de o solenaţie parţială θr’;
- deci solenaţia de excitaţie totală θe’ care poate produce fluxul Φ1’ în întrefierul maşinii este
θe’=θs’+θr’ – adică fluxul Φ1’ şi solenaţiei de excitaţie corespunzătoare θe’ îi revine punctual
D pe curba 4 – Φ=f(θe). Astfel, prin puncte se trasează întreaga caracteristică Φ=f(θe).
 117

B. Caracteristicile de funcţionare
B1) Caracteristica de funcţionare în gol a fost definită în (5.99) şi deci pentru I=0 ecuaţia de
funcţionare din (5.94) conduce la relaţia:

, (5.105)

în care (constant), iar , respectiv curentul de excitaţie rezultă din

expresia solenaţiei de excitaţie

, (5.106)

în care we reprezintă numărul de spire al înfăşurării unui pol de excitaţie.

Din (5.105) şi (5.106) rezultă că caracteristica de funcţionare în gol a maşinii sincrone reprezintă
caracteristica magnetică la funcţionare în gol a maşinii trasată
la o altă scară. Alura ei este cea a curbei 4 din figura 5.22. De
fapt la trasarea experimentală a caracteristicii, datorită
fenomenului histerezis, se obţin două ramuri ale caracteristicii:
ramura ascendentă când se realizează creşterea curentului de
excitaţie şi ramura descendentă când se realizează
descreşterea curentului de excitaţie. Caracteristica standard de
mers în gol se poate obţine făcând semisuma ordonatelor
ramurilor ascendentă şi descendentă pentru fiecare valoare Ie a
Fig. 5.23 Graficul curentului de excitaţie aşa cum se arată în figura 5.23. Cu
la o maşină sincronă caracteristica standard se poate stabili şi tensiunea remanentă
Urem, adică tensiunea de la bornele maşinii când Ie=0; această
tensiune are valoare mică (doar câteva procente din Un) şi ea se induce ca urmare a magnetismului
remanent (rămas de la magnetizările precedente) a polilor de excitaţie rotorici.
B2) Caracteristica de scurtcircuit trifazat a fost definită prin relaţia (5.100). Un regim de
scurtcircuit al maşinii se obţine, în general, prin legarea bornelor sale cu un conductor a cărui impedanţă
este nulă şi în acest caz curentul statoric se numeşte curent de scurtcircuit.
Dacă sunt scurtcircuitate toate fazele statorice atunci se spune că are loc un scurtcircuit simetric, altfel va
fi vorba de scurtcircuite nesimetrice. Dacă scurtcircuitarea are loc în condiţiile în care tensiunea de la
bornele maşinii este diferită de zero, atunci se spune că are loc un scurtcircuit brusc. Într-un interval
următor producerii unui scurtcircuit brusc, există o perioadă tranzitorie în care apar curenţi foarte mari (ce
depăşesc cu mult curentul nominal) – numiţi curenţi de scurtcircuit brusc, care însă se amortizează după
un timp (de ordinul secundelor) şi ajung la valori staţionare (stabilizate) ale curentului de scurtcircuit. În
cele ce urmează se analizează stările staţionare ale scurtcircuitului simetric în vederea stabilirii unei
caracteristici statice.
În cazul unui scurtcircuit simetric, curentul Iq are valoare foarte mică şi poate fi neglijat pentru că în
timpul scurtcircuitului întreaga reacţie a indusului se manifestă sub forma unei reacţii longitudinale
demagnetizante, ceea ce face ca Id să fie aproape egal cu Isc. Ca urmare a acestor aspecte ecuaţiile din
(5.94) devin (cu neglijarea lui R)
; , (5.107)
iar solenaţia rezultantă din(5.97) se poate nota (în formă scalară) :
(5.107a)
respectiv sub formă detaliată :
. (5.108)
Caracteristica de scurtcircuit propiu-zisă Isc = f(Ie) este o linie dreaptă ce trece prin originea sistemului de
coordonate (pentru un Ω = const dat (!) al maşinii
sincrone), pentru că curenţii de scurtcircuit mari
apar la curenţi de excitaţie mici (adică maşina
lucrează nesaturat magnetic !) şi există o
proporţionalitate între Isc şi Ie. De altfel, din prima
ecuaţie (5.107) rezultă că Isc este proporţional cu E0

Fig. 5.24 Explicativă pentru stabilirea triunghiului Potier

 118

şi cum maşina în acest caz lucrează nesaturat magnetic (adică ) în final rezultă :
.
În figura 5.24 este prezentată diagrama fazorială pentru ecuaţiile din (5.107), iar în graficul alăturat este
evidenţiată caracteristica de mers în gol [U=f(Ie)], care reprezintă totodată şi caracteristica E=f(θ) (la altă
scară!). De aceea, pentru o solenaţie rezultantă dată θ, se poate determina t.e.m. rezultantă E (pe graficul
U=f(Ie)) şi curentul Isc (pe graficul Isc=f(Ie)), după care din (5.108) se poate determina Ie, respective θe.
Acest θe este cel care asigură de fapt solenaţia rezultantă θ, compensând reacţia longitudinală
demagnetizantă θad. Dar din construcţiile grafice respective rezultă triunghiul ABC. Latura sa
este proporţională de fapt cu curentul de scurtcircuit (vezi, ultimul termen al relaţiei
(5.108)), iar latura este şi ea proporţională cu Isc (conform cu a doua ecuaţie din (5.107)), deci
toate laturile triunghiului ABC sunt proporţionale cu curentul Isc. Acest triunghi se numeşte triunghiul
de scurtcircuit al maşinii sincrone sau triunghiul Potier . El este valabil însă numai în cazul
în care se neglijează pierderile în fier şi în cupru, respective Iqsc=0.
Tot cu aceasta ocazie se defineşte şi raportul de scurtcircuit (notat uneori RSC). Astfel, dacă Ien este
curentul de excitaţie nominal, iar Iesc este curentul de excitaţie care, în cadrul probei de scurtcircuit
simetric al maşinii sincrone, determină un curent de scurtcircuit Isc egal cu curentul nominal al maşinii In
(Isc=In), atunci prin definiţie :
. (5.109)

Dacă se observă că, pe caracteristica de mers în gol, curentului Ien îi corespunde o tensiune la bornele
maşinii Un, iar curentul Iesc (pe aceiaşi caracteristică, dar în condiţii de scurtcircuit simetric al maşinii,
deci conform cu relaţiile (5.107)), îi va corespunde o t.e.m. dată de relaţia:
(5.110)
(în ambele cazuri se consideră că punctele se găsesc pe porţiunea liniară a caracteristicii magnetice sau pe
prelungirea părţii liniare a acesteia având în vedere că se consideră maşina nesaturată magnetic), atunci
RSC-ul din (5.109) poate fi notat sub forma:

(5.111)
Relaţia (5.111) arată că RSC este egal cu inversul reactanţei longitudinale a maşinii sincrone luate în
valori relative (xd=Xd/(Um/In)). Dacă se consideră maşina saturată magnetic, atunci relaţia (5.111) trebuie
nottă astfel RSC=(1,1…1,2)/xd.
RSC-ul, ca de altfel şi xd, caracterizează capacitatea de supraîncărcare a maşinii sincrone: cu cât
RSC-ul este mai mare cu atât mai mare este limita superioară de încărcare a maşinii, dar RSC-ul
este cu atât mai mare cu cât întrefierul maşinii este mai mare (adică la aceiaşi putere, o
concentraţie mai mică a energiei electromagnetice!). Astfel, de maşini însă necesită un consum
specific de materiale mai mare şi deci sunt mai costisitoare. La maşini cu poli înecaţi (întrefier
mic!) RSC=0,4…1,0, iar la maşini sincrone cu poli aparenţi (întrefier mai mare) RSC=0,8…1,4.

B3) Caracteristica de sarcină a fost definită prin relaţia (5.101) şi ea ne arată cum se modifică
tensiunea de la bornele maşinii în funcţie de curentul de excitaţie, în condiţiile menţinerii constante a unui
curent de sarcină dat şi cosφ dat. Dintre toate caracteristicile de sarcină cea mai importantă este
caracteristica de sarcină inductivă nominală , care se ridică pentru I=In şi φ=π/2. În cadrul
acestei caracteristici Iq = 0, pentru cos(π/2)=0 şi deci reacţia transversală este nulă, iar reacţia
longitudinală este demagnetizantă. Se admite că , Xad, I=In sunt cunoscute şi că se consideră .
În figura 5.25a este dată diagrama fazorială conform cu ecuaţiile din (5.94), în care s-a impus o anumită
tensiune U la bornele maşinii, iar în figura 5.25b se arată construcţia caracteristicii propriu-zise.
 119

Astfel, pentru U, şi I date, conform cu (5.94) se determină t.e.m. rezultantă E indusă în maşină,
corespunzător căreia prin caracteristica de mers în gol se stabileşte solenaţia rezultantă θ. La aceasta se
adaugă solenaţia θad (ca în cazul relaţiei
(5.108), pentru că I=In este cunoscut, iar
reacţia este demagnetizantă) şi atunci se
obţine solenaţia θe, respectiv curentul de
excitaţie Ie. Astfel se obţine de fapt
punctual B’ al caracteristicii pentru o
tensiune U admisă la bornele maşinii.
Toată construcţia se reia pentru o altă
tensiune de la borne, dar pentru o
construcţie mai rapidă a caracteristicii se
poate folosi triunghiul Potier (de
scurtcircuit) al maşinii respective:
Fig. 5.25 Explicativă la trasarea caracteristicii realizând o mişcare de translaţie a
de sarcină la o maşină sincronă triunghiului OAB astfel încât vârful A să
rămână permanent pe caracteristica de
mers în gol, atunci vârful B al triunghiului va “trasa” caracteristica U=f(Ie) (evident, că Δ OAB se va
construi în acest caz pentru I=In).
Un amănunt important este acela că în acest caz se poate determina şi reactanţa de dispersie Xσ a maşinii
(în condiţiile neglijării pierderilor în fier şi în cupru, ). Într-adevăr înălţimea A’C’ (uni autori
consideră drept triunghi Potier triunghiul A’B’C’) reprezintă la scara tensiunilor căderea de tensiune pe
reactanţa de dispersie: şi cum curentul I=In este cunoscut, determinarea lui Xσ este
imediată. Aceasta este posibil mai ales când sunt date ambele caracteristici din figura 5.25b, atunci se
procedează astfel:
a) – într-un punct B’ (corespunzător unei tensiuni U date de la bornele maşinii) se duce
segmentul paralel cu axa absciselor;
b) – se realizează o mişcare de translaţie a curbei de mers în gol până când punctual său 0 se va
suprapune peste 0’;
c) – curba de mers în gol translatată va intersecta curba iniţială în A’ şi în acest caz este
evident că Δ O’A’B’=Δ OAB.
B4) Caracteristicile externe s-au definit prin relaţiile din (5.102) şi dacă se consideră o maşină
sincronă cu poli înecaţi, atunci diagrama sa fazorială este identică cu cea din figura 5.14a. Din această
diagramă rezultă :

respectiv :

adică :

(5.112)

în care s-a avut în vedere că Isc=E0/Zs este de fapt curentul de scurtcircuit staţionar la funcţionarea maşinii
sincrone în regim de scurtcircuit simetric stabilizat. Dacă se notează:
şi ,

(5.113)
atunci relaţia (5.112) se poate nota sub forma:
. (5.114)
Într-un sistem de coordonate (u,i) aceasta este o conică şi locul geometric pentru u (i), cu condiţia:
a) pentru φ+ε= constant, este o elipsă având bisectoarele sistemului de coordonate drept axe de simetrie;
 120

b) pentru φ+ε=π/2, maşina funcţionează ca o sarcină pur inductivă, iar elipsa degenerează într-o dreaptă
de tipul u+i=1;
c) pentru φ+ε=0, maşina funcţionează ca o sarcină pur rezistivă, iar locul geometric devine un cerc cu
ecuaţia u2+i2=1;
d) pentru φ+ε=- π/2, maşina funcţionează ca o sarcină pur capacitivă, iar locul geometric reprezintă nişte
drepte cu ecuaţiile u-i=±1; (în cadrul diagramei din 5.18a ε = θ’ – θ )
În cele prezentate anterior s-a presupus că maşina este nesaturată;curbele respective sunt prezentate în
figura 5.26a. În cazul în care maşina este saturată, curbele respective se deformează şi ele sunt prezentate
în figura 5.26b.
Tot acum se poate defini şi căderea de tensiune ce se produce la bornele maşinii, în raport cu tensiunea de
mers în gol, la funcţionarea maşinii în sarcină:
; (5.115)
ea se poate exprima şi în procente, caz în care raportul de definiţie se înmulţeşte cu 100.
Căderea de tensiune ΔU este în general
pozitivă când maşina funcţionează cu
sarcină rezistivă sau inductivă, dar ea
poate deveni negativă (adică căderea de
tensiune este de fapt “o creştere de
tensiune”) când maşina funcţionează cu
sarcină capacitivă. Acest aspect din urmă
este important pentru că se poate produce
o creştere a tensiunii în întregul sistem
electroenergetic în cadrul căruia
Fig. 5.26 Graficele caracteristicilor externe la o maşină sincronă
funcţionează maşina sincronă, iar acest

Fig. 5.27. Diagrama fazoriala la

Fig. 5.28. Graficul caracteristicilor “în V” stabilirea caracteristicii ‘în V’ 

fapt poate avea unele consecinţe nefavorabile pentru sistemul respectiv.

B5) Caracteristicile “în V” au fost definite prin relaţia (5.103) şi denumirea rezultă din faptul
că alura lor este apropiată de cea a literei V. Admiţând faptul că tensiunea la borne este constantă, din
condiţia P=UIcosφ=const, rezultă Icosφ=Iq=const. Dacă se presupune că U~E=const (se neglijează R şi
Xν), atunci rezultă că solenaţia rezultantă θ este constantă. Din elementele prezentate se alcătuieşte
diagrama fazorială din figura 5.27 în care θr este solenaţia reacţiei indusului,iar θe este solenaţia excitaţiei.
Din diagrama solenaţiilor rezultă:
, (5.116)
care la scara curenţilor ne dă o relaţie de legătură între curentul de excitaţie Ie şi curentul de sarcină I.
Curbele „în V” se determină experimental cu maşina sincronă cuplată la o reţea cu tensiunea U=const.
Alura curbelor este dată în figura 5.28. Cu linia întreruptă este figurat locul geometric al punctelor
caracteristicilor pentru care cosφ=1; în partea dreaptă a acestor curbe, maşina sincronă lucrează în regim
de supraexcitare (debitând în reţea putere reactivă), iar în partea stângă a curbelor maşina lucrează în
regim de subexcitare (absoarbe o parte din puterea reactivă necesară producerii câmpului magnetic
propriu). În grafic este trasată şi curba corespunzătoare limitei de stabilitate în funcţionarea maşinii.

5.3.6. CONECTAREA ÎN PARALEL A MAŞINII SINCRONE.

 121

1. Introducere. Conectarea în paralel a maşinii sincrone este legată mai ales de regimul de
generator al maşinii sincrone. Astfel, într-o centrală de producere a energiei electrice sunt montate, în
general, mai multe generatoare sincrone (turbo sau hidrogeneratoare) şi ele nu lucrează fiecare separat cu
reţeaua lui de alimentare, ci debitează toate pe o reţea electrică comună. În plus, mai multe centrale
electrice pot funcţiona debitând pe o reţea electrică comună ce formează un sistem electroenergetic
regional (zonal) sau chiar naţional. În acest fel apar desigur situaţii în care generatoarele sincrone
trebuie să fie cuplate să funcţioneze în paralel. În cadrul reviziilor energetice (programate sau
neprogramate) apar, de asemenea, situaţii în care un generator de rezervă trebuie să fie cuplat să lucreze
în paralel cu celelalte generatoare în vederea deconectării unuia dintre ele pentru care se prevăd lucrări de
revizie sau reparaţii. Cel mai adesea conectarea în paralel a generatoarelor sincrone se realizează în
condiţiile în care puterea generatorului trebuie considerată mult mai mică decât a sistemului
electroenergetic cu care urmează să funcţioneze în paralel, se admite astfel că puterea sistemului este
infinită în raport cu puterea generatorului ce trebuie cuplat în paralel. Dar există şi cazuri, destul de
numeroase, în care puterea sistemului şi cea a generatorului ce urmează să se cupleze la sistem sunt
comparabile. Astfel, pentru alimentarea cu energie electrică a unor şantiere izolate se montează
microcentrale electrice proprii formate din mai multe grupuri de generatoare ce se cuplează toate să
funcţionează în paralel debitând pe o reţea electrică comună (cea a şantierului). Mai mult, în timpul nopţii
când în şantier activitatea este mai redusă, pentru economie de combustibil (grupurile sunt de obicei de
tipul Diesel-electrice) se deconectează unele grupuri, care a doua zi, la începerea activităţilor intense în
şantier, trebuie recuplate pentru funcţionarea în paralel. În situaţii similare se găsesc unele platforme
marine pentru foraj sau extracţie sau alte instalaţii industriale, care lucrează în condiţii speciale şi pentru
care se realizează microcentrale electrice proprii.
O atare problematică în utilizarea generatoarelor sincrone ridică chestiunea cunoaşterii în detaliu a
conectării în paralel a maşinilor sincrone. Se admite că se conectează un generator sincron trifazat
la fazele (R.S.T.) ale unei reţele electrice trifazate urmărindu-se ca prin această operaţiune să nu se
perturbe funcţionarea normală a sistemului electroenergetic şi să nu fie pus în pericol generatorul.
Pentru evitarea celor menţionate trebuiesc îndeplinite aşa-numitele condiţii de paralel sau de
sincronizare. Aceste condiţii rezultă, în principiu, din faptul că în momentul cuplării trebuie să existe
egalitatea între valoarea instantanee a t.e.m. produse de generator e0 (ce funcţionează încă în gol) şi
valoarea instantanee a tensiunii reţelei la care urmează să fie cuplat generatorul
. ( 5.117)
Condiţia (5.117) reprezintă de fapt “condiţia globală” pentru cuplarea în paralel a generatoarelor
sincrone pentru că ea cuprinde mai multe condiţii primare şi aceasta rezultă din faptul că egalitatea
valorilor instantanee a celor două tensiuni din (5.117) presupune:
a) – egalitatea valorilor efective ale celor două tensiuni : E0=Ur;
b) – egalitatea frecvenţelor, respectiv a pulsaţiilor celor două tensiuni ωg, ωr;
c) – aceeaşi succesiune a fazelor atât la generator cât şi la reţea (“făzuirea” corectă se
realizează de obicei la “întreruptorul automat de paralel” care conectează în paralel
generatorul şi reţeaua);
d) – acelaşi defazaj de referinţă pentru fazele generatorului şi cele ale reţelei φg=φr.
Deci acestea sunt de fapt condiţiile de conectare în paralel ce se urmăresc a fi îndeplinite în practică la
cuplarea generatoarelor sincrone în paralel.
a) Neîndeplinirea primei condiţii ( ) conduce la producerea unei diferenţe de
potenţial între bornele reţelei şi cele ale generatorului, care produce un curent de circulaţie între generator
şi reţea, ce încarcă suplimentar ambele elemente ale sistemului fără a se realiza o putere utilă, adică acest
fenomen se manifestă chiar atunci când la reţea nu este conectat nici un receptor. Pentru a îndeplini
condiţia E0=U se acţionează asupra lui E0, printr-o modificare corespunzătoare a curentului de excitaţie a
generatorului care urmează să fie conectat în paralel.
b) Neîndeplinirea celei de a doua condiţii (ωg ωr) conduce la o defazare în timp a celor două
tensiuni e0 şi u, adică în final la producerea unei diferenţe de potenţial între bornele generatorului şi cele
ale reţelei cu consecinţele deja precizate. Dar în afară de aceasta, în acest caz (când ω g ωr, dar au valori

Fig. 5.29 Apariţia bătăilor la conectarea în paralel a generatorului în condiţiile

 122

destul de apropiate) apare aşa numitul “fenomen al bătăilor” prezentat în figura 5.29. Aici 1 reprezintă
tensiunea reţelei; 2 reprezintă tensiunea generatorului sincron, 3 reprezintă tensiunea rezultată din
compunerea primelor două tensiuni (care au deja eventual aceeaşi amplitudine, deci E0=Ur), iar 4 este
înfăşurătoarea tensiunii rezultante care subliniază fenomenul bătăilor (nodurile şi ventrele ce se produc şi
a căror frecvenţă depinde de ωr-ωg).
Pentru a obţine condiţia ωg=ωg se operează, de asemenea, asupra pulsaţiei tensiunilor generatorului ωg.
Într-adevăr avem:
, (5.118)
în care s-a ţinut seama de relaţia deja cunoscută ns=f/p. Din (5.118) rezultă că prin modificarea turaţiei
generatorului ng (adică a turaţiei motorului primar al generatorului sincron) se poate obţine condiţia
necesară pentru paralel ωg=ωr.
c) Neîndeplinirea celei de-a treia condiţii conduce la situaţia în care, la conectarea în paralel, se
cuplează, de exemplu, faza R cu tensiunea uR a reţelei cu faza S (tensiunea e0S) a generatorului, ceea ce
înseamnă de fapt scurtcircuit bifazic (cel puţin) dintre generator şi reţea cu consecinţe previzibile.
“Făzuirea” corectă generator-reţea se face o singură dată şi anume la cuplare în paralel, urmând ca în
continuare să se menţină aceleaşi legături la aparatajul cu ajutorul căruia se execută cuplarea în paralel
(întrerupătorul de paralel) şi apoi să se urmărească doar îndeplinirea celorlalte condiţii de paralel.
O verificare a succesiunii fazelor de la reţea, respectiv de la generatorul sincron se poate face prin mai
multe metode cum sunt: metoda voltmetrului de zero, metoda sincronoscopului cu lămpi, dar cea mai
comodă se pare că este cea cu câmp învârtitor. În acest din urmă caz se conectează un motor asincron mai
întâi la reţea, iar apoi la bornele corespondente ale generatorului (evident nu se inversează legăturile la
bornele motorului asincron). Dacă sensul de rotire al motorului asincron în ambele cazuri este acelaşi
rezultă că succesiunea fazelor la reţea şi la generator este aceeaşi, în situaţia opusă se modifucă
succesiunea fazelor ce vin la “aparatajul de paralel” fie de la generator, fie de la reţea până când la
bornele corespondente ale aparatajului se obţine aceeaşi succesiune a fazelor. Despre toate aceste
operaţiuni de făzuire se spunea anterior că se efectuează o singură dată: la prima cuplare în paralel.
d) Cea de a patra condiţie se realizează de fapt automat prin realizarea primelor trei condiţii şi
de aceea ea uneori nici nu figurează ca o condiţie separată.
2. Metode de sincronizare lină. Urmărind riguros îndeplinirea condiţiilor de paralel se poate
obţine ca procesul tranzitoriu la cuplarea în paralel să nu se facă simţit, se spune astfel că s-a efectuat o
sincronizare lină. În cazul în care însă, la cuplare nu sunt respectate riguros toate condiţiile de paralel,
atunci se produce un proces tranzitoriu cu variaţii importante ale curenţilor, se spune că s-a realizat o
sincronizare dură.
Pentru o urmărire globală a condiţiilor de cuplare în paralel se folosesc aşa numitele sincronoscoape
dotate cu un frecvenţmetru dublu, un voltmetru şi trei lămpi (becuri).
Lămpile sincronoscopului se pot conecta la bornele reţelei şi la bornele generatorului după mai multe
scheme, rezultând mai multe metode de urmărire a anumitor condiţii de cuplare în paralel:
a) – metoda cu becuri stinse;
b) – metoda cu becuri aprinse;
c) – metoda mixtă.
Conectarea lămpilor la bornele (R,S,T) ale reţelei şi (A,B,C) ale generatorului, pentru cele trei metode (în
ordinea menţionării lor) este dată în figura 5.30 a, b, c (utilă, mai ales in cazul,lucrului în J.T.).
Pentru analiza comportării lămpilor sincronoscopului în cele trei variante menţionate de schemă, se
admite că:
a) – valoarea efectivă a tensiunii reţelei şi a generatorului este aceeaşi şi egală cu U;
b) – succesiunea fazelor (R,S,T) a reţelei şi (A,B,C) a generatorului este aceiaşi;
c) – pulsaţia tensiunii reţelei este ω r , iar a generatorului este ωg ; intre tensiunile reţelei şi
ale generatorului apare un defazaj φr – φg = α (acelaşi pe toate cele 3 faze).
Atunci pentru tensiunile de faza ale reţelei avem expresiile :

Fig. 5.30 Variante de scheme pentru un sincronoscop cu becuri

 123

(5.119)
iar pentru tensiunile de faza omoloage ale generatorului avem expresiile

(5.120)
Referindu-ne la schema din figura 5.30a, lămpilor sincronoscopului se aplica următoarele valori
instantanee de tensiuni :

(5.121)

în care s-a ţinut cont de relaţia trigonometrica :

Din (5.121) rezulta ca toate lămpile sincronoscopului se sting şi se aprind cu o frecventa corespunzătoare
sinusului din relaţiile (5.121) adică cu frecvente . Dacă se îndeplinesc toate cele 4
condiţii, atunci avem si , α = 0 , adică şi conectarea la reţea a generatorului
trebuie sa se producă în momentul în care toate becurile sunt stinse; de aici şi denumirea de metoda cu
becuri stinse.
Daca conectarea lămpilor sincronoscopului se face după schema din figura 5.30 b, atunci lor li se aplică următoarele valori
instantanee de tensiune :

(5.122)

din care se vede ca şi în acest caz becurile se sting şi se aprind simultan. Pentru cazul când şi α = 0, rezulta că

adică la toate condiţiile îndeplinite sunt aprinse toate lămpile şi ele luminează aproape cu

intensitate maximă , de aici denumirea de metoda cu becuri aprinse.

In cazul în care lămpile sincronoscopului se conectează după schema din figura 5.30 c, atunci valoarea instantanee a tensiunii ce li
se aplică este:

(5.123)

din care se constata ca becurile nu se aprind şi se sting toate simultan . Daca ω r>ωg , atunci ordinea de aprindere a becurilor este : b –
a – c ( pentru ωr>ωg , şi pentru un moment dat t, ordinea descrescătoare a argumentelor sinusurilor este b – a – c ) – deci inversa
succesiunii fazelor . Daca insa ωr < ωg , atunci ordinea de aprindere a becurilor este : a – b – c , adică în succesiunea fazelor.
In mod obişnuit becurile se montează pe perimetrul unui cerc cu o anumită rază şi atunci efectul aprinderii ( respectiv al stingerii )
lor succesive este acela al unui “foc învârtitor” şi deci dacă sensul de rotire al acestui “foc” este :
 124

a) – invers succesiunii fazelor , înseamnă ca frecventa generatorului (ω g) este prea mica şi trebuie mărită turaţia
generatorului;
b) – în sensul succesiunii fazelor , înseamnă ca frecventa generatorului(ω g) este prea mare şi trebuie scăzuta
corespunzător turaţia generatorului;
Daca sunt îndeplinite toate condiţiile de paralel : ωr = ωg şi α = 0 , atunci u a=0, iar ub - uc≠0 – adică becul a este stins, iar
celelalte 2 becuri sunt aprinse şi ard cu aceiaşi luminozitate. Deci la îndeplinirea condiţiilor de paralel “ focul învârtitor “ stă pe
loc şi atunci se poate realiza manevra de conectare în paralel a generatorului sincron.

Este interesant de remarcat că dacă nu este îndeplinita condiţia făzuirii şi , de exemplu , avem la generator
,

atunci la becurile conectate după schema din figura 5.30 a apare fenomenul „focul învârtitor” , ceea ce permite să se stabilească în
plus şi faptul dacă succesiunea fazelor la generator este cea corespunzătoare reţelei.
In centralele actuale , cuplarea generatoarelor în paralel se face cu sincroscoape automate; ele realizează
reglajele pentru obţinerea condiţiilor primare şi la momentul oportun emit semnalul pentru închiderea
întrerupătorului de paralel obţinându-se astfel sincronizarea lină.
3. Sincronizarea dură. In ceea ce priveşte sincronizarea dură (sau autosincronizarea) aceasta
este folosită mai ales când puterea reţelei este mult mai mare ca cea a generatorului; în acest caz se
înseriază cu generatorul nişte bobine dimensionate potrivit pentru limitarea curentului mare ce apare în

Fig. 5.13. Explicativă la autosincronizarea

unui motor sincron
timpul procesului tranzitoriu de sincronizare şi care se scurtcircuitează după sincronizare. Uneori se
foloseşte metoda conectării la reţea a generatorului neexcitat (înseriat cu nişte rezistente, care ulterior, de
asemenea, se scurtcircuitează) şi când acesta atinge o viteza de cel puţin 97% din cea de sincronism, se
conectează înfăşurarea de excitaţie la sursa de c.c. respectiv se creşte corespunzător curentul de excitaţie,
astfel încât generatorul se sincronizează cu reţeaua ( „ este tras în sincronism ”).
Metoda autosincronizării este folosita însă cel mai adesea în cazul pornirii în asincron a motoarelor
sincrone. Astfel, în piesele polare ale motorului sincron cu poli aparenţi se montează o colivie de
veveriţă, ca la un motor asincron cu rotorul în scurtcircuit şi atunci pornirea motorului sincron se poate
realiza în asincron. Dar înainte de conectarea înfăşurării statorice a unui astfel de motor la reţeaua de
alimentare, înfăşurarea sa de excitaţie (rotorică) se conectează pe o rezistenţă (numită rezistenta de
descărcare) Rd – fig. 5.31 – a cărei valoare este Rd ≈ 10 Re. La conectarea motorului sincron pentru
pornirea în asincron, înfăşurarea sa de excitaţie nu poate fi lăsată în gol pentru că în perioada pornirii în
ea se induc tensiuni mari ce trebuie descărcate pe rezistenta Rd, deoarece altfel ar periclita izolaţia
înfăşurării solicitând-o la străpungere. Pe de alta parte, înfăşurarea nu poate fi legată nici în scurtcircuit
deoarece la pornire ea s-ar comporta ca o înfăşurare monofazată producând un cuplu de legătura
monoaxială, ceea ce ar distorsiona puternic caracteristica mecanica a motorului şi ar putea bloca pornirea
motorului pe o turaţie scăzută (fenomen Gorges, ca la maşina asincronă !). După pornirea în asincron a
motorului sincron, deci când acesta a atins turaţia de circa 97-98% din turaţia sa de sincronism, atunci
întrerupătorul k (fig. 5.31) se trece din poziţia a închis, în poziţia b închis, adică înfăşurarea de excitaţie
se conectează pe sursa de c.c., când se produce un mic şoc de turaţie şi motorul este „ tras in
sincronism”; tot în acest moment al sincronizării, curentul statoric al motorului scade substanţial şi se
revine la valoarea corespunzătoare funcţionării „ în sincron „ a motorului, care în prima parte a perioadei
sale de pornire a lucrat „ în asincron ”.
 125

De fapt acest întreg proces al pornirii în asincron a motorului sincron se automatizează (înfăşurarea de
excitaţie nu trebuie conectata nici prea repede pe sursa de c.c., dar nici cu întârziere prea mare) astfel
încât se ajunge la automatizarea sincronizării motorului sincron cu pornirea în asincron.

5.3.7. ÎNCĂRCAREA ÎN SARCINĂ A MAŞINII SINCRONE.

După conectarea maşinii sincrone la reţea prin metoda sincronizării line , ea continua să funcţioneze în
gol pentru că tensiunea reţelei U rămâne egală cu t.e.m. E0 indusa în maşină, iar daca se ia în considerare
o maşina sincrona cu poli înecaţi, atunci din ecuaţia sa de funcţionare (5.14) (se admite R≈0) rezultă în
principiu următoarea expresie :

. (5.124)

Deci, ca să apară un curent de sarcină în maşină este necesar ca E0 sa fie diferită ca fază şi/sau ca
amplitudine de U, astfel încât E0 – U ≠ 0. Pentru a modifica amplitudinea lui E0 în raport cu U se reglează
curentul de excitaţie al maşinii, iar pentru modificarea fazei lui E0, in raport cu U se modifică cuplul
motorului primar al maşinii sincrone.

Fig. 5.32. Explicativă la

regimul de compensator
al maşinii sincrone
Cazul
a) Dacă se
doreşte
încărcarea
maşinii
sincrone cu
putere reactivă
atunci se
păstrează în
fază fazorii E0 Fig. 5.33. Explicativă privind regimurile de
şi U şi se Generator şi motor la o maşină sincronă
modifica
amplitudinea lui E0 prin reglajul curentului de excitaţie. Dacă se supraexcită maşina în raport cu
funcţionarea în gol, atunci apare un curent de sarcină I defazat cu π/2 înaintea tensiunii U – fig. 5.32a şi
maşina debitează o putere reactiva (Q>0), comportându-se în raport cu reţeaua ca un receptor capacitiv.
Dacă se subexcită maşina în raport cu funcţionarea în gol, atunci apare un curent de sarcina I defazat cu
π/2 în urma tensiunii U – figura 5.32 b – maşina absoarbe o putere reactiva (Q<0) comportându-se în
raport cu reţeaua ca un receptor inductiv.
In acest fel (în cele 2 variante) maşina sincronă funcţionează în regim de compensator sincron.
Cazul b) Dacă dorim încărcarea maşinii sincrone cu putere activă, atunci se procedează la
defazarea fazorilor E0 şi U prin decalarea axei polilor rotorici în raport cu axa polilor câmpului magnetic
rezultant din maşina, adică prin modificarea cuplului de la arborele maşinii sincrone:
1) prin creşterea admisiei de la motorul primar (motor Diesel, turbina cu abur sau hidraulică) axa
polilor rotorici se va decala înaintea polilor câmpului rezultant (θ > 0), curentul de sarcină I ce apare
defazat cu π/2 în urma fazorului jXSI şi este aproape în faza cu U – în acest fel P>0, adică maşina
debitează putere activă şi deci se găseşte în regim de generator – fig. 5.33 a;
 126

2) prin aplicarea unui cuplu rezistent oarecare la arborele maşinii axa polilor rotorici rămâne în
urma axei polilor câmpului rezultant (Q<0), curentul de sarcină ce apare este defazat cu π/2 în urma
fazorului jXSI şi este aproape în opoziţie de faza cu U – în acest fel P<0, adică maşina primeşte putere
activă din partea reţelei şi deci se găseşte în regim de motor – fig. 5.33b.
Încărcarea maşinii sincrone cu o sarcină oarecare se poate realiza şi prin reglajul curentului de excitaţie ,
dar şi prin modificarea cuplului la arborele maşinii. In acest fel, se modifică amplitudinea t.e.m E0 în
raport cu U, dar şi defazajul dintre cei 2 fazori obţinându-se ambele componente de puteri: activă şi
reactivă , iar maşina găsindu-se în regimul de generator, motor sau compensator sincron în funcţie de ( P
). Deoarece reglajele de amplitudine dintre fazorii E0 si U (prin reglajul curentului de excitaţie) şi
cele de cuplu de la arborele maşinii sunt practic independente, rezultă că rapoartele dintre puterea activă
şi reactivă, la un regim dat de funcţionare al maşinii , pot fi oarecare (desigur situate în limite admisibile
pentru maşina respectivă).

5.4.MAŞINA SINCRONĂ ÎN REGIM NESTAŢIONAR.

5.4.1. ECUAŢIILE CONVERTORULUI ELECTROMECANIC SINCRON.

Pentru a trata procesele tranzitorii la maşina sincronă de felul celor ce apar la modificarea bruscă a
sarcinii, a scurtcircuitului brusc, a pendulărilor maşinii, este necesar să fie luate în considerare
ecuaţiile generale ale convertorului electromecanic de energie (stabilite în cap.2) şi adaptate la maşina
sincronă.
Se ia în discuţie o maşină sincronă cu poli aparenţi, având în vedere că maşina sincronă cu poli înecaţi
(întrefier constanţi) poate fi considerată un caz particular al primului tip de maşină (întrefier ≠ const).
Dar în paragraful privind funcţionarea în paralel a maşinii sincrone, în speţă problema referitoare la
sincronizarea dură (autosincronizarea) a motoarelor sincrone, s-a arătat deja că aceasta posedă montată în
rotor o colivie de veveriţă (de tipul celei de la un motor asincron cu rotorul în scurtcircuit), care se mai
numeşte şi colivie (înfăşurare) de amortizare. Ea este desigur o înfăşurare în scurtcircuit şi poate fi
echivalată cu două înfăşurări în scurtcircuit ale căror axe: una se suprapune peste axa longitudinală a
maşinii sincrone şi mărimile sale vor purta indicele (D), iar cealaltă înfăşurare are axa sa suprapusă peste
axa transversală a maşinii sincrone şi mărimile sale vor purta indicele (Q).

Fig. 5.34. Explicativă la convertorul electromecanic sincron

Toate ecuaţiile maşinii sincrone se vor scrie în sistemul de coordonate (d, q, o).
Pentru a stabili ecuaţiile generale ale convertorului electromecanic sincron se admit următoarele ipoteze
sim-plificatoare:
a) se neglijează pierderile produse de câmpul magnetic învârtitor al maşinii, în stator;
b) se admite faptul că înfăşurarea statorică (trifazată) se distribuie sinusoidal pe periferia interioară a
statorului;
c) circuitul magnetic al maşinii se consideră nesaturat.
Parametrii principali ai înfăşurărilor maşinii în sistemul (d, q, o) sunt:
--- pentru stator; rezistoarele ( Rd, Rq, Roλ); (5.125)
--- pentru rotor: rezistoarele ( Re, RD, RQ),
la care indicele „e” se referă la înfăşurarea de excitaţie (rotorică) a maşinii, a cărei axă se suprapune
peste axa polilor maşinii, deci peste axa longitudinală.
Mărimile principale electrice din stator şi rotor sunt:
 127

--- curenţii (id, iq, ioλ, ie, iD, iQ); (5.126)

--- tensiunile (ud, uq, uoλ, ue, uD, uQ),
cu precizarea, că tensiunile legate de înfăşurarea de amortizare (în scurtcircuit) sunt nule – adică: uD
= uQ = 0.
Mărimile principale magnetice se referă la fluxurile magnetice din statorul şi rotorul maşinii: ( ψd, ψq,
ψoλ; ψe, ψD, ψQ).
Indicele „λ” (ataşat la componentele homopolare) poate lua valori
λ = 1,2, ..., m, (5.127)
deci, se ia în considerare cazul general al maşinii m-fazate (pentru cazul maşinii trifazate avem
m=3). Unghiul pe care îl face faza maşinii de indice λ în raport cu axa fazei de referinţă (de exemplu,
faza A în cazul maşinii trifazate) este

(5.128)

Dacă se aplică teorema a 2-a a lui Kirchhof pentru fazele maşinii atunci se obţine următorul set de
ecuaţii diferenţiale (rezultat din ecuaţiile generale ale convertorului); se adoptă ca sens pozitiv, cel
dinspre sursă către maşină – avem :

referitor la înfăşurările statorice (5.129)

referitor la înfăşurările rotorice (5.130)

referitor la fluxurile magnetice statorice (5.131)

referitor la fluxurile magnetice rotorice (5.132)

În expresiile fluxurilor din (5.131) (5.132) se folosesc notaţii Ldd, Lee, LDD etc pentru inductivităţile
proprii ale înfăşurărilor respective, iar notaţiile LdD, LQq, Lde, etc se referă la inductivităţile mutuale
corespunzătoare (definite în principal prin perechile de indici respectivi); inductivităţile de tipul Ldq,
Leq, LDQ etc nu apar pentru că cuplajele magnetice ale înfăşurărilor ale căror axe apar ortogonale, sunt
nule.
La ecuaţiile precedente, care se referă propriu-zis numai la maşina sincronă, trebuie adăugată şi
ecuaţia de mişcare
 128

în care M este momentul electromagnetic al maşinii şi atunci relaţia poate fi notată sub forma

(5.133)

în care Mr este momentul motor; este momentul axial total de inerţie, iar pA este numărul
perechilor de poli ai maşinii (notat aici astfel pentru a nu fi confundat ulterior cu operatorul
diferenţial ).
În ecuaţiile (5.130) şi (5.133) cu θ s-a notat unghiul intern al maşinii sincrone (în cadrul proceselor
tranzitorii se admite că θ ≠ const. şi reprezintă viteza unghiulară a maşinii, care este

variabilă şi în principiu, diferită de viteza de sincronism, cu care maşina funcţionează numai în regim
stabilizat).
Revenind la indicele λ pentru maşina trifazată avem λ = 1,2,3, respectiv

(5.134)

(conform cu cele precizate în cap.2)

Sistemul de ecuaţii (5.129)...(5.133) se numesc ecuaţiile lui Parck (Blondel-Parck) pentru maşina
sincronă şi el este un sistem neliniar pentru că în primele două ecuaţii, dar şi în ultima apar produse
de necunoscute.
Mărimile necunoscute în sistemul dat sunt id, iq, i0λ; ie, iD, iQ; ψd, ψq, ψ0λ; ψe, ψD, ψQ; θ – adică
(2m+11) necunoscute, cu (2m+11) ecuaţii (cu λ =1,2,...,m!) pentru maşina m-fazată (!!!).

5.4.2. ECUAŢIILE ADIMENSIONALE ALE CONVERTORULUI ELECTROMECANIC SINCRON.

De obicei nu se „lucrează” cu sistemul de ecuaţii din (5.129)...(5.133), ci cu un sistem de ecuaţii

adimensional corespunzător (denumit în bibliografia anglo-saxonă „per-unit”), care se obţine din cel
prezentat anterior prin raportarea tuturor mărimilor la o mărime de aceeaşi natură fizică, dar
specifică, denumită mărime de bază.
Avantajul principal al ecuaţiilor adimensionale este acela că se poate face studiul maşinilor electrice
indiferent de mărimile lor nominale. Dezavantajul principal la folosirea ecuaţiilor adimensionale este
acela că se poate „pierde” dimensiunea diverselor mărimi din ecuaţii.
Pentru a scrie ecuaţiile maşinii sincrone „în adimensional” se admite că statorul maşinii are
conexiunea stea. Atunci pentru mărimile statorice se definesc următoarele mărimi de bază:
a) pentru curenţi şi tensiuni
(5.135)
b) pentru putere
(5.136)
c) pentru rezistenţe, reactanţe, impedanţe

(5.137)

d) pentru fluxurile magnetice

(5.138)

în care ωn = 2πfn;
e) pentru timp

(5.139)
 129

f) pentru viteză unghiulară se ia Ωb = viteza de sincronism corespunzătoare frecvenţei nominale fn.

Pentru mărimile rotorice nu există o regulă generală de stabilire a mărimilor de bază; în
principiu ele se iau astfel încât ecuaţiile scrise în adimensional, să aibă expresii cât mai simple.
Mărimile „trecute” în sistemul per-unit (adimensional) se scriu cu litere mici, adică, de exemplu,
R→r, X→x, Z→z, i, u etc. Curenţii şi tensiunile „trecute” în sistemul per-unit nu se deosebesc de
fapt de notaţiile lor din ecuaţiile dimensionale (unde ele sunt notate cu litere mici: i, u, pentru că
reprezintă valorile instantanee ale mărimilor respective) şi atunci „recunoaşterea” ecuaţiilor
adimensionale se face prin felul cum sunt scrise rezistenţele, reactanţele şi impedanţele. Uneori
pentru a evidenţia mai bine anumiţi parametrii că ei reprezintă valorile unor mărimi fizice, se adoptă
indicele „0” (zero)- astfel avem Rd0, iq0, i0λ0 etc. .
În vederea „trecerii” sistemului (5.129) ... (5.133) în adimensionale, se ia în considerare fiecare
ecuaţie a sistemului şi se face o anumită raportare a termenilor ecuaţiei astfel încât fiecare mărime să
fie împărţită cu mărimea sa de bază.
Astfel, să considerăm prima ecuaţie din (5.129) scrisă în dimensional, evidenţiindu-se aspectul fizic
al mărimilor (prin notarea lor cu indice „0”).

(5.140)

Dacă se împarte ecuaţia cu atunci se va putea nota fiecare termen al ecuaţiei astfel:

după care rezultă ecuaţia adimensională conformă cu (5.140)

(5.141)

Similar se pot prelucra şi celelalte ecuaţii din sistemul (3).

 130

(5.142)

în care s-a notat:

- constanta de timp adimensională pentru circuitul de excitaţie al maşinii

sincrone;

- constanta de timp adimensională pentru înfăşurarea echivalentă

corespunzătoare coliviei rotorice dirijată după axa D;

- constanta de timp adimensională pentru înfăşurarea echivalentă

corespunzătoare coliviei rotorice dirijată după axa Q.

Expresiile adimensionale ale fluxurilor magnetice devin:

(5.143)

în care xd, xq sunt reactanţele – longitudinală şi transversală – adimensionale. Pentru relaţia (5.139),
de exemplu, se poate prezenta următoarea prelucrare

respectiv:

adică

(5.144)
Similar se stabilesc relaţiile:

(5.145)

în care sunt mărimi adimensionale, joacă rolul unor coeficienţi de dispersie

şi se obţin prin raportarea unor produse de inductivităţi mutuale reprezentate prin valorile lor fizice
(reale).
 131

Ecuaţia mişcării în adimensional se scrie astfel:

(5.146)

în care Tm reprezintă constanta electromecanică de timp adimensională a sistemului de acţionare

considerat.
Sistemul de ecuaţii (5.141) ...(5.144) reprezintă sistemul de ecuaţii adimensionale pentru convertorul
electromecanic sincron şi el rămâne, în continuare, un sistem neliniar (pentru că conţine produse de
variabile). Rezolvarea acestui sistem se poate realiza numai prin metode numerice folosind sisteme
automate de calcul.
Sunt însă situaţii în care se poate accepta că sistemul de acţionare funcţionează aproximativ cu viteza
unghiulară constantă, atunci = const. şi ecuaţia din (5.141) şi prima ecuaţie din (5.142) se

liniarizează (nu mai conţin produse de variabile), iar în ecuaţia din (5.146) dispare ultimul termen

(pentru că = const. → ) – de fapt din întregul sistem „dispare” variabila θ, astfel

încât întregul sistem de ecuaţii se reduce la ecuaţiile din (5.141) ...(5.145), iar ecuaţia din (5.146)
(fără ultimul termen) rămâne ca o relaţie de verificare a soluţiilor obţinute.
În situaţia în care sistemul de ecuaţii se liniarizează, atunci i se pot aplica unele transformări
integrale, care îl transformă dintr-un sistem de ecuaţii diferenţiale, într-un sistem de ecuaţii algebrice
care se rezolvă prin metode algebrice obişnuite.

5.4.3. Parametri operaţionali ai maşinii sincrone.

În condiţiile în care Ω ≈ const., sistemul de ecuaţii adimensionale ale convertorului electromecanic sincron se
liniarizează şi pentru transformarea lui într-un sistem algebric se poate folosi transformarea integrală Carson, definită prin
relaţia

(5.147)
în care f(t) este o funcţie de timp ce îndeplineşte anumite condiţii şi ea se numeşte funcţia original, iar este
„imaginea” funcţiei f(t) prin transformarea integrală respectivă şi ea se numeşte funcţia imagine.
Transformarea integrală Carson este înrudită cu transformarea integrală Laplace definită prin relaţia
(5.148)
Dacă transformările Carson şi Laplace se notează simbolic
C[f(t)]= ; L[f(t)]= ,
(5.149)
atunci între cele două transformări integrale se poate nota relaţia
C[f(t)]=p L[f(t)] . (5.150)
Câteva din proprietăţile transformatei Carson sunt următoarele:
a) transformata unei combinaţii liniare de funcţii este egală cu combinaţia liniară a transformatelor funcţiilor; de exemplu
C[af1(t) + bf2(t) + cf3(t) ] = aC[f1(t)]+bC[f2(t)]+cC[f3(t)], (5.151)
în care a, b, c sunt nişte constante, iar funcţiile f1(t), f2(t), f3(t) admit transformata Carson ;
b) dacă funcţia f(t) şi derivata sa f ’(t) admit o transformare integrală Carson şi dacă f(t) are transformata , atunci
operaţiunii derivării funcţiei f(t) în raport cu t îi corespunde următoarea funcţie imagine

(5.152)

în care f0 este valoarea iniţială a funcţiei f(t), adică aceea valoare a funcţiei f(t) când t→0 din spre valori pozitive; deci f 0 este o
mărime constantă. Aceasta este teorema derivării ;
c) dacă funcţia f(t) are transformata Carson , atunci integrala ei admite de asemenea o transformată
Carson şi anume

(5.153)

Aceasta este teorema integrării.

 132

În cazul aşa-numitor „condiţii iniţiale nule” ( ), relaţiile din (5.152) şi din (5.153)
devin:

(5.154)

În tabele specializate se dau funcţiile imagine ale transformatei Carson (Laplace) pentru diverse expresii ale funcţiei
original f(t).
Aplicând acum transformata integrală Carson sistemului din (5.141)...(5.145) şi ţinând seama de proprietatea
transformatei din b) (teorema derivării), rezultă sistemul de ecuaţii operaţionale ale convertorului electromagnetic sincron:

(5.155)
în care
Necunoscutele sistemului algebric din (5.155) sunt:
(şase curenţi specifici şi şase fluxuri magnetice specifice).
Deoarece mărimile rotorice ale maşinii se pot măsura destul de greu, atunci se caută eliminarea lor ajungându-se la
expresii de forma:

(5.156)

în care sunt funcţii de operatorul p şi se numesc

parametrii operaţionali ai maşinii sincrone.

Dintre parametrii operaţionali cei mai importanţi sunt:
- , numită reactanţa operaţională longitudinală a maşinii sincrone;

- , numită reactanţa operaţională transversală a maşinii sincrone.

Funcţiile original ale acestor reactanţe sunt:

(5.157)

în care xd, xq sunt reactanţele – longitudinale şi transversală – adimensionale ale maşinii sincrone; x’d este reactanţa
longitudinală adimensională tranzitorie a maşinii sincrone; sunt reactanţele – longitudinală şi
transversală – adimensionale supratranzitorii ale maşinii sincrone; T’d este constanta de timp longitudinală tranzitorie;
sunt constantele de timp – longitudinală şi transversală – supratranzitorii.
Toate aceste mărimi se pot determina analitic, iar unele se pot stabili şi pe cale experimentală. Expresiile din (5.157)
ne arată că reactanţele xd(t), xq(t) se modifică în timp după nişte funcţii exponenţiale

5.4.4. Schemele echivalente ale reactanţelor sincrone tranzitorii.

Câmpul magnetic dintr-o maşină electrică se împarte de regulă în două

componente principale: câmpul magnetic util principal şi câmpul magnetic
de dispersie. Deci o inductivitate proprie a unei înfăşurări de indice i L ii va fi
formată dintr-o componentă principală şi o componentă de dispersie.
(5.158)

Dacă se ţine seama de definiţia coeficientului de dispersie ,

atunci inductivitatea proprie poate fi notată sub forma
(5.159)

Fig. 5.35. Schema Tipul coeficienţilor de dispersie va fi folosit în cele ce urmează.

echivalentăpentru reactanţa Se demonstrează că
de reacţieadimensională
 133

Fig. 5.36. Schema echivalentă

pentru reactanţa tranzitorie

(5.160)
în care xad este reactanţa de reacţie adimensională longitudinală a maşinii sincrone. Conform cu relaţia (5.160) reactanţa x d se
poate exprima printr-o schemă echivalentă corespunzătoare (figura 5.35).
De asemenea se demonstrează că :

, (5.161)

în care a fost definit în (5.160), iar pentru avem

(5.162)

Fig. 5. 37. Schema echivalentă

pentru reactanţa supratranzitorie

Conform cu relaţia (5.161) se poate stabilii o schemă echivalentă pentru x’d – figura 5.36.
Pentru reactanţa supratranzitorie se demonstrează următoarea relaţie :

(5.163) (

în care avem Conform cu relaţia (5.163) avem schema echivalentă în figura 5.37 .
Pentru reactanţele transversale avem relaţiile
(5.164)
în care , respectiv

cu (5.165)

Schemele echivalente pentru şi sunt identice ca formă cu cele din figura 5.35, respectiv figura 5.36
Unele valori ale reactanţelor se prezintă astfel:
x``d/xd = 0.07 … 0,1 – pentru turbogeneratoare;
 134

x``d/xd = 0,12 … 0,2 – pentru maşini cu poli aparenţi;

x``d/xd = 0,5 … 0,6 pentru maşini lente cu dispersie mare a înfăşurării de excitaţie;
x``d/x`d =0,6 … 0,7 pentru maşini rapide cu poli aparenţi;
x``d/x`d =0,6 – pentru turbogeneratoare cu dispersii reduse ale înfăşurărilor de excitaţie şi de
amortizare;
x``dsat/x``dnesat =0,8 … 0,85 – pentru maşini cu poli masivi;
x``d/x``d =1,2 …1,8 .
La maşinile sincrone cu poli aparenţi parametrii transversali sunt practic nesaturaţi ( întrefierul este mare
în axa transversala ) , iar cei longitudinali au valori saturate în general , diferite ( mai mici ) faţă de cele
nesaturate.
5.4.5. SCURTCIRCUITUL BRUSC LA MAŞINA SINCRONA.

Anterior s-a precizat deja ce se înţelege prin scurtcircuitul trifazat brusc. La producerea scurtcircuitului apar variaţii puternice ale
curenţilor statorici şi de excitaţie din cadrul maşinii sincrone şi studierea procesului tranzitoriu respectiv nu se poate face decât cu
sistemul de ecuaţii din (5.158) în care s-a admis că se poate considera ω=dθ/dt = const. Deoarece în cadrul scurtcircuitului brusc
avem ua=ub=uc=0 , rezulta ca ud=uq=uo=0 şi deci primele 3 ecuaţii din (1.158) se pot nota sub forma:

, (5.191)

în care s-a admis ca rd=rq=ro=r , maşina trifazata fiind simetrică . Daca înfăşurarea statorului este legata în stea , atunci i o=0 ,
respectiv =0, iar sistemul din (5.191) devine

(5.192)

Daca se considera ca =KIe (K, este constanta de proporţionalitate; I e valoarea stabilă a curentului de excitaţie la producerea
scurtcircuitului) şi = 0, atunci pentru fluxurile magnetice se pot nota următoarele relaţii:

, (5.193)

în care Ld(p), Lq(p) sunt inductivităţile ( longitudinale şi transversale) operaţionale respective. Împreuna cu (5.193) sistemul din
(5.192) devine

(5.194)

Observând că –ωKIe = U`e este o tensiune , rezultă că (5.194) se poate nota mai simplificat astfel
,
iar soluţia sistemului este:

(5.196)

Daca se neglijează termenii în r2 de la numitorul fracţiilor din (5.196) precum şi termenul r de la numărătorul celei de a doua fracţii ,
atunci expresiile din (5.196) devin:
 135

(5.197)

iar dacă în cadrul inductivităţilor operaţionale (L d(p) , Lq(p)) se neglijează rezistenţele înfăşurărilor de excitaţie şi de amortizare,
adică
(5.198)
atunci relaţiile curenţilor din (5.197) se pot scrie sub forma

(5.199)

în care s-a folosit deja notaţia

(5.200)

După înlocuirea reactanţelor operaţionale x d(p) şi xq(p) din (5.169) si (5.175) , expresiile curenţilor din (5.199) se pot scrie
astfel:

(5.201)

Relaţia lui din (5.201) reprezintă expresia operaţionala a componentei longitudinale a curentului ce apare
la producerea scurtcircuitului trifazic brusc. Pentru a găsi funcţia original a acestui curent ( adică funcţia sa de timp ) este necesar ca
expresia sa „ sa fie descompusă” într-o suma de componente operaţionale ale căror funcţii original sunt cunoscute sau se pot
determina relativ simplu.
Daca se consideră ecuaţia
(5.202)
atunci rădăcinile sale se pot nota astfel:
(5.203)
iar relaţia curentului id(p) se poate nota sub forma

(5.204)

„Partea operaţionala „ a expresiei anterioare este

(5.205)

şi se va căuta „descompunerea” ei în felul următor :

(5.206)
în care determinarea expresiilor pentru x,y,z,u,v trebuie să se facă astfel încât coeficienţii pentru p 0,p1,p2, … sa fie egali cu cei de la
numărătorul expresiei E(p) – adică :
 136

(5.207)
Ordonând termenii după puterile lui p şi după necunoscute (x,y,z,u,v,) se poate întocmi un tablou ca cel în continuare:

t.1. p1 p2 p3 p4

x 1

y - 1

z - 1

u - 1

v - 1

în care s-a ţinut seama deja de faptul ca : si . In acest fel rezultă un sistem de cinci ecuaţii cu
cinci necunoscute:

(5.208)

Rezolvarea sistemului se poate face printr-o metoda clasica (din prima ecuaţie rezulta imediat ) şi ea

reprezintă o problema de rutina algebrica. Odată rezolvat acest aspect , se obţine forma

(5.209)

cu parametrii (x,y,z,u,v determinaţi) pentru din care rezulta imediat funcţia original

(5.210)

Daca se notează

(5.211)

atunci (5.210) devine

(5.212)
 137

iar daca se tine seama de valoarea unor constante de timp (T d1,Td2 etc. – de faptul ca a 1-a2=2jω) şi se operează unele simplificări ale
expresiei ,atunci se poate ajunge la următoarea forma pentru curent

(5.213)
în care s-a făcut notaţia Ta=1/α (numita constanta de timp aperiodică).
Daca se neglijează α de la numitorul ultimilor fracţii din expresia precedenta, atunci expresia curentului se notează mai compact
astfel

(5.124)

Curentul id(t) are mai multe componente ( rezultate din (5.214));

- este o componenta ce nu depinde de timp (constantă); ea este componenta din regimul permanent al

scurtcircuitului;

- componentele sunt periodice şi scad în timp în funcţie de

constantele de timp Td1 şi Td2;

- componenta este periodicaă dar amplitudinea sa scade exponenţial cu constanta T a şi

iniţial are o valoare egala cu suma primelor 3 componente.

In ceea ce priveşte curentul i q(p) din (5.201) se consideră că în momentul apariţiei scurtcircuitului α şi β au valori apropiate
dar foarte mari şi atunci relaţia respectivă se poate simplifica

respectiv se poate nota sub forma

(5.215)

Din (5.215) rezultă imediat funcţia original a curentului iq(p)

(5.126)
Din (5.126) rezultă că componenta transversală a curentului de scurtcircuit este aperiodică şi „stingerea” ei se face cu
constanta Ta de timp.
Curentul pe faza „a” a maşinii se poate determina prin trecerea de la coordonatele (d,q,o) la acela naturale (a,b,c) – avem:

in care θ=ωt+φ , iar id(t) si iq(t) sunt cele din relaţiile (5.214) si (5.216)
Din cele menţionate rezulta
 138

iar ultima paranteza dreapta se prelucrează astfel:

Cu notaţiile următoare:

expresia curentului de scurtcircuit pe faza a capătă următoarea forma definitiva (întâlnita cel mai adesea in literatura de specialitate)

(5.127)

Termenul legat de prima paranteza dreapta din (5.217) reprezintă componenta simetrica a curentului de scurtcircuit din care
avem:

- componenta staţionara;

- componenta tranzitorie; (5.218)

- componenta supratranzitorie.

In legătura cu termenul celei de a doua paranteze drepte , avem:

- reprezintă componenta asimetrică; amplitudinea ei depinde de defazajul φ, adică

de momentul când se produce scurtcircuitul trifazat brusc;

- reprezintă o componenta variabilă cu dublul frecventei fundamentalei

şi care descreşte exponenţial cu constanta Ta.

In ceea ce priveşte comportarea curentului din circuitul de excitaţie în timpul scurtcircuitului , se pot lua în considerare
ecuaţiile din axa rotorică longitudinala ( 4 şi 5 , respectiv 10 şi 11 din (5.158)):

(5.219)

Daca se admite ca : ido=0; iDo=0;ieo=Ie;ue=Ue=const si Ue=reIe, atunci relaţiile din (5.219) devin:
 139

(2.220)

în care s-a notat Din a doua ecuaţie (5.220) se determina

a cârei expresie utilizata în prima ecuaţie din (5.220) permite calcularea lui în funcţie de ;

(5.221)

Utilizând relaţiile pentru ( se observa de exemplu ca ) expresia din

(5.221) poate fi pusă sub forma

iar dacă se ţine seama ca αd1 şi αd2 sunt rădăcinile negative ale ecuaţiei de la numitorul expresiei precedente (vezi relaţia (5.168)),
atunci expresia pentru devine

Luând în considerare şi expresia operaţionala pentru din (5.204), rezultă forma operaţională pentru

(5.223)

Prelucrând şi aceasta expresie operaţională ca şi în cazul relaţiei (5.204) realizând şi unele simplificări , se ajunge la funcţia
original ie(t) de forma

(5.224)

cu observaţia ca ie creste brusc odată cu producerea scurtcircuitului şi atinge valoarea maximă I exd/x`d ( datorită componentelor
periodice ale câmpului de reacţie) şi apoi scade exponenţial la valoarea Ie cu o anumită constantă de timp (Td).

5.4.6. PENDULARILE MAŞINII SINCRONE.

5.4.6.1. ECUATIA DE MIŞCARE

Funcţionarea maşinii sincrone în regimul stabilizat este caracterizată prin unghiul intern θ; când se
produce o modificare lentă a sarcinii, se schimba corespunzător şi unghiul intern la o alta valoare θ` .
Dacă însă se modifică destul de rapid sarcina, atunci axa polilor rotorici nu se stabileşte instantaneu la
noua valoare a unghiului intern (datorită inerţiei mecanice a părţilor rotative ale sistemului) şi se produc
unele oscilaţii amortizate ale rotorului în jurul noului unghi intern. Amplitudinea acestor oscilaţii este în
general destul de mica şi ea depinde de unii parametrii ai maşinii; aceste oscilaţii se numesc oscilaţii sau
pendulari libere. Sunt cazuri în practică, în cadrul cărora însă cuplul mecanic ce se aplica maşinii
sincrone nu este uniform în timp şi are variaţii ce se produc cu o anumită frecventă. Aceasta conduce la
oscilaţia rotorului maşinii sincrone în jurul valorii medii a cuplului cu aceiaşi frecventă ca a cuplului
mecanic , iar tipul acesta de oscilaţii se numesc oscilaţii sau pendulari forţate.
Problema principală a pendularilor maşinii sincrone este legată de cazul când maşina nu poate rămâne în
sincronism (mai ales în cazul oscilaţiilor forţate) ceea ce impune în final realizarea anumitor modificări în
construcţia maşinii.
 140

Pentru a lua în considerare problema oscilaţiilor (pendularilor) la maşina sincronă (să admitem că este un
generator sincron), se pleacă de la ecuaţia fundamentală de mişcare (pentru mişcarea de rotaţie)

(5.225)

în care J este momentul axial de inerţie total (motor de acţionare – generator sincron – se admite
J=constant); p este numărul perechilor de poli ai maşinii; Ma este cuplul mecanic activ, iar M este
momentul cuplului electromagnetic al generatorului sincron.
In continuare se discută parametrii ecuaţiei (5.225).
1) Unghiul θ care determină poziţia rotorului, se poate exprima în general prin relaţia :
, (5.226)
în care viteza unghiulara Ω poate varia în timp, iar θ0 este constant.
Insă în cazul oscilaţiilor mici se poate admite că maşina se roteşte cu viteza de sincronism Ωs constantă,
dar că θ0 variază în jurul unei valori medii θomed, în raport cu care se abate cu unghiul α adică :

şi deci . (5.227)

2) Cuplu mecanic activ Ma se refera la cuplul motor Mm al motorului de antrenare al generatorului

sincron, din care se scade cuplul corespunzător pierderilor prin frecare în generator Mo
(5.228)
Motorul primar poate avea un cuplu Mm riguros constant (turbina cu apa, cu aburi sau gaze), dar este
posibil (motoare cu piston!) ca acest cuplu sa varieze cu ΔMm în jurul valorii medii Mmmed – adică :
Mm = Mmmed +ΔMm ; sau Ma=Mmmed +ΔMm – Mo , (5.229)
iar ΔMm poate fi exprimat sub forma unei serii Fourier în funcţie de viteza de sincronism a maşinii
sincrone ( s = s /p ) :

= cos( t- ), (5.230)

în care depinde în general de anumite elemente ale motorului primar (numărul de cilindri, numărul de
tacte, etc).
3) Momentul cuplului electromagnetic al maşinii sincrone se poate determina exact cu o relaţie de
tip (2.136), dar asta aduce complicaţia că trebuie rezolvat sistemul de ecuaţii al convertorului sincron sau
cel în unităţi relative. De aceea se considera că cuplul maşinii sincrone poseda 2 componente de bază :
a) – cuplul sincron Msi al maşinii, care rezultă din interacţiunea dintre câmpul magnetic de
excitaţie şi curenţii statorici (în absenţa coliviei de amortizare) ;
b) – cuplul de tip asincron Mas reprezentat, de fapt, prin trei subcomponente :
b1) – cuplul amortizant asincron, care corespunde interacţiunii dintre câmpul învârtitor statoric
şi curenţii induşi în colivie (înfăşurarea de amortizare);
b2) – cuplul amortizant sincron, care corespunde interacţiunii dintre câmpul magnetic învârtitor
statoric şi curenţii induşi prin pendulare în însăşi înfăşurarea de excitaţie;
b3) – cuplul amortizant alternativ, care corespunde interacţiunii dintre curenţii induşi prin
pendulare în înfăşurarea statorică şi cei induşi tot prin pendulare în înfăşurarea de excitaţie (rotorică) a
maşinii.
Toate aceste trei componente, sunt de natura cuplului unei maşinii de inducţie şi sunt dependente de
alunecare .
3a) Cuplul sincron Msi depinde de unghiul = + şi dacă funcţia sa se dezvolte intr-o
serie, din care se reţin primii doi termenii, atunci rezultă :

( + ( )+ (5.231)

în care reprezintă de fapt cuplul sincronizant specific (dacă se neglijează pierderile din

stator) Ms al maşinii sincrone; în acest fel (5.231) devine :

Msi = Msimed +Ms . (5.232)
 141

3b) Pentru componenta asincronă Mas a cuplului maşinii sincrone (deci global pentru toate cele
trei componente), dependenţa de alunecare s, se poate considera prin relaţia simplificată a lui Kloss.

Mas=

în care se admite că s << sc (deci s/sc 0) – adică :

(5.233)
Dar din relaţia de definiţie a alunecării rezultă :

, (5.234)

în care s-a folosit relaţia din (5.227) pentru θ. Relaţiile (5.233) şi (5.234) conduc la expresia:

Mas , (5.235)
în care Ka este o constanta.
Daca se ţine seama de relaţiile (5.229) , (5.232) , (5.235), atunci ecuaţia mişcării din (5.225) devine :

, (5.236)

în care s-a ţinut seama că pentru regimul de generator al maşinii sincrone, Msi este negativ (este un cuplu
rezistent în raport cu Ma), iar după (5.227) avem . Având în vedre că din regimul
staţionar al sistemului considerat, rezultă :
Mmmed=Msimed+M0,
atunci (5.236) se poate scrie astfel :

. (5.237)

Aceasta este ecuaţia de mişcare a maşinii sincrone cu ajutorul căreia se pot studia pendulările ;
este nul daca motorul primar al maşinii sincrone are un cuplu motor riguros constant şi ΔMm este diferit
de zero (eventual are forma (5.230)), dacă motorul primar nu are un cuplu motor constant. In primul caz
(ΔMm=0) va fi vorba de oscilaţii libere, iar în cel de al doilea caz ( Mm 0) vor apărea oscilaţii forţate.
Ar mai fii de remarcat că ecuaţia (5.237) este analoaga cu ecuaţia diferenţiala a unui contur electric
oscilant de tip RLC serie, care are forma:

(5.238)

şi pentru care pulsaţia oscilaţiilor proprii este:

. (5.239)

Analogia parametrilor este următoarea :

 ; ; ; ;
(uneori Ka se numeşte coeficient sau factor de amortizare) şi deci cu un circuit RLC-serie constituit cu
parametri de circuit R, L, C variabili între anumite limite, se poate face un studiu al comportării
sistemului motor primar-maşina sincrone, în cadrul pendulaţilor libere (du/dt=0) sau forţate (du/dt 0).
5.4.6.2. OSCILAŢII ( PENDULĂRI ) LIBERE .

In cazul când ∆Mm=0 ecuaţia din (5.237) devine :

 142

(5.240)

pentru care ecuaţia caracteristică este :

(5.240)

Rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt:

r (5.241)

în care s-au făcut notaţiile evidente:

; ; (5.242)

β este denumită constanta de atenuare , iar ω este pulsaţia unghiului intern în jurul valorii stabilizate (similar cu ω0 din
(5.239)). Soluţia ecuaţiei diferenţiale din (5.240) trebuie căutata sub forma
(5.243)

în care constantele de integrare si pot fi determinate din condiţiile iniţiale ale problemei.
Dacă maşina sincrona este echipata cu o înfăşurare de amortizare în rotor (colivie rotorica ) ,atunci K a 0 şi
amortizarea unghiurilor se face cu o constanta de timp T=1/ =2j/pKa ce depinde de unii parametri ai maşinii sincrone (prin

Ka ,respectiv p) dar şi de momentul axial de inerţie total J. Dacă însă maşina nu poseda o înfăşurare de amortizare atunci K a 0, T
,iar pulsaţia proprie este

(5.244)

adică unghiul intern realizează oscilaţii întreţinute (β=0 ) cu pulsaţia .

In cazul particular al maşinii sincrone cu poli înecaţi, cuplul sincronizat specific este dat de relaţia (5.90) –avem

, (5.245)

iar pulsaţia proprie din (5.244) se poate scrie atunci astfel (pentru cuplul sincronizant specific maxim , adică )

π ,respectiv .

(5.246)
Frecventa oscilaţiilor proprii este de ordinul a 1....2 Hz şi ea depinde de momentul axial de inerţie total J. Pentru
evitarea unor fenomene de rezonantă mecanică este necesar deci ca J să aibă o astfel de valoare încât frecventa f 0 să fie diferită de
frecvenţa oscilaţiilor proprii ale părţii mecanice ale sistemului. Dacă se face raportul dintre din (5.242) şi din (5.244)
rezultă

, (5.247)

respectiv

, (5.248)

în care trebuie sa fie diferită de pulsaţia proprie a părţii mecanice a sistemului.

In general acţiunea factorului amortizant Ka este pozitivă, în sensul că împreună cu factorii mecanici de amortizare face
ca pendulările ce apar „sa se stingă” repede. Sunt cazuri în practică însă în care maşina rămâne să funcţioneze într-un regim
staţionar de pendulare (mai ales cazul motoarelor sincrone) şi acestea mai ales când R1 / Xd 0.006…0.12. Pentru a scăpa de acest
 143

fenomen cel mai simplu este de a reduce excitaţia maşinii fără însă ca cuplul critic al maşinii să scadă sub valoarea impusă ( de
exemplu,de cuplul rezistent de la arborele motorului sincron) .

5.4.6.3. OSCILAŢII ( PENDULĂRI ) FORŢATE.

In multe cazuri din practica ` , astfel :
a)– pentru generatoare sincrone această situaţie se concretizează prin aceea ca generatorul este antrenat de către un motor
termic cu piston ;
b)– pentru motoare sincrone aceasta situaţie este valabilă când motorul acţionează, de exemplu, compresoare cu piston
sau în general sisteme cu transmisii bielă – manivelă ce au o caracteristică mecanică pulsatorie de forma

, (5.249)

în care Mm este reprezentat prin suma armonicelor ( ).

In acest fel ecuaţia diferenţiala din (5.237) devine :

(5.250)

şi soluţia ei generală va fi formată din suma soluţiilor obţinute pentru fiecare termen al sumei termenului liber al ecuaţiei ( pentru că
ecuaţia este liniara şi deci se poate aplica principiul superpoziţiei efectelor ), deci în final se poate lua în considerare numai ecuaţia
diferenţiala corespunzătoare armonicii de indice al termenului liber

(5.251)

Soluţia acestei ecuaţii este de forma :

, (5.252)
în care avem

, respectiv .

Constantele de integrare si se determină din condiţiile ca soluţia din (5.252) să verifice ecuaţia diferenţială din (5.251)
pentru orice valoare a argumentului funcţiei armonice din (5.252). Astfel , prin introducerea soluţiei din (5.252) în ecuaţia
diferenţiala din (5.251) rezultă :

= (5.254)

care pentru =0, respectiv = π/2,conduce la sistemul de ecuaţii:

; (5.255)

Dacă fiecare relaţie din (5.255) se ridică la pătrat şi apoi se face suma lor, rezultă

respectiv

’ (5.256)

iar dacă se ţine seama de pulsaţia proprie 0 din (5.244), atunci (5.256) se poate nota sub forma :
 144

. (5.257)

Pentru a obţine valorile lui A si B se poate proceda, de exemplu, astfel: se înmulţeşte prima relaţie din (5.255) cu Ka, iar a doua
relaţie cu (Ms-2/p) şi apoi se adună, astfel rezultă

, (2.258)

similar se obţine

, (2.259)

iar după aceasta rezultă şi expresia defazajului

. (2.260)

Dacă însă maşina sincronă este conectată pe o reţea proprie (adică, de exemplu, generatorul sincron debitează singur pe propria lui
reţea) atunci cuplul asincron şi cel de sincronizare specific, sunt nule (Ka=MS=0),iar amplitudinea oscilaţiilor din (5.257) devine

(5.261)
De aici rezultă că oscilaţiile unghiului intern se amplifica când maşina sincrona lucrează în paralel cu alte
maşini pe aceeaşi reţea, în raport cu cazul când ea lucrează singură pe reţeaua dată ; în aceasta idee se
defineşte factorul de amplificare denumit modul de rezonantă :

(5.262)
a cărui expresie se poate nota şi sub forma :

, (5.263)

dacă se ţine seama de (5.247).Dacă colivia rotorică de amortizare lipseşte ( ), atunci modulul de
rezonanţă are expresia simplă :
2
f 
k  2 2
f  f 0
. (5.264)
Pentru , factorul atinge valoare maximă :
 145

Fig. 5.37. Graficele de variaţie kυ=f(f/f0)

(5.265)

însă unghiul intern poate oscila până la maximum pentru că la valori mai mari
maşina iese din sincronism. În figura 5.37 este dat graficul de variaţie al modului de rezonantă în funcţie

de (termenul este considerat parametru). Când lipseşte colivia de amortizare

, modulul tinde către infinit când .De aici rezultă concluzia că maşina sincrona
trebuie dimensionată astfel încât pentru nici o pulsaţie armonică a cuplului să nu rezulte un factor de
amplificare prea mare , respectiv pulsaţia proprie a maşinii sa nu coincidă cu vreuna
din pulsaţiile . In vederea evitării situaţiilor critice, se pot schimba parametrii înfăşurării (coliviei) de
amortizare şi/sau valoarea momentului axial de inerţie totala J al maselor ce se rotesc.

5.4.6.4. Pendulările puterii.

In afară de pendulari mecanice, la maşina sincrona se pot produce şi pendulări ale puterii, care în anumite
cazuri sunt chiar mai importante decât cele mecanice .
Pornind de la (5.234) şi ţinând seama de relaţiile dintre viteza unghiulară şi alunecarea, se poate nota :
, (5.266)

iar puterea internă a maşinii se poate scrie astfel:

, (5.267)

în care s-a ţinut seama de cele prezentate în paragraful precedent în legătură cu momentul electromagnetic al maşinii sincrone. Dacă
însă se notează :
; ; , (5.268)
atunci puterea internă devine :
. (5.269)
In relaţia (5.269) termenul poate fi considerat o cantitate mică de ordinul al doilea şi deci poate fi neglijată .Pe de
alta parte, poate fi de mărimea unui cuplu nominal caz în care este neglijabil în raport cu (putând fi chiar
 146

într-un raport de 1:100). De aceea un termen de tipul poate fi neglijat în raport cu un termen de tip ,
respectiv vom avea .

In aceeaşi ordine de idei, pulsaţia puterii mecanice ce determina pulsaţia a puterii electrice, este :

. (5.270)

Făcând raportul dintre şi pentru armonice de ordinul a cuplului mecanic se obţine factorul de

amplificare a puterii sau modulul de rezonantă electrica .

Din (5.230) rezulta că pentru armonica de indice avem:
, (5.271)
respectiv pentru pulsaţia momentului electromagnetic se poate nota

(5.272)

în care conform cu (5.252), (5.257) şi (5.260) are expresia :

(5.273)
Din (5.272) şi (5.273) rezultă că:
, (5.274)
care poate fi pusă sub forma

, (5.275)

iar dacă se notează

atunci relaţia (5.275) devine

respectiv

, (5.276)

în care s-a ţinut seama şi de relaţia dintre şi .

Valoare maximă pentru factorul se poate obţine plecând de la relaţia de definiţie :

iar dacă se ţine seama de relaţia pentru din (5.256), atunci egalitatea precedentă devine:
 147

(5.277)

în care s-a ţinut seama de (5.247) şi de aşa-numita constanta de amortizarea definită prin relaţia :

. Din relaţia (5.277) se observă că pentru , respectiv rezultă indiferent de valoarea

parametrului ; in figura 5.38 este dat graficul pentru unele valori ale parametrului .

Fig. 5.38. Graficul kiυ=f(f0/fυ)

Pentru puterea electrică pendulată este mai mare decât cea mecanică, iar pentru puterea electrică

pendulată este mai mica decât cea mecanică, deci în ultimul caz amortizarea este inutilă.
Din (5.244) rezultă că depinde de curentul de excitaţie al maşinii (prin intermediul parametrului ) şi deci dacă în plină

sarcină se alege punctul de funcţionare în domeniul şi maşina funcţionează inductiv, atunci este probabil ca la

reducerea sarcinii (ceea ce implică reducerea curentului de excitaţie; respectiv a lui ) să se ajungă în zona rezonanţei unde nu

mai poate funcţiona. De aceea se alege, în general, punctul de funcţionare astfel încât să nu se depăşească .

5.5.FUNCTIONAREA STABILĂ A MAŞINII SINCRONE.

Prin stabilitate în funcţionarea unei maşini sincrone se înţelege acea proprietate a maşinii de a continua
să funcţioneze in mod normal, la modificări ale regimului său de funcţionare.
In funcţie de rapiditatea de variaţie a sarcinii maşinii, se definesc : stabilitatea statică, respectiv
stabilitatea dinamică .
a) Stabilitatea statică se referă la capacitatea maşinii de a funcţiona normal când trecerea
de la un regim la altul se face prin variaţii suficient de mici şi de lente (în timp!) în raport cu
constantele de timp ale maşinii. Unele elemente legate de stabilitate statică au fost abordate în legătură
 148

cu definirea puterii sincronizante specifice (cuplului sincronizant specific!) în paragraful 5.3.4 şi ele nu se
vor mai relua aici.
Dacă se consideră, de exemplu, un generator sincron (cu poli aparenţi sau înecaţi) ce debiteză pe o reţea
puternică, atunci se poate admite ca U= const, iar dacă curentul de excitaţie rămâne constant (deci
=const), atunci din relaţiile pentru putere (5.71) sau (5.75) rezultă că sigurul parametru ce mai poate
influenţa valoare puterii este unghiul intern θ. Deci generatorul va funcţiona, stabil dacă unei variaţii a
unghiului intern îi corespunde o variaţie determinată a puterii ce tinde către zero când
. In aceasta idee, pentru aprecierea stabilităţii statice în funcţionarea maşinii sincrone rămâne
criteriul puterii sincronizante (cuplului sincronizant):
-- dacă , maşina rămâne să funcţioneze stabil;
-- dacă , avem cazul limită în care maşina poate rămâne să funcţioneze stabil sau
să treacă în regim instabil ieşind din sincronism;
-- dacă , maşina trece în stare instabilă de funcţionare.
In principiu, un generator sincron are stabilitate maximă în funcţionare, când lucrează în gol şi are
stabilitate nula când funcţionează la Pmax. Asigurarea unei stabilităţi corespunzătoare se obţine când
puterea debitată de generator nu depăşeşte de 75% din Pmax.
b) In ceea ce priveşte stabilitatea dinamică ea se referă la capacitatea maşinii de a rămâne
în cadrul unei funcţionari normale când perturbările ce apar sunt destul de mari şi mai ales rapide.
Să admitem o maşină sincronă a cărei caracteristică unghiulară (M=f(θ)) este data de figura 5.39

Fig. 5.39. Explicativă privind stabilitatea

maşinii sincrone

cu tensiunea la borne U constantă. Punctul A este punctul iniţial de funcţionare şi lui ii corespunde cuplul
electromagnetic , respectiv unghiul intern θA. Dacă apare o perturbaţie oarecare (creştere) a
cuplului , atunci referindu-ne, ca de exemplu, tot la un generator sincron-de fapt se produce o
creştere a cuplului motor de la la . Conform regimului stabilizat,
generatorul sincron trebuie să producă un cuplu electromagnetic corespunzător , astfel încât
şi căruia îi revine unghiul intern θB>θA. Dar variaţia unghiului intern Δθ=θB - θA nu se
poate produce instantaneu datorită inerţiei mecanice a maselor sistemului aflate în mişcare de rotaţie. De
fapt, în primul moment al perturbaţiei se ajunge la situaţie în care , iar cu
, ceea ce face ca rotorul să se accelereze mărindu-şi unghiul θ, respectiv momentul cuplului
electromagnetic M. Cuplul accelerator ce apare în acest caz este:

. (5.278)

Când unghiul θ capătă valoarea θB cuplul accelerator din (5.278) devine nul ( şi
) şi dacă rotorul maşinii ar avea viteza câmpului magnetic învârtitor (adică viteza unghiulară de
sincronism), maşina ar putea sa rămână în funcţiune în punctul B. Dar viteza rotorului este de fapt acum
 149

ceva mai mare decât viteza de sincronism (datorită cuplului accelerator ce s-a produs) şi unghiul θ
continuă să crească, depăşindu-l pe θB şi ajungând la θC. Insă din momentul în care θ>θB, se ajunge la
şi în acest fel apare un cuplu de frânare (decelerator), care atinge valoare maximă :

. (5.279)

Acum unghiul intern începe să scadă (plecând de la valoarea θC), viteza unghiulară, de asemenea, şi când
unghiul θ atinge valoarea θB, cuplul de frânare devine nul ( M = MB şi MmB = MB), dar frânarea continuă
datorită inerţiei mecanice şi se ajunge din nou la situaţia θ < θB, unghiul intern tinzând din nou către
valoarea θA; dacă nu ar exista pierderi, θ ar deveni din nou egal cu θA, altfel însă se ajunge la θ’A < θA şi
apoi procesul se repeta până la amortizarea pendulărilor, când unghiul θ rămâne la valoarea stabilizată
cea nouă, adică θB.
Determinarea valorii maxime θC pe care o poate atinge unghiul intern în pendulările ce apar la producerea
perturbaţiei, se poate face în baza teoremei egalităţii ariilor. Astfel, în principiu, cuplul accelerator (sau
decelerator) de mărimea se poate nota :

(5.280)

şi el produce o anumita variaţie a energiei cinetice a maselor aflate în mişcare de rotaţie. Intr-

adevăr, dacă se înmulţeşte (5.280) cu , rezultă:

, (5.281)

iar dacă se integrează această expresie între limitele θA şi θC rezultă:

. (5.282)

Dar în momentul în care θ atinge valoarea θC, avem ; de asemenea şi pentru momentul iniţial

(când θ=θA) avem deci:

respectiv :

sau . (5.283)

Ultima relaţie din (5.283) ne arată că suprafeţele haşurate (orizontal şi vertical) din figura 5.39 sunt egale
(A1=A2). Deci ultima relaţie din (5.283) poate fi privită ca o condiţie pentru funcţionarea stabilă a maşinii
sincrone în regim dinamic: atâta timp cât ordonata punctului C (pe caracteristica unghiulară) rămâne
mai mare decât cea a punctului B, îndeplinindu-se relaţia (5.283), maşina va lucra stabil; mai mult
punctul C poate depăşi chiar poziţia căreia îi corespunde cuplul maxim fără ca maşina să iasă din
sincronism. Există şi o poziţie limită când ordonata punctului C devine egală cu ordonata punctului B,
adică , ceea ce corespunde unghiului θmax. Acest unghi intern θmax se poate obţine luând
abscisa punctului de intersecţie dintre orizontala punctului B şi ramura coborâtoare (din dreapta) a
caracteristicii unghiulare M=f(θ). Dacă :

, (5.284)
 150

atunci generatorul sincron rămâne în cadrul unei funcţionari stabile; cazul limita este acela când în locul
semnului „ >” din relaţia (5.284) intervine semnul „=”.
In cele anterioare pentru discutarea problemei stabilităţii dinamice la o maşina sincrona, s-a luat în
considerare un generator sincron, dar cu modificări minime efectuate corespunzător în cadrul relaţiilor
folosite, se poate relua toată discuţia privind stabilitatea dinamică pentru un motor sincron obţinându-se
concluzii similare .
Pe de alta parte, dacă între generatorul sincron şi reţea există unele elemente de circuit cu rezistenţă şi
reactanţă (transformatoare, bobine de reactanţă), atunci acestea conduc de fapt la mărirea rezistentei şi
reactanţei de dispersie a maşinii (respectiv la creşterea impedanţelor si ) adică la scăderea
cuplului şi puterii sincronizante ale generatorului. In final este ajunge deci la scăderea stabilităţii statice si
dinamice a maşinii.
Stabilitatea dinamică a generatoarelor sincrone este strâns legată de stabilitatea sistemului
electroenergetic în cadrul căruia funcţionează generatoarele. Deranjamentele care influenţează cel mai
puternic stabilitatea dinamica a generatoarelor sincrone este scurtcircuitul brusc, pentru că în acest caz
scade tensiunea, respectiv se reduce stabilitatea.
Printre cele mai principale măsuri ce se iau pentru stabilitatea unui sistem electroenergetic sunt:
a) folosirea mai multor linii electrice în paralel (scade rezistenta şi reactanţa lor);
b) mărirea momentelor axiale de inerţie ale rotoarelor generatoarelor;
c) adoptarea reanclanşării automate rapide;
d) sisteme de protecţie cu acţiune rapidă în vederea reducerii duratei de eliminare a
deranjamentelor în reţea .
Cea mai eficienta măsura rămâne însă o combinaţie între eliminarea rapidă a scurtcircuitelor, urmată de o
anclanşare rapidă şi reexcitarea rapidă a generatorului.

5.6. Regimurile nesimetrice ale maşinii sincrone.

Regimul nesimetric al maşinii sincrone se refera la cazul când curenţii din desfăşurarea statorică a maşinii sau tensiunile
de la bornele sale nu formează nişte sisteme trifazate simetrice.
Pentru un generator sincron aceasta se poate întâmpla, de exemplu, ca urmare a conectării unui receptor monofazat
puternic (cuptoare electrice monofazate, tracţiune electrică, etc) sau a producerii unei situaţii de avarie (scurtcircuite nesimetrice),
iar la un motor sincron se pot produce regimuri nesimetrice ale reţelei de alimentare sau în cazul stării de avarie (arderea unei
siguranţe pe o faza în cazul motoarele mai mici).
In principiu, poate exista un regim nesimetric, dar dacă el rămâne sinusoidal (adică principalele mărimi cum sunt
tensiunea şi curentul variază sinusoidal în timp), atunci studiul comportării maşinii se poate face prin metoda componentelor
simetrice (vezi teoria componentelor simetrice, teorema Fortescue din cadrul cursului de „Electrotehnică” ).Dacă însă regimul
nesimetric este în acelaşi timp şi nesinusoidal, atunci studiul maşinii nu se poate face decât cu sistemul de ecuaţii din (5.125) şi
(5.126) stabilite în cadrul teoriei celor două axe.

5.6.1.Componente simetrice aplicate maşinii sincrone.

Metoda componentelor simetrice poate fi aplicată la studiul comportării maşinii sincrone în regim stabilizat în cazul
sarcinilor sale nesimetrice, dar cu parametrii sinusoidali.
 151

Fig. 5.40. Explicativă privind folosirea componentelor simetrice la studiul maşinii sincrone

Un sistem trifazat nesimetric de curenţi ( ) poate fi „descompus”in trei sisteme trifazate simetrice de

succesiune (secvenţă) directă (de dreapta sau dextrogir) , de succesiune (secvenţă) inversă (stânga sau levogir)
, şi de succesiune (secvenţă) homopolară (nulă) , aşa cum se arata in figura 5.40 a; în figurile
5.40 b, c, d sunt arătate componentele simetrice corespunzătoare secvenţelor directă, inversă şi nulă, iar în figura 5.40 e se arată
cum prin compunerea (pe fiecare faza) a celor trei componente simetrice se obţine fazorul nesimetric al curentului fazei respective.
Conform teoremei Fortescue avem :
; ; , (5.285)
în care este o anumită componenta simetrică ( j =1 – directă; j =2 – inversă; j =0 – nulă) pentru o faza dată (k = a, b, c).
Curenţii componentelor simetrice se pot exprima în funcţie de componentele nesimetrice ale fazelor astfel :

; ; , (5.286)

respectiv :
; ; ; ; (5.287)

şi în care

; ,

sunt nişte operatori de rotire a fazorilor cu 120º, respectiv cu 240º .

La maşinile electrice trifazate simetrice (adică la cele la care geometria şi construcţia fazelor este absolut aceeaşi, iar
fazele sunt decalate spaţial între ele cu 120º electrice ) supuse unor sarcini nesimetrice, apar relaţiile similare între componentele
nesimetrice ale tensiunilor ( ) şi componentelor sistemelor simetrice ( )
La maşinile trifazate simetrice, legăturile între componentele simetrice de tensiuni şi curenţi se fac în baza teoremei
generalizate a lui Ohm si ele apar astfel :
; ; , (5.288)
referirea acestora făcându-se la fiecare fază în parte deşi indicii fazelor respective sunt omişi. In (5.288)
reprezintă impedanţele de secvenţă directă, inversă şi homopolară.
In întrefierul maşinii, sistemul trifazat al curenţilor de secvenţa directă (dreapta) produce un câmp magnetic învârtitor ce
se va roti cu viteza de sincronism în sensul dreapta, iar sistemul trifazat al curenţilor de secvenţa inversă (stânga) va produce un
câmp magnetic învârtitor ce se va roti tot cu viteza sincronism, dar în sensul stânga (invers) şi cuplajele sale magnetice cu rotorul
maşinii sunt diferite faţă de cele ale câmpului cu secvenţă dreapta.
Câmpul magnetic produs în întrefierul maşinii de către sistemul trifazat al curenţilor de secvenţă homopolară este un
câmp de dispersie al unei înfăşurări trifazate. De aceea la maşinile sincrone impedanţele de secvenţa directă, inversă şi homopolară
au valori diferite una de alta.
Curenţii de secvenţă directă produc in întrefierul maşinii un câmp învârtitor ce se roteşte în acelaşi sens cu rotorul
maşinii şi cu aceeaşi viteza. In cazul unei sarcini simetrice în maşina nu se produce decât sistemul simetric al curenţilor de secvenţă
directă (dreapta), de aceea, reactanţele (impedanţele) de secvenţă directă pentru o maşina cu poli aparenţi vor fi
, iar pentru o maşina cu poli înecaţi va fi , deci se poate nota :
- pentru maşina cu poli aparenţi
 152

; (5.289)
- pentru maşina cu poli înecaţi
(5.290)
în care R1 este rezistenta ohmica a unei faze statorice a maşinii.
Impedanţa de succesiune (secvenţă) inversă (pentru secvenţa inversă maşina sincrona nu are decât o singura impedanţa
respectiv reactanţa ) este:
(5.291)
în care R2, X2 reprezintă rezistenta ohmică, respectiv reactanţa de secvenţă inversă. In general R 2>R1 pentru că în componenţa sa se
cuprind şi elemente corespunzătoare pierderilor din rotorul maşinii datorate circulaţiei curenţilor de secvenţă inversă în circuitele
rotorice (mai ales in colivia de amortizare).
In ceea ce priveşte reactanţa de secvenţa inversă, avem X2>>X1 pentru că curenţii de secvenţă inversă din colivia de amortizare au
frecvente f2=2f1 şi formează un câmp ce este fix în raport cu câmpul secvenţei inverse statorice. În acest fel câmpul secvenţei inverse
este micşorat, respectiv nesimetria este micşorata, iar .
Determinarea experimentală a parametrilor de secvenţa inversă se face rotind rotorul maşinii cu viteza de sincronism în
sens invers câmpului magnetic învârtitor statoric cu înfăşurarea ritorică în scurtcircuit şi înfăşurarea statorică alimentată cu

Fig. 5.41. Schema de principiu pentru

determinarea parametrilor de secvenţă
homopolară la maşina sincronă

tensiune redusă. In aceasta situaţie se măsoară tensiunea şi curenţii din stator, ca şi pierderile produse. Cunoscând şi

pierderile se determina R2 , iar dacă se împarte tensiunea de fază la curentul de fază se obţine Z2 , respectiv .

La maşina cu poli aparenţi în general , iar în practică se constată că X2=0,12…0,18 la maşinile cu poli înecaţi şi
X2=0,2…0,4 (în u.r) la maşini cu poli aparenţi .
Privitor la curenţii de secvenţa homopolară ei sunt curenţi de frecventa reţelei şi se găsesc „în faza”. Ei formează în
întrefierul maşinii un câmp magnetic pulsatoriu cu armonici spaţiale de ordinul 3k (k=1, 2, 3,…). Comportare maşinii fată de
sistemul de secvenţă homopolară se caracterizează printr-o impedanţă de secvenţă homopolară :
, (5.292)
în care R0, X0 sunt rezistenta respectiv reactanţa de secvenţă homopolară.
Determinarea acestor mărimi se poate face experimental prin alimentarea înfăşurărilor statorice (legate în serie sau în
paralel ) cu un sistem homopolar de curenţi (adică monofazat) – figura 5.41. Măsurând curentul, tensiunea şi puterea, se pot
determina parametrii homopolari (R0. X0) pentru o fază. Proba se poate realiza la orice viteză de rotire a maşinii (chiar viteza nulă)
deoarece viteza influenţează puţin valoarea parametrilor R0, X0. Rezistenţa homopolară R0 este aproximativ egala cu R1 (măsurată pe
o fază în c.c.), iar X0 este ceva mai mică decât Xσ.
Înfăşurările statorice ale maşinilor sincrone sunt conectate de obicei în stea fără nulul scos, ceea ce face să nu apară curenţi
de secvenţă homopolară , dar sistemul secvenţei inverse pot avea influenţe importante asupra funcţionarii maşinii sincrone. În
general, curenţii de secvenţă inversă ce se induc în circuitele rotorice pot conduce la:
a) pierderi suplimentare şi deci la scăderea randamentului general al maşinii ;
b) în cazul nesimetriilor importante ale sarcinii se pot produce o supraîncălzire a înfăşurării (coliviei) de amortizare
şi a părţilor masive ale motorului ;
c) înfăşurarea de excitaţie în general are rezistenţa ohmică mare ceea ce determină întroducerea unor curenţi de
secvenţă inversă relativ mici, respectiv pierderile suplimentare datorită secvenţei inverse nu sunt mari ;
d) interacţiunea dintre câmpul de excitaţie şi câmpurile secvenţei inverse duce la apariţia unor eforturi variabile de
frecvenţă dublă care în final duc la producerea vibraţiei unor elemente constructive ale maşinii şi la zgomot.

5.6.2. Scurtcircuite nesimetrice la maşina sincronă.

Scurtcircuitele nesimetrice reprezintă pentru o maşină sincronă stările limită de sarcină nesimetrică şi în acest caz apar
curenţi de sarcină (nesimetrici) foarte mari, iar de aici apare necesitatea unui studiu separat al acestor situaţii.
Tipurile principale de scurtcircuite nesimetrice sunt prezentate
schematic în figura 5.42.
- scurtcircuit monofazic - fig. 5.42.a
- scurtcircuit bifazic - fig.5.42.b

Fig. 5.42 Variante de scurtcircuite nesimetrice

la maşina sincronă
 153

- scurtcircuit bimonofazic – fig. 5.42.c

a) În cazul scurtcircuitului monofazic avem şi ( pentru cazul din figura ) iar
componentele simetrice ale căror trei secvenţe sunt ( pentru faza A cu scurtc ircuit)

(5.293)

Pentru tensiuni, conform cu (5.288) se poate scrie :

(5.294)
şi cum (datorită scurtcircuitului) trebuie să avem

atunci curentul de scurtcircuit se poate calcula cu relaţia

(5.296)

Relaţia precedentă ne arată că dacă se neglijează pierderile în fier şi în cupru (adică R 1,R2,R0 0), atunci se poate scrie relaţia
reactanţelor

, (5.296)

dar în acest caz curentul de scurtcircuit trebuie considerat de natură pur inductivă şi el va creia o reacţie longitudinală
demagnetizantă.
b) In cazul scurtcircuitului bifazic vom avea tensiunea de linie şi curenţii
(cazul prezentat în figura 5.42 b) din care apoi rezultă

(5.297)

iar pentru tensiuni

(5.298)
Deci tensiunea de fază va fi - pe faza A

iar pe faza B

(5.299)
respectiv pe faza C

Deoarece ( ), se poate stabili expresia fazorială a t.e.m.

(5.300)

cu ( ),( )

după care rezultă

 154

(5.301)

iar în final

( ). (5.302)

c) În cazul scurtcircuitului bimonofazic ( fig 5.42.c) avem :

; ; ,
atunci
, (5.303)
respectiv

(5.304)
Cu relaţiile din (5.303) şi (5.304) se pot determina tensiunile de fază:

(5.305)

dar pentru că (din condiţiile scurtcircuitului), din relaţiile anterioare se pot determina curenţii de scurtcircuit

şi tensiunea .

(5.306)

Curentul stabilizat de scurtcircuit cel mai mare este cel datorat

Fig .5.43. Curbele curenţilor de scurtcircuit
la maşina sincronă
scurtcircuitului monofazat, iar curentul stabilizat rezultat din scurtcircuitul
bimonofazic este mai mare decât cel datorat scurtcircuitului trifazat simetric.
Aceasta se explică prin aceea că reacţia demagnetizantă este cea mai puternică
în cazul scurtcircuitului simetric trifazat şi cea mai slabă in cazul
scurtcircuitului monofazat. În figura. 5.43. sunt date curbele curenţilor de
scurtcircuit (pentru cele trei cazuri) în funcţie de curentul de excitaţie.
Scurtcircuitele nesimetrice (monofazat, bifazat şi bimonofazat) reprezintă
cazuri limită de sarcină nesimetrică, dar generatorul sincron poate funcţiona şi
cu o sarcină nesimetrică oarecare ; componenta homopolară este nulă la
generatoarele la care conexiunea înfăşurărilor statorice este stea. Din acest
motiv, funcţionarea unui generator sincron în sarcină nesimetrică este
caracterizată prin aşa numitul grad de nesimetrie sau dezechilibru definit prin
raportul dintre curentul de succesiune inversă I 2 şi curentul nominal In al
generatorului; se admite un timp nelimitat de funcţionare cu un grad de
nesimetrie maxim de 12,5%, dar curentul de sarcină nu trebuie să depăşească
valoarea nominală în nici o fază.

5.7 MOTORUL SINCRON.

 155

Maşina sincronă este reversibilă (ca de altfel orice maşină electrică) în ceea ce priveşte regimul
său de generator şi de motor, deci o maşină sincronă poate lucra şi în regimul de motor alimentându-se pe
partea statorică de la o reţea trifazată de c.a. şi fiind alimentată în c.c. pe partea rotorică .Totuşi industria
producătoare de maşini execută maşini sincrone, care lucrează numai ca generatoare, respectiv cele ce
urmează să lucreze ca motoare sincrone, având în vedere faptul că fiecare tip de maşină are unele
elemente constructive specifice.
Astfel, la motoarele sincrone se pune problema (printre altele) de momente de pornire cât mai mari ceea
ce implica anumite elemente legate de dimensionarea înfăşurării de amortizare, care cel mai adesea
joacă şi rolul de înfăşurării de pornire şi care deci trebuie dimensionată să lucreze la curenţi mari un
timp mai lung. Pentru alimentarea circuitului de excitaţie în c.c. se utilizează în mod obişnuit o sursă
rotativă (generator de c.c.) sau tiristorizată. În cazul sursei rotative maşina de c.c. se cuplează direct cu
arborele motorului sincron sau printr-o transmisie cu curele trapezoidale (acest sistem din urmă permite
realizarea unor turaţii mari la generatorul de c.c. şi deci micşorarea gabaritului său). În principiu însă
schemele de alimentare ale excitaţiei la motorul sincron nu se deosebesc de cele ale generatorului decât
prin semnul momentului motor care de fapt devine moment rezistent. În această situaţie însă unghiul
intern θ îşi schimbă semnul (din pozitiv, în negativ), iar cu această ocazie îşi schimbă semnul şi puterea
activă: maşina începe să absoarbă putere activă din reţea. Regimul stabil de funcţionare pentru motorul
sincron corespunde unui unghi intern θ negativ cuprins între 0º şi aproape -90º în timp ce θnom corespunde
unui unghi (negativ) de 20º…30º. Caracteristicile M=f(θ) pentru motoare cu poli înecaţi şi poli aparenţi
sunt identice cu cele corespunzătoare unui generator sincron; de asemenea, şi alura caracteristicilor “în
V” este identică .
Marele dezavantaj al unui motor sincron este acela că el nu posedă un cuplu de pornire şi de aici
necesitatea unor metode mai deosebite legate de pornirea sa.
În comparaţie însă cu un motor asincron apar câteva avantaje:
1)– posibilitatea de a lucra cu un factor de putere cos =1, iar în regim de supraexcitare să
producă energie reactivă necesară pentru funcţionarea altor receptoare ;
2)– momentul electromagnetic (ca şi cel maxim) este proporţional cu tensiunea reţelei de
alimentare spre deosebire de motorul asincron la care cuplurile respective depind de U 2; aceasta
face ca motorul sincron să fie mai puţin sensibil la variaţiile tensiunii din reţeaua de alimentare ;
3)- capacitatea de supraîncărcare mai mare decât a motorului asincron.
Tot comparative cu motorul asincron, cel sincron are şi unele dezavantaje:
a)- constructiv este relative mai complicat;
b)- necesitatea unei surse de c.c. pentru alimentarea circuitului său de excitaţie ;
c)- parametrii de pornire mai slabi decât cei ai unui motor asincron ;
d)- motoare sincrone de 1…10 kW au tendinţă de pendulare ; de aceea în condiţiile unor
porniri nu prea grele este raţională utilizarea motoarelor sincrone începând de la puteri de 150 kW.
Domeniul de utilizare al motoarelor sincrone se extinde şi există la ora actuală unităţi acţionate cu
motoare sincrone de 50 MW. Însă la puteri de 1…2 kW se utilizează motoarele sincrone cu poli aparenţi
dar fără înfăşurare de excitaţie. Ca urmare a diferenţei dintre conductibilităţile magnetice în lungul axei
longitudinale şi transversale ale maşinii apare aşa-numitul cuplu reactiv (vezi paragraful 5.4.3 ), care face
să se rotească maşina cu turaţia de sincronism; pornirea
unui astfel de motor se face (în asincron) pe o colivie de
veveriţă. În figura 5.44 sunt date schiţele unor tipuri
constructive (cele mai răspândite) pentru rotoarele unor
motoare sincrone reactive. Rotorul tetrapolar (fig.5.44.a )
are un circuit magnetic format din oţel masiv 1 şi o
înfăşurare de amortizare 2. Rotorul bipolar (fig 5.44.b)
are un miez plin 3 acoperit cu aluminiu turnat 4 care
formează în acest fel înfăşurarea de amortizare. Dar
Fig. 5.44 Variante constructive pentru motoare
motoarele sincrone reactive au valori scăzute pentru cos
sincrone reactive şi ( =0,3…0,4), iar greutatea lor este mai mare
decât a motoarelor asincrone corespunzătoare..
Uneori la motoarele sincrone mici (de la câţiva zeci de watt, la câţiva kW) pentru excitaţie se utilizează
magneţi permanenţi. Acest tip de motoare sincrone au parametrii energetici (cos , ) mai buni
 156

decât la motoare sincrone reactive. Pornirea motorului sincron cu magneţi permanenţi se asigură cu
ajutorul unei colivii de veveriţă turnată în aluminiu, iar circuitul magnetic al rotorului se execută dintr-un
material magnetic dur prin turnare. Toate aceste elemente necesită unele tehnologii destul de complicate,
care ridică preţul de cost al întregului motor.

5.7.1. PORNIREA MOTORULUI SINCRON.

O maşină sincronă, în general, dezvoltă un cuplu sincron numai la funcţionare cu viteză unghiulară
sincronă ( ), ceea ce este valabil şi pentru un motor sincron. La o altă viteză, cum este cazul
în cadrul procesului de pornire a unui motor sincron, maşina sincronă alimentată de la o reţea de c.a.
dezvoltă un cuplu sincron dar care este alternativ şi a cărui valoare medie pentru o perioadă T este nulă.
În principiu, la pornire, cuplul sincron variază cu frecvenţa
reţelei şi deci ca să se poată realiza pornirea motorului ar
trebui ca aceasta (pornirea) să se producă în decursul unei
semiperioade T/2 (corespunzătoare frecvenţei reţelei de
alimentare), interval pentru care valoarea medie a cuplului ar fi
diferită de zero. Ori, acest lucru nu este posibil decât la
micromotoare care au inerţie mecanică foarte mică; la motoare
sincrone de puteri obişnuite energia primită de maşină într-o
semiperioadă nu este suficientă pentru a o accelera până la
viteza de sincronism. Dacă însă frecventa scade suficient de mult
Fig. 5.45 Explicativă la pornirea motorului astfel încât intervalul de timp (T/2) să devină suficient de mare,
sincron atunci pornirea motorului sincron este posibilă.
Pentru a explica fenomenologic acest aspect, se admite un motor
sincron cu rotorul (cu poli aparenţi) în nemişcare dar alimentat în c.c., iar statorul alimentat de la o reţea
trifazată de c.a.. În această situaţie înfăşurarea statorică va produce un câmp magnetic învârtitor ce se va
roti cu viteza unghiulară în sensul dat de succesiunea fazelor statorice. Deci polii magnetici ai
statorului (să ne închipuim că sunt, de asemenea, de tip aparent) vor trece cu viteza în faţa polilor
magnetici din rotorul imobil al maşinii. Pentru un moment dat vom avea situaţia din figura 5.45, astfel
încât între polii statorici şi cei rotorici (de polaritate magnetică contrară) se vor manifesta forţe de atracţie
şi dacă inerţia mecanică a rotorului ar fi nulă (sau foarte mică) el ar fi fost antrenat imediat în sensul de
rotire al câmpului magnetic învârtitor al statorului. Dar rotorul maşinii având o inerţie mecanică
apreciabilă rămâne pe loc, iar în momentul următor apar faţă în faţă poli (statorici - rotorici) de aceeaşi
polaritate magnetică. Între aceştia se manifestă acum forte de respingere astfel încât cuplul mediu la
pornire devine nul.
Reprezentarea matematică a explicaţiei fenomenologice anterioare nu prezintă complicaţii. Astfel, dacă
statorul motorului este alimentat de la o reţea trifazată de c.a. cu pulsaţia , atunci acesta produce un
câmp magnetic învârtitor cu viteza unghiulară , în care p este numărul perechilor de poli ai
maşinii. Curentul de pe o fază statorică (de exemplu, la cea de referinţă), care produce câmpul statoric
este
,
în care este unghiul de defazaj dintre tensiune şi curent. Pe de altă parte, dacă înfăşurarea rotorică
(alimentată în c.c.) produce un flux
,
în care ar fi viteza unghiulară a rotorului, care se roteşte în acelaşi sens cu câmpul învârtitor
statoric, atunci energia de interacţiune dintre stator şi rotor este proporţională cu produsul
. (5.307)
Conform cu teorema forţelor generalizate (vezi paragraful 1.7.) momentul dezvoltat de stator asupra
rotorului va fi

(5.308)
 157

Din (5.308) se remarcă imediat că pentru (momentul pornirii motorului sincron), avem M=0, iar
dacă atunci valoarea medie M a cuplului este şi ea diferită de zero şi pozitivă. Aceasta ne
sugerează o altă ide în legătură cu pornirea motorului sincron : motorul trebuie adus într-un fel oarecare
la o turaţie apropiată cu cea nominală şi după aceea făcute manevrele de conectare a circuitelor sale
pentru funcţionare ca motor sincron.
Aşadar, pentru pornirea motorului sincron se pot utiliza mai multe metode:
a) – metoda convertorului de frecvenţă ;
b) – metoda motorului de lansare (auxiliar) ;
c) – metoda pornirii în asincron.
a) Metoda convertorului de frecvenţă presupune existenţa unui convertor de frecvenţa cu
ajutorul căruia se poate realiza un reglaj al frecvenţei tensiunii sale de ieşire în limitele de la (0,5…1) Hz
până la 50Hz. Pornind cu o frecvenţă foarte scăzută câmpul magnetic învârtitor produs de înfăşurarea
statorică va avea iniţial o viteză unghiulară mică ( ceea ce va permite antrenarea
coroanei polilor rotorici (alimentaţi în c.c.) în sensul de rotire al câmpului statoric. Pe măsură ce creşte
turaţia rotorului se măreşte şi frecvenţa produsă în convertor, iar în final când se ajunge la turaţia de
sincronism (sau foarte aproape de aceasta) se comută alimentarea înfăşurării statorice pe reţeaua de
alimentare cu frecvenţa standard (f = 50Hz), iar cea rotorică se conectează pe sursa de c.c.
Metoda convertorului de frecvenţă se foloseşte mai ales în cazul când unul şi acelaşi convertor se poate
utiliza pentru pornirea mai multor motoare sau se utilizează la modificarea vitezei motorului prin
modificarea frecvenţei tensiunii de alimentare.
b) Metoda motorului de lansare (auxiliar) presupune existenţa unui motor auxiliar (termic,
turbină de gaze, asincron, de c.c ), care se poate cupla mecanic cu motorul sincron ce trebuie pornit.
În principiu, motorul sincron se aduce la turaţia sincronă după care înfăşurarea sa statorică se cuplează la
reţeaua trifazată de c.a. , iar cea rotorică la sursa de c.c. ; în acest fel se realizează sincronizare lină (fără
şocuri) a motorului sincron. După conectarea motorului sincron la sursele sale de c.a şi c.c., motorul
auxiliar se decuplează mecanic de la motorul sincron.
Cel mai adesea, ca motor auxiliar, foloseşte un motor asincron cu care se pot realiza două variante de
pornire a motorului sincron:
b1) motorul asincron auxiliar are aceeaşi turaţie de sincronism cu cea a motorului sincron (acelaşi
număr al perechilor de poli) şi deci el va putea aduce motorul sincron la o turaţie apropiată de turaţia sa
de sincronism (s 0,02 …0,05); va avea loc o sincronizare dură pentru că la conectarea înfăşurărilor
motorului sincron la sursele sale se va produce şi un şoc de curent şi de turaţie după care maşina “este
trasă” în sincronism;
b2) turaţia de sincronism a motorului asincron este mai mare (treaptă imediat superioară) decât cea
a motorului sincron şi deci el “va aduce” motorul sincron la o turaţie superioară turaţiei lui de sincronism,
după care se deconectează; între timp turaţia motorului sincron scade (pentru că nu mai există un cuplu
motor) şi când ajunge să fie egală cu turaţia sa de sincronism, motorul se cuplează la sursele sale de
alimentare realizându-se o sincronizare lină.
Pornirea motorului sincron cu motor auxiliar se face totdeauna în gol şi pentru că în acest caz nu trebuie
acoperite decât pierderile în gol şi energia necesară accelerării sistemului într-un interval dat de timp,
puterea nominală a motorului auxiliar este de circa 5…15% din puterea nominală a motorului sincron. Ca
motor auxiliar poate fi utilizat, în anumite condiţii, excitatricea motorului sincron (respectiv generatorul
de c.c. care constituie sursa de c.c. a motorului sincron) cu care se cuplează mecanic, trecând maşina de
c.c. din regimul de generator în cel de motor; numai că în această situaţie este necesară o sursă de c.c. de
putere corespunzătoare, care să alimenteze această maşină de c.c. trecută din regimul de generator în cel
de motor. În acest caz din urmă se elimină dezavantajul principal al acestei metode de pornire: blocarea
unei puteri instalate cu un coeficient de utilizare foarte scăzut.
c) Metoda pornirii în asincron presupune pornirea motorului sincron ca un motor asincron cu
rotorul în scurtcircuit. În acest scop, în piesele polare ale polilor rotorici, după generatoarele lor, se
execută nişte crestături în care se montează bare de cupru, scurtcircuitate la ambele capete cu inele din
acelaşi material; în acest fel se formează o colivie de veveriţă ca la un motor asincron cu rotorul în
scurtcircuit –fig 5.46. .Pornirea motorului sincron se face prin conectarea înfăşurării statorice la reţeaua
trifazată de c.a. şi maşina porneşte pe colivia rotorică (în mod automat motorul asincron auxiliar ce se
formează astfel are acelaşi număr al perechilor de poli cu cel al motorului sincron) ca orice motor
 158

asincron fără inele. Când maşina ajunge la o turaţie apropiată

de cea de sincronism (95…97%) se conectează înfăşurarea
rotorică la sursa de c.c. , maşina ”este trasă” în sincronism
realizându-se o sincronizare dură. În ceea ce priveşte
înfăşurarea rotorică de excitaţie propriu-zisă, aceasta se
conectează în perioada funcţionării în asincron la o rezistenţă
de descărcare (vezi paragraful 5.3.6).
Colivia de pornire a motorului
sincron se poate executa însă
Fig. 5.46. Explicativă la pornirea în asincron în trei variante aşa cum se
a unui motor sincron
arată în fig 5.47 a,b,c: colivie
longitudinal-transversală (a),
colivie longitudinală (b), colivie transversală (c).
Deci practic la un motorul
sincron, în rotor sunt dispuse
două înfăşurări: colivia de
pornire şi înfăşurarea de excitaţie
propriu-zisă (care se scurtcirc-
uitează în perioada pornirii) ,
ceea ce permite ca maşina
Fig. 5.47 Variante pentru colivia
sincronă cu pornire în asincron de pornire în asincron
să fie privită, în perioada pornirii a unui motor sincron
Fig. 5.48. Graficul M=f(s) cu înşeuare în asincron, ca un motor asincron
la pornirea unui motor sincron
cu dublă colivie la care însă fiecare colivie este o înfăşurare
nesimetrică. Astfel, colivia de pornire de tip longitudinală sau
transversală este evident o înfăşurare nesimetrică, dar şi o colivie tip longitudinal-transversală este o
înfăşurare nesimetrică pentru că în zona interpolară (este evident cazul maşinii cu poli aparenţi) nu sunt
montate barele de cupru formându-se în acest fel o nesimetrie parţială. De asemenea, înfăşurarea de
excitaţie propriu-zisă este o înfăşurare nesimetrică pentru că toată această înfăşurare este dispusă numai
pe axa longitudinală. Dar şi circuitul magnetic nefiind simetric valoarea reactanţelor după cele două axe
este diferită.
Deci maşina sincronă, în perioada pornirii în asincron, poate fi privită ca o maşină asincronă cu rotor în dublă colivie, dar cu ambele
colivii nesimetrice din punct de vedere electromagnetic, ceea ce face ca în perioada pornirii în asincron să apară unele aspecte
specifice:
a) câmpul magnetic din întrefier va avea două componente: una cu sensul de rotire direct (dreapta) şi cealaltă cu sensul
de rotire invers (stânga);
b) ca răspuns la efectul anterior, în circuitul statoric se va găsi şi un curent de frecvenţa şi un curent de frecvenţa
(pentru s<0,5 , , iar pentru s>0,5 , ;
c) cuplul electromagnetic produs de motor are două componente: directă şi inversă (corespunzătoare celor două
componente de câmp); deoarece componenta inversă este specifică motorului asincron monofazat (respectiv motorului sincron
numai cu înfăşurare de excitaţie şi fără colivie - adică o singură înfăşurare dispusă după o singură axă) el se mai numeşte cuplul
legăturii monoaxiale, iar cuplajul dintre circuitul statoric şi cel de excitaţie se numeşte legătură monoaxială;
d) cuplul legăturii monoaxiale produce o adâncitură (o înşeuare) în caracteristica M= la un s 0,5-figura 5.48 .
(a – când înfăşurarea de excitaţie este scurtcircuitată; b - când înfăşurarea de excitaţie este legată pe rezistenţa de descărcare);
Înfăşurarea de pornire se realizează, în general, printr-o colivie aşa cum s-a prezentat anterior, dar aceleaşi efecte ca ale unei colivii
de pornire se pot obţine şi prin realizarea polilor rotorici din oţel masiv. În ambele cazuri efectul înşeuării este nesemnificativ, dar el
este deosebit de puternic când nu există colivie de pornire, iar polii sunt realizaţi din tole de tablă (este mai simplă tehnologia
execuţiei polului prin stanţarea tablei). În această situaţie cuplul legăturii monoaxiale poate lua chiar valori negative în jurul valorii
s= 0,5. Urmarea imediată a acestui fapt este aceea că motorul sincron care porneşte în asincron ” rămâne înţepenit ” la turaţia
şi nu poate ajunge la o turaţie apropiată de sincronism, care să-i permită apoi realizarea unei sincronizări dure.
O situaţie similară se poate produce şi în cazul în care colivia de pornire este de tip longitudinal sau de tip transversal, iar
înfăşurarea de excitaţie rămâne deschisă; acesta este motivul principal pentru care motoarele sincrone se execută în majoritatea
cazurilor cu o colivie de tip longitudinal-transversal. Ar mai fi de adăugat că înfăşurarea de pornire realizată sub forma unor poli de
excitaţie masivi, se execută în două variante:cu inele de conexiune şi fără inele de conexiune.
Inelele de conexiune sunt similare cu inelele ce scurtcircuitează de fapt piesele polare ale polilor masivi de excitaţie.
Prinderea lor de piesele polare se face prin buloane sau prin sudare directă - în orice caz prinderea trebuie făcută temeinic pentru că
în perioada pornirii apar curenţi mari care pot produce topirea materialelor (prin efect Joule) în locurile cu contacte galvanice slabe.
 159

Experienţele au arătat că înşeuarea la s 0,5 este mai mică în cazul polilor masivi cu inele de conexiune decât în cazul fără inele,
iar curentul creşte numai cu 10%.
În continuare se poate pune problema determinării caracteristicilor de pornire în varianta cu colivie de veveriţă sau cu poli
masivi.

5.7.2. Caracteristicile motorului sincron.

Motorul sincron trifazat lucrează în regimul său stabilizat cu turaţia de sincronism n 1=f1/p şi aceasta nu
depinde de sarcină atâta timp cât ea nu
depăşeşte de Pmax (sau Mmax). De aceea
caracteristicile statice principale (de
exploatare) ale motorului sincron sunt: cuplul
electromagnetic M, puterea activă primară
, factorul de putere , curentul
statoric şi randamentul în funcţie de
puterea utilă transmisă prin arborele
său. Ele sunt prezentate în figura 5.49.a –
Fig. 5.49 Graficele unor caracteristici de exploatare pentru două valori distincte ale curentului de
ale motorului sincron excitaţie. Cuplul electromagnetic este dat de
relaţia generală (5.72) (dacă se neglijează
pierderile din stator) şi el este proporţional cu tensiunea de alimentare U. Pe de altă parte, cuplul este
proporţional cu produsul dintre curentul statoric şi fluxul rotoric, dar pentru un curent de excitaţie
constant, fluxul rotoric de excitaţie este constant şi deci cuplul este proporţional cu curentul statoric. Cum
însă factorul de putere rămâne aproape constant, rezultă că cuplul M are o dependenţă aproape liniară în
funcţie de P2..
În cazul motoarelor sincrone mari sistemul său de alimentare se echipează cu regulatoare automate pentru
reglajul puterii reactive, iar în acest caz sunt foarte utile caracteristicile “în V” ale motorului sincron
prezentate sub forma I=f(Ie) pentru anumite puteri utileP2. Alura lor este dată în figura. 5.49.b

5.8. COMPENSATORUL SINCRON [1]

Pentru producerea câmpurilor magnetice în instalaţiile electrice este necesară o putere reactivă, iar
sursele principale ale acesteia sunt maşinile sincrone şi condensatoarele electrice. Dar condensatoarele
sunt mai scumpe decât maşinile sincrone şi fiabilitatea lor este mai scăzută decât a maşinilor deşi ele se
încadrează la dispozitive statice.
Pe de altă parte, sursa de putere reactivă este bine să fie amplasată cât mai aproape de receptoarele sale şi
din acest punct de vedere este total neconvenabilă utilizarea generatoarelor sincrone drept surse de putere
reactivă pentru că aceasta înseamnă transportul acestei puteri de la centrale electrice până la consumatorii
industriali şi deci diminuarea capacităţii de transport în putere activă a reţelelor electrice. Practica
industrială arată că este eficace utilizarea maşinilor sincrone special destinate pentru producerea de putere
reactivă, care să fie amplasate cât mai aproape de mari consumatori industriali de putere reactivă; astfel
de maşini se numesc compensatoare sincrone. Constructiv un compensator sincron nu se deosebeşte de
un motor sincron ce funcţionează în gol şi nu preia de la reţea decât puterea activă necesară acoperirii
pierderilor din maşină. În acest caz dacă maşina este supraexcitată ea funcţionează aproape ca un
condensator (receptor rezistiv-capacitiv), iar dacă este sub excitată atunci funcţionează ca o bobină de
reactanţă.
Compensatoarele se realizează cu poli aparenţi în rotor pentru turaţii de sincronism de 1500, 1000 şi 750
rot/min la frecvenţa f=50Hz, de puteri între 60 şi 375 MVAr şi tensiuni de lucru 6,6…15,75 kV.
Compensatoarele sunt în general maşini de tip orizontal, iar arborele maşinii are diametrul mai mic
(pentru că nu se realizează transmiterea unui cuplu) şi nu posedă capăt de racordare (pentru o maşină de
lucru), ceea ce permite o etanşare mai bună a maşinii fapt important în cazul răcirii cu hidrogen a
acesteia).
Ecuaţiile compensatorului sincron sunt identice cu cele ale motorului sincron, doar că momentul static
rezistent aplicat la arbore este nul Mr=0.
 160

Curentul maxim al compensatorului la sarcina inductivă (factor de putere capacitiv) este dat de relaţia

(5.309)

iar valoarea aceasta este limitată de t.e.m. ce poate fi indusă de polii rotorici de excitaţie, respectiv
de încălzirea înfăşurării de excitaţie. În general, în cazul compensatoarelor sincrone, excitaţia trebuie să
producă o solenaţie mai mare de cât la motoare sau generatoare sincrone (care funcţionează la
cosφ=0,8…0,9) deoarece tensiunea indusă de fluxul rotoric la un compensator are valoarea
, care este mai mare decât tensiunea indusă la o
maşină cu poli înecaţi şi care funcţionează cu un
La sarcina capacitivă valoarea maximă a curentului se poate calcula cu relaţia
(5.310)
şi el este de fapt egal cu un curent de scurtcircuit permanent, ceea ce face ca sarcina capacitivă a maşinii
(deci la factor de putere inductiv!) să fie limitată la valoarea (0,5…0,6) .
Pornirea compensatoarelor se face se face printr-o metodă utilizată la pornirea motorului sincron;
compensatoarele sunt pornite în gol şi din acest punct de vedere pornirea lor este mai uşoară având în
vedere că .
Compensatoarele sincrone au avantajul în raport cu condensatoarele statice şi bobinele de reactanţă prin
aceea că permit un reglaj continuu al puterii reactive precum şi o automatizare a reglajului tensiunii din
reţeaua la care se racordează.
Compensatoarele sincrone montate pentru receptoare cu o variaţie rapidă a sarcinii au o construcţie mai
deosebită în sensul că ele se dimensionează să lucreze nesaturat pentru a realiza o solenaţie a excitaţiei
mai redusă, respectiv o constantă de timp a excitaţiei cât mai scăzută (respectiv şi o reactanţă
longitudinală tranzitorie cât mai scăzută) pentru a realiza o variaţie rapidă a puterii reactive. Tot în ideea
reducerii solenaţiei de excitaţie se micşorează într-o măsură oarecare şi întrefierul maşinii. De altfel,
având în vedere că în înfăşurările statorice ale compensatorului, componenta predominantă a curentului
de sarcină este cea reactivă, care nu produce eforturi dinamice, rigidizarea capetelor frontale ale
înfăşurărilor este mult mai slabă decât la alte maşini sincrone.
O distribuţie raţională a puterii reactive necesare unor consumatori industriali între compensatoarele
sincrone, generatoarele şi motoarele sincrone şi condensatoarele statice reprezintă o problemă deosebită
de optim şi ea are o mare importanţă tehnico-economică.

5.9.Maşini speciale sincrone.

5.9.1.Motorul pas-cu-pas.
În unele instalaţii de automatizare se folosesc motoare sincrone „pas-cu-pas” la care rotorul se roteşte în
salturi cu o anumită viteză. De fapt acest tip de maşină transformă
impulsurile electrice în deplasări unghiulare discrete.
Sunt multe soluţii constructive pentru motoarele pas-cu-pas, dar
soluţia cea mai utilizată este cea în care rotorul este executat cu poli
aparenţi iar statorul de asemenea.
Polii rotorici în mod obişnuit nu posedă înfăşurare (sunt magneţi
permanenţi)iar numărul lor este diferit de cel al polilor statorici.
Înfăşurările polilor statorici sunt alimentaţi în curent continuu într-o
anumită ordine, repartiţia spaţială a câmpului în acest fel se va
modifica corespunzător. Polii rotorici vor fi atraşi în dreptul polilor
statorici alimentaţi, pentru a se realiza un contur magnetic cu
Fig. 5.50. Construcţia motorului pas-
cu-pas reactiv, cu rotor bipolar
reluctanţă magnetică cât mai mică. În acest fel deplasările unghiulare
ale rotorului vor fi bine determinate.
Astfel, de exemplu, la un motor pas-cu-pas cu statorul format din p 1=3 perechi de poli şi rotorul cu p2=1
perechi de poli - figura 5.50. – dacă succesiunea alimentării bobinelor statorice este:
-(1-1’);-(1-2) şi (5.311)
-(1’-2’);-(2-2’),
 161

atunci rotorul va face deplasări (salturi) unghiulare de câte 30º.

Dacă motorul ar fi avut p1=3 perechi de poli, p2=2 perechi de poli şi s-ar folosii aceiaşi succesiune de
conectare a bobinelor ca în (5.311), atunci rotorul va face salturi de 15º.
Momentul dezvoltat de motorul pas-cu-pas depinde de unghiul de dezacord υ şi care reprezintă de fapt
unghiul dintre axa de simetrie a câmpului magnetic statoric şi axa polilor rotorici. Dependenţa dintre
acest moment denumit moment sincronizant static şi unghiul de dezacord este dat în figura 5.51. Această
funcţie M=f(υ) este caracteristica unghiulară statică a motorului pas-cu-
pas.
Un parametru important al acestui tip de motor este frecvenţa maximă de
pornire, care reprezintă frecvenţa pulsurilor de comandă ce se pot aplica
înfăşurării statorice ale motorului fără ca acesta să piardă paşi.
Un alt parametru important este momentul limită care reprezintă
momentul rezistent maxim aplicat la arborele motorului, pentru o
frecvenţă dată a pulsurilor de comandă, la care motorul răspunde fără a
pierde paşi.
Fig. 5.51. Curba M=f(υ)
Precizia poziţionării în sistemele automate utilizând motoare pas-cu-pas
creşte odată cu mărirea numărului de paşi la o rotaţie completă deci cu cât scade unghiul de dezacord.

5.9.2.Tahogeneratoarele sincrone.
Acest tip de tahogeneratoare sunt mici generatoare sincrone cu poli rotorici aparenţi realizaţi din magneţi
permanenţi. În acest caz tensiunea electromotoare indusă în înfăşurarea statorică are valoare efectivă dată
de relaţia:
. (5.312)
Pe de altă parte este cunoscută relaţia:

atunci (5.312) devine:

(5.313)
şi ea poate fi transcrisă sub forma:

în care s-a notat:

(5.314)
aceasta fiind o constantă, care depinde de unele elemente constructive ca şi de Φm care est în acest caz, o
mărime constantă deoarece fluxul magnetic este produs de polii rotorici formaţi din magneţi
permanenţi.
Dacă la bornele tahogeneratorului se racordează un voltmetru gradat în ture/minut, el ne va arăta turaţia
cu care este antrenat tahogeneratorul, respectiv turaţia mecanismului la care este racordat tahogeneratorul.
Marele dezavantaj al tahogeneratoarelor sincrone este acela că odată cu variaţia turaţiei acestuia,
variază şi frecvenţa tensiunii electromotoare induse în înfăşurarea statorică. Cum însă bobina
voltmetrului racordat la tahogenerator are o anumită inductivitate, rezultă că impedanţa aparatului de
măsură utilizat va varia în funcţie de frecvenţă, deci în funcţie de turaţia măsurată, adăugând erori
suplimentare la măsurarea acesteia.
Din aceste motive U=f(n) se abate destul de mult de la o dreaptă (funcţia nu este liniară) iar
tahogeneratoarele sincrone nu se utilizează în sisteme de reglaj, ci numai pentru măsurarea turaţiei. Şi la
acest tip de tahogeneratoare trebuie luată în consideraţie eroarea de încălzire.