Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
000 Criminologie - SUPORT - CURS - Camil - Tanasescu
000 Criminologie - SUPORT - CURS - Camil - Tanasescu
2012
Subtitlul I. Criminologia etiologică (a cauzelor)
Cugetătorii şi filosofii de diferite orientări în gândirea privind comportamentul uman şi modalităţile
practice de formare socială a acestuia s-au situat în avangarda efortului de constituire a unei ştiinţe, care
avea menirea de a conştientiza resorturile sociale privind identificarea determinismelor
comportamentului individului şi ale colectivităţii umane. Preocuparea pentru cunoaşterea faptelor
percepute a fost continuata, în timp, de investigarea fenomenelor şi proceselor, care amplifică fenomenul
cognitiv, pentru a identifica actele individuale care influenţează societatea. Intenţia fundamentală a
gânditorilor, de a cunoaşte fenomenele sociale şi comportamentul individului, a determinat atitudinea
socială generală de a postula idei despre necesitatea întăririi ordinii şi disciplinei sociale, despre
perfecţionarea continuă a legislaţiei, prin influenţarea politicii legislative şi sociale. Caracterul necesar şi
progresiv al legilor penale s-a manifestat printr-un determinism echilibrat între fapte şi pedepse, situaţie
care a impus elaborarea unor sisteme concrete de gândire precriminologică, permiţând o anumită
ordonare a izvoarelor criminologiei în raport cu mediul social. Aceste teorii au determinat apariţia
legilor adecvate diverselor condiţii sociale, medilor socio-economice dovedind că au posibilitatea de a
contribui la realizarea unor obiective practice, prin selecţionarea, coordonarea şi aprecierea metodelor şi
procedeelor necesare elaborării şi aplicării legii penale. Empirismul unor doctrine şi teorii viza
postularea autonomiei individului faţă de social, realizarea unităţii dintre actul individual şi
responsabilitatea faţă de societate, esenţială ca statul să asigure reformarea socială prin pedeapsă,
primatul acordat pedepselor reformative şi nu celor eliminatorii, stabilizarea unităţii dintre teorie şi
empirie, posibilitatea aprecierii necesităţii şi finalităţii folosirii acţiunilor de prevenire, posibilitatea
justificării folosirii practicii sociale în sistemul reeducaţional, cunoaşterea şi explicarea organizării
dreptului ca fenomen social, încercarea de asigurare metodologică a cercetărilor efectuate şi în alte
discipline, pentru a se ajunge la integrarea în procesul de specializare a metodelor diferitelor ştiinţe.
Preocuparea pentru înnoirea şi completarea metodelor de identificare a infractorilor, teoriile şi
cercetările efectuate au dus la adoptarea unor legi pozitive referitoare la pedeapsa cu moartea,
circumstanţele privind iresponsabilitatea, efectele violenţei asupra victimelor. Opţiunile ideologice au
determinat limite inevitabile în aprecierea faptelor criminale în sensul că, unele teorii nu erau credibile,
deoarece gradul de argumentare folosit nu a respectat criteriile obişnuite unei dovezi, deşi erau elaborate
după principii empirice. Pornind de la ideile cele mai reprezentative privind modalităţile specifice de
elaborare a programelor de evaluare a pedepsei şi a criminalului, în funcţie de schimbările survenite în
praxisul social, s-a ajuns la direcţiile fundamentale elaborate de Cesare Beccaria, Cesare Lombroso şi
Enrico Ferri. Domeniile de cercetare cuprindeau aspecte de sinteză a practicii medicale, sociologice,
judiciare şi psihologice, determinând premisele, fără a ajunge la elaborarea termenului de
„criminologie”. Sunt identificate procedee care orientează cercetarea, însă ideile abstracte sau cu efecte
practice nu erau în măsură să legitimeze situarea distinctă, a criminologiei în sfera ştiinţelor socio-
juridice. Tema centrală a cercetărilor o constituia relevarea implicaţiilor socio-psihologice, a celor etice
asupra condamnatului şi asumarea unor reguli şi principii, referitoare la pedeapsă, condamnat, reeducare,
folosite de ştiinţele conexe: psihologia, medicina, sociologia; precum şi relevarea raportului gândirii
precriminologice cu domeniile vieţii socio-politice cu practica medicală. Aceste idei vor constitui
temelia pe care va apărea şi se va dezvolta ştiinţa criminologică, urmând să cuprindă comportamentul
uman în totalitatea sa. Lipsa conceptului de criminologie izolează ideile lui Beccaria, Lombroso şi Ferri,
lipsindu-le de fundamentul conceptual, care trebuia să le confere sensul unei orientări normative. După
elaborarea criminologiei de către Raffaele Garofalo, în anul 1880, ideile lui Beccaria, Lombroso şi Ferri
dobândesc rangul de principii şi devin baza edificării obiectului criminologiei, susţinând independenţa
acesteia în raport cu ştiinţele dreptului penal. Spre deosebire de enunţurile privind comportamentul
condamnatului şi pedeapsa aplicată, de judecăţile de valoare elaborate de Beccaria, Lombroso şi Ferri,
principiile şi regulile propuse de Garofalo au o esenţă unitară, deoarece instituie structura, metodele şi
procedeele noi în abordarea fenomenului infracţional, o clarificare a enunţurilor şi a terminologiei despre
faptele prejudiciabile, precum şi despre natura răspunderii subiectului, care trebuie să accepte
consecinţele sancţiunii, a implicaţiilor asupra raporturilor interindividuale şi sociale. Studiul asupra
cauzelor crimei, analizate în realitatea obiectivă, are scopul identificării modului de producere a crimei,
definind domeniul criminologiei etiologice. În calitate de subiect autonom al actului criminal, individul
este constrâns de anumite determinaţii sociale, de intervenţia unor factori subiectivi să realizeze delictul,
ca o consecinţă necesară a acestor dependenţe (cauze) de fapt. Crima constă într-un proces în care
intervin una sau mai multe cauze rezultate din raporturi sociale concrete, determinate de un conflict
privind interesele particulare. Desigur, ceea ce prevalează în realizarea oricărei crime este cauza care o
impune, ca pe o necesitate individuală, cu aparenţa de obiectivitate. Interesele împing individul să-şi
prezinte reacţiile ca fiind absolute şi necesare determinării cauzelor directe. Prin realizarea crimei se
poate pretinde protejarea unor drepturi sau interese, garantarea libertăţii şi vieţii delincventului, deşi în
fapt, nu se favorizează decât libertatea acestuia, prin prevalarea propriilor interese. Cauza delictului
indică posibilităţile obiective ale stării de lucruri, caracterul subversiv al motivaţiilor, determinarea
întâmplării, contradicţiile pe care le generează şi actul pur arbitrar. Condiţiile care favorizează crima
dobândesc atât un caracter necesar cât şi unul întâmplător. Dacă efectul poate deveni uneori cauză, actul
criminal nu trebuie considerat ca având un caracter fatalist, deoarece este determinat de alte evenimente.
Asocierea cauzală presupune explicarea şi înţelegerea elementelor de necesitate sau de determinare,
precum şi conexiunile acestora şi deoarece cauza este anterioară, efectul va apărea ulterior, ordinea
cauzală fiind identificată în ordinea temporară. Relevarea importanţei cauzei în apariţia crimei a fost
explicată în teoriile şcolilor penale, precriminologice, întrucât nu apăruse criminologia şi în teoriile
criminologice, apărute după delimitarea criminologiei, ca ştiinţă independentă de ştiinţa dreptului penal.
De aceea, toate teoriile care studiază cauzele, condiţiile şi factorii care determină sau favorizează
fenomenul criminal au fost integrate ulterior în structura criminologiei etiologice. Actul criminal apare
într-un anumit context socio-uman, toate premisele având determinări concrete, nemijlocite, rezultatul
prejudiciabil al unor cauze şi condiţii de esenţă vătămătoare. Societatea domină şi intervine pentru
evitarea producerii actelor criminale doar prin măsuri economico-politice şi sociale. Nu poate exista un
angajament general, teoretic al societăţii pentru eradicarea criminalităţii, fără impunerea unor legi
protectoare, după cum nu poate fi credibil nici angajamentul individului că nu va comite infracţiuni.
1
G. Ponti, Compendio di criminologia, Raffaello Cortina Editore, Milano, 1995, p. 36.
2
I. Gheorghiu-Brădet, Criminologie generală românească, Ed. Tipocrat Braşovia. Braşov, 1993, p. 18.
proba certă a vinovăţiei. Activitatea organelor specializate ale statului, în exercitarea atribuţiilor de
identificare a infractorilor, trebuie să fie reglementată prin răsturnarea obligaţiei de la persoana
considerată vinovată (obligată să facă dovada nevinovăţiei), la persoana considerată nevinovată căreia
statul trebuie să îi facă dovada vinovăţiei. Această obligaţie sesizată de Beccaria reprezintă o abordare
metodologică a raportului dintre individ şi stat, care se vede constrâns să contribuie la reeducarea
individului. În acest mod se intensifică şi caracterul moral-juridic al echităţii actului de justiţie, deoarece
se asigură aparenţa unei judecăţi care se oferă simţurilor şi inteligenţei noastre, garanţia stabilirii
adevărului judiciar. Principiul prezumţiei de nevinovăţie va fi preluat de toate legislaţiile penale, în
sensul că, omul trebuie considerat nevinovat până la judecata definitivă.
1.2. Abordarea principiului egalităţii oamenilor în faţa legii, prin eliminarea tuturor formelor de
discriminare, asigură şi consacră principiile necesare elaborării normelor juridice. Exigenţa proclamată
de principiul egalităţii este întemeiată pe obiectivitatea că, un om este egal în faţa legii cu alt om, oricare
ar fi originea sau modul de viaţă sau de credinţă al acestora. Se evită astfel prejudecăţile şi se impune ca
în analiza actelor prejudiciabile comise de mai multe persoane să se reţină faptul în sine, care se
evidenţiază prin simpla sa existenţă, evitându-se aprecierea inegală a oamenilor în faţa legii. Acest
caracter al principiului este scos în evidenţă de faptul că, atributele umane sunt aceleaşi, individul
adaptându-şi comportamentul la condiţiile concrete, prin exprimarea astfel motivelor acţiunii, reflexia
generatoare specifică. Orice raportare a faptei la dispoziţiile normei nu se exprimă altfel decât prin
necesitatea aplicării egale a legii faţă de toţi oamenii, fără nici un fel de privilegii sau discriminări.
Legea trebuie să fie aplicată în toate cazurile pentru care a fost creată, conţinutul său fiind justificat doar
de o anumită faptă, care trebuie să producă efecte asupra tuturor celor care au încălcat-o. Toţi oamenii au
obligaţia socială să se supună legii, în sensul de a-şi rezolva conflictele interindividuale sau intersociale,
în limitele prescrise de norma legală, nimeni nefiind mai presus de lege. Principiul se realizează în toate
situaţiile în care atât competenţa organelor statului cât şi modalitatea de rezolvare a conflictelor sociale
sau interindividuale sunt reglementate prin lege.
3
Sunt sisteme de drept care oferă judecătorului atributul de imperium, astfel încât, în cadrul unei categorii de pedepse, acesta are puterea să creeze pedepsele în limita cadrului
legislativ. În acest sens s-au pronunţat şi I. Tănăsescu, C. Tănăsesc, G. Tănăsescu, prezentând în „Discursus preliminăris”, al lucrării Drept penal general, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2003, p. 45, „sistemul pedepselor judecătoreşti”.
2.5. Abordarea principiului unicităţii pedepsei, care trebuie să se aplice doar în legătură şi pentru
fapta comisă.
Sistemul de pedepse trebuie să fie unitar şi coerent, în sensul că, orice delict să fie sancţionat doar cu
o singură pedeapsă; sistemul de pedepse trebuie să fie omogen şi echilibrat prin determinarea doar a unei
categorii de elemente, care să justifice incriminarea faptei pentru care este necesar să se aplice pedeapsa
unică. În mod obiectiv, pedeapsa urmează să fie circumscrisă pentru fiecare delict în parte, după criterii
de justiţie apte să asigure disciplinarea atitudinilor în invocarea drepturilor şi libertăţilor individuale,
precum şi pentru stabilizarea echilibrului de scopuri, urmărite de indivizi şi aprobate sau repudiate de
societate. Chiar dacă, în mod obiectiv, există legături directe între fapta considerată delict şi alte acţiuni
prejudiciabile, evidenţierea acestor conexiuni nu schimbă sensul principiului, deoarece se asigură
concordanţa între existenţa unei singure pedepse pentru fiecare delict, prevenindu-se consecinţele
neaplicării pedepsei. Forma de diferenţiere a delictelor este dată şi de aplicarea unei singure pedepse
pentru acel delict, evidenţiindu-se eficienţa pedepsei asupra delictului şi a realităţii sociale, a ordinii de
drept. Pedepsele trebuie să fie cuprinse în legi, strânse în coduri, pentru a fi cunoscute de criminali. În
acest mod, nu trebuie să se aplice făptuitorului pedepse care nu sunt prevăzute în lege, oricare ar fi
intenţia reală a judecătorului.
2.6. Abordarea principiului libertăţii criminalului în realizarea delictului, pe baza liberului
arbitru, nu este condiţionat sau influenţat de mediu, ci de propriul dinamism psihologic. Aplicarea
egalităţii în stabilirea şi executarea pedepsei se aplică indivizilor care au avut capacitatea să decidă,
potrivit independenţei în gândire şi acţiune, cu privire la îndeplinirea unor obligaţii sau la valorificarea
unor drepturi. Lipsa posibilităţii legale de a gândi şi de a acţiona liber înseamnă încălcarea aplicării
principiului egalităţii legii faţă de toţi făptuitorii. De aceea, orice făptuitor va fi sancţionat doar pentru
fapta comisă, dacă aceasta este incriminată şi dacă în momentul săvârşirii acesta poseda pe deplin
capacitatea fizică şi psihică, având reprezentarea consecinţelor prejudiciabile.
2.7. Abordarea principiului administrării probelor, necesită ca, judecata să fie publică, pentru a
se evita abuzurile şi delaţiunea, bazându-se pe probatoriul administrat, jurământul impus infractorului
fiind inutil şi contradictoriu, din cauza aprecierii subiective asupra propriului comportament.
§3. Semnificaţia principiilor enunţate de Beccaria. Gândirea lui C. Beccaria nu a constituit un
sistem unitar în ştiinţele juridice. Ideile sale au găsit o consacrare deosebită în modernizarea legislaţiei
penale. Limbajul precriminologic devine accesibil prin sistematizarea legislaţiei în practica penitenciară
şi în penologie. Intervenţia principiilor şi ideilor becariene s-a regăsit în reeducarea individului, prin
determinarea ameliorării regimului de pedepse şi al celui de detenţie. Beccaria are meritul iniţierii
primelor cercetări biologico-ştiinţifice, care interesau ştiinţa penală, asupra personalităţii delicventului.
Aceste idei vor fi preluate de ştiinţele auxiliare dreptului penal, Beccaria devenind un precursor al
criminologiei. După mai puţin de un deceniu de la publicarea lucrării „Dei delitti e de le pene”, în
regatul Suediei şi în Imperiul Austro-Ungar pedeapsa torturii este abrogată, iar pedeapsa cu moartea este
menţinută doar pentru infracţiunile foarte grave. Pedepsele cu închisoarea prevăd limite maxime
rezonabile, iar în Franţa, se procedează la reformarea sistemului de executare a pedepselor în
penitenciar, cu un an înainte de revoluţie pedeapsa torturii fiind desfiinţată. „Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului” din 1789 a preluat unele idei elaborate de C. Beccaria, tratatul „Despre crime şi
pedepse” demonstrând că argumentele etice pot garanta reformarea socială a condamnatului. Studiul a
avut importanţă practică privind modificarea sistemului de elaborare a pedepselor şi a modului de
executare. Sistemului socio-juridic a determinat adoptarea teoriei că, orice crimă are la bază hotărârea
liberă a individului şi imperfecţiunea legilor umane privind evitarea conflictelor şi recuperarea socială
ulterioară. Critica practicii privind aplicarea pedepselor fizice barbare, precum şi a suplimentului de
pedepse inventat de judecători, pentru cazurile speciale, a determinat modernizarea sistemelor legislative
prin aderarea statelor la „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente de cruzime,
inumane ori degradante” elaborată de ONU (1984) sau la Convenţia europeană (1987). După elaborarea
principiilor privind delictele, de către Beccaria, a cercetărilor de natură, socială, interpsihologică,
sociologică, evoluţionistă, biologico-ştiinţifică, antropologică, cât şi după elaborarea principiilor privind
crima şi criminalul, de către Garofalo, cercetările criminologice de natură etiologică, bio-tipologică. bio-
psihică, constituţionalistă, genetică, psiho-socială şi psiho-morală au urmărit identificarea cauzelor
determinante şi a condiţiilor favorizante privind realizarea crimei.
Recomandări bibliografice
Analiza principiilor lui C. Beccaria şi indicarea semnificaţiile acestora se regăsesc în lucrările lui
Enrico Ferri, Sociologie criminală, Litlle, Brown, Boston, 1917; Hermann Mannheim, Pioneers in
criminology, Patterson Smit, Montclair, 1972; Gianluigi Ponti, Compendio di criminologia, Raffaelo
Cortina Editore, Milano, 1990; Traian Pop, Curs de criminologie, Editura Ardealului, Cluj, 1928;
Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998 şi Tudor Amza,
Criminologie (Tratat de teorie şi politică criminologică), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. Idei,
aprecieri, referinţe sau constatări despre semnificaţia şi contribuţia lui C. Beccaria la dezvoltarea ştiinţei
dreptului penal şi a criminologiei se găsesc în lucrările elaborate de: R. M. Stănoiu, Introducere în
criminologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1989; A. Dincu, Bazele criminologie. Editura „Proarcadia”,
Bucureşti, 1993; I. Gheorghiu-Brădet, Criminologia generală românească, Editura Tipocrat Braşovia,
Braşov, 1993; Iancu Tănăsescu, Studii de criminologie, Editura Piramida, Craiova, 1993; Iancu
Tănăsescu, B. Florescu, Victima şi agresorul, Editura Ins, Brâncoveni, 1994; Iancu Tănăsescu,
Criminologie, Editura Ins, 1995; R.M. Stănoiu, Criminologie, vol. 1, Editura Oscar Prinţ, 1995; Gh.
Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996; Iancu Tănăsescu, B.
Florescu, Gabriel Tănăsescu, Studii victimologice. Editura Ins, 1997; I. Oancea, Probleme de
criminologie. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998; A. Pintea, Criminologie generală, Editura Era,
Bucureşti, 2002; Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Criminologie, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2003; Gabriel Tănăsescu, Criminologie analitică, Editura Universitaria, Craiova, 2004.
Autorii subliniază valoarea ideilor socio-juridice propuse de Beccaria, precum şi aplicaţiile practice
ale acestora. Individul nu se poate schimba decât prin respectarea legii, iar în cazul comiterii delictului,
doar prin suportarea consecinţelor pedepsei, deoarece modul de înţelegere al sensului şi aplicării
pedepsei asigură salvarea umanităţii.
Subcapitolul II. Şcoala clasică de drept penal (criminal)
Secţiunea 1. Caracteristici
Preluând unele precepte ale gândirii iluministe, Beccaria a perfecţionat şi sistematizat principiile şi
normele penale, astfel încât, individul să beneficieze de libertatea ştiinţei şi a credinţei. Abordarea
raţională a condiţiilor sociale, a factorilor familiali şi a celor psihologici, care influenţează actul
criminal, a avut rolul de a institui şi valida raportul dintre faptă şi pedeapsă. Cercetătorii au înfiinţat,
şcoala clasică a principiilor de drept penal, pentru asigurarea recuperării sociale a condamnatului,
justificându-se şi legitimându-se necesitatea intervenţiei statului în acest domeniu. Deoarece delictul este
o realitate socială dar şi un fenomen subiectiv, care nu derivă din liberul arbitru, ci este guvernat de
alegerea, de preferinţa criminalului, factorul social şi performismul psihologic al acestuia aflându-se în
interacţiune. Şcoala clasică a preluat severitatea şi intransigenţa manifestată în procesul revoluţionar
burghez, de schimbare a lumii învechite şi a instituit reguli, principii generale şi norme, care să se aplice
uniform şi egal faţă de toţi indivizii, pentru a se asigura stabilitatea structurii societăţii pe o durată mare
de timp. Tezele aveau un caracter stabil, sigur, care să-şi păstreze importanţa în orice sistem de drept,
fiind tipice prin echilibru, egalitatea şi sobrietatea societăţii, fiind cunoscute, acceptate şi consacrate de
statele capitaliste. Legea aplică adevăruri universale la fiecare caz în parte, însă aplicarea acestora
necesită verificarea circumstanţelor concrete. Societatea capitalistă urmărea să-şi protejeze proprietatea,
libertatea comercială, iniţiativa privată şi restrângerea ingerinţelor statului, asigurarea şi garantarea
libertăţilor individuale. Principiul libertăţii, ordonează voinţa individului şi asigură aplicarea normelor
de drept, în toate împrejurările pentru care au fost create, în sensul că, dacă nu există normă penală nu va
exista nici delict. Legalitatea indică măsura în care sunt respectate drepturile şi obligaţiile prevăzute într-
o normă, cât şi limitele aplicării de către organele statului. Prin instituirea principiului egalităţii juridice
privind tratamentul sancţionator al delincvenţilor, s-a urmărit umanizarea aplicării pedepselor.
Ilegalităţile sunt infinite ca număr, din cauza intervenţiei unui număr infinit de circumstanţe, astfel că, în
toate cauzele trebuie să se aplice aceeaşi normă juridică. Caracterul circumstanţial al delictelor trebuie să
se regăsească în sancţionarea fiecărui delincvent după eficienţa şi gradul de periculozitate al acţiunii.
Şcoala clasică a instituit principiul neaplicării pedepsei prin analogie, deoarece un comportament nu
este asemănător cu altul, dimpotrivă un comportament este original, inedit, în integralitatea sa.
Principiul garantării nevinovăţiei individului până la judecata definitivă fundamentează orientarea
normelor penale şi a comportamentului persoanei delincventului, prin adoptarea “principiul justiţiei”,
constând în asigurarea unităţii şi a coerenţei sistematizării legislaţiei, pentru a se determina prin ordinea
normativă faptele considerate delicte şi structura pedepselor (felurile, întinderea şi modul de executare).
Modernizarea şi sistematizarea principiilor de drept penal într-un cadru unitar, fundamentează gândirea
şi practica judiciară în orice orânduire socială, prin garantarea legalităţii delictelor şi a pedepselor, a
egalităţii indivizilor în faţa legii, umanizarea pedepselor şi a regimului executării acestora, delincventul
răspunzând doar pentru propriile fapte şi numai în baza vinovăţiei stabilite de organele de stat, a căror
competenţă este stabilită prin lege. Şcoala clasică a impus abolirea pedepsei cu moartea (pedeapsa fiind
menţinută doar pentru infracţiunile foarte grave), iar prin înlăturarea pedepselor corporale şi a celor
infamante a asigurat un tratament juridic favorizant pentru delincvent. Fiind considerat răspunzător
pentru actele şi faptele sale, individul trebuie să distingă între ceea ce este folositor sau prejudiciabil
pentru societate, astfel că, este obligat să-si cenzureze activitatea proprie şi să suporte consecinţele
atunci când a comis o faptă sancţionată de lege. E. Ferri a afirmat că, se impune înlăturarea caracterului
retributiv al pedepsei, deoarece măsura aplicării sancţiunii pentru fapta comisă, nu reprezintă şi garanţia
că delincventul îşi va schimba comportamentul. Fiecare aspect al crimei trebuie să fie perceput în relaţia
cu elementele cauzei care a determinat-o, precum şi cu ideea că, orice delincvent care a săvârşit
infracţiunea trebuie ajutat să-şi schimbe comportamentul în societate. Măsurile adoptate au vizat
perceperea cauzelor care pot determina producerea delictelor, cât şi necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor
de natură socială, pentru asigurarea prevenirii comiterii delictelor. Infracţiunea, exprimă gândirea,
acţiunea şi experienţa delincventului, iar legea trebuie să caute „cauza” care indică multiplele
caracteristici ale motivaţiei criminale.
Secţiunea a 2-a. Francesco Carrara (1805-1888)
§1. Activitatea. Italianul Francesco Carrara a contribuit la instituirea principiilor care stabilesc
aplicarea normelor penale, raporturile între faptele considerate delicte pedepsibile şi gradarea
pedepselor. Acesta a insistat asupra forţei preventive a pedepselor prin raportarea la frecvenţa comiterii
delictelor de către masele de indivizi care încalcă normele judiciare ordonatoare şi directoare ale
comportamentului. Aplicarea pedepsei va determina o adaptare a comportamentelor individuale, prin
structurarea deliberată a scopului fiecărei acţiuni, astfel încât, aceasta să fie tolerată de societate.
Egalitatea tratamentului juridic garantează evitarea intervenţiei abuzurilor din partea autorităţilor,
deoarece faptele care întrunesc elementele unor delicte sunt identice. Instituind şi folosind principiile de
drept care dirijează modul de elaborare al normelor juridice şi regulile de aplicare al acestora, se
ocrotesc interesele individului şi manifestarea concretă şi specifică a raporturilor cu interesele sociale.
Pedeapsa apare ca un act bun, impus de societate, pentru a înlătura un act rău, păgubitor pentru societate.
Răspunderea individuală este eficientă doar dacă se recunoaşte capacitatea individului de a fi liber în
gândire şi acţiune, liberul arbitru fiind înlăturat, deoarece nesocoteşte regulile inflexibile ale gândirii,
voinţei şi afectivităţii individuale care sunt, de regulă, adaptate la necesităţile schimbătoare de natură
individuală sau socială. Referirile lui Carrara la libertatea individului şi la evitarea abuzului autorităţilor
statale în exercitarea activităţii de menţinere a ordinii sociale prin instituirea egalităţii în faţa legii şi a
tratamentului egal de aplicare a legii prin efectuarea controlului privind modul de aplicare a legii, sunt
valoroase. Chiar dacă legea se schimbă, revine statului rolul de a controla raportul dintre individ şi lege.
§2. Scrieri. F. Carrara a contribuit în mod direct la elaborarea legislaţiei italiene, prin redactarea unor
norme concrete ale Codului penal italian. O parte dintre principiile propuse au fost preluate şi de
legislaţiile altor state.
Secţiunea a 3-a. Importanţa Şcolii clasice de drept penal
Importanţa Şcolii clasice de drept penal pentru criminologie constă în:
- determinarea elaborării unui sistem nou de drept penal, prin modernizarea legislaţiilor penale
privind delincventul, prin umanizarea conţinutului pedepselor şi al regimului concret de aplicare al
acestora;
- instituirea rolului activ al statului pentru supravegherea modului în care se aplică pedepsele de
către autorităţile statului;
- introducerea unor criterii legale de individualizare a pedepselor în funcţie de gravitatea
delictelor;
- abolirea pedepsei cu moartea şi menţinerea acesteia doar pentru faptele foarte grave;
- abolirea pedepselor fizice şi a celor infamante.
Criminologia care va apărea, odată cu inventarea şi definirea termenului de către R. Garofalo a
preluat o parte dintre principiile Şcolii clasice penale. Cercetările asupra fenomenului criminal care au
urmat, având un conţinut statistic sau sociologic, au susţinut prin “neoclasicismul penal” tendinţele
fundamentale ale Şcolii Clasice.
Recomandări bibliografice
Aprecieri substanţiale, metodice şi elevate despre opera lui E. Ferri se regăsesc în lucrările lui R.
Gassin, op. cit.; I. Oancea, în Probleme de criminologie, Editura All, Bucureşti, 1994; Ghe. Nistoreanu,
C. Păun, op. cit.; V. Cioclei, op. cit.; şi T. Amza, op. cit. Aceştia prezintă, pe scurt şi unele scăderi, critici
şi neajunsuri ale studiilor elaborate de E.Ferri. Aceşti autori îl consideră pe E. Ferri fondatorul
criminologiei. Profesorul Traian Pop, în lucrarea sa Criminologie, Editura Ardealul, Cluj, 1928, a
apreciat calităţile intelectuale, erudiţia, spiritul şi puterea de analiză ale lui E. Ferri, considerându-1
fondatorul şi promotorul doctrinei şcolii pozitiviste, deoarece a determinat progresul ştiinţei criminale.
În opinia noastră, aprecierile vizează contribuţia lui E. Ferri la dezvoltarea dreptului penal şi a
procedurii penale, terminologia criminologiei fiind elaborată de R.Garofalo, atât înainte cât şi după
publicarea studiilor de către Ferri, sub forma unei monografii în anul 1880, republicată în anul 1885
(Sociologia criminală a lui Ferri a apărut în anul 1884); G. Ponti, op. cit.; I.E. Sandu, F. Sandu şi Ghe. I.
loniţă, op. cit.; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Tipologii criminogene, Editura Universitaria,
Craiova, 2005.
Capitolul II. Bazele criminologiei
Secţiunea 1. Caracteristici
Raffaele Garofalo a dat numele ştiinţei criminologice, dobândind primatul elaborării termenilor şi al
constatărilor în practică. Formularea şi precizarea conceptului nu presupune şi relevarea integrală,
definitivă a obiectului ştiinţei criminologice. Însă, în opinia noastră, contribuţia exclusivă a lui Garofalo
trebuie privită ca o identificare şi adaptare a terminologiei la actele şi faptele considerate infracţiuni.
Elaborarea unor categorii socio-juridice de către corifeii precriminologiei (Beccaria, Lombroso şi Ferri),
a determinat identificarea parţială, a elementelor împrumutate de criminologie, din ştiinţa dreptului
penal. Garofalo a inventat denumirea, metodele şi principiile care aveau să sugereze identificarea
ştiinţei criminologice, eveniment deosebit pentru spiritul şi cultura umană. Raportul dintre
comportamentul criminalului şi actul de constrângere adoptat de autorităţi reprezenta un fenomen care
interesa doar dreptul penal şi procedura penală. Momentul fundamentării criminologiei este reprezentat
de publicarea, în anul 1880, de către R. Garofalo a monografiei intitulată „Criminologie”, republicată în
anul 1885. Se trece astfel, de la gândirea generalizată despre crimă şi criminal, la gândirea distinctă,
fondată de criminologie. Garofalo a atribuit criminologiei domeniul, structura, principiile, regulile şi
termenii. Raţiunea indica faptul că, în cercetarea crimei şi a criminalului, trebuia să se instituie un tip
special de structură şi ordine criminologică, sui generis, care impunea interpretarea unei discipline noi,
separate de analiza existentă în dreptul penal şi în procedura penală. Având un domeniu separat, în
cadrul studiilor care analizaseră criminalitatea şi, cu toate că, Beccaria, Lombroso şi Ferri propuseseră
reguli şi metode de verificare inedite, revine lui Garofalo meritul de a defini noul domeniu de cercetare
ştiinţifică.
Opiniile, privind crima şi criminalul, enunţate anterior elaborării criminologiei, nu au stabilizat
structura ştiinţei, aceasta fiind pusă în valoare de Garofalo. Criminologia a devenit un domeniu separat,
prin stabilizarea, structurarea şi definirea fenomenului criminal. Criminologia a apărut din necesitatea
obiectivă de cunoaştere a crimei şi criminalului, a ordonării, normării, restrângerii, particularizării,
diferenţierii şi definirii sistemului propriu de valori. Garofalo a structurat constatările antropologilor şi
sociologilor, deoarece nu erau ordonate într-un sistem, finalizând domeniul criminologiei. Garofalo a
fost conştient de rolul său în delimitarea noului domeniu, în identificarea deosebirilor existente între
criminologie, antropologie şi sociologie. Principala distincţie existentă între criminologie, antropologie
şi dreptul penal este dată de necesităţile sociale, care condiţionează specificitatea fiecărui domeniu de
cercetare şi de activitate practică.
Secţiunea a 2-a. Raffaele Garofalo (1852 - 1934)
§1. Viaţa şi opera. R. Garofalo s-a născut în oraşul Neapole, iar după ce a studiat dreptul, a devenit
magistrat, îndeplinind funcţia de Preşedinte la Curtea de Apel şi titlul de baron. Obţinând titlul de doctor
în drept, a predat la Universitatea din Neapole în calitate de profesor de drept penal. Devine senator şi cu
toate că, iniţial îşi manifestase interesul şi oportunitatea, a refuzat oferta guvernului din 1903, privind
revizuirea Codului penal şi de procedură penală. În lucrarea „Criminologie”, apărută sub forma unei
monografii, în anul 1880, revizuită şi republicată în anul 1885, Garofalo tratează fenomenul criminal în
mod original. Pentru a ilustra ideile constante ale gândirii sale, R. Garofalo a mai publicat şi alte lucrări:
Tentativa criminală prin mijloace insuficiente; Solidaritatea socială; Solidaritatea internaţională
în reprimarea crimeii; Identificarea persoanelor acuzate de crimă. Ideea dominantă în aceste scrieri
a constat în apărarea responsabilităţii delincventului „pentru crima comisă”, în implicarea societăţii,
pentru asigurarea condiţiilor de viaţă şi de înlăturare a deviaţiei sentimentului moral, prin adoptarea unor
măsuri reformatoare pentru delincvent.
§2. Raportul lui Garofalo cu tradiţia. Cercetarea crimei a reprezentat un atribut al culturii
progresiste, deoarece avea legătură cu verificarea adevărului şi stabilirea atributelor libertăţii. Variatele
forme de manifestare a crimei şi a tendinţelor de evaluare, efectuate de C. Beccaria şi de E. Ferri, nu au
stabilit relaţia dintre domeniul supus cercetării (crima şi criminalul) şi soluţiile (modelele) propuse,
pentru realizarea unui sistem unitar, independent, de concepte, distincte de cele din antropologie şi
sociologie. Implicaţiile şi corelaţiile crimei fiind ample, a fost necesar să se împrumute unele metode şi
principii de cercetare din alte discipline, pentru a se definitiva faptele şi legităţile, care calificau
delictele. Deşi crima era privită în corelaţie cu structura bio-psihică a delincventului, dobândirea
personalităţii şi semnificaţia evaluării preceptelor sociale, până la Garofalo nu se inventase conceptul de
criminologie. Evaluând noul domeniu de cercetare în lucrarea „Criminologiei”, s-au pus bazele
stabilizării fenomenului socio-juridic, al valenţelor formativ terminologice, al semnificaţiei cauzelor şi al
condiţiilor favorizante. Obiectul criminologiei indică numeroasele sale determinări, dovedind că, actul
criminal reprezintă un proces natural, impus de legi obiective, care condiţionează sensul şi gradul de
libertate în gândire şi acţiune ale delincventului. Beccaria, Lombroso şi Ferri s-au ocupat de
predispoziţia organică, de fundamentele antropologice ale crimei, de „anomaliile fizice” ale
delincventului, iar Garofalo a procedat la identificarea „anomaliilor morale”. Sugestive sunt ideile
critice formulate de Ferri, privind gradul de diferenţiere şi conţinutul cognitiv invocat de Garofalo.
Nevoit să-şi elaboreze propria concepţie, în cadrul polemicii, întărită de atitudinea critică adoptată
împotriva concepţiilor lombrosiene, Garofalo, care părea dominat de teoriile despre reafirmarea
autorităţii statului asupra individului, a accentuat determinismul „anomaliilor morale”, în producerea
faptelor şi a fenomenelor de conştiinţă ale delincventului, ca urmare a implicării unor factori multipli:
mediul socio-economic, geografic, etnic, absenţa posibilităţii de adaptare a individului la condiţiile de
mediu, tulburările comportamentale derivate din lipsa condiţiilor de locuit, a absenţei coeziunii în grupul
socio-familial, din care face parte delincventul.
2.1. Abordarea antropologiei criminale. Raporturile dintre ereditate, ca natură atavică a
criminalului (regăsită în stigmatele anatomice şi în atavismul evoluţionist) şi cauzele generatoare ale
crimei, au reprezentat preocuparea de bază, în studiile lui Garofalo. Cum însă, precriminologii (Beccaria,
Lombroso şi Ferri) stabiliseră ideea că, criminalitatea este generată de o singură cauză: ereditatea fizică.
În contradicţie cu aceştia, Garofalo a considerat că, infracţionalitatea este produsă de mai multe cauze,
dintre care unele sunt de natură ereditară (anomaliile morale), iar altele sunt produse de geneza în afara
eredităţii (influenţele sociale, influenţele legilor). Anomaliile morale (constituind unica formă de
antropologie criminală acceptată de Garofalo), au generat „delictul natural”, ca formă comportamentală
a unor categorii de persoane. Pentru Garofalo evoluţia structurii delincvenţiale se caracterizează prin
inadaptarea la viaţa socială, deoarece prin faptele comise, delincventul a încălcat preceptele morale
impuse de societate (nesocotirea proprietăţii considerată a fi inalienabilă) şi a preceptelor religiei
(considerate a fi sacre). Garofalo nu acceptă intervenţia liberului arbitru în viaţa individuală, deoarece
activităţile umane sunt distribuite într-un anumit timp şi spaţiu, controlabile de către indivizi, relaţiile şi
conflictele ce pot exista între activităţile indivizilor putând să fie neutralizate. Delictul dobândeşte
caracterul „natural” prin prezenţa sa obişnuită, evidentă şi identificată în toate perioadele istoriei
umanităţii. Tocmai prezenţa în timp a delictului natural a generat şi o activitate specializată a
comunităţii, a statului de a adopta măsuri eficiente pentru a nu facilita şi pentru a reduce inconvenientele
delictelor. Garofalo dezvăluie necesitatea socială privind elaborarea şi adoptarea unui drept natural, care
să vizeze ansamblul sancţiunilor necesare restabilirii relaţiilor colective, pentru împiedicarea declanşării
conflictelor care pot exista între activităţile membrilor familiei sau între indivizi în cadrul grupurilor.
Autorul a stabilit că, evoluţia delictului natural se caracterizează prin diminuarea autorităţii familiei, a
instituţiilor statului, precum şi prin creşterea independenţei comportamentale a indivizilor care, de tineri,
încalcă interdicţiile şi preceptele socio-familiale. În afară de aceste caracteristici, dimensiunile populaţiei
joacă un rol important în calificarea raporturilor inter-individuale, deoarece delictul natural a existat şi
va continua să existe. Deficienţele organice înlătură posibilitatea tragerii la răspundere a indivizilor, care
nu-şi dau seama de ceea ce fac şi nu posedă o voinţă sănătoasă pentru a executa o faptă delictuală,
prejudiciabilă. Aşezând dorinţele şi atitudinile delincventului în afara posibilităţilor acestuia de a raţiona,
de a judeca, deoarece anomaliile morale deviază.sentimentele, Garofalo, a propus, să nu se exercite
constrângeri de nici un fel asupra acestuia, ci, să se adopte măsuri care să preîntâmpine comiterea
faptelor prejudiciabile, deoarece, deficienţele organice dovedesc lipsa de responsabilitate faţă de actele
comise. Boala psihică determină apariţia conflictelor, lipsa decenţei faţă de consecinţele actelor comise,
a motivării raţionale privind actul sau fapta în sine, intervenţia unor discordanţe, între situaţia în care
este elaborată şi modul sau maniera în care este realizată fapta, schimbări rapide în obişnuinţele
delincventului, neglijarea unor practici particulare, sesizarea cu inexactităţi a realităţii, abordarea
imprecisă a cunoştinţelor dobândite, apariţia unor atitudini tributare normalităţii. Deviaţia sentimentului
moral, ca element al antropologiei criminale este generată de influenţa majoră a mediului social, prin
existenţa condiţiilor de viaţă favorabile elaborării delictului. Dacă este cert faptul că, delictul a existat,
există şi va exista în mod obişnuit, pentru a se înlătura efectelor acestuia este necesar ca societatea să
procedeze la identificarea trăsăturilor care compun delictul juridic, pornind de la verificarea fiecărui
criminal în parte. Astfel se va determina modelarea delincvenţilor, în conformitate cu necesităţile
sociale, pentru a se evita faptele periculoase pentru colectivitate. Delictul, reprezentând încălcarea
ansamblului de interdicţii, privind legile şi moravurile sociale, influenţează viaţa organizată prin care se
asigură umanităţii preponderenţa civilizaţiei asupra comportamentului deficitar al unor indivizi.
2.2. Abordarea influenţelor mediului social. Analiza practicii criminale, rezultată din anchetele
directe şi studiile aglomeraţiilor umane, au determinat identificarea condiţiilor favorabile criminalităţii.
Garofalo a explicat atracţia pe care o exercită psihologia şi aspectul mediului înconjurător (habitatul
degradat, promiscuitatea, migraţiile alternative), asupra individului predispus să comită delicte.
Degradarea habitatului, însoţită de apariţia fenomenelor patologice, de multiplicarea şi diversificarea
cazurilor de delincvenţă, de apariţia unor raporturi contradictorii în familie, între familii şi între
categoriile sociale, de apariţia unui amestec de populaţii, indică legătura între ritmul creşterii delictelor şi
localizarea în spaţiu a acestora. Constatarea privind nedegradarea comportamentului delincventului sub
influenţa psihopatologiei vieţii, a reprezentat o scădere a valorii ideilor exprimate, deoarece,
constatările ulterioare au indicat influenţa mediului social printre factorii determinanţi ai delincvenţei.
Alături de precizările devenite clasice, asupra predispoziţiei organice de a comite delictul, Garofalo a
identificat distribuirea pe delicte a faptelor şi ritmurile lor de apariţie, a indicat fenomenele de
dezintegrare socială, precum şi necesitatea adoptării unor măsuri care să impună un echilibru al
comportamentului criminalului. Deşi studiul a abordat cunoaşterea structurii delincvenţiale, evoluţia
acesteia în raporturile cu condiţiile de mediu, Garofalo a refuzat să accepte faptul că, în cartierele sărace
şi în locuinţele suprapopulate, delincvenţa este ridicată, influenţând moralitatea indivizilor. Normele
sociale sunt create pentru a integra membrii colectivităţii, factorii culturali şi cei socio-economici fiind
determinanţi în diminuarea frecvenţei delictelor. Neajunsurile de natură economică (lipsa locuinţei, lipsa
surselor de existenţă), izolarea socială, intervenţia unor conflicte interindividuale amplifică dificultăţile
apărute în marile aglomeraţii. Garofalo a apreciat că, o influenţă majoră asupra comportamentului
delincventului îi revine religiei, care invocă apariţia miracolului, pentru a salva situaţia umană precară,
lipsită de perspectiva îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă. Religia devine un păzitor al ordinii, atitudinea
mistică fiind elementul important al practicării vieţii cumpătate, doar dacă se impune din copilărie şi
dacă urmăreşte realizarea educaţiei morale, chiar prin simpla promisiune a mântuirii. Condiţia umană
este atrasă de tendinţa magică, religia devenind un factor stimulator pentru respectarea normelor,
condiţiilor şi preceptelor socio-morale, având ca scop reducerea criminalităţii. Religia permite omului
ca, indiferent de condiţiile în care trăieşte, să-şi adapteze comportamentul la regulile, care condiţionează
individul, pentru a ajunge la îndepărtarea de păcat, de delict, de ameninţarea unor nenorociri
păgubitoare, prin renunţarea la posibilităţile de satisfacere a tendinţelor comportamentale condamnabile
social.
2.3. Abordarea influenţei legilor. Comportamentele indivizilor normali depind de modul în care
percep şi îşi reprezintă interdicţiile şi permisivităţile prevăzute în normele legale (privind apartenenţa la
un grup social şi dobândirea unui anumit grad de cultură), tendinţele de a-şi forma reprezentări
delincvenţiale determinând apariţia unor grave dezechilibre comportamentale. Deşi ar trebui să existe un
acord între sistemul de gândire şi sistemul de acţiune, în urma raportării la structurile sociale şi cadrul
legal, individul adoptă o atitudine specifică, depinzând de imprimarea unor idei specifice în realizarea
intereselor. Legea impune responsabilitatea acţiunii individuale, iar degradarea comportamentului, sub
influenţa anomaliilor morale, determină adaptarea măsurilor socio-juridice de supraveghere a
comportamentului. Deoarece reglarea comportamentului individual este impusă prin lege, rezultă că,
aceasta influenţează atitudinile indivizilor, oscilante în funcţie de: regimul politic şi preceptele
religioase; influenţa atitudinilor globale, care, în anumite momente produc crize sociale (periodice sau
neregulate). Comportamentul individului devine reprezentarea directă a unui determinism, a cauzalităţii
sociale, pe care o exprimă adecvat atitudinea faţă de normele legale. Efortul individului de a înţelege
regulile sociale este generat de nevoi practice şi se bazează pe abţinerea de a încălca legea, iar în cazul
în care, fapta iniţiată sub influenţa emoţiilor şi dorinţelor nu se realizează, individul îşi pierde controlul
asupra comportamentului, fapt care atrage intervenţia legii. Constituirea comportamentului se face în
cadrul unui proces continuu, de diferenţiere între indivizi, discernământul fiecăruia având un rol
hotărâtor în selecţia şi combinarea reprezentărilor privind consecinţele nerespectării legilor. La baza
comportamentului corespunzător stă aplicarea corectă a cauzalităţii, experienţa individuală şi cea
colectivă, în sensul că, prin raportarea la normele legale, se pune baza experienţei sociale concrete care
se va integra în experienţa individului. Abilitatea îndrumată de cunoştinţe reale, concrete este suficientă
pentru a se evita consecinţele prejudiciabile, individul recurgând la lege, numai atunci când actele nu pot
fi controlate, norma legală reprezentând o interferenţă calitativă între comportamentul ideal propus şi
comportamentul concret prestat. Conceptul influenţării legilor presupune o societate care impune
respectarea interdicţiilor, prin tolerarea faptelor neprejudiciabile, prin încurajarea atitudinilor pozitive, la
un număr cât mai mare de membri ai colectivităţii.
2.4. Abordarea teoriei privind executarea pedepsei.
a) Executarea pedepsei, ca formă de represiune socială, adoptată împotriva delincvenţilor care au
săvârşit infracţiuni, reprezintă un proces de transformare a existenţei individuale, sub aspectul
activităţilor practice şi spirituale. Civilizaţia se purifică prin impunerea eticii, care garantează şi asigură
organizarea socială şi comportamentul uman, în limitele unor principii general acceptate, care să
reprezinte un model care reflectă, în anumite limite, caracterele civilizaţiei, prin ocrotirea valorilor
sociale, morale, religioase şi politice. Practica spiritului uman (humana civilitas) înseamnă ocrotirea
experienţei materiale şi spirituale, atât prin măsuri adoptate de societate (legi), cât şi prin atitudinile
morale prestate de indivizi. Refuzarea de către societate a actelor prejudiciabile, a delictelor comise de
infractori, se manifestă prin reprimarea acestora, prin aplicarea pedepselor. Pedeapsa, ca atribut al
statului, determină, prin asprimea şi coerciţia sa, o necontestată putere de convingere a delincventului,
dovedind superioritatea misiunii reformative a societăţii. Pedeapsa echivalează cu adevărata cuminţenie
(spiritualitate) a individului, determinând acceptarea sensului adevărat al moralei colectivităţii, justiţiei
sociale, obiceiurilor, reprezentând o formă de intimidare pentru indivizii care gândesc să comită
infracţiuni şi o formă de pedepsire pentru delincvenţii care au nesocotit legea. Aceste sensuri ale
pedepsei sunt distincte deoarece, în timp ce ameninţarea pedepsei există sub formă afectivă, executarea
pedepsei constituie un proces de civilizare, de socializare, prin recurgerea la mijloacele de producere a
unor suferinţe, de modificare a stucturii emoţionale, care asigură integrarea delincventului în ansamblul
comportamentelor indivizilor, pentru ca ordinea socială să înfrângă anarhia. Pedeapsa urmează să se
substituie lipsei sau insuficienţei capacităţii de adaptare a comportamentului individual la perfecţiunea
morală impusă de societate, având scopul de a dezvolta capacitatea de receptare a prescripţiilor sociale şi
de acceptare a exerciţiului libertăţilor individuale, numai în limitele acestor prescripţii. Existenţa unor
discordanţe flagrante între înalta spiritualitate a unui delincvent şi crima grosolană comisă de acesta este
rezultatul unei contradicţii între structura interioară (formată din dorinţe, sentimente, idei) şi structura
exterioară (formată de fenomene şi mijloace obiective).
b) Teoria pedepsei privtnd eliminarea criminalilor. În cadrul teoriilor privind evoluţia societăţii, până
la Garofalo se ajunsese la concluzia că, societatea a progresat mai mult decât individul, în ceea ce
priveşte respectarea regulilor, preceptelor, principiilor şi normelor comportamentale. Deşi societatea a
făcut eforturi, pentru a asigura evoluţia comportamentală utilă, care se regăseşte în modul concret al
cunoaşterii şi supunerii lumii materiale al individului, din diverse motive, există indivizi care nu sunt
capabili să se adapteze cerinţelor sociale şi comit crime. Crima încalcă armonia, care trebuie să existe
între om şi realitatea înconjurătoare, pentru a trăi şi a progresa, un astfel de individ, fiind preocupat de
acţiunea care trebuie să-i aducă un avantaj. De aceea, pedeapsa trebuie să determine dispariţia
contradicţiilor brutale, delictele grave şi mizeria generată de crimă, pentru a se asigura perfecţiunea
comportamentului. Omul este destinat să fie judecat după aportul pozitiv sau negativ adus la realizarea
comportamentului în societate, pentru evitarea sau înlăturarea mizeriei umane. Dacă individul nu se va
adapta acestor necesităţi, va trebui „să fie înlăturat în mod natural, fizic, prin aplicarea pedepsei cu
moartea”, deoarece „anomalia psihologică permanentă” dovedeşte că acesta nu este adaptat psihic şi
moral la condiţiile reale vieţii. Aplicarea pedepsei cu moartea oferă soluţii radicale şi infailibile, pentru
eradicarea sau pentru reducerea crimelor, deoarece, cauza criminalităţii se află în fatalităţiile ereditar
biologice şi nu în cele privind poziţia şi atitudinea individului în societate. Impunerea, prin mijloace
radicale a ordinii sociale, a civilizaţiei şi a justiţiei sociale a jucat un rol practic important, deoarece a
reprezentat preocuparea fundamentată şi sistematizată de gânditorii din acel veac. Garofalo a propus ca
împotriva criminalilor tineri şi a celor care după comiterea faptei au arătat că şi-ar putea schimba
comportamentul, să se adopte măsuri represive mai conciliante, reprezentate de aplicarea pedepsei cu
închisoarea, gradată pe anumite trepte de gravitate, în închisoarea pe viaţă sau în deportarea în colonii.
Concepţia propusă de Garofalo se caracterizează prin ideea că, săvârşirea crimei dovedeşte
precumpănirea intereselor individuale asupra celor publice, astfel că, se impune obligarea criminalului să
repare prejudiciile, pentru a evita repetarea crimelor şi pentru a restabili moralitatea. Garofalo a
înregistrat efectele negative, dezumanizante ale crimei, însă a exagerat asupra importanţei aplicării
pedepsei cu moartea, pentru a se asigura intimidarea indivizilor tentaţi să perpetueze crima, deoarece
practica judiciară a dovedit că, nicio societate nu a fost atât de exigentă şi nu a stăruit să-i execute pe toţi
criminalii şi, mai mult, nu toţi criminalii au fost prinşi, pentru a se confirma că, s-a realizat selecţia
socială urmărită.
c) Teoria adoptării unui Cod Penal Internaţional. Teza despre un Garofalo adversar al criminalităţii
este confirmată de relevarea efectelor dezumanizante, pe care le generează săvârşirea crimelor asupra
societăţii şi de necesitatea elaborării unui sistem de reprimare internaţională, prin înfiinţarea unei
structuri specifice. Tipul de represiune propus se baza pe instituirea unui Cod penal internaţional şi a
unui Cod de procedură penală internaţională, format din 44 de articole. Este cert că, s-au urmărit
aspectele de identificare a faptelor periculoase pentru fiinţa umană, la nivel internaţional care afectează
averea, demnitatea şi sănătatea, având un rol degradant, imoral, de estompare sau de anihilare a
atributelor fundamentale ale individului. În acest mod, s-au denunţat fenomenele care atentau la bunele
moravuri, la simţirea şi gândirea concordantă cu natura umană, urmărindu-se o reformă prin care să se
identifice modelul comportamental ideal, prin instituirea unor legi cu o sferă de aplicare internaţională,
realizându-se visul al umanităţii de a organiza un stat al dreptăţii.
Secţiunea a 3-a. Semnificaţia teoriilor enunţate de R. Garofalo
§1. Aprecieri. Deşi a fost exponentul primar al criminologiei, prin inventarea termenului şi
structurarea domeniului de cercetare, Raffaele Garofalo nu a dobândit gloria precursorilor săi. Ca
promotor al cercetării fiecărui criminal în parte, studiile sale oferă mărturii neîndoielnice că s-a ridicat
împotriva efectelor nocive ale crimei, prin sublinierea importanţei moralei, religiei şi a pedepsei asupra
comportamentului individual. În elaborarea studiilor de antropologie, sociologie şi filosofie a fost negat
determinismului natural şi s-a afirmat opoziţia faţă de constrângerile individului afirmându-se
necesitatea adoptării măsurilor sociale de protecţie şi de prevenire a delincvenţei, Garofalo, elaborând
procedee şi reguli pentru identificarea cauzelor criminalităţii.
§2. Critici. Deşi studiile elaborate de Garofalo permit evidenţierea unor factori esenţiali privind
delicvenţa, numărul limitat de opţiuni pe care îl propune nu permite explicarea completă a cauzelor
infracţionalităţii. Autorul nu acordă semnificaţie factorilor educativi sau celor culturali, poziţia
fatalismului, fără perspective asupra destinului criminalului care avea ca remediu doar condamnarea la
moarte, a constituit o modalitate de menţinere a delincvenţei în societate. Enrico Ferri, a criticat
principiile garofaliene, referitoare la importanţa religiei în modelarea comportamentului uman şi în ceea
ce priveşte rolul mizeriei şi al lipsei de instrucţie populară asupra comportamentului criminalului.
Criteriile fixate de Garofalo, privind identificarea cauzalităţii criminalităţii sunt incerte, cuprinzând
confuzia dintre factorii individuali (dependenţi) şi cei sociali (independenţi), reducând valoarea
factorilor sociali în determinarea apariţiei delictelor. Chiar dacă se declară apărători ai operei corifeilor
criminologiei, cei mai mulţi cercetători au o atitudine critică, faţă de eliminarea criminalilor, prin
pedeapsa cu moartea şi a inadvertenţelor existente în opera acestora.
Recomandări bibliografice
În gândirea juridică au existat preocupări pentru reevaluarea corifeilor criminologiei, în legătură cu
relevarea primatului şi esenţei criminologiei. În funcţie de atitudinea politică a gânditorilor, conţinutul
judecăţilor despre opera acestora a fost diferit. Printre lucrările în care se indică valoarea sau criticile
studiilor lui R. Garofalo se numără: J. Pinatel, Traite de Droit penal et Criminologie, Ed. Dalloz, 1963.
Conţinutul operei lui Garofalo este prezentat şi de: I. Gheorghiu-Brădet, Criminalogia generală
românească, Editura Tipocrat Braşovia, 1993: I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura All
Bucureşti, 1994; V. Cioclei,Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998; I. Tănăsescu, C.
Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; Gabriel Tănăsescu,
Criminologie analitică, Editura Universitaria, Craiova, 2004; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu,
Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007. Preocupat de filosofia pedepsei, Garofalo a
considerat că, există posibilitatea reformării comportamentului prin pedeapsă fără a se ajunge la
distrugerea individului. Pedeapsa trebuie să aibă reguli precise, în stabilirea raportului dintre individ şi
stat, urmând a se asigura condiţii potrivite de executare, care să nu înjosească fiinţa umană. Faptul că, nu
toţi oamenii au capacitatea de a se abţine să comită crime, nu înseamnă că, toţi criminalii au rupt
legătura cu umanitatea. Pedeapsa nu trebuie să aibă un caracter formal, indecent, reformarea individului
urmând să vizeze doar ceea ce este posibil. Individul îşi dobândeşte libertatea doar atunci când capătă
stăpânire asupra propriilor reacţii la stimulii externi prin realizarea unităţii acceptate social, între faptele
comise şi pedepsele aplicate pentru reformarea sa. Dacă actul criminal este conştientizat sub aspectul
efectelor prejudiciabile, atunci şi pedeapsa aplicată, prin limitele şi forma de executare, trebuie să
determine reeducarea individului. Deşi pedeapsa este măsura cea mai rea, totuşi este singura aptă să
menţină structura morală a lumii.
Teoriile psiho-sociale
Criminologia etiologică cuprinde printre teoriile care vizează cauzele producerii crimei şi metoda
identificării acestora, teoriile psiho-sociale. Conţinutul acestor teorii constă în, analiza cauzelor
determinabile privind crima, având ca origine factorii sociali implicaţi. Crima este înţeleasă ca sumă a
proceselor psihice individuale (care se dezvoltă în timp) şi a cauzelor sociale generale, există în viaţa
socială. Crima, apare ca atribut al unor cauze, înţelese atât sub aspectul proceselor mentale individuale,
cât şi a cauzelor independente de individ (opozabile doar societăţii). Stările şi procesele mentale nu ar
determina prin simpla lor prezenţă crima, dacă nu ar fi impuse de cauzele sociale (de mediu), după cum
nici existenţa cauzelor sociale nu ar genera crima, în absenţa relaţiei cu starea psihică a individului.
Factorii de mediu şi cei sociali modelează caracteristicile comportamentale ale individului, tendinţele
dezvoltării unei trăsături comportamentale speciale, într-un mediu social concret.
Secţiunea 1. Teoria asociaţiilor diferenţiate
§1. Caracteristici. Teoria asociaţiilor diferenţiale impune înţelegerea fenomenului criminal, prin
argumentul că, orice delincvenţă are o cauză identificabilă, iar dacă nu există delincvenţă nu va fi
identificată nici o cauză. Crima viciază convieţuirea în societate, dar se realizează prin acţiune sau
omisiune în baza unei cauze, a unui temei identificabil. Orice crimă este plasată într-un context social în
care regulile comportamentale sunt cunoscute, respectate şi urmate de grupuri mari de persoane, cu
excepţia criminalului şi a complicilor, care încalcă regulile de comportament, pentru a-şi apăra interesele
sau pentru a impune regulile private, speciale.
§2. Edwin Sutherland. Criminologul american Edwin Sutherland, profesor la Universitatea din
Indiana, în lucrarea „Principii de criminologie” (1934), a formulat „teoria asociaţiilor diferenţiate”,
definind etiologia crimei, prin existenţa cauzei determinante, în sensul că, acolo unde nu există crimă,
cauza va fi absentă. Crima şi cauza sunt strâns legate, deoarece, nu se poate dovedi existenţa unei cauze
decât verificându-se dacă actul criminal a fost executat.
2.1. Abordarea actului criminal individual. Investigarea actului criminal individual presupune
cunoaşterea condiţiilor generale de viaţă, care exercită o influenţă deosebită în producerea activităţii
(aceste elemente sunt de natură genetică sau provin prin învăţarea de la alte persoane) şi cunoaşterea
concretă a condiţiilor existente în momentul producerii crimei.
A. Cunoaşterea condiţiilor generale de viaţă ale delincventului. Înseamnă cercetarea în amănunt a
comportamentului acestuia practicat, anterior producerii crimei, în conformitate cu zestrea sa biologică,
cu regulile formulate de el însuşi sau cu regulile învăţate de la alţii, după cum a înţeles totuşi, să trăiască.
1. Elementele genetice. Comportamentul delincventului are o bază biologică impusă de codificarea
genetică, unică şi stabilă, care nu prezintă variaţii. Influenţa genetică se regăseşte în dobândirea unui
defect genetic sau a unei abilităţi specifice unui delincvent, actul natural de reproducere umană facilitând
dinamismul inepuizabil al acestei posibilităţi care transcende posibilul şi realul, şi nu este aservită nici
unei forme de intervenţie socială.
2. Elementele istorice. Istoria vieţii delincventului selectează trăsăturile comportamentale
pregnante, care vor determina voinţa criminală, sub influenţa factorilor de mediu şi a celor sociali,
orientarea mobilului şi a scopurilor activităţii spre delicte, fiind impusă de necesitatea realizării
intereselor şi suportarea consecinţelor defavorabile. Regula asociaţiilor diferenţiate presupune că, orice
criminal are ca model comportamental doar un alt criminal şi nu modele anticriminale. În acest sens,
devine hotărâtor dacă delincventul alege între modelul criminal, pe care îl cunoaşte şi îl acceptă sau
modul corect de realizare a unei acţiuni. Acceptarea regulilor ce constituie premisele convieţuirii are
semnificaţie socială, deoarece nu este indiferent dacă o persoană desfăşoară o activitate utilă şi legală,
pentru a-şi realiza interesele sau acestea sunt îndeplinite printr-o infracţiune.
3. Elementele învăţate. Regulile sociale sunt transmise de generaţiile anterioare, care le-au conceput
şi respectat, astfel că, orice comportament criminal este învăţat, deşi natura acestuia are un caracter unic,
cu desăvârşire individual. Evenimentele individuale nu se subsumează unor regularităţi generale,
deoarece criminalul se pregăteşte special pentru comiterea crimei, ca act individual. Existenţa
eventualelor înclinaţii spre agresivitate, a unui suport biologic şi psihic rezistent, nu sunt suficiente fără
efortul de a înţelege şi a adopta regulile speciale de orientare a aptitudinilor, de realizare a unui mobil, de
adaptare a înclinaţiilor pentru asimilarea şi întărirea unor procedee sau tehnici de realizare a crimei. Este
posibil ca un comportament criminal să fie realizat şi prin simpla imitaţie, însă acest lucru se produce
doar dacă individul manifestă înclinaţii şi este predispus pentru un astfel de comportament. Nu există
infracţiune pură, care să nu imite formele cunoscute de infractor, prin evaluarea faptelor vechi.
Indiferent de modalitatea aleasă, infracţiunea este o reflectare conştientă sau inconştientă a altor fapte
similare, selectate, prin raportarea la condiţiile concrete. Conformitatea cu faptele altor infractori nu
trebuie să fie exterioară, ci de esenţă, în sensul că, fapta nu este copiată, ci este trecută prin sensibilitatea
infractorului, prin trăirile acestuia, înainte de a deveni realitate. Până când individul îşi va forma modul
personal de operare, care se bazează pe gândirea sa, va fi nevoit să-şi aleagă modelul acţional.
B. Condiţiile existente în momentul producerii crimei. Tendinţele comportamentale criminale,
manifestate de delincvent, pentru a-şi realiza interesele, motivaţia acestora, pot determina provocarea
crimei, doar dacă există o anumită conjunctură de condiţii sau împrejurări favorabile realizării crimei.
Complexul de elemente obiective favorabile, constituie temeiul declanşării crimei, dacă delicventul este
predispus la un comportament criminal. Rezultă că, fiecare crimă este comisă de un individ predispus la
un astfel de comportament, dar numai în cazul existenţei unor condiţii favorabile producerii actului
criminal. Înclinaţiile şi deprinderile derivate din ereditate funcţionează în armonie cu condiţiile
favorizabile existente în momentul comiterii crimei,
2.2. Abordarea fenomenului infracţional colectiv. Grupurile de delincvenţi se supun unei structuri
de comandă şi unui canon de reguli specifice, diferite de regulile generale impuse de societate. Indivizii
sunt pregătiţi pentru viaţă în mod asemănător, de aceea orice delict este sancţionat aproape identic ori de
câte ori este identificat. Activitatea criminală având un caracter participativ, impune ca, înţelegerea
indivizilor să fie totală, în sensul că, fiecare criminal urmăreşte să fie criminal alături de ceilalţi
criminali. Participaţia reprezintă un proces complex, deoarece trebuie să se ajungă la omogenitate între
perceperea semnificaţiei crimei, de către fiecare participant, şi uniformitatea actelor care asigură
realizarea faptei. Abordarea fenomenului infracţional colectiv necesită identitatea acţională a
participanţilor, pentru a se asigura structura unitară a actului criminal.
2.3. Variabilitatea asociaţiilor diferenţiate.Absenţa modelului anti-criminal, în momentul realizării
delictului, determină existenţa unor „asociaţii diferenţiate”, a căror structură este variabilă, în ceea ce
priveşte intensitatea, durata, frecvenţa, înţelegerea şi complexitatea. Indicele ratei criminalităţii depinde
de modul de organizare a grupurilor sociale, în sensul că, o parte sunt organizate în vederea comiterii
infracţiunilor, iar o altă parte sunt organizate pentru a preîntâmpina producerea delictelor. Absenţa
modelului anti-criminal face ca rata criminalităţii să crească, necesitatea organizării diferenţiate a
grupurilor fiind evidentă.
§3. Scrieri. E. Sutherland a scris: „Criminologie” (1924); „Principii de criminologie (1955).
§1. Caracteristici. Termenul de „anomie” are mai multe înţelesuri: etimologic, anomia înseamnă
dezorganizarea socială, în sensul de absenţă a normelor, regulilor, a legilor într-o anumită perioadă,
precum şi diminuarea puterii de constrângere a acestora. Conceptul a fost introdus în sociologie de J.M.
Guyau (1885), cu sensul de identificare şi individualizare a tuturor regulilor morale şi de credinţă.
Durkheim (1893) i-a modificat sensul, stabilind că, aceasta indică absenţa temporară a reglementărilor
sociale concrete, apte să asigure stabilitatea socială, iar în cazul suicidului, anomia are sensul de absenţă
a determinării şi limitării dorinţelor şi scopurilor individului, care generează conflicte. În interpretarea
sociologilor americani T. Parsons şi R.K. Merton (1930), anomia reprezintă situaţia concretă în care
individul, lipsit de posibilitatea de a realiza scopul impus de cultura acceptată de o anumită societate, va
intra în contradicţie cu aceasta săvârşind delicte. L. Strole a stabilit criteriile de măsurare a anomiei
sociale, prin raportarea la atitudinile pesimiste, fataliste ale indivizilor, deoarece nu există posibilitatea
obiectivă de apreciere a direcţiei de orientare a societăţii umane.
§2. Robert K. Merton. Sociologul american Robert K. Merton, profesor la Universitatea Harvard, ca
membru al Şcolii sociologice structuralist – funcţionaliste, în lucrarea „Structura socială şi anomia”
(1949), a definit anomia ca fiind o stare în care legile, normele, regulile şi prescripţiile sociale nu mai
produc efectele imperative, restrictive determinând respingerea şi contrazicerea acestora, prin
comportamentele inconsecvente, arbitrare, contradictorii şi delictuale. Condiţia de bază a înlăturării
criminalităţii constă în stabilirea structurii sociale, care trebuie să corespundă unor condiţii minime de
moralitate. Această cerinţă se bazează pe faptul că, temeiurile unei societăţi stabile sunt valabile şi
pentru interesele fiecărui individ în parte. Absenţa sau slăbirea puterii normelor sociale determină
apariţia contradicţiilor, în sensul că, individul care a sesizat starea de slăbire a normelor, va încerca să-şi
satisfacă interesele prin încălcarea regulilor, a principiilor morale, prin indisciplină. În mod normal,
societatea respinge acţiunile imorale, iar legile şi normele propuse limitează sau înlătură consecinţele
negative ale acestora. În cazul în care societatea îşi diminuează forţa de stabilizare, ca urmare a reducerii
puterii normelor legale, nu mai există nicio limitare pentru indivizii care urmăresc să-şi realizeze
interesele prin fapte ilicite. Integrarea intereselor individuale în cele colective dispare, iar dezorganizarea
socială produce haosul social, vidul de lege. Individul care respectă valorile sociale şi adoptă mijloacele
legale pentru a realiza scopul propus, deşi nu va reuşi să obţină un rezultat pozitiv, nu va recurge la
metode şi mijloace ilicite, deoarece nu concepe să încalce regulile şi normele morale, fapt care îl
determină să se retragă, să se marginalizeze social (retreatism), să nu mai acţioneze (alcoolicii,
cerşetorii, drogaţii).
2.1. Abordarea contradicţiilor între scopurile individuale şi mijloacele ilegale de realizare a
acestora, din cauza culturii inadecvate. Structura contradicţiilor dintre scopurile individuale, urmărite
şi scopurile sociale, impuse, variază în funcţie de calităţile individuale, determinate de gradul de cultură.
Conduita indivizilor se regăseşte în acelaşi plan social, iar contradicţia dintre scopurile urmărite şi
puterea normelor sociale este mai puternică sau mai slabă, în funcţie de tăria solicitării, de rezistenţa sau
de acceptarea manifestată de societate. Orice acţiune individuală dezvăluie, prin modul cum a fost
concepută şi executată, gradul de cultură al individului şi conflictul cu nivelul de cultură degajat de
mediul social. Cultura criminalului, ca stare mentală reprezintă înclinaţia acestuia de a se raporta sau de
a reacţiona numai într-un anumit mod, în circumstanţele concrete, oferite de mediul social. Principalul
ţel al delincventului este acela de a dobândi, prin orice mijloace (chiar şi de natură criminală), în orice
fază istorică ale societăţii, foloase proprii, manifestându-se în limitele culturii oferite de mediul social
ambiental. Faţă de caracterul ireiterativ al crimei (nu se poate analiza unicitatea crimei într-o alta
prezentă), rezultă că, evoluţia criminalităţii se află în strânsă legătură cu reducerea rolului social,
educativ al culturii. Orice schimbare a raporturilor individului cu societatea depinde, printre altele, de
evoluţia culturii, de felul în care individul sau grupul de indivizi înţelege şi îşi adaptează
comportamentul la regulile impuse de familie, la cele stabilite de societate, respectarea acestora fiind
urmărită de instituţiile şi organele statale (justiţia, învăţământul, structurile economice), în explicarea
ritualismului comportamental, se apreciază că, individul respectă normele impuse, în sensul utilizării
mijloacelor licite de acţiune însă coboară nivelul scopurilor urmărite, pentru ca acestea să fie realizate
uşor. Dacă familia nu exercită un control total asupra tuturor membrilor, dacă nu impune un sistem de
constrângere, pentru a limita ,,în faşă” orice încercare de abatere, se ajunge la contradicţii şi la
consecinţe prejudiciabile pentru membrii aceleaşi familii. Pe lângă anomia socială, care presupune că,
normele sociale, deşi sunt subsumate în mod conştient de indivizii care provin din clasele mijlocii,
totuşi, nu sunt respectate în mod voit de aceştia, intervine şi anomia familială, ca formă a lipsei de
control al comportamentului membrilor unei familii, cât şi a „absenţei consensului”, privind urmărirea şi
realizarea din mijloace legale a intereselor.
2.2. Abordarea dependenţei criminalităţii faţă de structura socială. Structura şi stabilitatea
socială constituie cadrul pentru asigurarea exercitării libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale
indivizilor. Anomia reprezintă reversul stabilităţii sociale, întrucât societatea nu a dispus la momentul
oportun de procedee şi mijloace adecvate care să salveze aparenţa de putere şi să garanteze valorile
sociale. Realitatea socială are o structură determinată, iar cunoaşterea condiţiilor de apariţie a
criminalităţii necesită adoptarea de către stat a unor metode de decizie, care să consolideze puterea
normelor în toate sferele sociale, pentru ca să se anihileze cauzele care produc crima. Evoluţia
criminalităţii trece prin diferite faze, care depind de planul structural al societăţii, orice evoluţie a crimei
fiind rezultatul reducerii puterii normelor sociale şi a legilor. Dacă în ceea ce priveşte delincventa
obişnuită se apreciază că poate să fie combătută cu ajutorul utilizării metodei de reorganizare a
instituţiilor şi tradiţiilor existente (reducând sărăcia, bolile, conflictele), delincventa ocazională, poate să
fie redusă deja prin evitarea contradicţiilor care intervin între norme, fapt care determină reducerea
intereselor individuale opuse.
2.3. Scrieri. Robert K. Merton a scris: „Structura socială şi anomia” (1949); „Teoria socială şi
structura socială” (1957).
§3. R.A. Cloward şi L.E. Ohlin, au apreciat că, marginalizarea individului (retreatism) este
rezultatul eşecului de a atinge scopurile urmărite, prin folosirea unor mijloace licite, la care nu poate
ajunge până nu recurge la asimilări culturale. Absenţa veniturilor stabile, culturii, determină participarea
individului la activităţi periculoase, pentru care nu are pregătirea necesară, fapt care îl împiedică să
acceadă în rangurile sociale. Deşi individul este interesat de evoluţia socială, din cauza situaţiei
economice, a structurii psihice, apreciază că, destinul său este pecetluit şi se retrage din viaţa socială,
deoarece previziunile nu-i permit să profite de conjuncturi favorabile. Cunoaşterea determinismelor
sociale, pentru unele categorii de indivizi, este de natură subiectivă, astfel că aceştia se retrag şi lasă pe
alţii să aleagă conjuncturile favorabile.
Secţiunea a 4-a. Teoria angajamentului
§1. Caracteristici. Teoria angajamentului desemnează obligaţiile multiple pe care le asumă, din
proprie iniţiativă, individul, privind respectarea legilor şi normelor sociale, pentru a beneficia de
ordonarea cauzală a evenimentelor, astfel încât, să obţină ceea ce-l interesează. În acest mod, se ajunge
la înţelegerea, acceptarea şi respectarea normelor şi legilor de către fiecare individ, manifestarea în
practică a activitaţii sociale fiind de natură să satisfacă respectul general faţă de lege. Reversul îl
constituie numeroasele tentaţii la care este supus individul „neangajat în angrenajul social” şi care, fiind
lipsit de asumarea unor obligaţii faţă de societate, pentru că nu are nimic de apărat sau de păstrat, va
săvârşi delicte. Rezultă că, tipul de comportament pe care-l oferă fiecare individ în parte este diferit în
finalitate şi cuprinde existenţa sau absenţa angajamentului de a respecta normele sociale. Individul, este
supus intersectării de conflicte privind nevoia realizării intereselor şi obligaţia socială de respectare a
normelor de conduită socială. Angajamentul respectării legilor trebuie contractat în finalitatea lui simplă
prin realizarea acţiunilor de susţinere permanentă a legii. Descoperirea contradicţiilor existente între
încercarea de menţinere a aparenţei respectării legii, care oferă avantaje considerabile individului şi
săvârşirea infracţiunii pentru satisfacerea propriilor impulsuri, va determina pierderea acestor avantaje.
§2. Horward S. Becker. Sociologul american Horward S. Becker, în lucrarea „Outsiders” - „Cei din
afara” (1963), dezvoltă o nouă înţelegere a fenomenului criminalităţii şi o nouă atitudine faţă de
responsabilitatea individuală şi cea socială. Esenţa teoriei interacţioniste, elaborată în cadrul
criminologiei reacţiei sociale, constă în implicarea responsabilităţii structurilor societăţii pentru evitarea
producerii criminalităţii. Această teorie este integrată şi în criminologia dinamică, prin dezvăluirea
sursei executării actului criminal (teoria angajamentului) şi a accentului pe necesitatea identificării şi
explicării cauzelor criminalităţii (etiologia crimei). Se acordă astfel, un interes sporit procesului
descoperirii cauzelor care determină trecerea la realizarea actului prin intermediul căruia, delictul
conceput poate fi realizat în mod concret. Natura determinării indivizilor să comită crime este explicată
de lipsa oricărui angajament luat faţă de societate, de absenţa oricărei constrângeri benevole, în alegerea
principiului de respectare a legilor. Individul care s-a angajat social va dobândi un interes personal, în
evaluarea propriului comportament, concentrăndu-se asupra necesităţii de a respecta legea, cât şi asupra
a ceea ce va obţine pe baza respectării acestui principiu. Fiecare persoană face o alegere între a realiza
angajamentul social sau a evita un astfel de angajament, situaţie în care produce temeiuri greşite, iar
rezultatele faptelor vor intra în conflict cu legea. Acest comportament trebuie să fie abandonat sau
revizuit, pentru a nu deveni agresiv şi implicit pentru a nu fi sancţionabil.
2.1. Abordarea evoluţiei efective a comportamentului individului angajat social. Angajamentul
adoptat de individ, având ca obiectiv respectarea restricţiilor şi imperativelor impuse de normele sociale
şi de legea penală, poate restrânge, în unele limite, libertatea individului, fără să afecteze ideea de
egalitate. Individul trebuie să aibă capacitatea şi coerenţa comportamentală, de a evalua fenomenele şi
consecinţele, care derivă din nerespectarea legilor. Comportamentul lipsit de angajament social devine
incompatibil cu necesitatea ocrotirii de către societate, acesta intrând în conflict cu normele legale.
Existenţa şi respectarea angajamentului influenţează decisiv modalitatea optimă de a profita de
beneficiile oferite de societate.
2.2. Abordarea conflictelor existente între tehnicile individuale de neutralizare şi exigenţele
sociale. Individul, care a evitat angajarea în respectarea normelor sociale, caută să-şi justifice
impulsurile şi actele infracţionale, folosind anumite „tehnici de neutralizare”, de justificare a evitării
exigenţelor impuse prin norme şi prescripţii sociale şi, implicit, de aprobare a actelor infracţionale. Pe
baza acestor consideraţii, Becker susţine că, în anumite situaţii, delincventul îşi elaborează, prin
intermediul unei permanente raportări critice, adevărate tehnici de neutralizare a judecăţii sociale, de
contracarare şi de contrazicere a acesteia. Criteriile de delimitare a tehnicilor de neutralizare constau în
acordarea importanţei justificărilor privind: descărcarea de responsabilitate; inexistenţa prejudiciului;
socializarea agresivităţii; întoarcerea condamnării şi abandonarea restricţiilor sociale, astfel:
- argumentul socializării agresivităţii este utilizat de delincvent pentru a justifica exclusivitatea
folosită în cazurile de salvare a moralităţii (prin eradicarea homosexualităţii) şi de restabilire a dreptăţii
(prin pedepsirea greşelilor educatorului). Delincventul porneşte de la presupoziţia că, structura socială se
menţine doar dacă, în orice conflict, este apărat modelul social ideal, prin acte de pedepsire a indivizilor
rebeli, opozanţi ai viziunii dominante, pentru a fi obligaţi să se supună normelor şi interdicţiilor sociale,
care au aprobarea întregii societăţi;
- argumentul întoarcerii condamnării, înseamnă că, delincventul are dreptul să-şi facă singur
dreptate, prin pedepsirea celui care l-a condamnat, deoarece a suferit o nedreptate din partea acestuia,
fiind corupt sau impostor. Când vătămarea intereselor delincventului s-a produs ca urmare a adoptării
mijloacelor de constrângere, de către persoane considerate ipocrite, care nu au calitatea morală de a
exercita actul de justiţie, pedepsirea judecătorilor vinovaţi, reprezintă o justificare a săvârşirii infracţiunii
de către delincvenţi;
- argumentul descărcării de responsabilitate, furnizează concepţia delincventului, care, în realizarea
unei activităţi sociale, se simte condus de evenimente, astfel că, propria sa experienţă şi încercările sale
de a se opune rămân fără niciun rezultat. Aceasta înseamnă că, atitudinile delincventului sunt în
contradicţie cu consecinţele actelor sociale, fapt care justifică inadaptarea la regulile sociale şi,
aprecierea că, acesta este „descărcat de responsabilitate”. Comportamentul delincventului, derivând din
stări obiective, devine incompatibil cu exigenţele sociale impuse de cerinţa obiectivităţi, care anulează
eventuala capacitate de opoziţie a individului;
- argumentul inexistenţei prejudiciului, justifică faptele infracţionale, în sensul că, delictele nu
lezează normele sociale, ci doar interesele unor indivizi sau a unor grupări, astfel că intervenţia
sancţionatorie a societăţii este nejustificată (lupta între bande). Delincventul apreciază că, faţă de limita
de raportare a întinderii şi a felului prejudicierii, poate să fie eliminat sau neglijat de societate, astfel
încât, pentru o faptă lipsită de finalitate prejudiciabilă, reacţia socială este nejustificată;
- argumentul abandonării restricţiilor sociale, înseamnă pentru delincvent, neglijarea normelor şi
legilor, care restricţionează comportamentul delincvenţial şi acordarea unei semnificaţii regulilor care
pretind implicarea indivizilor asociaţi într-un grup. Cea mai importantă sarcină a delincventului constă
în a explica felul în care acţionează în cadrul grupului, ca mod de reprezentare a loialităţii şi mai puţin de
a se încadra în regulile constitutive ale comportamentului social. Comportamentul delincventului este
condiţionat de coeziunea grupului delincvenţial căruia îi aparţine, mândria de a face parte din aceaşi
grupare generând dispoziţia de a abandona restricţiile sociale.
2.3. Scrieri. Horward S. Becker a scris: „Outsiders” (1963).
Subtitlul II. Criminologia dinamică (a actului)
Crima constituie o activitate închisă, care porneşte de la cauze-factori, la persoana criminalului, la
realizarea actului şi la consecinţele sociale. Punerea accentului pe structura mecanismelor şi a
proceselor, care realizează trecerea la actul criminal, revine domeniului criminologiei dinamice. În
opoziţie cu teoriile prin care se identificau cauzele care predeterminau actul criminal, teoria trecerii la
actul criminal, se implică în identificarea proceselor care însoţesc această trecere, precum şi în procesele
care explică actul criminal. Dacă se pot indica exact fenomenele posibile, care se produc prin trecerea la
actul criminal, va deveni uşor de explicat realizarea actului în sine. Când se acţionează în mod
determinat se observă intervenţia fenomenelor determinate. Semnificaţia crimei nu este altceva decât
suma actelor concrete, implicate în execuţia operaţiilor criminale, compusă din două faze: prima,
constând în trecerea la act (faza secundară, pregătitoare, complementară) şi secunda, constând în
realizarea actului criminal (faza principală, finală).
Criminologia analitică
Capitolul I. Obiectul criminologiei analitice
Prin libertatea deciziilor adoptate de criminal, prin alegerea între diferitele comportamente posibile,
în cadrul raporturilor şi relaţiilor cu societatea, norma legală trebuie să instituie nu numai o negare totală
a atitudinilor prejudiciabile social prin înlăturarea „complotului tăcerii” asupra efectelor criminalităţii,
dar să reducă şi să înlăture efectele acesteia, dacă, deşi există legi, se constată că, se măreşte numărul
criminalilor, înseamnă că, atât condiţiile care însoţesc şi determină aplicarea legilor, cât şi pedeapsa
crimei, nu sunt potrivite şi trebuie schimbate. Crima nu poate să fie concepută, iar criminalul nu poate fi
înţeles în afara raporturilor criminalului cu societatea. Teoriile criminologice cuprind eşecul soluţiilor
încercate în practica socială, dar îşi asumă rolul de conservare a libertăţilor umane, cât şi de catalizator al
apărării individului de tendinţele recidivării. Expunerea tezelor criminalităţii reprezintă un act dificil,
pentru că, faptele sociale nu pot să fie experimentate. Deşi existenţa umană separă şi distinge fiecare
lucru sau acţiune, totuşi individul este preocupat de înlăturarea crimei prin abţinerea de a comite acte
necontrolate de raţiune.
Conceptul de criminologie analitică4, presupune urmărirea scopurilor practice care se manifestă într-
un cadru social specific crimei susţinut de indivizi în mod conştient sau inconştient. Deoarece biologic
nu este posibil înlăturarea agresivităţii umane, se impune instituirea agresivităţii legislative, a majorităţii
împotriva minorităţii victimizate, în sensul elaborării unor norme exigente împotriva criminalilor, dar şi
pentru asigurarea de către stat a condiţiilor socio-economice apte să elimine comportamentul criminal.
Necesitatea schimbării orientării predominante a criminologiei este evidentă, deoarece, în viaţa socială,
idealismul politic sau cel religios sacrifică viitorul omenirii. Crima depinde în general de condiţiile
sociale şi de stările de fapt existente. Dumnezeu, ca subiect al devoţiunii, are o atitudine dureros de
corectă: invită omul la adulaţie, dar îi lasă independenţa acţională care poate deveni imorală. Statul, ca
instrument al existenţei sociale, creează cadrul pentru asigurarea libertăţilor şi drepturilor umane
fundamentale, dar, concepe existenţa, nu ca pe un dat, ci ca o devenire, pedepsind pe criminal. Individul,
ca purtător al experienţei personale, comite fapta şi apoi invocă mila pentru a fi absolvit de păcat,
aşteptând clemenţa legii pentru a nu suferi o condamnare dură. În cadrul societăţii individul are
posibilitatea să-şi reformeze comportamentul, acceptând exigenţa legii sau să I se reformeze prin forţa
legii atitudinale. Afirmând, prin realizare, crima şi, contestând-o prin negarea pedepsei, criminalul are un
raport cu un tip de realitate vătămătoare, atât social (societatea lezată), cât şi particular (victima lezată).
Criminalul nu trăieşte o subiectivitate pură, prentru a i se acorda toate libertăţile fără restricţii sau
4
G. Tănăsescu, Criminologie analitică, Ed. Universitaria, Craiova, 2004, p. 247.
obligaţii, ci reprezintă o entitate specială pentru societate. În orice realitate socială imperfectă
(perfecţiunea socială existând doar în mod utopic), criminalul este legat de societate, astfel încât, chiar
dacă ar fi legat de un stâlp, iar el s-ar închide în sine însuşi, este strâns legat de societate. Legea prezumă
cunoaşterea realităţii sociale dar impune şi probarea cunoaşterii prin actul sau fapta comisă de individ.
Criminologia analitică este definită de factorii : biologici (raţiune, voinţă, afectivitate); sociali
(economic, politic, religios) şi conjuncturali. Dezacordul intervenit între individul criminal şi societate
este explicat de gravitatea pericolului indus în societate, deoarece, imitarea posibilităţilor de cunoaştere a
crimei, nu înseamnă şi limitarea comiterii crimelor, cunoaşterea acestora fiind determinată de integrarea
crimelor într-un cadru concret al unei existenţe particulare. Înlăturând confuzia dintre determinism şi
fatalitatea producerii crimei regăsim elementele concrete, ordonate ale realizării în timp a crimei, având
un specific pentru fiecare procedeu şi situaţie în parte. Legile cauzale, legile probabilităţii, ale
regularităţii şi legile evoluţiei fenomenului criminal contrazic principiul remodelării lumii prin forţa
intelectului. Studiul crimei indică descrierea experienţei criminalului după vârstă, sex, grad de cultură,
grupări criminale primare şi secundare, mediul profesional, recidivism, tinzând la stabilirea unei
tipologii de realizare a crimei şi implicit, de realizare a unui model statistic de comportament criminal.
Modul individual de comitere a crimei este caracterizat prin ipoteza că elaborarea şi executarea acesteia
operează prin imputări individuale fiind grevată de costul social. Criminalii sunt inegali între ei, puterea
acestora de a „inova” fiind legată de puterea de concentrare şi de acţiune. Imaginaţia inventează fapte
care devin drame noi, „gruparea criminală”, ca societate închisă, formând un mediu social inedit a cărei
structura este asemănătoare celei din ordinea socială (repartizarea sarcinilor pentru realizarea crimei
devenind conştientă). Crima în cadrul grupării necesită acceptarea de către individ a moralei orientată
spre infracţional, fiind şi rezultatul concepţiei arbitrare a justiţiei faţă de fenomenul criminal. Integrarea
în structura criminală depinde de concepţia acestuia, de avantajul obţinut de organizaţie, dar şi de
capacitatea statului de a-şi exercita atribuţia de control şi de restabilire a ordinii. Crima se defineşte
printr-o reacţie directă a individului faţă de un alt individ, faţă de colectivitate criminalul urmărind
supunerea victimei în cadrul conflictului, deoarece victima apără interese contrare, manifestând ostilitate
şi rezistenţă, provocând reacţii de menţinere a unui mod de comportament agresiv faţă de criminal.
Asimilarea agresivităţii de către criminal şi exercitarea rezistenţei împotriva agresivităţii, comportă
relaţii sociale deosebite reduse la adaptarea criminalului şi a victimei la o atitudine forţată. Criminalii nu
pot trăi decât într-un univers închis, conflictele cu victima dobândind o importanţă excesivă deoarece
reprezintă modalitatea în care îşi manifestă capacitatea intelectivă şi acţională fără ca ororile crimei să-i
afecteze sensibilitatea.
Crimele identificate în diferite cicluri în perioade scurte sau lungi, exercită o influenţă deosebită
asupra politicii penale, legislative şi sociale, în sensul că stabilizează pedepsele privind faptele
considerate infracţiuni şi comportamentul responsabil pentru actele comise. Prin lege se instituie acele
măsuri care să reducă sau să excludă violenţa, în sensul eliminării comportamentului imoral şi a
fluctuaţiilor ciclice ale acestuia. Criminologia analitică indică posibilitatea evaluării stadiilor, sistemelor
şi structurilor criminale, raporturilor dintre perioadele de creştere şi scădere a crimelor care se extind
asupra structurilor sociale. Perioada de creştere a numărului infracţiunilor reprezintă o împrejurare
deosebită faţă de care instituţiile statului trebuie să îndeplinească funcţii şi să adopte măsuri preventive
fundamentale. Stabilirea tipurilor infracţionale se face printr-o analiză funcţională, astfel încât să fie
cunoscute în practica folosirii mijloacelor de combatere a criminalităţii. Tipurile de criminalitate sunt
inegale şi cresc sau descresc, fiind dependente de grupurile de infractori influenţate de capacităţile
practice care atribuie fiecărui individ o cunoaştere implicită a condiţiilor de acţiune. Criminalitatea este
alcătuită din sectoare active în care se concentrează elemente de noutate acţională a căror acumulare se
propagă spre sectoarele relativ pasive. Metoda de decizie, precum şi reacţiile concrete sunt suficiente
pentru a califica infractorul, ca fiind o persoană activă sau pasivă. Capacitatea practică individuală
produce efecte de dominaţie a membrilor grupului infracţional sau de influenţă, fără dominaţie (ca
urmare a imitaţiei unui prototip acţional), efecte de subordonare (care au un caracter temporar, existând
doar pe durata succesiunii inegalităţilor şi a conflictelor în cadrul grupului). Conflictele intervenite în
cadrul experienţei agresionale sunt esenţiale pentru identificarea unei stări infracţionale staţionară,
progresivă sau regresivă prin raportarea la capacitatea individului de adaptare a rutinei şi dibăciei
acţionale la condiţiile de mediu, oricare ar fi modul de realizare a crimei. Activitatea criminală poate să
fie individuală sau colectivă, însă rezultatul acesteia este verificat sub aspectul imputărilor individuale
sau colective. Elaborată pe principiul castelor sau a grupului închis, organizaţia criminală instituie un
model care se potriveşte şi se limitează la domeniul infracţional „tradiţional” ceea ce contează în cazul
grupului, fiind ca prin actul comis să se ajungă la realizarea scopului infracţional.
Subcapitolul I.
Definiţia şi obiectul criminologiei analitice
Conceptul de criminologie analitică reprezintă o manieră de abordare a aspectelor metodologice, de
interpretare a problemelor criminologice tradiţionale, a semnificaţiei conceptelor în noua conjunctură
social-economică şi politică a lumii (referitoare la structura efectivă a crimei şi statutul participanţilor),
de definire a atitudinii statului în orientarea identificării şi eradicării fenomenului criminal, de raportare
a tezelor criminologice la rolul personalităţii criminale în cadrul realităţii sociale concrete, a experienţei
şi a practicii criminale. Criminologia analitică5 urmăreşte ca direcţiile de investigare să fie generalizate şi
valorificate în toate sferele activităţii criminogene, deoarece crima înlătură şi descalifică valorile umane,
iar unele civilizaţii asimilează agresiunile sub imperativul forţelor teroriste şi mai ales al practicii
criminalităţii destructive. În cadrul structurii criminologiei analitice se analizează originea, modul de
constituire, esenţa, elementele componente, funcţiile şi dinamica fenomenului criminal şi terorist. Crima
nu este doar un fenomen pur obiectiv ci este un fenomen subiectiv, reprezentând procesul realizării
agresiunii în viaţa socială, ca o rezultantă a concepţiei individului sau grupării de indivizi în raporturile
economice, religioase, politice, care au o natură depreciativă, devalorizatoare faţă de ordinea socială.
Evoluţia fenomenului criminal este condiţionată de ineficienţa măsurilor sociale (în planul existenţei
materiale), de nivelul elaborării actului agresional, precum şi de ineficienţa măsurilor represive elaborate
de structurile sociale. Funcţia socială a criminologiei nu se reduce la caracterul utilitar-pragmatic,
deoarece, actul criminal derivă din existenţa socio-morală şi din denaturarea ideilor politice, religioase
acceptate de individ. Actul criminal dispune de o relativă autonomie, în sensul că, deşi existenţa
condiţiilor obiective influenţează într-un mediu dat mai mulţi indivizi, totuşi, doar câţiva dintre aceştia
săvârşesc crime. Rezultă că aceeaşi cauză (economică, religioasă, politică) acţionează diferit asupra
indivizilor care îşi formează reflecţii în funcţie de gradul de cultură, de fanatismul determinat de
credinţă, de contextul în care trăieşte, precum şi de fondul bio-fizic preexistent. În procesul de realizare a
infracţiunii se schimbă raportul individual-social, în sensul că, criminalul acţionează liber şi întâmplător,
deoarece legile nu-l inhibă, iar instituţiile statului nu adoptă măsuri eficiente. Motivarea crimei este
justificată de lipsa de integrare a individului în societate, condiţiile în care a intervenit conflictul având o
natură unică dar repetabilă. Condiţionarea factorilor de natură obiectivă nu exclude legitimitatea
raportului dintre întâmplare şi libertate, trăsăturile de personalitate asigurând autonomizarea şi
continuitatea săvârşirii faptelor agresionale după înlăturarea cenzurii raţionale. Criminologia analitică
indică delictele sub următoarele aspecte :
a) din punctul de vedere al naturii actelor infracţionale (nelimitate de aptitudinile şi capacităţile
individuale) există fapte prejudiciabile social, ca realitate a modului de acţiune, postulând primatul
determinărilor socio-economice în realizarea crimei;
b) din punctul de vedere al receptivităţii subiective a actului criminogen formarea capacităţii
acţionale este rezultatul percepţiilor individului, obiectivizate într-o acţiune concretă specifică anumitor
condiţii sociale în care unii factori acţionează în sensul evitării producerii delictului, al reducerii
efectelor sau în sensul abrutizării persoanei. Infractorul îşi formează gândirea, simţirea şi acţiunea
agresională instantaneu sau prin trecerea timpului, devenind un practicant al spiritului de sinteză
agresivă;
c) din punctul de vedere al conceperii delictului, se constată existenţa „experienţei infracţionale
trăite” şi delimitarea acesteia de modul de viaţă, de ansamblul ideilor pe care individul le-a dobândit şi
le practică în viaţa socială;
5
Ibidem, p. 251.
d) din punctul de vedere actualist al delictului, are loc interacţiunea dintre complexul extern de
împrejurări şi modificările produse de universul intern al personalităţii delincventului;
e) din punctul de vedere al raportului dintre factorii societate-educaţie-personalitate, stabilirea
modului de acţiune a factorului social are semnificaţie pentru apărarea victimei şi a delincventului.
Crima poate fi comisă atât de individul educat, cât şi de cel incult. Ceea ce caracterizează delincventul
este raportarea acestuia la mediul social şi la propria personalitate. Societatea cuprinde nu numai tradiţii
religioase, politice, economice, tehnici specifice, dar şi unele deprinderi dobândite de indivizi, în
legătură cu modul de realizare a actului justiţiar, maniera de a se afirma prin acte ilicite, de a înscrie în
comportamentul social crima şi variaţia atitudinilor afective. Comportamentul reprezintă o structură
fundamentală a existenţei, dobândind un caracter particular diferenţiat de alte comportamente,
delincventul manifestând atitudinea de repudiere a restricţiilor şi regulilor impuse de lege;
f) din punctul de vedere al cunoaşterii obiectuale şi obiective a crimei, aceasta este considerată un
mod reacţie individuală, spontană sau premeditată, diferită de modul de comportare obişnuit. Crima
devine mai mult produsul învăţării, al imitaţiei decât al eredităţii, ca formă de satisfacere a necesităţilor
biologice individuale.
Criminologia ca ştiinţă
Capitolul I. Obiectul, funcţiile şi raporturile criminologice
Secţiunea 1. Obiectul criminologiei
Criminologia6 este ştiinţa care studiază cauzele şi condiţiile criminalităţii săvârşite pe teritoriul
statului, efectele asupra caracteristicilor socio-umane şi strategia apărării acestora. Fiind o ştiinţă
socială, criminologia abordează sistemele de drept penal, procesual, execuţional, precum şi raportul
dintre criminal-victimă-stat. Fiind o ştiinţă descriptivă (prin crearea unor teorii specifice, bazate pe
rezultatele din viaţa socială), dar şi aplicativă (prin adoptarea măsurilor şi mijloacelor de diminuare a
criminalităţii), se află în strânsă legătură cu celelalte ştiinţe: psihologia, sociologia, criminalistica,
dreptul penal, agresologia, victimologia, detentologia, penologia, possologia, preventologia.
Criminologia păstrează caracterul de ştiinţă pluridimensională împrumutând metodele pentru ştiinţele
care explică faptele şi fenomenale sociale.
Obiectul criminologiei constă în teoria generală a categoriilor de criminalitate aparentă7 (relevată,
dovedită) şi a criminalităţii reale (efectiv comise), în forme specifice.
Criminologia studiază cauza generală a fenomenelor criminale (etiologia), descoperite sau
nedescoperite, modul de condiţionare în evoluţia lor şi modul de executare al pedepsei aplicate.
Conceptul de crimă a fost definit de Durkheim ca fiind „un act care vatămă stările puternice ale
conştiinţei comune”. În alte opinii, crima reprezintă o boală, un act social determinat, având o natură
particulară, care apare în oricare tip de organizare socială, dependentă de factorii individuali şi de cei
sociali. Scopul criminologiei se manifestă în mod specific (elemente distincte care au determinat
producerea actului agresional) şi general (fenomene generale care au determinat crima şi procedeele de
reformare socială a agresorilor). Prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor producerii infracţiunilor,
criminologia propune politica penală privind adoptarea măsurilor de apărare a valorilor fundamentale
umane8.
Secţiunea a 2-a. Cauzalitatea în criminologie
Fenomenul criminalităţii a fost constatat şi reprimat în toate societăţile (bazate pe cutumă sau pe
lege), prin adoptarea metodelor eficiente de combatere a comportamentului delincvenţial. Pentru
realizarea acestei activităţi, sunt studiate condiţiile sociale, care determină actul criminogen (cauzalitatea
6
A. Dincu, Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti,1993, p. 3.
7
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Ed. AII Beck, 2003, p. 193.
8
A. Dincu, op. cit., p. 177.
fenomenului, personalitatea criminalului, reacţia socială), propunându-se reguli de restrângere a
fenomenului deviant (eradicarea crimei nu este posibită, întrucât nu există societate fără crimă).
Crima, ca fenomen social este analizată în conexiune cu atributele personalităţii criminalului (examen
clinic, antecedente, influenţele structurii sociale, deficienţe fizice şi morale).
Crima „in abstracto” este dependentă de structura socio-politică sub aspectul apariţiei, repudierii şi al
pedepsei. În cadrul structurilor cauzale intervine şi corelaţia dintre necesitate şi întâmplare definite ca
modalităţi de manifestare a unor stări (care derivă din interior - pentru necesitate şi din exterior - pentru
întâmplare), în sensul că, unele fenomene (cauze) produc anumite rezultate (efecte). Structura cauzală
este identificabilă doar dacă nu contrazice a priori posibilitatea realizării actului, iar gradul de
probabilitate nu are un coeficient de dependenţă scăzut. Individul realizează treptele de transformare a
posibilităţii în realitate dacă şi-a însuşit cunoaşterea posibilităţilor care permit acceptarea sau respingerea
unor condiţii, în mod conştient, pentru a se evalua actul ca acţiune. Fără a pune în discuţie primatul
deliberării în adoptarea deciziei (utilitatea şi scopul acţiunii – inacţiunii), desfăşurarea evenimentului
indică momentul subiectivităţii şi al responsabilităţii. Dacă din structura delictului rezultă sistemul de
relaţii şi reguli ce leagă termenii unui ansamblu acţional care imprimă sensul fiecărui act, rezultă că,
individul va condiţiona comportamentul de realizare a unor scopuri economice, morale, conform unui
sistem de trebuinţe proprii sau sociale. Intensitatea şi ierarhia trebuinţelor se schimbă, în funcţie de
relaţiile dintre indivizi, de gradul de cultură şi sistemul de valori la care se referă. Opoziţia dintre
trebuinţele individuale şi cele sociale creează contradicţii temporare, felul trebuinţelor individuale
(economice, de securitate şi stabilitate, de instrucţie şi informaţie), precum şi al celor de relaţii sociale
justificând9 alegerea sensului, metodelor culturale şi sistemelor de valori orientează activitatea
individuală. Scopul comportamentulului social constă în necesitatea ca, trebuinţele individuale dominate
de necesitate să se încadreze în trebuinţele sociale.
Secţiunea a 3-a. Funcţiile criminologiei
3.1. Funcţia explicativ-descriptivă. Studiind natura, structura, funcţiile şi evoluţia fenomenelor
infracţionale şi modalităţile de apărare socio-umane, criminologia explică termenii şi principiile aflate în
interdependenţa şi cauzalitatea lor istorică. Principiile criminologiei rezultă din fenomenele şi faptele
sociale care se regăsesc în structurile sociale din toate epocile. Explicarea fenomenelor cu un conţinut
social real (care se deosebeşte de filosofie, etică, economie, statistică, psihologie, sociologie), determină
caracterul de ştiinţă sintetică, al criminologiei. Aspectul dinamic - funcţional, precum şi cel static, al
fenomenului criminalităţii, în diferite faze şi tipuri socio-umane dezvăluie legăturile cauzale şi finalitatea
fenomenelor. Evoluţia socială, prin condiţiile concrete, creează mentalităţi (cu multiple variabilităţi
subiective), reductibile la raporturi şi legi cauzale permanente de care depind faptele şi fenomenele
sociale. Explicarea criminologică nu subliniază doar subiectivitatea faptelor, ci şi condiţiile de producere
a acesteia fundamentând influenţa şi consecinţele sociale ale criminalităţii. Conceptele generale,
indicatorii statistici, metodele şi tehnicile de evaluare a criminalităţii, indicele modus operandi reprezintă
fondul instituţional pentru identificarea criminalităţii relevate şi ai celei reale. Observarea şi verificarea
practică a modului de asimilare, validare şi coroborare a consecinţelor provocate de criminalitate, forţa şi
intensitatea acestora asupra delincventului, a victimei şi factorului social, colaborarea individului cu
societatea, reprezintă premise utile în procesul conceperii instituţiilor şi instrumentelor necesare
reducerii criminalităţii. Criminologia evaluează sinteza celor doi factori care alcătuiesc structura sa:
societatea (realitatea obiectivă) şi individul (forţa transformatoare a realităţii obiective şi subiective
exteriorizată în acţiuni)10. Societatea oferă structura şi conţinutul acţiunilor, individul fiind capabil să se
îndepărteze de forţele sociale, să încalce interdicţiile legale şi să amplifice sau să restrângă rezultatul
acţiunilor.
Caracterul descriptiv al criminologiei rezultă din imposibilitatea întrebuinţării experimentului social,
în sensul că, explică determinarea şi condiţionarea materială, scopurile şi fenomenologia acţiunilor
(constând în natura subiectivităţii individuale). Prin studiul dinamicii fenomenului criminogen se
stabilesc determinările şi cauzalităţile semnificative între categoriile de infractori şi restul populaţiei
9
A. Dincu, op. cit., p. 34-39; R.M Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, 1989, p.32-36.
10
Ibidem.
(non-infractori), folosindu-se conceptele de: personalitate, mediu agresional, act criminogen. Factorul de
mediu explică apartenenţa individului la mediul social care creează condiţiile general - abstracte în
favoarea convieţuirii umane. Conceptul de personalitate agresională reflectă, în plan subiectiv, forme
inedite de comportament evaluabil social prin identificarea gândirii, acţiunii şi afectivităţii individului
transmise în actul criminogen. Funcţia descriptivă se realizează prin descrierea fenomenului
criminalităţii (starea şi dinamica acestuia), prin identificarea procentelor de criminalitate. Conceptele
operaţionale adoptate de criminologii K. Pearson, R.A. Ficher şi G. Spearman sunt: act, personalitate,
mediu.
3.2. Funcţia aplicativ - prospectivă. În cadrul fenomenelor naturale, morale şi sociale, nu există o
formă specifică de realizare, dimpotrivă, acestea sunt influenţate şi devin variabile la intervenţia legilor
evoluţiei bazate pe materie şi mişcare. În evoluţia realităţii sociale investigată de criminologie se
constată că fenomenul criminalităţii se dezvoltă şi descreşte în mod invariabil şi atipic, explicarea acestei
stări constând în reducerea activităţii complexe la elementele simple, componente, pentru a fi măsurate
cantitativ şi calitativ. Complexitatea fenomenelor psihosociale, variaţia formelor de manifestare,
consideraţiile generale asupra vieţii sociale, precum şi explicarea actelor concrete, reprezintă obiectul de
cercetare, iar metodele de investigaţie şi legile specifice implică criminologia în cercetarea faptelor
reale. Criminologia întrebuinţează rezultatele unor ştiinţe eterogene: psihologia, biologia, criminalistica,
pedagogia, sociologia pentru a asigura cunoaşterea factorilor criminogeni precum şi evoluţia lor
concretă. Societatea, constituind mediul în care apar contradicţiile, prin interdependenţa factorilor
sociali, a fenomenelor culturale, educaţionale, economice, voinţa liberă a individului, precum şi normele
sale de manifestare sunt determinate de surse socio-umane, bazate pe interese subiective, dar şi
obiective, primare şi secundare, a căror manifestare nu trebuie să genereze anarhia, deoarece societatea
impune organizarea socială în mod obiectiv. Cunoaşterea motivelor, mobilurilor, a voinţei, instinctelor,
precum şi a atitudinii individului faţă de valorile sociale, identificarea condiţiilor şi circumstanţelor în
care a acţionat, determină sistematizarea fenomenelor criminale şi adoptarea fundamentelor preventiv-
educaţionale ca principii de conduită. Cunoaşterea determinismului11 fenomenelor sociale, explicarea
conţinutului actelor criminale, influenţa evoluţiei acestora, prin intervenţia condiţiilor sociale obiective,
precum şi definirea lor ca produse ale psihicului, ale raporturilor umane conflictuale, creează funcţia
practică a criminologiei. Tendinţa de adoptare a tratamentelor eficace împotriva criminalităţii de a găsi
şi evalua formele şi conceptele de reeducare socială şi de remediere a crizelor în condiţiile concrete ale
vieţii sociale, determină caracterul prospectiv al criminologiei, iar relaţia de cauzalitate între cadrul
socio-economic, politic şi individ explicând determinismul specific, prin conceptele de cauză, condiţie şi
efect. Prin identificarea cauzalităţii, se stabileşte că fenomenul criminogen este determinat de cauze
concrete, intrând în relaţie cu unele condiţii sau factori predominanţi. Înţelegându-se sensul relaţiei de
determinare, se analizează conceptele de : probabilitate, risc, similitudine, procesul determinării prin
anticipări privind dinamismul sau reducerea fenomenului criminogen (volum, intensitate, compoziţie),
precum şi posibilitatea evaluării recidivei fenomenului, oferă dimensiunea predictivă a criminologiei. În
acest mod se stabilesc relaţii între indivizi, relaţii de putere sau de autoritate. Trăind în societate,
individul se informează, judecă şi îşi confruntă necesităţile proprii cu interesele altora şi decide, prin
confruntarea opiniei individuale cu concepţiile caracteristice procesului social.
§3. Funcţia predictivă - profilactică. Certitudinile privind dimensionarea fenomenului criminogen
datorită înnoirilor civilizatorii, criteriilor economice, funcţionale, în condiţii speciale sau în condiţii
normale, impun adoptarea măsurilor de previziune - predictive. Cunoaşterea elementelor cauzale şi a
efectelor fenomenului criminogen, orientat spre o anumită finalitate, determină funcţia profilactică a
criminologiei, în acest mod se procedează la reformarea individului (conştiinţa şi caracterul) ca subiect
al acţiunii şi cunoaşterii elementului raţional, la elaborarea politicii penale şi a strategiei de reducere a
criminalităţii.
12
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, C. Tănăsescu, op. cit., p. 209.
13
A. Dincu, op. cit., p. 42.
14
În opinia noastră, doar faptul fizic poate fi reprodus în laborator, iar nu cel social. Pentru a realiza un experiment social ar însemna ca subiecţii să fie supuşi traumatismelor,
identice săvârşirii faptei criminale, însă criteriile etice de cercetare interzic aceste procedee.
15
Ibidem.
mobilurilor, a voinţei şi reacţiilor instinctului individual faţă de societate, identificarea condiţiilor şi
circumstanţelor în care a acţionat agresorul, determină sistematizarea tendinţei fenomenelor criminale,
adoptarea fundamentelor preventiv-educaţionale, ca principii de conduită. Cunoaşterea determinismului
fenomenelor sociale, explicarea conţinutului concret al actelor criminale, evoluţia acestora ca urmare a
intervenţiei condiţiilor social-obiective, precum şi definirea lor, ca efecte ale psihicului, ale raporturilor
conflictuale, creează funcţia practică a criminologiei. Tendinţa de adoptare măsurilor socio-economice
şi educaţionale, eficace împotriva criminalităţii, de a găsi şi evalua formele şi conceptele generale de
reeducare socială şi de remediere a crizelor comportamentale în condiţiile concrete ale vieţii sociale,
determină caracterul prospectiv al criminologiei. Rezultalul comportamentelor individuale în viaţa
socială, cu multiplele şi variatele ei probleme, nu poate fi cunoscut decât în mod parţial, prin observaţia
reacţiei individuale la stimulii externi16. Actele prejudiciabile sunt rezultatul unor abilităţi individuale,
dobândite prin desfăşurarea unor acte repetate, în contextul social concret, indiferent de repercusiuni,
mecanismul neurofiziologic implicat în faptă, deşi este eterogen, va trebui să fie încadrat în structura
unei metode de identificare a comportamentului.
§1. Metoda observaţiei. Observaţia empirică nu poate delimita cu certitudine realitatea fenomenului
criminogen, deoarece analiza compartimentară (pe fragmente, pe loturi), nu creează posibilitatea
cunoaşterii fenomenului în integralitatea sa, ci doar fapta analizată. În cadrul observaţiei empirice,
inexactitatea datelor, nu este de natură să definească aspectele fenomenului infracţional, pentru a se oferi
posibilitatea concluziilor de ansamblu şi de perspectivă. Deoarece, observaţia empirică implică
participarea mai multor cercetători, cu stiluri şi viziuni proprii, asupra fenomenului criminogen este
posibil să nu existe o concluzie unitară privind aspectele analizate, fapt care determină adoptarea unor
concluzii eterogene. Prin caracterul specializării amplificate de intervenţia subiectivismului, se consideră
că, în cadrul observaţiei empirice, concluziile nu sunt convingătoare şi determinabile, pentru a prestabili
reguli, principii, teorii, care să garanteze certitudinea identificării fenomenului. Însă nici o analiză nu va
fi posibilă, fără implicarea cercetătorului în analiza factorilor, condiţiilor determinate şi a mijloacelor
favorizante producerii infracţionalităţii. Observaţia empirică a impus conceptele privind explicarea
fenomenului criminogen, stabilind baza de cercetare a efectelor actelor criminogene identificate prin
observaţie. Admiţând realitatea unor cazuri de implicare a fenomenului criminogen, în care rezidă actul
ilicit constant; periodic, observaţia empirică îşi schimbă conţinutul în observaţie ştiinţifică, în măsura în
care, datele concrete sunt verificate prin raportarea la structura şi conţinutul cercetării ştiinţifice.
Observaţia ştiinţifică reprezintă modalitatea de percepere a realului criminogen prin definirea
conceptelor, stabilirea legăturii dintre acestea a frecvenţei repetărilor şi a regulilor şi principiilor de
observaţie. Gradul de apreciere a veridicităţii observării, depinde de cantitatea datelor concrete, puterea
de sinteză şi de complexitatea explicaţiilor prezentate. Regula ştiinţifică determină criminologul să se
detaşeze de prejudecăţi şi impresii subiective17, astfel încât, calitatea analizei să impună adoptarea unor
criterii obiective, de percepere a elementului criminogen. Observaţia este compusă din două faze:
prima, obiectivă, determinată de realitatea fenomenului socio-criminogen, condiţionat de factorii sociali,
economici, politici, religioşi şi secunda, subiectivă, dependentă de cultura şi interesul infractorului. Prin
sublinierea rolului hotărâtor, în cadrul observaţiei, a fazei obiective, se pot stabili, cauzele concrete sau
generale, natura şi implicaţiile fenomenului criminogen în viaţa socială18. Prin observaţia atitudinilor
subiective, se stabilesc rolul personalităţii infractorului, rezonanţa efectelor dectului asupra
comportamentului individual. Pentru realizarea unei observaţii adecvate, se impune îmbinarea fazelor
acesteia, stabilindu-se forma de manifestare a fenomenului criminogen, condiţiile şi consecinţele
producerii acestuia, implicaţiile asupra vieţii sociale, pentru adoptarea măsurilor specifice de reducere şi
eradicare a fenomenului infracţional.
§2. Metoda clinică. Această metodă reprezintă modalitatea de cercetare a cazului individual, prin
folosirea anamnezei, stabilirea diagnosticului şi prescrierea terapiei adecvate. Se stabilesc principiile de
investigare a personalităţii delincventului, pentru ca metodele terapeutice recomandate să ajute persoana
condamnată să se adapteze regimului de executare, în care se ţine seama de atitudinile comportamentale,
16
Ibidem; C. Belu, op. cit., p. 71.
17
I. Gheorghiu-Brădet, op. cit., p. 180.
18
Ibidem.
de personalitatea infractorului pentru asigurarea programului de resocializare, de reformare a
personalităţii delincventului, în strânsă legătură cu rezultatele examinării clinice. Pornind de la caz,
criminologul reconstituie perioada activităţii infracţionale, posibilitatea de reintegrare socială şi
stabileşte condiţiile în care infractorul suportă consecinţele traumei produse de fapta antisocială. Se
stabilesc factorii determinaţi, care au influenţat procesul antisocial, precum şi condiţiile concrete de viaţă
existente la data săvârşirii actului agresional, pentru a se delimita procedeele specifice reeducării, atât
prin resocializarea individului, cât şi prin adoptarea măsurilor antiinfracţionale. Este adevărat că, nu se
analizează un destin, ci comportarea persoanei, urmând a se identifica condiţiile în care, socialul nu a
adoptat măsurile de apărare împotriva delincvenţei19. Metoda clinică foloseşte mai multe tehnici de
investigare: observaţia, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat,
examenele de laborator. Studiul de caz reconstituie „biografia” infractorului prin examinarea urmelor
materiale, care se regăsesc în acţiunea individului : biografii, note, acte, jurnale, lucrări cu caracter
intelectiv. A. Normandeau, distinge existenţa unor diferenţe între studiile “follow-ul” (descrierea carierei
criminale) şi “studiul de caz” propriu-zis. J. Pinatel, consideră că, lărgirea sferei studiilor, relevă aspecte
edificatoare despre condamnaţii eliberaţi din penitenciare, în sensul constatării rezultatelor reformative
în perioada detenţională, reaprecierii posibilităţilor continuării vieţii sociale, împiedicării apariţiei stării
de recidivă, precum şi adoptării unor măsuri potrivite pentru resocializarea fostului infractor 20. Din
statistica acestor rezultate, se reţine că, recidiva apare în primii 5 ani ai de la eliberarea din penitenciar.
Prin studiul „carierelor criminalilor” se identifică efectele condiţiilor favorizante, dependente de
cauzalitatea socială şi de structura individuală reţinându-se prezenţa acestora, în comportamentul
indivizilor care s-au sustras evidenţei penale. Specificul acestor trăsături determină crearea unor
tipologii, prin evidenţierea elementelor generale şi a celor personale existente în atitudinile
delincventului supus verificării21, existând două modalităţi de prezentare a cazului: prima, prin care se
indică activitatea detaliată a unuia sau a mai multor infractori, iar secunda, prin redarea unor cazuri care
au impus o tipologie infracţională.
§3. Metoda tipologică. Metoda tipologică presupune descrierea „unui tip criminal”, prin indicarea
particularităţilor comportamentale (pasiunea, violenţa, viciul), pentru a se ajunge la stabilirea unei
tipologii, a regularităţii activităţii infracţionale. În cadrul acestei metode, se porneşte de la noţiunea de
tip comportamental, definită ca „o combinaţie a mai multor trăsături”, care formează o structură
comportamentală precisă, stabilă, caracteristică, prin trăsăturile definitorii unui anumit delict sau a unui
grup de fenomene infracţionale, care se împart în: tipologii specifice, tipologii de împrumut, tipologii
psihologice, sociologice şi constituţionale. Definirea metodei tipologice aparţine întemeietorilor
criminologiei C. Lombroso şi Enrico Ferri, care au stabilit principiile metodei tipologice şi trăsăturile
definitorii, pentru tipul unic de criminal. Sulling, criminolog austriac, a reţinut opt tipuri de criminali
profesionişti, contra proprietăţii, agresivi, adepţii soluţiei criminale, criminali cărora le lipseşte controlul
sexului, cei caracterizaţi prin lipsa disciplinei sociale şi cei care acţionează pe baza unei reacţii primitive.
E. Kretshmer, a stabilit patru tipuri de criminali: tipul astenic, picnic, displastic şi tipul atletic. W.
Sheldon distinge tipul endomorf (tendinţa spre formele pline), mezomorf, prezenţa osoasă (musculară) şi
fragilitate, slăbiciune. Cloward şi Ohlin au stabilit trei forme ale subculturii delincvenţiale: modelul
criminal, violent şi modelul izolat. Rezultatele derivate din cercetările bazate pe 22 metoda tipologică nu
sunt edificatoare pentru explicarea cauzelor obiective şi condiţiilor care afectează determină experienţa
delincvenţială. Încercarea de a separa caracterele individuale de realitatea concretă, refuzul de a accepta
influenţa stării obiective asupra trăirii individuale nu defineşte, în totalitate, formele comportamentale şi
nu clasifică integral activitatea delincvenţială.
§4. Metoda comparativă. Reprezentând o metodă de evaluare a datelor concrete, începând cu faza
de culegere, de explicare a acestora, până la faza de stabilire a concluziilor şi implicit de „prognozare” a
fenomenului cercetat, se fac trimiteri de la un element sau fenomen, la altul, extrăgându-se asemănările
şi deosebirile calitative, pentru a fi explicate. În cadrul metodei sunt utilizate procedeul inducţiei,
elaborat de Stuart Mill, concordanţei, procedeul diferenţei şi procedeul variaţiilor concomitente.
19
I. Oancea, op. cit., p. 27.
20
J. Pinatel, Criminologie, 1980.
21
Ibidem.
22
I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, C.Tănăsescu, Criminologie, Ed.AII Beck, Bucureşti,2003,p. 215.
Metoda comparaţiei înseamnă observarea unor elemente23 sau absenţa a două fenomene sau serii de
fenomene, în două moduri : analogic - care presupune compararea asemănărilor şi antidotic - presupune
diferenţele dintre fenomene. În cadrul procedeului concordanţei, se stabileşte legătura existentă între
fenomenul rezultat şi acţiunea celorlalte fenomene, care au intervenit anterior, factori comuni
reprezentând cauzele directe. Procedeul diferenţei, determină ca un fenomen să fie relevat în cazul
întrunirii anumitor condiţii şi absent în cazul lipsei acestor condiţii, fapt care determină concluzia că,
fenomenul există doar în elementele comune. Procedeul variaţiilor concomitente, dovedeşte că, în cazul
fenomenului precedat, dacă variază în acelaşi mod ca fenomenul care succede, va reprezenta cauza
fenomenului precedent. Pentru evidenţierea deosebirilor dintre „personalitatea criminală şi cea
normală”, s-au elaborat programe de prevenire a delincvenţei şi fixare a unei tipologii delincvenţiale. În
cadrul comparaţiei, rezultatele depind de posibilitatea selectării elementelor analizate, însă în domeniul
fenomenului social nu este posibil experimentul, iar experienţa nu poate separa sau modifica elementele
componente, astfel că, nu se aplică în viaţa socială; totuşi, prin punerea faţă în faţă a două fenomene sau
a două serii de fenomene se poate stabili absenţa unora dintre elementele componente, reţinându-se
efectele acestei conjuncturi, precum şi legăturile dintre ele, precizându-se care sunt fundamentale
esenţiale şi care sunt cele conjuncturale sau ineficiente. În cazurile în care nu este posibilă delimitarea
structurii unor fapte sau fenomene se procedează la încadrarea acestora în structura unor domenii
limitate de experienţa socială, prin stabilirea provizorie a valorii acestora.
§5. Metoda predicţiei. Pentru prevenirea fenomenului criminogen se elaborează previziuni în
legătură cu existenţa şi evoluţia fenomenului criminogen prin:
- stabilirea domeniilor, sectoarelor în care delincventa este probabilă;
- identificarea specificului comportamentului persoanelor care au cazier judiciar.
Prin metoda predicţiei se estimează necesităţile obiective sau subiective, urmărite de individ sau
grupul de indivizi, care vor devini delincvenţi. Cercetările în care s-a evidenţiat metoda predicţiei aparţin
lui Warner, Schiedt, Frey, iar Glueck a reţinut ca factori ai formării personalităţii: disciplina impusă de
părinţi, disciplina exercitată de mamă, afecţiunea manifestată de părinţi şi afecţiunea familială, la care se
adaugă intervenţia factorilor de natură psihologică şi psihiatrică.
§6. Metoda statistică. Metoda statistică analizează fenomenele de masă ale societăţii24 şi ale statului,
clasificându-le şi sistematizându-le prin reţinerea elementelor fundamentale şi înlăturarea celor
accidentale, păstrând doar ceea ce se constată a fi reprezentativ şi tipic: regularitatea apariţiei unor
fenomene şi evaluarea cantităţii acestora. Legile statistice, stabilind fenomenul de repetiţie şi de
succesiune în dinamica criminalităţii, stratifică observaţiile privind mărimea, volumul, rata şi
intensificarea fenomenului criminogen, prin factorii principali de statistică şi metodologia
probabilităţilor matematice. Sistemul de măsurare foloseşte conceptele matematice (logaritmi, calculul
probabilităţilor), evidenţiind proprietăţile seriilor aplicate faptelor izolate25. În acest sens, orice
eveniment criminogen este evaluat prin conţinutul său infracţional („informaţia însemnând ceea ce
înlătură o certitudine anterioară”), intervenţia evenimentelor fiind de aplicaţie unică sau generală,
stabilindu-se probabilitatea frecvenţei şi surselor provocatoare admisibile şi inadmisibile, „strategia de
căutare delincvenţială”. Prin metoda statistică se traduce un fapt într-un enunţ abstract, care va cuprinde
relaţii de identitate, de egalitate sau de includere în sistemul criminogen. Erorile în raţionament apar ca
urmare a unor interpretări greşite ale formelor logice ale răspunsurilor, însă rezultatele obţinute concordă
cu trei valori de adevăr: adevărate-false-nerelevante, urmând ca, prin aproximarea succesivă să se ajungă
la o identitate esenţială. Transformarea datelor fenomenelor criminologice în expresii simbolice, prin
regulile statistice, determină indicatorii sintetici, care sunt înlocuiţi cu expresii logice. Validitatea
metodelor probabilistice, privind cauzele comportamentului delincvenţial, prin observarea atitudinilor
individului raportate la stimulii externi şi căutarea scopului faptelor, va oferi un model pentru înţelegerea
acestor comportamente (deosebindu-se ceea ce este profund de ceea ce este banal). Cadrul analitic
furnizat de statistică, permite compararea26 procesului desfăşurării fenomenului delincvenţial real cu
mesajul codificat, a cărui specificitate determină unitatea de bază, pentru evaluarea laturii cantitative şi
23
I.Oancea, op. cit., p. 30.
24
A. Dincu, op. cit., p. 48.
25
Idem.
26
Idem.
calitative, reducând comportamentul la simple conexiuni asociative. Comportamentul delincvenţial nu se
încadrează în mod constant în aceiaşi parametri, însă, pentru a se ajunge la un înalt grad de generalizare,
se folosesc mecanismele care deschid perspectiva alegerii necondiţionate a sensului special al noţiunilor,
care conţin factorii de originalitate, fluenţă şi flexibilitate, precum şi factorii de redefinire, elaborare şi
evaluare. În cadrul metodei statistice se impune ordonarea, gruparea şi concentrarea elementelor din
volumul de observaţii examinate, într-o valoare centrală (care va releva, distribuţia statistică sau seria de
variaţii), delimitându-se baza prelucrării statistice a materialului brut. Pe lângă posibilitatea prezentării
datelor cercetării şi reprezentării grafice, se recurge la metoda exprimării sintetice a ansamblului de date,
evidenţiindu-se anumite valori numerice. În acest mod, rezultatele vor fi reduse la câteva valori
caracteristice, pentru a se stabili tendinţa generală a fenomenului, astfel încât, din cadrul corelaţiei, să
indice legătura dintre anumite procese şi fenomene, dispersia şi abaterea standard.
§7. Metoda sociologică. Această metodă prezintă caracterele inductive, obiective şi exclusive, ale
fenomenelor sociale asupra conştiinţei individului, rolul şi eficienţa instituţiilor sociale privind
sancţionarea şi prevenirea infracţiunilor, indicând regulile evoluţiei conştiinţei individului în cadrul
raporturilor cu grupul social, oferind legitimitatea raportului dintre individ şi societate. Metoda
sociologică, sistematizând evenimentele şi fenomenele sociale, adoptă concluziile necesare înţelegerii
fenomenului criminogen, definind conceptele privind vieaţa socială sub aspectul identificării
fenomenelor de repetiţie, succesiune, pentru stabilirea diferitelor tipuri evolutive, formulând concluzii
privind sistematizarea devianţei sociale şi finalizarea modelului etiologic. De asemenea, se stabilesc
legăturile cauzale şi funcţionale între fenomenele sociale, se identifică legile de producere şi evoluţie a
criminalităţii şi elementele permanente ale acesteia.
30
Ibidem, p. 57.
31
Ibidem.
32
Ibidem; R.M. Stănoiu, Criminologia, op. cit., p. 60.
33
Prin ancheta socială efectuată se identifică, în general, cauzele care au determinat actul delincvenţial şi condiţiile favorizante, soluţia legală privind fapta săvârşită
aparţinând instanţelor judiciare.
care permit evaluarea unui ansamblu criminogen sau a unui fenomen component al acestuia34. Pentru
realizarea chestionarului se folosesc două categorii de întrebări: factuale şi de opinie, care trebuie
formulate în mod logic, pentru a se putea evidenţia toate modalităţile de răspuns. În cazuri deosebite, se
întrebuinţează chestionare speciale, prin care se abordează o singură temă de analizat, spre deosebire de
chestionarele referitoare la mai multe teme, care cuprind o cantitate mai mare de informaţii. Datele
evaluate în chestionar vor fi codificate, astfel încât să se anticipeze concluziile edificatoare privind tema
analizată. Prin acceptarea unor întrebări deschise este lăsată posibilitatea persoanei anchetate să-şi
exprime opinia în legătură cu fenomenul analizat, evitându-se categoriile de răspuns nedefinit: „nu sunt
pregătit”, „nu am nicio părere”. În cadrul formelor de prezentare a chestionarelor există mai multe
posibilităţi oferite de forma preluării datelor şi executării chestionarului (autoadministrate sau
administrate prin operatori de anchetă). De regulă, în criminologie, chestionarele sunt utilizate pentru
identificarea cauzelor şi condiţiilor de apariţie şi combatere a criminalităţii, pentru modificarea normelor
şi structurilor judiciare.
Chestionarul se compune din: întrebări introductive, întrebări de trecere spre problemele puse în
discuţie, întrebări filtru, întrebări de bifurcare, întrebări de identificare, întrebări de control.
Prin chestionar se identifică geneza şi conţinutul relaţiilor criminogene, propunându-se explicarea
acestora, precum şi adoptarea tehnicilor de organizare socio-juridică, pentru rezolvarea conflictelor
sociale.
2.3. Interviul. Interviul reprezentând o tehnică de cercetare, constă în discuţia dintre anchetator şi
persoana anchetată35. Printre cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt: interviul formal şi interviul
neformal. În cadrul interviului formal, persoana anchetată răspunde la un anumit număr de întrebări,
stabilite în prealabil, răspunsurile fiind înregistrate. Interviul formal se pretează la elaborarea unui
chestionar, compus din întrebări dinainte stabilite, în care se lasă libertatea de concepere şi acţiune celui
care anchetează. Interviul este direct (se alege modalitatea de punere a întrebărilor şi de interpretare a
rezultatului) şi indirect (se utilizează o formă intermediară de culegere a datelor şi de interpretare a
acestora). O altă formă constă în interviul clinic, utilizat în criminologia clinică, pentru stabilirea
legăturilor dintre cauzele obiective şi cauzele subiective, care au determinat o reacţie patologică a
individului la stimulii externi. O altă clasificare este reprezentată de modalitatea stabilirii legăturii între
cel care intervievează şi cel intervievat, având o natură sensibilă (exprimarea simpatiei faţă de subiectul
analizat); neutră (atitudine neutră, fără răspuns de simpatie sau antipatie) şi severă (relaţia se aseamănă
mai mult cu interogatoriu). Interviul necesită selecţionarea persoanelor care posedă „calităţile necesare”
pentru stabilirea relaţiei, precum şi a sincerităţii în concluzii. Un rol deosebit privind calitatea subiecţilor
revine vârstei, sexului, obiectivităţii celor intervievaţi. În cadrul interviului, se recomandă ca
terminologia folosită să fie accesibilă, pentru a se putea oferi răspunsuri sincere şi apropiate de
obiectivitate.
2.4. Procedee statistico - matematice - cibernetice. Lumea modernă, asaltată de cantitatea actelor şi
faptelor antisociale, încearcă să identifice fenomenul criminogen, abordând criminalitatea cu ajutorul
modelelor probabilistice. În acest sens, teoria probabilităţilor, sondajul statistic, metoda celor mai mici
pătrate, a analizei dispersionale şi factoriale sunt utilizate pentru prezentarea adecvată a fenomenului-
criminogen36, sursa cantitativă fiind evaluată atât sectorial cât şi general, prin amplificarea matematică a
datelor, pentru a se ajunge la o prognoză verosimilă a varietăţii cauzelor criminogene şi a condiţiilor
favorizante. În acest fel se identifică volumul, densitatea şi ritmul criminalităţii pe categorii, grupe şi
subgrupe de infracţiuni, ajungându-se la constantele statistice. Ceea ce se înregistrează ca fiind
întâmplător (aleatoriu), în realitate, reprezintă o sumă a individualităţilor, supuse tendinţelor de
perpetuare a criminalităţii, identificate prin procedee matematice, statistice, cibernetice, a abaterii de la
regulile care permit efectuarea prognozei. Analiza fenomenului criminogen depinde şi de stabilirea în
cadrul „subpopulaţiei delincvente” a structurii şi interdependenţei acesteia cu restul populaţiei, prin
metodele şi tehnicile demografice. Astfel, prin efectuarea recensămintelor, a identificării actelor de stare
civilă, precum şi a anchetelor demografice, se identifică statistic constanta şi variabilitatea unor
34
S. Chelcea, Chestionarul în investigaţia psihologică. Bucureşti, 1970, p. 110; I. Gheorghiu-Brănet, op. cit., p. 189.
35
I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, C.Tănăsescu, op. cit.,p. 232; I. Gheorghiu-Brădet. op. cil., p. 190.
36
A. Dincu. op. cit., p. 53.
fenomene, precum şi intercondiţionarea acestora37. Se pot reţine consecinţele economice ale fenomenului
criminogen, dependenţa de cauzalitatea obiectivă urmând a se adopta măsurile de reducere a
fenomenului criminogen. Prin adoptarea procedeelor cibernetice se simplifică stabilirea volumului,
evoluţiei şi variaţiilor criminalităţii. Adoptarea procedeelor statistică-matematice-cibernetice pune în
evidenţă concepţia cumulativă, în sensul adunării mai multor fapte şi emiterea perspectivei acestora,
stabilindu-se conexiunile demonstrabile empiric. Datele generalizate se află în strânsă conexiune cu
experienţa acţională, înţelesul acestora fiind dependent de asocierea şi prelucrarea informaţiilor.
2.5. Tehnica documentării. Pentru cunoaşterea fenomenului infracţional, criminologia
întrebuinţează şi tehnica documentării, în sensul că, documentele care pot furniza anumite date legate de
obiectivul cercetării, reprezintă surse de analiză (dosare privind cauzele penale, documentele personale,
scrisori, jurnale, biografii, date oferite de mijloacele de informare în masă38. Documentele sunt analizate
în conexiune, pentru a se identifica măsurile privind prevenirea unor fenomene criminogene şi
modalitatea optimă pentru adoptarea şi aplicarea măsurilor de constrângere. În acest sens, se realizează o
schemă a evoluţiei actului criminogen, se explică operaţiile izolate sau grupate, executate de infractor,
operaţiile continue, care se regăsesc integrate în sistemul operaţional propriu, pentru a se ajunge la
sistematizarea simbolică a datelor existente. Se poate constata că, actele izolate, definite ca lucrări
infracţionale, pot fi parcelate, existând o diviziune netă între acestea, delincventul manifestând interes
faţă de o anumită categorie de acte infracţionale (fizice sau intelectuale; agresive sau de escrocherie;
uşoare sau grave). În tipurile comportamentelor delincvenţiale se identifică relaţii determinate de
tendinţele subiective, care nu se află într-o clasificare cunoscută, dar nu depăşesc aria fundamentală de
acţiune a fenomenului identificat. În practică, orice descriere a formelor care se regăsesc în sistemul
delincvenţial ţine seama de structura specifică generală a procesului criminogen, cele câteva abateri
excluzând imposibilitatea tipizării acestuia. Modalitatea de interpretare a documentelor dovedeşte faptul
că, în realitate, diviziunea fenomenului criminogen este limitată, repartiţia acestuia, în funcţie de
modalităţile de penetrare a valorilor sociale fiind măsurată după finalizarea generală, iar nu parţială a
documentării.
37
Ibidem, p. 53: „în cercetarea criminologică occidentală se fac considerabile eforturi în prezent, pentru organizarea în echipă şi întrebuinţarea tot mai accentuată a metodelor
şi proceselor informaticii şi ciberneticii în examinarea problemelor pe care le ridică criminalitatea”.
38
R.M. Stănoiu, op. cit., p. 143; I. Cheorghiu-Brădet, op. cit., p. 191; Ghe. Nistoreanu şi colab., op. cit., p. 105: „Tehnica documentară este o tehnică specială de recoltare şi
manipulare a datelor cuprinse în documente”.
PARTEA a II-a. AGRESOLOGIE
Capitolul I. Agresologia ca ştiinţă
Secţiunea 1. Generalităţi.
Conceptul de agresiune39 este reprezentat de actele, acţiunile, comportamentele agresive prin care se
produce un rezultat prejudiciabil social. Actul agresional reprezintă un act de violenţă acţională sau
verbală, instantaneu sau premeditat, executat cu intenţie sau din culpă prin care se produc prejudicii
sociale sau individuale, cu excepţia formei de agresiune „acceptată” (competiţiile sportive).
Prejudicierea este rezultatul diferitelor forme de manifestare a afectivităţii individuale (tendinţe
emoţionale, stări de mânie, impulsuri agresive) care derivă din structura biologică, determinând
caracterul abject (indolis abjectal) sau caracterul violent (indolis violential). Agresiunea devine un act
voluntar când individul agresor renunţă la rezolvarea raţională a „conflictului”, la conceptele juridice, la
influenţele educative, devenind o abatere40 de la regula socială şi o „sinteză” a înzestrării biologice a
fiecărui individ. Reacţia firească la atacul declanşat „prin surprindere”, constă în contracararea acestuia
sau fuga de agresiune, alegerea uneia dintre aceste variante acţionale fiind determinată de influenţa
instrucţiei şi educaţiei. Capacitatea individuală de a răspunde unui raport agresional este determinată de
activitatea practică şi de gândire a victimei care pregăteşte răspunsul ca formă de apreciere exclusivă a
agresivităţii. Atitudinile criminogene nu derivă numai din “comanda genetică”, prin utilizarea
impulsurilor agresive, deoarece agresivitatea este confirmată şi de experienţa individuală („profilul
caracterial al personalităţii”)41 stabilizată prin “bazele organice ale caracterului pe care se ridică edificiul
psihic”42.
Agresologia studiază capacitatea fizică, morală şi intelectuală a agresorului de a realiza actul violent,
precum şi cauzalitatea şi modalitatea producerii acestuia.
Secţiunea a 2-a. Cauzalitatea agresivităţii
Diversitatea atitudinilor individuale este determinată de structura personalităţii, astfel încât, modul
atipic, neobişnuit, anormal de comportare este considerat deviant43. Conceptul de devianţă constă în
abaterea comportamentelor umane de la normele socio-morale-economico-politice, justificată de gradul
de cultură şi înţelegere al vieţii sociale pentru care legea stabileşte aplicarea unei pedepse.
Comportamentul individual este modificabil prin acceptare, reprobare, blam sau pedeapsă. Norma
socială asigură conformarea comportamentelor la exigenţele sociale în sensul că, în cazul devianţei,
contradicţia dintre individ şi societate se rezolvă prin sancţiuni şi pedepse. Caracteristicile actului
criminal sunt determinate şi de activitatea psihică a individului (sensibilitatea, predispoziţia la anumite
boli), cât şi interacţiunea actelor şi acţiunilor interindividuale.
D. Abrahamsen a enunţat dinamica fenomenului criminal, prin formula: C = T + S/R rezultând
dependenţa actului criminal (C) de raportul dintre tendinţele criminale înnăscute (T), situaţia totală (S) şi
rezistenţa faţă de tentaţii (R)44. Stabilitatea comportamentală este dependentă de relaţia individ-societate
care se stabileşte în raport cu dependenţa individului faţă de regula socială (prin educaţie, prin forţa
legii).
Activitatea umană (voluntară sau involuntară)45 este rezultatul interacţiunii dintre individ şi societate,
în sensul că prin orientarea acţiunii şi a inacţiunii individuale se determină şi se influenţează
comportamentele celorlalţi indivizi într-un mod variabil. Actul deviant este dependent de receptarea şi
evaluarea negativă a unei reacţii comportamentale, influenţată de existenţa unor motive, scopuri sau
39
C. Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994.
40
Conceptul de „agresivitate” derivă din „agressio” (lat.) care înseamnă „a ataca”.
41
M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze, Bucureşti, 1993, p. 117.
42
S. Freud, Un souvenir d'enfance de Leonardo da Vinci. Gallimard, 1982, p. 149.
43
C. Păunescu, op. cit., p. 24-26.
44
Autorul consideră că prin intervenţia acţiunii ilegale, se măreşte numărul elementelor care compun actul criminal.
45
C. Păunescu, op. cit., p. 31 : Sensibilitatea şi recepţia primară sunt legate de condiţia animală, exerciţiile simţurilor, de mecanismele profunde ale fiinţei.
mijloace concrete. Cauzalitatea devianţei se regăseşte în contextul interacţiunii comportamentelor
individuale din faza preinfracţională şi infracţională cu caracter constant şi tendinţe generale. Identitatea
şi diferenţa fenomenelor care constituie cauzalitatea devianţei au generat următoarele doctrine:
§1. Ereditatea - cauză principală a devianţei. Determinarea structurii ereditare (genetice), ca factor
al devianţei, a reprezentat obiectul teoriei lombrosiene. Experienţa individuală (greşelile, defectele
rezultate din acumulările ereditare), subordonează gândirea şi acţiunea persoanei într-un mod specific
care diferenţiază indivizii46. „Criminalul înnăscut apare ca victimă” a propriei înzestrări biologice,
influenţa psiho-socială fiind minimă şi orientată în sensul scopului urmărit de individ, deoarece însuşirile
şi aptitudinile criminale sunt înnăscute. Organismul „criminalului” este susceptibil de încălcarea
regulilor sociale, astfel că, faţă de rezistenţa psihică, influenţa mediului este mai puternică şi în cele din
urmă determinabilă în acceptarea dependenţei deviante. Transformările morfofiziologice creează
instabilitate comportamentală care se regăseşte în structura ereditară independentă de mobilitatea
raţională (la indivizii insuficient dezvoltaţi psiho-biologic).
Cesare Lombroso a constatat analogia dintre „asasinatele între insecte” şi „crimele între animale”'47.
Detaliind existenţa delictului la plante şi animale (uciderea pentru posesia femelelor, pentru apărare,
uciderile războinice), Lombroso a considerat că „aceste acţiuni care mi se par acte criminale sunt
rezultatele eredităţii, impuse de concurenţa vitală privind alegerea sexuală, de necesitatea socială de a
împiedica neînţelegerile şi de nevoile alimentare la animalele lacome. Crima în rândul animalelor oferă
elementele societăţilor umane, prezentând în germene toate monstruozităţile, fiind realizată de
delincvenţii care s-au născut cu anomalii cerebrale şi se implică în antipatii 48, accese de turbare, răutate
perversă, pasiuni, interese, adulter, aglomeraţii (acte sodomice, delicte, temperamental-sangvinare,
pruncucideri, furt), escrocherie, consumul de băuturi alcoolice şi alte substanţe. Explicaţia omuciderii,
în teoria lombrosiană, sub forma pruncuciderii, a uciderii bătrânilor, femeilor şi bolnavilor din cauza
mâniei, din capriciu, pentru rituri funerare, cu ocazia sacrificiilor, din răutate brutală, cucerirea de
renume, precum şi omuciderea pentru răzbunarea sângelui, se rezumă la invocarea primitivismului tribal
stăpânit de superstiţie, barbarism şi bigotism, vătămarea şi asasinatul fiind considerate de primitivi ca
mijloace de evidenţiere individuală. Citându-l pe E. Feval, deoarece apreciase canibalismul ca „ultim
grad al fericirii umane care însoţeşte adesea omuciderea şi împrumută diferite aspecte”, C. Lombroso, a
considerat că, deşi canibalismul a dispărut la umanitatea civilizată, reapare în cazuri extreme de foamete,
în timpul asediilor, naufragiilor, iar uneori chiar fără stimulul foametei, în timpul marilor pasiuni.49
Această formă de omucidere are ca principale cauze: nevoia, religia, prejudecăţile, dragostea filială,
răzbunarea sângelui (canibalismul juridic). În cadrul teoriei eredităţii se consideră că, biologicul
reacţionează în mod spontan, în virtutea unor deprinderi (a unor reflexe), indiferent de fondul acţiunii
mediului ambiental. Structura mediului nu condiţionează apariţia devianţei deoarece aceasta se reduce la
structura genetică individuală. Teoria eredităţii este dependentă de „corpul criminalului”, întrucât acesta
moşteneşte zestrea psiho-biologică a strămoşilor, comportamentul depinzând de structura biologică şi de
modul de realizare a funcţiilor organelor prin raportarea la stimulii din realitatea obiectivă. Cazurile
biologice particulare sunt independente de experienţa socială, în sensul că, actul criminal 50 îşi are
originea în structura ereditară (care depăşeşte cadrul social), elementele devianţei fiind reunite în starea
biologică, deoarece comportamentul fundamental are o trăsătură constantă: raportarea la ereditate.
§2. Mediul social - cauză principală a devianţei. Personalitatea interesată de solicitările mediului
desfăşoară acte care produc dezechilibre sociale din cauza disonanţei dintre interesele individului şi
evaluarea socială a acestora, comportamentul fiind determinat de incitaţiile factorilor exogeni care oferă
posibilitatea realizării unor acţiuni în virtutea stărilor de necesitate şi a scopurilor concrete. În realitate 51,
comportamentul este încadrat formelor constante de acţiuni şi inacţiuni, mediul social exercitând
influenţe care determină o „permanentă schimbare” a atitudinilor individuale faţă de stimulii externi prin
46
Ibidem.
47
C. Lombroso, Omul delincvent (L'omo delinquente). voi. I, Ed. „Măiastră” Bucureşti, 1992, ap. 9: „Numai în ce priveşte crimele de ucidere între animale, Ferri a identificat
22 de tipuri, dintre care nu puţine sunt asemănătoare cu cele descrise în codurile noastre”.
48
C. Păunescu, op. cit., p. 32. 3Ibidem, p. 69.
49
Ibidem, p.69.
50
T. Bogdan şi colab. Comportamentul uman în procesul judiciar,S.E.C.,Bucureşti, 1983, p. 28.
51
M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze, Bucureşti, p. 65.
multiplicarea relaţiilor, prin involuţii din cauza neputinţei fizice sau a bolilor 52, prin reacţia instinctuală
(comportamentul echilibrându-se sau dezechilibrându-se în activitatea de supravieţuire, integrare-
reintegrare în mediul ambiental). În planul psiho-comportamental, individul îşi va modela atitudinile
într-un sistem original sau imitativ, în structura devianţei realizându-se comportamente independente sau
dependente de anumite modele comportamentale. Cele două comportamente: original şi imitativ prezintă
diferenţe de accent, în sensul că, printr-un comportament original se remarcă existenţa unei ordini
acţionale, delimitată, trasată de intelect (prin aranjarea structurii concepută şi verificată ante factum), iar
în cazul comportamentului imitativ existând o interrelaţie între comportamentul deviant tipic (original) şi
cel imitativ. Coordonarea deliberată a actelor delincvenţiale rezultă din experienţa delincventului
(adecvată la un anumit modus operandi şi la specificul sistemului delincvenţial) cu unele diferenţieri în
cadrul motivaţiei. J. Pinatel a apreciat că „imitaţia la om este selectivă şi ierarhică”, deoarece, referinţele
celui imitat prezintă o valoare comportamentală. Diferenţa dintre cele două modele: imitat şi imitativ
este evidentă, în sensul că, modelul comportamental nu va fi depăşit, relaţia cu modelul imitativ fiind o
relaţie de subordonare (prin modificarea corelaţiei dintre modele se renunţă la imitaţie, modelul imitativ
devenind independent sau generând alte imitaţii).
Apariţia şi desăvârşirea comportamentului deviant se consolidează printr-un tipar atitudinal
„potenţial realizabil” din cauza reflexelor excitatorii sau inhibitorii care reflectă influenţa mediului
educaţional şi gradul de cultură ca forme derivate din activităţile sociale. Adaptarea şi integrarea
individului în mediul delincvenţial (prin exersarea deprinderilor în sens antisocial)53 în limitele
comportamentului învăţat, se ajunge la repetarea acţiunii şi a inacţiunii criminale realizându-se starea de
recidivă. Principiul respectării actelor utile de către delincvenţi este determinat de gradul diferit de
educaţie şi cultură, realizarea acţiunii sau a inacţiunii agresionale indicând şi capacitatea de adaptare
individuală în încercarea de a realiza mobilul infracţional. Există diferenţă între activitatea agresională
care se referă la raportul dintre deprinderile formate în perioada anterioară acţiunii şi a inacţiunii
agresionale şi deprinderile asimilate, în sensul considerării ca fiind independente de comportamentul
anterior deoarece nu mai reflectă raportul cu vechile deprinderi. Unele elemente ale acţiunii şi a
inacţiunii agresionale rămân stabile din cauza procesului de învăţare (modus operandi) care „se
manifestă necenzurat de propria conştiinţă”, imprimând identitatea operaţională (actul agresional
păstrează elemente identice cu elementele actelor agresionale anterioare, chiar şi în situaţia psihopaţilor).
Actul deviant domină existenţa individuală şi apare în momentul în care agresorul este împiedicat cu
necesitate sau în mod întâmplător să realizeze o acţiune, un scop personal. În evoluţia agresională
regăsim perioada de criză, atunci când modul dominant, relativ stabil este întrerupt de acţiuni şi inacţiuni
contrare, reprezentând o frustrare raportată la motivaţia acţională anterioară deoarece nu se va ajunge la
rezultatul anticipat. Nesatisfacerea scopului determină reacţii agresive, de mânie, imposibil de stăpânit
psihic, în sfera comportamentului surescitat, anumite acte dobândind trăsături contradictorii, neclare,
haotice, din cauza modificărilor fiziologice, a reducerii controlului raţional. Operarea în mod exclusiv cu
stări de frustrare duce la intoleranţă, la agresivitate care se soldează cu pierderea distincţiei regula moral-
socială şi forma, fondul motivului care a impus agresivitatea (provocarea victimei, incultura, starea de
iritare). Efortul individului de a considera că agresiunea a fost produsă de stările frustrante trebuie să
indice actele contradictorii, motorii, spontane sau premeditate. Starea de agresivitate este imitată,
învăţată sau creată de individ în funcţie de experienţa sa care se bazează pe anumite reguli sau principii
devenind unic model, determinant pentru individul care îşi propune să realizeze fapta.
„Imitaţia agresională” ca principiu de condiţionare a stării de agresivitate, este folosită conform „legii
agresionale”, explicându-se astfel cauza ocazională a unor agresiuni raportate la sentimente (plăcere,
neplăcere, vicii), voinţă, la condiţiile empirice. Acţiunile imitative comise pentru realizarea scopului
propus reprezintă cauze eficiente, imperative (deghizate), până în momentul în care teama exercită o
influenţă asupra voinţei agresionale, determinând inhibiţia sau reacţii agresive netipice. Comportamentul
agresional necesită o motivaţie justificată de stările native, corelate cu stările provocate de mediu. O
formă inedită de comportament deviant este reprezentată de strarea „anonimatului”, privind autorul
actului criminogen (anonimopraxie), scrisori anonime (anonimografie), ameninţări prin telefon
52
T. Bogdan şi colab, op. cit., p. 29.
53
T.Bogdan şi colab.Comportamentul uman în procesul judiciar, S.E.C., Bucureşti 1983-p. 30: „Ceea ce ne-a produs o satisfacţie (legea efectului), tinde să se repete? Acest
adevăr are pondere în crimino-geneză şi mai ales în explicarea recidivei”.
(anonimofonie). În aceste forme de comportament, reacţia violentă este rezultată din relaţia de muncă a
agresorului care urmăreşte să creeze frică, nelinişte, teroare, pentru realizarea scopului agresional. Forma
violenţei devine tipică prin încercarea protejării, prin contrafacerea scrisului, imitarea vorbirii, individul
urmărind stoparea experienţei din actele criminogene anterioare. Necesităţile sociale precum şi scopurile
individuale provoacă agresorul să răspundă stimulilor externi într-un mod specific, inconfundabil.
Comportamentul inhibat de măsurile socio-juridice se orientează preferenţial, fiind motivat de plăcere
(„motive apetente”) sau de aversiune („motive aversive”), aflate într-o relaţie dinamică prin intervenţia
factorilor din mediul ambiental influenţat de motivele convergente sau divergente ale indivizilor. În
acest mod se explică raportul de dependenţă sau independenţă a agresorului în cadrul unui sistem de
criză organizată. Existenţa unor motive concurente determină manifestarea agresională având caracter
justificativ sau impune respingerea comportamentului agresiv54. Interacţiunile dintre agresori califică
atât motivaţia cât şi forma conflictelor criminogene în conflicte interindividuale, intergrupale,
intermase, conform dinamicii raportului dintre individ şi mediu. Conflictele individului sunt modulate
după evaluarea trebuinţelor, devenind conflicte agresionale care reflectă raportul dintre agresor, fapta
violentă şi mediul ambiental, prin amânarea impactului agresional motivaţia conflictului fiind înlocuită,
substituită sau refulată prin ascunderea faptei şi conservarea energiei agresionale în mod conştient.
Motivaţia agresională reprezintă forma manifestării interioare şi exterioare a comportamentului derivat
din imperfecţiunea trebuinţelor şi a incapacităţii individului de a-şi rezolva dificultăţile şi stările
conflictuale.
Imperativul motivaţiei agresionale este dependent şi de impresiile, emoţiile vulgare şi sentimentele
care restrâng intervenţia raţiunii. Preceptele raţionale considerate ca fiind tipare comportamentale
pozitive, fundamentează reacţiile şi atitudinile instinctuale bazate pe afectivitatea exacerbată (ură,
dispreţ, frică, repulsie, disperare). Motivaţia agresională,exceptând efectele produse de întâmplare, se
bazează pe o anumită selectivitate raportată la finalitatea relaţiilor interindividuale, astfel încât, anumite
acţiuni sunt intrinsec motivate (motivul este inclus în propria structură) sau extrinsec motivate (motivul
este situat în afara structurii)55. Formele de manifestare a agresivităţii sunt reprezentate de: excitabilitate,
impulsivitate, violenţă, comportamentul aberant56, modificările intervenite în viaţa socială (impactul
tehnologiei, atitudinea tinerilor, şomajul, urbanizarea, experimentarea biomedicală, poluarea).
Elementele care compun actele infracţionale sunt determinate de condiţiile din mediul social şi de
înzestrarea biologică, pentru fiecare agresiune evidenţiindu-se trăsăturile cantitative care stabilesc
caracterul agresiunii. Gândirea şi simţirea individuală implicate în structurarea planului agresional se
adaptează particularităţilor şi factorilor de mediu stabilind linia agresională, rolul conştientizării în
ordonarea şi derularea actului fiind dependent în totalitate de înzestrarea biologică a individului care
justifică manifestările predilecte pentru realizarea posibilităţilor oferite de mediu.
54
C. Păunescu, op. cit., p. 149.
55
M. Golu, op. cit., p. 85.
56
T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 47.
PARTEA A III-A VICTIMOLOGIE
Capitolul I. Victimologia ca ştiinţă
Secţiunea 1. Preliminarii
Derivând din criminologie, victimologia57 dezvoltă relaţiile dintre victimă și agresor, explicând
consecinţele victimizării, indicând procedeele şi metodele de recuperare şi prevenire victimogene. Prin
acţiunile agresionale, în mod practic, identitatea victimei este stabilită de agresorul ce urmăreşte
persecutarea victimei a cărei activitate este fundamentată pe complexul vinovăţiei (general-uman, de
neexplicat în totalitate) care prezintă o încărcătură psihică ridicată (stres psihic). Principiile practice care
cuprind determinarea concretă a atitudinii, consecinţele actului agresional asupra comportamentului
victimei, impun reguli valabile pentru stabilirea fundamentelor concrete de determinare a stilului
agresional, dar şi a stilului victimei, a conştientului şi inconştientului, a stereotipului dinamic victimal, a
psihanalizei victimei. În comportamentul victimal afectat de gravitatea actului criminogen, pentru
determinarea condiţiilor participării la producerea, amplificarea sau reducerea efectelor unei agresiuni,
se regăsesc judecăţi contradictorii, reguli cunoscute dar receptate de victimă, reacţii (neexplicate de
victimă) la unele acţiuni umane, determinându-se în mod concret posibilitatea de înţelegere a exigenţelor
sociale. Uneori victima îşi stabileşte principii care contrazic raţiunea, obiceiul, regulile particulare din
anumite structuri sociale, comportamentul creând conflictul în urma căruia se realizează efectul
criminogen (care exprimă o constrângere a atitudinilor participanţilor). Din conflictul criminogen rezultă
şi condiţiile şi cauzalitatea acestuia în raport cu efectul agresiunii. Regula socială determină o anumită
orientare comportamentală, însă condiţiile patologice, unele precepte individuale fac ca victima să nu
lucreze cu atenţia și prudenţa necesare, să nu execute ceea ce trebuie pentru a cunoaşte urmarea posibilă
a acţiunii-inacţiunii, aprecierea gradului dc complexitate, natura şi dificultatea activității. Gândirea
victimei este raportată la căutarea criteriilor de evaluare a actului criminogen, la motivarea soluţiilor faţă
de poziţia sa în raportul agresional, limitându-și responsabilitatea individuală. Dar, conştientizarea
variază după circumstanţele cunoaşterii actului criminogen, în raport cu scopul urmărit sau acceptat de
victimă (scop care depinde de intenţiile şi atitudinile agresorului). De aceea, există o evidență
comportamentală pentru victime, deşi justificarea actului infracţional, imediat după producerea acestuia,
nu indică temeiurile invocate (nu aduce argumente relevante) şi nu motivează alternativa susţinută prin
argumentele invocate58. Motivând şi justificând orice acţiune, victima încercă să se convingă de o
anumită adeziune, de motivarea gestului sau a actului său individual, faţă de relaţia cu agresorul. Poziţia
victimei în raportul victimă-agresor este decisivă. Hotărârea de a sesiza violența contează pentru că
întreaga structură a agresiunii, prin simplitatea sau complexitatea sa, determină rezultate certe privind
raportul dintre individ şi social, forma fenomenului agresional în structura socială, comportamentul
condiţionat pentru fiecare persoană în raport cu principiile libertăţii individuale, discernământul şi
acceptarea imediată a responsabilității elementelor obiective, derivate din cauzele sociale, indică
relevarea importanţei conflictului dintre individ şi societate, compromisul tolerabil (respectarea regulilor
sociale) şi caracterul acţiunii agresorului, consecinţele actului criminogen şi pericolul social produs prin
încălcarea legii. Această apreciere reflectă caracterul general al actului criminogen deoarece nu există un
nivel de apreciere pentru toate formele agresionale (acestea se realizează sub tendinţe diversificate, care
nu se derulează pe planuri egale). Motivaţia oricărui act agresional indică modelul specific actului
criminogen, astfel că, dacă motivaţia este vagă, va fi scăzut interesul pentru identificarea acestuia.
Reacţia de răspuns a victimei reprezintă confirmarea faptului că agresiunea a produs efectele urmărite de
autorul acestora. Victima este preocupată de convergenţa rezultatelor agresiunii, de analiza efectelor, ca
indiciu al necesităţii de a-şi recupera locul în cadrul relaţiilor şi structurilor sociale. În acest sens,
victimologia cercetează fenomenele agresionale, stabilind reguli şi principii de care depinde
comportamentul victimei. De asemenea, victimologia integrează fiecare agresiune unui ansamblu al
57
Conceptul de „victimologie” derivă din lat. „victima” şi „logos” şi înseamnă ştiinţa victimei. În antichitate „victima” era fiinţa vie sacrificată unei zeiţe. În prezent victima
este reprezentată de persoana lezată, ca urmare a satisfacerii unei pasiuni; persoana care suferă din cauza unui eveniment, circumstanţă, boala, accident; l.Ghe. Brădet,
Criminclogia generală românească, Ed. Tipocrat Braşovia, Braşov, 1993, p. 53; I. Tănăsescu, Manual de Criminologie. Ed. INS, 1997, p. 179 ; I. Tănăsescu, B. Florescu, G.
Tănăsescu, Studii victimologice, Ed. INS, 1997, p. 8.
58
M. Kembach, Crima-fenomen biologic universal şi permanent, Tipografia „Cartea românească” din Cluj, Sibiu, p. 113.
fenomenelor sociale, necesităţii practice, variabile şi dependente de împrejurări precum şi de relaţia
agresorului cu victima, ca o consecinţă a posibilităţii de a considera orice act îndreptat împotriva
victimei ca fiind un act îndreptat împotriva societății. Abordarea conştientă sau inconştientă a actului
agresional transmite anumite reprezentări care afectează interesul individual și pe cel social, prin rolul
distructiv al actelor agresorului. Identitatea raportului dintre orice agresiune (generală, parţială,
specifică) şi orice efect asupra victimei (general, parţial, specific), cuprinde o sinteza a reprezentărilor
factorilor victimali, prin care se stabilizează mobilitatea acestora. Agresiunile individuale sau colective
se fixează în efecte care atenuează sau agravează dimensiunea fenomenului criminogen, unele
distonanțe fiind fără legătură cu trăirea victimală. Victima are reprezentarea conştientă a oricărui
element, realizând o sinteză a acestora, constituind o experienţă victimogenă, care se raportează la
intuiţie, la zona inconştientului sau a subconştientului. Motivul decisiv al agresiunii se distinge de
unitatea motivaţională a acţiunii criminogene, depinzând de condiţiile empirice, de fenomenele sociale,
de acceptarea subiectivă a victimizării de către agresor (fiind excluse actele generate de bolile psihice).
Deşi conturarea unei tipologii comportamentale nu este posibilă, din cauza variabilităţii manifestărilor
implicate în comiterea infracţiunilor59, există o măsură (formă de manifestare, tipologie a actului) prin
care se pot identifica condiţiile fiecărui nivel agresional, cantitatea actelor agresionale, intervalele şi
momentele victimale (prezentandu-se ca o relaţie dintre acţiune şi efect), determinările calitative ale
actului victimal, gradul şi simetria acestuia. Producerea sau reproducerea fenomenului agresional derivă
din unitatea elementelor acționale, care au un conținut social, biologic, psihologic, realizând unitatea
„trăirilor victimale” raportată la acelaşi gen de cauze. De aceea, toate regulile de analiză a raportului
agresor - victimă trebuie să fie obiective, independente de sensibilitatea participanţilor la actul
infracţional.
Conceptul de victimă este reprezentat de persoana care suferă consecinţele unei agresiuni, ale
nedreptății, injustiţiei, acestea fiind diferenţiate calitativ, deoarece agresiunea nu se desfăşoară uniform,
iar reprezentarea în spaţiul psiho-afectiv victimal este impusă de cauzele care generează actul sau
evenimentul agresional. Determinaţiile calitative ale agresiunii (efectul victimal) trebuie să fie conforme
cu natura actului agresional, aspectul esenţial al individualităţii victimei fiind exprimat de modul de
percepere sau de interpretare a victimăzării. Categoria de „victimă” exprimă o unitate diversă de efecte,
iar posibilitatea de cunoaştere a fenomenului victimal se bazează pe analiza mulţimii de fenomene şi a
experienţei victimale, în fiecare situaţie în parte. „Victimologia are sensul primar de studiu al
victimei”60, necesitatea precizării întemeindu-se pe relaţia dintre victimă şi mediul social, care impune
reprezentarea că orice comportament victimal este considerat rezultatul unor procese cognitive, psihice
biologice şi sociale (întrucât fenomenul victimal este legat de procesele sociale, derulate în dinamica lor,
fără a se neglija contextualitatea bio-psihică individuală). Condiţia analizei raportului victimă-agresor
constă în aprecierea raportului dintre rațiunea și contrarietăţile instinctuale, orice act uman presupunând
continuitatea şi conservarea unei atitudinii individuale (specifice) faţă de stimulii externi. Consecinţa
întrepătrunderii celor două tipuri de elemente: atitudinea conservată în comportamentul victimal şi
necesitatea de a soluţiona rațional agresiunea, constă în faptul că fiecare element al atitudinilor conţine o
doză de intoleranţă faţă de agresiune, astfel încât victima îşi schimbă starea de spirit (afectivă, volitivă)
prin aderarea la efectul victimal. Agresorul şi victima sa au până la un punct, o modalitate sui generis de
relaţii conştiente sau inconştiente, efortul fiecăruia fiind reprezentat de intenția ”de a nu agresa, dar și de
a nu deveni victimă”61. Producerea fenomenului agreso-victimal (într-un anumit spaţiu şi timp), chiar
dacă nu este cunoscută în prealabil, va fi evaluată pentru a se asigura perceperea acesteia. Subiectul
victimizării este influenţat de violenţă sau acţiunea necorespunzătoare intereselor sale, acesta recurgând
la propria voinţă de a se apăra, de a pedepsi sau la supunerea față de actul agresiv. Cadrul fenomenelor
victimogene este de natură fizico-agresivă (etero-agresivă) şi psiho-agresivă regăsindu-se în psihologia
victimei. Trăirea psihică victimală se reflectă în impresiile, stările, afectele care excită voinţa victimei
sau determină tulburări ale funcţiilor vitale (afectând unitatea, esenţa sau fiziologia acestora). Actele
psihice ale victimei au întotdeauna la bază impulsul, motivul, propria voinţă sau inhibiţia, reflectând
59
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presa „Şansa”, SRL, Bucureşti, 1994, p. 21.
60
T. Bogdan, I. Sîntea, Analiza psihologica a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, SEC Bucureşti, 1998, p. 8. Citându-1 pe I. Drepkin, termenul de victimologie, folosit în
criminologie, se referă la o persoană care suferă, e lezată de sau prin acţiunea unei persoane.
61
C. Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Edituta Tehnică. Bucureşti, 1994, p. 207.
obiectivitatea în reacţiile de răspuns la stimulii externi, agresionali. Fenomenele manifestate în actul
agresional se reduc la: fenomene agresive-fizice, fenomene agresive-psihice şi fenomene complexe
psiho-fizice, reprezentând libertatea individuală a agresorului sau a victimei care trăiește într-un anumit
mediu social, în limita trebuinţelor individuale, specifice, de a reacționa la stimulii externi.
Nu se poate explica, prin niciun mijloc cum s-ar putea preîntâmpina actul agresiv, însă, după
producerea acestuia se pot concepe formele, tipurile, seriile de agresiuni care sunt identificate şi clasate
în baza unor reguli şi principii relativ constante (în specificitatea şi varietatea acestora). Acţiunea
agresională care produce victimizarea efortului psiho-fizic degradant pentru victimă, prin repetare
devine o experienţă victimogenă (întrucât cuprinde o varietate de elemente, acte, efecte). Conştientizarea
acestor efecte semnifică temeiuri socio-individuale şi efecte individual-sociale, cu un sens real, atribuit
atât agresiunii cât şi victimizării. Chiar dacă nu se reține că orice agresiune este vătămătoare pentru
victimă, din analiza acesteia se constată că, are sensul de a vătăma o regulă, un principiu, fizicul sau
psihicul victimei, corespunzător orientării simţurilor şi raţiunii persoanei. De aceea, prin lege, nu se
îngăduie ca vătămarea gravă a corpului victimei să rămână la aprecierea acesteia, dimpotrivă, afectarea
sănătăţii impune aplicarea unor măsuri de constrângere pentru a nu submina şi periclita „buna integrare
în viaţa socială” a victimei, pentru a se restabili echilibrul şi starea de sănătate fizică şi psihică a
personalităţii victimei62, pentru a se arăta o ostilitate ireductibilă față de agresivitate. Conceptul de
victimă cuprinde unitatea sintetică a stării psiho-fizice şi sociale a persoanei, care suferind o violenţă, va
fi obligată să suporte regulile practice ale acesteia, după cum voinţa victimei va fi determinată sau
influenţată de actul agresiunii. Depinzând de forma, felul şi întinderea violenţei, starea victimală pare să
fie dominată de unele necesităţi particulare (bazată pe faptul că acţiunea sau evenimentul care o produce
are o cauză obiectivă, însă această cauză va fi receptată în cunoaşterea victimei devenind element
subiectiv). Violența psiho-fizică este un produs uman care corespunde diversităţii de acte şi se manifestă
în mod permanent în orice formă de agresivitate. Dar acţiunea criminală (conştientă sau inconştientă) nu
desăvârşeşte în orice situaţie actul victimal, subiectul victimizării fiind persoana care în mod direct sau
indirect este constrânsă să-şi limiteze libertatea de gândire şi acţiune de către agresor, în actul
confruntării suferind leziuni ce determină perturbaţii în „funcţionalitatea satisfăcătoare a sistemului
personalităţii”. Conceptul de agresivitate îşi are originea în latinescul agressio (a ataca63),
caracterizându-se prin aceea că reduce sistemul personalităţii la starea de dezechilibru psiho-fizic
(condiţionat de cauzalităţi bio-psihice). Agresiunea, ca lege naturală umană, supune obiectul
victimizării, întrucât devine cauza care determină victimizarea. Agresiunea precede şi limitează forma şi
întinderea victimizării, tendinţa agresivă aparţinând înclinaţiilor personalităţii (negative), care exclude
principiile morale din propriul comportament. Acţiunea negativă asupra victimei poate fi determinată
patologic, caz în care actul victimal este rezultatul unei insuficiente dezvoltării sau a unor deficienţe
cognitive64, moment în care intervine activitatea socială de psihoterapie (metodă specifică de tratament
în psihiatrie), iar nu activitatea socială de constrângere şi reeducare a infractorului responsabil de actele
agresionale. Actul agresional, pentru a fi pedepsibil, va trebui să fie rezultatul voinţei agresorului, care,
renunţând la morală, încearcă să depăşească limitele psiho-fizice de rezistenţă ale victimei, confirmând
că principiul responsabilităţii este viciat, ca rezultat al propriilor necesităţi sau înclinaţii cu potenţial de
periculozitate, derivate dintr-un comportament neglijent sau aberant. Chiar dacă în structura
personalităţii agresorului intervin aspecte patologice, prin expertizarea psihiatrică se stabileşte
diagnosticul şi posibilitatea de a răspunde sau nu penal pentru actele produse.
Analiza raporturilor dintre victimă şi agresor revine unor ştiinţe cu domenii apropriate: criminologia
şi agresologia, chiar dacă aceste ştiinţe folosesc rezultatele derivate din același eveniment, transpunând
concluziile în teorii proprii. Relaţiile şi procesele fundamentale rezultate din studiul sistematic al acestor
discipline, alături de penologie, detentologie şi posologie constituie forme de generalizare a fenomenului
agresional, care, corelate, dau o dimensiune complexă agresiunii (fenomen psiho-social). Printre factorii
condiţionali ai victimizării (rezultat al unei acţiuni umane), sunt cunoscuţi: lipsa integrării sociale,
fenomenul de anomie socială (dependent de fenomenele economice, socio-politice), particularităţi psiho-
62
M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze. Bucureşti. 1993, p. 43.
63
C. Păunescu, op. cit., p. 16.
64
R. Jeican, Psihiatrie în scheme logice, Casa Cărţii de ştiinţe Cluj - Napoca, 1993, p. 113.
biologice integrate în personalitatea agresorului şi în personalitatea victimei. Acţiunea executată de
agresor (oricât de generale ar fi caracterele acesteia) va defini reacţia victimală (oricât de generală ar fi
aceasta), care se va detaşa într-o ordine ierarhizată de suferinţe, vătămări, ca forme victimale. Legătura
de constanţă acţională există la toţi agresorii (cu diferenţieri progresive pentru agresorii profesionişti),
astfel că acelaşi individ-agresor, păstrează elemente certe de identificare prin orice act agresional. De
aceea, este posibil ca agresorul să realizeze o multitudine de acte agresionale (toate tipurile)65 a căror
caracterizare fizico-psihică se constituie într-un sistem original, constant. Căutarea formelor ce
reprezintă comportamentul victimal, clasificarea structurilor de organizare a victimizării vor forma
obiectul şi conţinutul victimologiei. Deoarece ambele forme ale actului agresional: acţiunea-inacţiunea şi
efectul victimal sunt active şi dinamice, se pot stabili interferenţele sau fenomenele de încrucişare şi de
permutare a efectelor, ca urmare a schimbării rolului din victimă în agresor şi din agresor în victimă.
Devine dificilă precizarea fazelor, a timpului și valorii vătămării care să constituie elementele certe de
victimizare, prin contradicţie cu elementele certe de agresionare. Formele originale ale oricărei agresiuni
sunt ataşate de voinţa şi acţiunea agresorului, profilându-se în timp şi într-un climat definit al
evenimentului (prezintă o anumită caracteristică: violenţa, viciul, întâmplarea, răzbunarea), chiar dacă
agresorul nu pare a fi capabil să realizeze agresiunea. Prin actul agresional se realizează o necesitate
individuală sau colectivă (elementele de structură ale evenimentului agresional), implicând intervenţia
forţei sociale şi dezvăluirea ansamblului unitar al mediului social. Agresiunea este creatoare de medii
individuale, de grupuri sociale imprevizibile, satisfăcând anumite nevoi în sensul că, orice agresiune al
cărei scop este necunoscut, creează un efect semnificativ care implică în mod involuntar pe victimă până
când va afla motivaţia actului. Rezultă că, cele două elemente ale actului agresiv-criminal se exprimă
prin mijloace specifice, iar din înfruntarea sferelor acestora apare efectul victimal, influenţând psihic şi
fizic victima. Actul agresional creează anxietate pentru victimă66, deoarece agresiunea reprezintă starea
psiho-fizică de manifestare a unui interes individual împotriva intereselor unei alte persoane (victime),
prin folosirea violenţei determinându-se actul victimal reprezentat de starea psiho-fizică de vătămare a
unui interes individual. Termenul de victimă va trebui extins şi la actele psihice, întrucât violenţa
psihică determină o stare de tulburare prin trecerea de la starea de suferinţă la starea de agresivitate,
toate caracteristicile victimale fiind provizorii şi elementare.
Dinamica relaţiilor dintre agresor și victimă relevă obiectivitatea succesiunii actelor de agresiune -
victimizare - agresare, însă aceste stări caracterizează comportamentul participanţilor în cadrul raportului
finalizat. Repetarea aceloraşi acte, acumularea unor efecte destabilizatoare subliniază conţinutul
agresării sau al victimizării, condiţie necesară pentru caracterizarea participanţilor (orice agresiune este
rezultatul gândirii şi simţirii agresorului dependent de structura socială). Dacă efectul victimal poate fi
acelaşi, actul agresional este întotdeauna diversificat, chiar dacă produce forme asemănătoare. Prin
trecerea timpului, actele agresive rămân unice prin epuizarea diversității atitudinilor, din cauza repetării
acestora. Rezultă că, prin valorificarea elementelor din agresologie se determină elaborarea elementelor
şi conţinutului victimologiei.
Secţiunea a 2-a Raportul dintre victimă şi agresor
Victima este reprezentată de „ persoana care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, sau morale
ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale”67, acestea diferențiindu-se de alte categorii de persoane, care au
avut de suferit din cauza intervenției unei situații speciale: poliţiştii sau militarii vătămaţi în timpul
îndeplinirii misiunilor specifice, infractorii care îşi pierd viaţa în timpul comiterii faptei. În evoluția
doctrinelor criminologice rolul victimei în procesul penal a fost analizat în lucrările elaborate de:
Mendelsohn privind victimele violului (1940), Hans von Heting („The Criminal and His Victim” (1948),
privind categoria de indivizi presupusă a fi vulnerabilă), Wolfgang (1958), în care apar categoriile de
victime analizate în funcţie de vârstă, sex, rasă.
65
I. Tănăsescu, B. Florescu, op. cit., p. 71.
66
C. Păunescu. op. cit., p. 15, defineşte agresivitatea ca fiind „o stare a sistemului psiho-fiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan
conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe investite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare şi
reprezintă pentru el o provocare”.
67
T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar; M.I., Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983, p. 93.
Prin lucrările („Zur Psyhologie der Einzeldelikte” apărute în perioada 1954 - 1959), Hans von Heting
evidenţiază posibilităţile de interacţiune dintre infractor-victimă şi introduce noţiunea de „victimă
activantă”, care joacă un rol în declanşarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor. În lucrarea
„Psihologia judiciară” (1956), B. Mendelshon introduce conceptul de „potenţial de receptivitate
victimală” 68, reprezentat de anumiţi factori (vârstă, sex, aspect bio-constituţional) care generează un
anumit grad de vulnerabilitate victimală. Relaţia interpersonală infractor-victimă se dovedeşte a fi
complexă, gradul de vulnerabilitate victimală raportându-se la două categorii de factori, în funcție de
indexul vulnerabilității69:
1. Factorii personali - retardaţii mintal sau persoanele cu o valoare scăzută a I.Q., imigranţii noi,
indivizii cu achiziţii modeste pe linie educaţională sau cei cu o redusă experienţă socială şi
intercondiţională, indivizii care au un handicap fizic, persoanele foarte în vârstă sau fragile, minorii;
femeile devenind victimele infractorilor care folosesc minciuna şi frauda;
2. Factorii situaţionali - unii indivizi sunt în mai mare măsură susceptibili de a fi victimizaţi, decât
alţii, în anumite perioade de timp sau când se află în situaţii deosebite. Pe baza diverselor criterii, au fost
propuse clasificările victimale: A. Karmen, distinge următoarele categorii de victime: copiii dispăruţi;
copiii maltrataţi fizic şi sexual; femei maltratate; Mendelshon, pornind de la implicarea victimelor în
actul agresional, realizează o gradare începând cu victima inocentă până la victima vinovată de
comiterea infracţiunii; Hans von Heting evidenţiază, în baza departajării victimelor înăscute de cele
produse de societate, criteriile de ordin psihologic, biologic şi social, privind următoarele categorii de
victime: nevârstnice; femeile; vârstnicii; consumatorii de alcool şi stupefiante; imigranţii; minorităţile
etnice; cei cu inteligenţă redusă; indivizii temporar dispăruţi; cei achizitivi; destrăbălaţii şi desfrânaţii;
singuraticii şi persoanele cu „inima zdrobită”; chinuitorii; indivizii „blocaţi” şi cei „nesupuşi”;
clasificarea făcută de Stephen Schafer70 are la bază gradul de participare şi de răspundere a victimei în
comiterea infracţiunii, diferenţiind şapte categorii de victime: persoane care nu au avut anterior actului
infracţional nici o legătură cu făptaşul; victime provocatoare; victime care precipită declanşarea acţiunii
răufăcătorului; victime slabe sub aspect biologic; victime slabe sub aspect social; victime
autovictimizate; victime politice.
77
I. Tănăsescu, B. Florescu, op. cit., p. 268-281.
78
J.A.R. Calderon, op. cit., consideră că „dacă marii criminali trec, în posteritate, nimeni nu-şi mai aminteşte de victime, ca revanşă”.
experienţa psihosocială a victimei (de atracţia sau antagonismul victimei faţă de actul agresional
impus).79
Victimizarea poate fi definită prin modul în care se modifică relaţia agresor-victimă-socius
(reprezentat de mediul instituţionalizat), relaţie care sub aspectul duratei poate deveni permanentă sau
nepermanentă. Actul agresional are o semnificaţie deosebită, atât din cauza impactului psihologic asupra
victimei cât şi a modelării conştiinţei acesteia. Scindarea dintre scopul agresional (uneori motivat de
provocare) şi scopul etic al oricărei acţiuni umane (uneori motivat de trebuinţe, interese antisociale) este
determinată de caracterul (individualitatea) agresorului şi de personalitatea victimei. Totodată, în planul
general al victimizării, legătura între actul agresional şi rezultatul acestuia poate fi înlăturată prin
stabilirea raportului de cauzalitate, când modelul explicativ al agresiunii nu se regăseşte în efectul
victimal (fiind considerat un nonsens) astfel încât efectul dăunător, deşi nu se integrează în
circumstanţele agresiunii (ca sinteză a dimensiunilor fizice, morale, socio-culturale) se poate considera
că este determinat de agresiune. Fenomenul victimal multidimensional, nefiind doar fizic, domină planul
juridic, moral, religios, economic, socio-cultural al victimei, în toate sensurile, actul agresional total
interesând ansamblul sistemului social, deoarece este pluridimensional, astfel încât agresologia, prin
studiul în perspectiva totalităţii sectorului social, relevă sensul fiecărei agresiuni (semnificaţia de
ansamblu a acesteia), gradul de determinare a raportului cu efectul victimal. Natura agresiunii, derivând
din raportul agresor-mediu social (acţiunile umane şi trăsăturile conştiinţei individuale), va subordona
existenţa victimei la nivelul emoţiilor, atitudinilor, trăirilor şi chiar a criteriilor raţionale. Victimologia
elucidează înţelesul, funcţiile, identifică şi caracterizează raporturile şi deosebirile care există între
aceste noţiuni. Agresorul justifică actul agresional particular doar prin referirea la condiţiile concrete din
care agresiunea ar putea proveni şi prin derivarea din alţi factori, evitând explicarea principiului
agresional, criteriilor care au declanşat actul voliţional individual, regulile producerii acestuia.
Comportamentul complex al victimei, tipurile de acţiuni, acte, situaţii care au produs efectul victimal,
particularităţile dependente de cauze psihosociale multiple, vor fi esenţialmente informative privitor la
specificul agresiunii, la atributele moral-volitive ale victimei, la regulile de comportare (de un anumit
tip) ale victimei, la consecinţele directe sau doar intenţionate ale victimizării. Chiar dacă actul agresiv nu
pare inteligibil pentru victimă, acesta va fi adecvat, prin finalitatea sa (efectul dăunător) cu condiţia
unică să producă vătămarea diverselor interese ale victimei. Actul agresiv, în diversitatea formelor şi
contextelor sale constă şi în executarea unui singur act victimal (care poate fi rezultatul unui context
particular de împrejurări). Actele victimale simple trebuie să reprezinte elemente prejudiciabile,
identificate prin cunoaşterea imediată, definită de intensitatea şi întinderea actului agresional. Actul
victimal poate să fie vag, de aceea trebuie adoptate reguli explicite privind tipurile de structuri victimale,
statutul de victimă şi raportul cu agresorul.
Secţiunea a 4-a. Istoricul victimologiei
Primele consideraţii reprezentând aplicarea principiilor victimologice la relaţiile dintre criminal şi
victimă, aparţin avocatului român Beniamin Mendelshon. Născut la Bucureşti în anul 1890, B.
Mendelshon a devenit avocat în anul 1934, în activitatea profesională adoptând conceptele şi teoria
psihanalizei freudiene80. Considerând că între impulsul sexual şi instinctul morţii „există o legătură
permanentă de nestăpânit”, B. Mendelsohn distinge funcţiile cognitive susceptibile să influenţeze
mediul, conduitele instinctive şi să stabilizeze experienţa agresională individuală. În şedinţa Societăţii
Române de Psihologie şi Psihoterapie din 29 martie 1934, organizată în amfiteatrul Spitalului Colţea din
Bucureşti, B. Mendelsohn defineşte conduita individuală deviantă, factorii sociali şi interindividuali,
semnificaţia unică şi rolul victimei într-un context de conduite deviante, interpretarea comportamentului
victimei perceput de infractor, rolul agresorului şi al victimei izolate81. B. Mendelsohn supune analizei
raportul infractor-victimă începând din anul 1937 şi apreciază că reacţia victimei la actul agresional este
79
J.A.R. Calderon, op. cit. Într-un sens larg, există întotdeauna victimă când un act antisocial s-a comis.
80
C.Brătescu, Freud şi psihanaliza în România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.168. Pentru opinia contrară privind prioritatea definirii victimologiei şi a meritelor lui B.
Mendelsohn a se vedea T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 25; susţinători ai ideii priorităţii lui B. Mendelsohn privind întemeierea victimologiei sunt: R. Lafon în Vocabulaire de
pychopetagogie, PUF, Paris, 1963; I. Drapkin în comunicarea susţinută la primul Colocviu internaţional de victimologie programat în mod special în Israel, în anul 1973 (unde
Mendelsohn emigrase din anul 1951).
81
Textul comunicării în Revue internaţionale de criminologie et de police technique nr.2, 1956, Geneva în Revue francaise de psychanalise nr.1, ianuarie – februarie 1958,
Paris; G.Brătescu, op.cit., p. 168-169.
dependentă de potenţialul de receptivitate al victimei, diferit de la individ la individ, deoarece este
condiţionat de vârsta, sexul, gradul de cultură şi inteligenţă, aspectul bio-psihic, gradul de obişnuinţă faţă
de pornirile agresive, stabilitatea sau instabilitatea emotivă.
B. Mendelsohn clasifică victimele astfel: victimă total nevinovată (pruncuciderea); victimă mai puţin
vinovată decât criminalul (ignorantă, imprudentă); victimă tot atât de vinovată ca şi criminalul
(provocatoare); victimă total vinovată (stimulatoare, imaginară, agresoare); victimă înnăscută.
Observaţia şi măsurarea comportamentului concret al victimei, raporturile acesteia cu infractorul şi cu
mediul social, personalitatea, trăirile, ideile şi acţiunea victimei, percepţia raportului direct dintre
criminal şi victimă constituie obiectul victimologiei. Modelul comportamental agresional este perceput
într-un mod semnificativ de victimă care își adaptează conduita după comportamentul agresorului sau se
opune acestuia, impunându-şi conştient o anumită atitudine, ca act social într-un ansamblu de
interacţiuni umane (receptivitatea victimală). Intrucât agresorul îşi determină în mod individual poziţia
în raportul cu societatea, victima are două forme de acţiune: individuală şi colectivă. Când efectul
victimal, rezultat al actului agresional nu este stabilit, va trebui să fie confirmat, în mod cert, pentru a se
identifica semnificaţiile (indiciile) acestuia privind existenţa victimizării, în formele generale ale acţiunii
agresionale. Profesorul german de drept penal Hans von Hentig (1887-1974), în vol. „The Criminal and
His Victim”, apărut în anul 1948, precum şi în lucrările sale ulterioare „Zur Psychologie der
Einzeldelikte”, „Das Verbrechen” a analizat fenomenul concret, stabilind noţiuni şi concepte utilizate în
victimologie, evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre infractor şi victimă, precum şi rolul victimei
în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Descoperind în planul comportamentului unele situaţii specifice
Hans von Hentig a propus următoarea clasificare a victimelor: victime izolate (solitarii şi melancolicii),
care nu-şi reglează mecanismul integrării sociale astfel încât rămân izolaţi de ansamblul organizării
vieţii şi activităţii sociale: străinii, marginalizaţii social, persoanele abandonate inadaptaţii psiho-biologic
la un anumit regim de viaţă; victimele generate de neliniştea vitală individuală şi anxioniştii,
caracterizate prin instabilitate psiho-socială, provocând accelerări şi stagnări acţionale care determină
dezechilibru comportamental şi dereglări afective; victime fără rezistenţă acţională; provenind din
subdezvoltarea psiho-fizică, fapt care determină dependenţa de caracterul dominant al agresorului,
favorizând acţiunile agresionale (de regulă în perioada pubertăţii sau senilităţii). Sintetizând rolul
factorilor fiziologici în producerea victimizării, Hans von Hentig stabileşte următoarea structură a
victimelor: victime predestinate ereditar; victime recidiviste; victime neputincioase din cauza lipsei de
apărare; victime false; victime imune; victime ce devin infractori; disperaţii; tinerii; femeile;
handicapaţii mintal; emigranţii; oamenii fără cultură; oprimaţii; iresponsabilii; turmentaţii.
Evidenţiind rolul unor elemente situaţionale82 Hans von Hentig a elaborat următoarea clasificare a
victimelor:
- victime nevârstnice (psihologia victimei este afectată de lipsa de experienta socială, de lipsa forţei
fizico-morale, care să opună o rezistenţă puternică agresorului); se creează astfel profilul psiho-
comportamental al victimei nevârstnice, prin reducerea reacţiilor şi a conduitelor de apărare,
posibilitatea victimizării sub forma abuzului şi hărţuirii sexuale, a răpirii (Kidnapping), a cerşetoriei;
- victime femei (se manifestă în cadrul unei dependenţe între determinarea biologică a femeii lipsită
de posibilitatea unei apărări dinamice şi agresivitatea criminalilor motivată sexual sau material);
- victime vârstnice (fenomenele subiective depind de sănătatea mentală a victimei şi de modul de
implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul relaţiilor individuale psiho-voliţionale);
- dependenţii de alcool şi stupefiante (prezintă necesitatea adaptării organismului la consumul de
alcool şi stupefiante, devenind neadaptat la stimulii externi);
- imigranţii (rolul adaptativ al psihicului este redus, modificându-şi organizarea şi funcţiile astfel
încât gândirea străinului este permanent afectată de lipsa unei adecvări de ordin comunicaţional, care să
asigure obţinerea unui echilibru al personalităţii);
- etnicii (dificultatea formării unor comportamente corespunzătoare şi a unui grad de solicitări sociale
legitimează organizarea experienţei individuale care generează conflictele etnice);
- indivizii normali dar cu o inteligenţă redusă (nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acţiunilor
desfăşurate, în raport cu influenţele mediului);
82
T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 41-45.
- indivizii temporar deprimaţi (prezenţa scopului în plan mental este redusă din cauza lipsei de voinţă
şi a sentimentului de inferioritate, a incapacităţii de a sintetiza priorităţile comportamentale);
- indivizii achizitivi (starea de relaţionare cu mediul este determinată de modul în care individul
realizează venituri substanţiale, de felul cum se integrează în absolvirea nevoii de a realiza profituri, în
funcţie de contextul în care apare orice posibilitate);
- desfrânaţii şi destrăbălații (rămân relativ inerţi la regulile sociale şi morale, prezentând tulburări de
structură a sistemului comportamental şi chiar nervos);
- singuraticii (exacerbând relaţia cu modul ambiental, ajung să-şi modifice comportamentul prin
absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice);
- chinuitorii (depăşind limitele unei comportări normale, realizează acte cu semnificații psihice prin
care denaturează regulile şi raporturile interindividuale, devenind victimele acestora);
- indivizii „blocaţi” și cei nesupuşi (elaborându-şi un anumit model comportamental individual, în
cazul apariţiei unor contradicţii, a unor erori sau a unor factori perturbatori, aceștia acceptă soluţiile unor
infractori sau, prin propria interiorizare psihică, nu se vor lăsa victimizaţi).
În perioada 1947 - 1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile și conţinutul individualităţii
victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din acţiunile comunităţii, necesitatea reintegrării
sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor. În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în
volumul „Principi di Difesa Sociale”, elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare şi
capacitatea de recuperare individuală, restabilirea unor relaţii sociale şi a interacţiunii stabilite cu
comunitatea, edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul 1966,
Ezzat Abdel Fattah în studiul „Quelques problemes poses â la justice penale par la victimologie”,
evidenţiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă şi puternică asupra victimei,
obligând-o să participe în orice mod la derularea actului agresional, devenind:
- victimă participantă (dispusă să rişte orice consecinţă, din spirit de aventură);
- victimă latentă (lipsită de iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil,
putând reacţiona oricând pentru a evita sau a accepta eşecul actului victimizant);
- victimă predispusă (cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi
încearcă să revină la vechile atitudini);
- victimă provocatoare (fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale
îndeamnă la acţiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate,
melancolice);
- victimă neparticipantă (care adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea acceptând doar actele
cu semnificaţii cunoscute).
În anul 1970, în volumul „The Resurement of Delinquency”, Thorsen Sellin şi Marvin Wolfgang,
consideră că există următoarele tipuri de victimizare:
- victimizarea primară (reprezintă în esenţă urmarea oricărei agresiuni îndreptată împotriva unei
victime);
- victimizarea secundară (vizează situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale, fiind
diversificată);
- victimizarea terţiară (reflectă delictele care au ca obiect convieţuirea socială sau administraţia
publică);
- participarea mutuală (infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului însă, victima adoptă fie o
manieră relativ pasivă sau printr-o atitudine voluntară va păstra „secretul victimizării”: adulter, avort);
- victimizarea juvenilă (condiţionată de caracteristicile reflectării factorilor perturbatori din mediul
înconjurător, relaţia dintre victima-minor şi mediu fiind instabilă şi situaţională).
În anul 1973, în Israel, a fost programat primul Colocviu Internaţional de Victimologie (terminologia
victimologică se amplifică prin stabilirea genezei comportamentului victimei, a stărilor psiho-
fiziologice, a personalităţii şi psihologiei specifice victimei, contribuţia şi rolul victimei în perpetuarea
crimei în cadrul dreptului penal). Au fost subliniate influenţele criminologiei, psihologiei, psihanalizei,
privind comportamentul victimei, care a fost investigat şi descris sub aspectul conceptelor de conştiinţă,
trăire psihică, drepturi şi obligaţii, folosindu-se rezultatele unor ştiinţe interdisciplinare: antropologia,
fiziologia, economia. În anul 1976, în S.U.A. (Boston), a fost organizat al doilea Simpozion
Internaţional de Victimologie (stabibilindu-se obiectul şi direcţiile de dezvoltare a victimologiei, ca
ramură a ştiinţei criminologiei, s-a propus înfiinţarea unor centre de cură pentru categoriile de victime
supuse agresării sexuale, atacului armat, unor violenţe grave, acordarea unui sprijin social şi adoptarea
unor măsuri preventive pentru o anumită tipologie de victime). Precizându-se conceptele de investigare a
relaţiei sociale, a statutului persoanei supusă agresiunii şi adoptându-se măsuri de natură judiciară şi
socială, se constată că s-a definit structura ştiinţei victimologice, ca obiect distinct de criminologie (în
S.U.A. a fost înfiinţată revista ,Jurnal internaţional de victimmologie”). În anul 1977, criminologul
american Stephen Schafer în volumul „Victimology The Victime and His criminal” clasifică victimele
după gradul de participare şi de răspundere la producerea infracţiunii în83:
- victime fără relaţii anterioare cu criminalul (consecinţele actului infracţional sunt imputate doar
infractorului, victima necunoscând pe infractor);
- victime provocatoare (gradul de responsabilitate pentru determinarea, susţinerea şi finalizarea
acţiunii fiind apreciat în funcţie de provocarea conştientă sau inconştientă manifestată de victimă);
- victime incitative (când victima iniţiază şi participă la declanşarea actului agresional);
- victime slabe sub aspect biologic (conformarea executării acţiuni agresionale este rezultatul
neputinţei biologice de a se împotrivi constrângerii agresorului);
- victime slabe sub aspect social (victima nu este capabilă să-şi asume responsabilităţi sociale pentru
a schimba ordinea acţiunilor sociale);
- alte victime (efectele actului agresional vizează persoana victimei, modul de gândire şi acţiune fiind
rezultatul liberului arbitru, actele permise sau nepermise având o semnificaţie particulară);
- victime politice (idealul şi datoria sunt asociate unor imbolduri, iar consecinţele acţiunilor vor
reprezenta simbolul responsabilităţii faţă de principiile urmărite).
În cadrul celui de-al III-lea Simpozion Internaţional de Victimologie au fost precizate şi definite
conceptele de condiţie şi motivaţie existenţială a victimei, metodele de cercetare în victimologie,
tratamentul juridic aplicat victimei şi s-a propus adoptarea unor măsuri adecvate pentru reintegrarea
socială a victimei. În anul 1985, criminologul român Vasile V. Stanciu a publicat la Paris volumul „Les
droits de la victime”, iar în volumul „Criminalitatea Parisului”, apărut în anul 1985, prezintă condiţiile în
care victima poate fi implicată în conflictul agresional. Acesta consideră că există victime prin definiţie:
săracii, bolnavii, imigranţii, persoanele cu un instinct slab de conservare. Propune o strategie a prevenirii
crimei prin preceptul defensivei şi al revendicării drepturilor, deoarece indivizii sunt victime ale
mediului social, astfel că, trebuie să se înfiinţeze tribunale speciale pentru minorii agresaţi de părinţi sau
de alte persoane. Prin Rezoluţiile O.N.U., s-a propus statelor să adopte măsuri de ocrotire: victimele să
fie indemnizate de stat; statele să aibă recurs la jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie, la Comitetul
pentru drepturile omului al O.N.U., la Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Guvernele să nu
instituie tratamente inumane, să nu suspende drepturile constituţionale. În anul 1988, criminologul Wolf
Middendorf în volumul „Die Opfer des Betruges” (Victima înşelăciunilor) prezintă gradul de implicare a
victimei în activitatea economică şi afectivă, după următoarele criterii:
- victimă generoasă (este dependentă de modul în care infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând
accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială a victimei);
- victimele „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice, bunuri şi
valori sustrase sau devalorizate, victima considerând că în acest mod îşi rezolvă trebuinţele şi aspiraţiile
individuale;
- victima afectivităţii şi devoţiunii care apare în cadrul procesului afectiv şi emoţional prin tendinţa de
a crede că psihicul se află în relaţie cu puterile supranaturale astfel încât, procedează la efectuarea de
donaţii pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror
simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime;
- victimele lăcomiei explică actul infracţional prin implicaţiile de natură financiară, prin necesitatea
proliferării şi absolutizării unor procedee specifice în relaţiile economice, ajungând să nu înţeleagă
scopul actelor produse şi conduita infractorului.
83
T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 48-50.
Capitolul V. Clasificarea victimală
Manifestându-şi tendinţele de apărare, în cadrul conflictului agresional, victima îşi schimbă în mod
radical comportamentul considerat ca fixat în momentul raportării la stimulii externi.
Detenţia, pare să se găsească în zona periferică a vieţii, întrucât nu se cunoaşte întotdeauna caracterul
său formativ, problemele sale concrete şi bine determinate.
Experienţa socială relevă fenomene particulare deosebite de cele generale care se află într-o
permanentă verificabilitate prin obiectul de reflecţie şi soluţiile propuse.
Este evident că nedelimitarea cu claritate a fenomenelor speciale face imposibilă deducţia rolului
formativ al detecţiei într-un sistem special, independent de experienţa individuală care este, la rândul
său, tributară empirismului.
A rezerva detenţia „doar puşcăriaşilor” este o eroare ce sfârşeşte prin a înlătura natura socială a
caracterului indispensabil şi esenţial al pedepsei, a minimaliza efectul judecăţii sociale, ignorând
universabilitatea şi istoricitatea fenomenului agresional.
Detenţia, are deci un caracter concret şi specific, în acelaşi timp: concret întrucât este legată de
experienţa socială şi rămâne în contact cu aceasta, specific întrucât studiază o latură a experienţei
sociale, identificându-se cu aceasta definindu-i valoarea şi semnificaţia.
În acest mod, instituţia detenţiei îşi extrage fenomenele din experienţa speciala pentru a teoretiza şi
verifica soluţiile formative, individuale sau categoriale, pentru a se evita constrângerea nelegitimă.
Detenţia se situează deci în punctul de conjuncţie al independenţei individuale şi a libertăţii sociale,
definindu-se ca operaţiune specifică a experienţei sociale rezultând din accentuarea intenţională şi
pragmatică a unei activităţi de reeducare prezentă în orice manifestare a activităţii omului.
Toate aspectele activităţii umane (constând în gândire, îndeplinire, executare, realizare) se detaşează
de autorul acestora, deoarece se trece de la judecată la acţiune prin îndeplinirea mişcărilor dictate de
gândire, concurând idealul, intenţia acţiunii.
Oricare ar fi agresivitatea care se va exercita, gândirea determină realizarea, îndeplinirea, executarea
acesteia prin adoptarea soluţiilor oferite de experienţa individuală, inventând procedee, moduri în care
trebuie făcută realizându-se un proces de producere şi invenţie propriu, individual.
Detenţia realizează prin încercări, printr-un caracter aventuros, sau calculat antisocial cu un caracter
„compozitiv” în care formativitatea organizează întreaga viaţă spirituală a individului, personalitatea
acestuia fiind determinată de conştiinţă şi spontaneitate. În viaţă, există două feluri de a fi: a spune şi a
face, adică invenţia şi execuţia.
Agresorul (înlocuind conceptul uzitat de infractor) nu are altă regulă decât acţiunea fizică sau
concepţionalâ însoţită de premoniţia reuşitei, astfel încât agresivitatea devine legea individuală cât şi
modul de a forma agresorul.
Procesul pe care îl încheie, dar îl şi include detenţia, creează doctrina formativă, personală şi
revelatoare pentru agresor, prin implicarea raporturilor umane şi sociale, activitatea complexă şi
aventuroasă în care agresorul încercând, reluând, a produs agresiunea reducând sau anulând direcţia
formativităţii.
a. Caracterul propriu al acţiunii agresionale.
În activitatea agresională există o latură inventivă şi inovatoare gândită ca o condiţie a realizării
activităţii pornind de la tehnica simplă până la cele mai mari invenţii, într-un perpetu exerciţiu de
formativitae. Afirmaţia că în actul agresional tehnica e totul, e adevărată.
Nu există însă o linearitate a desfăşurării actului agresional, decât în măsura în care se regăseşte într-o
operaţiune umană care nu se. confundă cu alte activităţi, instituindu-se ca procedeu autonom şi specific.
Numai în acest mod sfera formativă a detenţiei va căpăta un caracter determinant şi distinct cu
specificarea proprie a suprimării până la anulare a deprinderilor agresionale, individuale.
Modul în care acţiunile individuale relevă o anumită specificare agresională prin concentrarea tuturor
actelor componente defineşte şi modul operaţional individual, distinct, original.
A gândi şi a acţiona, accentuând o activitate până la a deveni predominantă, în mod intenţionat, în
raport cu alte acţiuni individuale se creează caracterul propriu, inconfundabil, determinat de atitudinea şi
posibilităţile proprii, de ţelul căruia i se dedică agresorul.
Fiecare acţiune, pe baza indivizibilităţii şi iniţiativei persoanei va cere şi determina în acelaşi timp
specificarea unei activităţi şi concentrarea tuturor celorlalte care deşi inventează felul cel mai potrivit de
a o îndeplini prin forţa productivă şi capacitate inventivă (cerute de gândire şi de acţiune) se accentuează
într-o predominantă numită „modus operandi”.
În viaţa agresională formarea stilului „modus operandi”, este intenţională şi predominantă pentru că
acţiunea şi gândirea sunt subordonate scopului specific al formării agresionale.
b. Gândirea şi afectivitatea agresională.
Agresivitatea, este concepută de gândire şi susţinută de acţiune, astfel încât confruntarea diverselor
tentative prin care se verifică posibilităţile cu intenţia, efectul cu ceea ce trebuie făcut completându-se şi
înlocuindu-se unele căutări, va subordona gândirea, intenţiei formativ-agresionale, conform naturii şi
caracterului acesteia.
Dar, în viaţa concretă, actul agresional dobândeşte o relevanţă practică, întrucât conţine o anumită
independenţă faţă de gândire agresorul fiind stăpânit şi de o anumită afectivitate individuală, necesară
pentru susţinerea oricărei acţiuni, ea însăşi subordonându-se scopului ales.
Gândirea şi afectivitatea agresională sunt nerepetabile, apar datorită unei interpretări determinante ale
realităţii, precum şi a unei atitudini aproape consecventă faţă de această realitate, mai mult trăită decât
gândită, fiind totuşi tributare invenţiei spontane, şi stilului de viaţă agresional.
Agresivitatea ajunge la formativitate specifică şi intenţională, chiar dacă apar îndoieli asupra
posibilităţilor de realizare a unei operaţii specifice, deoarece raţionamentele, stilul de acţiune, caracterul
sunt prestabilite în ce are esenţial scopul agresional, iar experienţa concretă, sentimentele agresorului îi
redau spiritualitatea sa originală.
Procesul de reeducare, trebuie în prealabil, să clarifice procedeele individuale, reuşitele şi eşecurile,
să definească atitudinea afecţională, inventivitatea specifică stadiului de încercare şi căutare a propriului
stil agresional, adecvarea agresorului la regimul detenţiei devenind perfectă.
Cunoaşterea procedeelor de acţiune şi a efectelor acestora va reprezenta însăşi esenţa procesului de
reeducare, ceea ce se traduce în a demonta şi a scoate în evidenţă modul cum se ajunge la gândirea
agresională, precum şi căile de realizare, caracterele proprii şi specifice ale acesteia.
c. Detenţia - modalitate de executare a pedepsei.
Lipsirea de libertate acţionează ca un principiu social care îşi asumă rolul modelării din exterior, prin
pedeapsă, al influenţării cu prioritate, în planul comportamentului individual, cu scopul depăşirii
rezistenţei nelegitime, al adaptării agresorului la viaţa socială.
Modalităţile de reeducare a agresorului sunt potenţial infinite, intenţia „reformativă” consolidându-se
totuşi doar din cele tradiţionale prevăzute de lege.
Procesul de formare al unei noi personalităţi în detenţie, începe numai atunci când intenţia formativă
pare să înfrângă rezistenţa nelegitimă, individuală şi tinde să dovedească vocaţia reformării, în perioada
executării pedepsei, după un timp intervenind obişnuinţa, ca urmare a comparării pedepselor, conform
principiului un pitic mai mic sau un cocoşat mai cocoşat.
Activitatea agresorului în detenţie nu poate fi separată de spontaneitatea inconştientă, de conştiinţa
liberă agresională, aceasta incluzând caracterul de încercare permanentă, spontaneitatea şi inventivitatea
unor încercări decisive. Trăirea individului şi legea organizării detenţiei nu trebuie să fie separate.
Tocmai în această întrepătrundere constă procesul de reformare socială a agresorului, astfel încât acesta
va fi determinat să renunţe la invocarea liberului arbitru, prin sublinierea necesităţii iegii, a ordinii, a
normei.
Individualitatea agresională se regăseşte în caracterul agresorului şi în naţiunea agresională - care
devine un ansamblu compoziţional, teleologic, unde fiecare element ca şi întregul au aceeaşi finalitate.
Astfel, agresiunea este o formă compoziţională desăvârşită de agresor, fiind o variantă a stilului
propriu agresional, cu caracterul lui „pre” şi „post” existent în perioada de detenţie şi cu legile proprii.
În perioada detenţiei se află două autorităţi: cea individuală preexistentă, împotriva căreia instituţia
statală luptă pentru remodelarea ei, combinând şi folosind elementele acesteia pentru a le depăşi şi
autoritatea statului care impune legile interne obligatorii, metodele analizei personalităţii agresionale
într-o imperaţiune esenţială şi încordată având drept scop subordonarea agresorului.
Trebuie relevată distincţia netă între personalitatea agresională preexistentă, care reprezintă elementul
primordial al reformării sociale şi comportamentul individual în perioada detenţiei, în care primatul
aparţine eticului - conştiinţa activă.
Tot ceea ce va reprezenta reeducare, este coreiat cu un ansamblu cognitiv de conştiinţă, însă nu
iimitat la interpretarea teoretică a moralei, a judecăţilor etice, a conştiinţei volitive, sensibile, activă.
Dacă n-ar exista întrepătrunderea - adică necesitatea receptării conexiunilor furnizate de detenţie, ar
însemna că prin pedeapsă să se urmărească doar contemplarea agresională - post factum prin sancţiune şi
poate compasiunea pentru victimă, renunţându-se la orice participare socială la reformarea individuală.
Detenţia trebuie să definească componenţa conţinutului educaţional, stabilit, în ce priveşte
puşcăriaşul, că subordonarea etică se va păstra şi dincoio de perioada detenţiei, agresorul trebuind să se
elibereze de influenţa agresională, nu doar prin negarea forţată a acesteia, sau prin determinarea formală,
ci prin desăvârşirea lui imanentă, prin învingerea tensiunii şi educaţiei agresionale, prin noua apreciere a
terminologiei etice, prin autodepăşire.
Detenţia va defini atitudinea individului faţă de etică, şi faţă de elementele convenţionale,
existenţiale, prin depăşirea determinării sociale concrete şi finalizarea unui eveniment, ca simplu act, etic
deviată.
Chiar dacă detenţia impune izolarea, separarea puşcăriaşului de activitatea socială, aceasta nu
anulează totuşi posibilitatea (este adevărat redusă), pentru agresor de a finaliza, în cadrul unor legături
umane, necesare existenţei şi integrării stricte, unele evenimente agresionale.
În izolare, raţiunea şi voinţa pot fi puse la încercare, ca un fragment al evenimentului agresional,
unitar, chiar dacă finalizarea este imposibilă. Ar trebui ca izolarea să distrugă toate elementele concrete
ale evenimentului agresional, întrucât libertatea este condiţionată de poziţia exterioară, la vedere, a
agresorului, orice eveniment putând să fie doar plăsmuit, însă tensiunea psihică eliminând-o finalizarea,
aducând astfel starea de acalmie. Funcţia izolării nu-şi exercită rolul de inhibant - agresional, decât în
majoritatea cazurilor, făcând posibilă reformarea pozitivă a individului, fiindcă înlesneşte atitudinea
cognitivă şi cea etică faţă de agresiune, modelând agresorul prin cunoaşterea semnificaţiei antisociale a
evenimentului.
Agresorul încearcă să nu mai dorească acel obiect, acea plăcere reală, care a format conţinutul
agresiunii, şi prin forţele sale proprii transferă căutarea satisfacţiei în nevoia de ajutor, de căinţă, de
iertare.
d. Înlocuirea pedepsei închisorii
Fără îndoială, acţiunea umană, este interpretabilă, atât în limitele individuale, cât şi în mod
fundamental, de către societate.
Acţiunea agresională impune realizarea unui proiect mental prin folosirea unei tehnici individuale,
după reguli împrumutate sau individuale, modus operandi şi trăirea încercărilor anterioare, precum şi
stăruinţa inventivă chiar şi în cazul când e descoperită.
Modul de acţiune inventat sau împrumutat de agresor este unicul mod care va desăvârşi acţiunea şi
reprezintă un punct de caracterizare a agresorului. Este evident că agresorul îşi inventează modul de
acţiune prin încercări, adică închipuindu-şi diverse posibilităţi care trbuie verificate sistematic, şi
selecţionate până la găsirea posibilităţii unice, necesare, care va marca reuşita.
Deşi nu există nici o normă ulterioară pentru a se dovedi şi cântări tensiunea psihică trăită de agresor,
în momentul alegerii variantei cu şansele reuşitei, se rezumă că o astfel de tensiune există, în cazul
agresorilor responsabili relativ la prevederea rezultatului agresional prin trimiterea simultană la obiectul
conceptelor de: lege şi libertate, necesitate, legalitate, regulă şi aventură. închipuirea uneia sau mai
multor posibilităţi, aplicarea în mod stăruitor din experiment în experiment, până la găsirea unei singure
posibilităţi de realizare şi finalizare a agresiunii, indică gradul de finalizare, de responsabilitate acceptat
de agresor precum şi procentul de vinovăţie extins la întreaga activitate agresională expusă din toate
agresiunile săvârşite în perioada anterioară, pentru care a suferit sancţiuni legale, omiţându-se
agresiunile nedescoperite. Faptul că din multitudinea variantelor posibile de reuşită, agresorul a inventat
şi a ales pe cea care a finalizat agresiunea, trebuie să definescă intenţia, riscul asumat şi capacitatea
individuală de răspundere în faţa legii.
Agresiunea îşi are întotdeauna reguli individuale acceptate respectate, sau dimpotrivă abandonate de
agresori, precum şi scopurile sale directe, care nu coincid, însă întotdeauna cu finalitatea agresiunii.
Rezultă că, în domeniul răspunderii pentru faptele şi acţiunile agresionale, trebuie adoptate pedepse
prin care să se verifice şi ratifice valoarea reformaţi vă şi educativă.
1. Semilibertatea.
Detenţia, are în natura ei un caracter de reformare individuală şi suscită adoptarea unor reguli şi a
unor moduri specifice care să instituie o reală continuitate formativă pentru deţinut. Legalitatea care se
impune perioadei din detenţie, creează posibilitatea unei reformări stabile şi definitive.
Dar această reformare individuală considerată operativă suscită o serie întreagă de reluări prin care se
consideră o astfel de modalitate ca fiind un principiu al reeducării. Pentru ca reeducarea să se dezvăluie
în natura sa adevărată trebuie ca legalitatea să fie înţeleasă ca normă de reformare specială, care să
dezvăluie ca un proces definitiv eficacitatea regulilor sale concurând cu o altă posibilitate în
comportament. Si în detenţie se poate explica cum o anumită activitate poate fi executată în condiţii
bune, sau dimpotrivă în condiţii necorespunzătoare.
Exemplaritatea nu se regăseşte decât în munca unora dintre deţinuţi, care manifestă o adeziune liberă
faţă de procesul muncii, un nonsens prin care se urmăreşte reducerea sau executarea pedepsei în condiţii
urmate de stimuli.
Exemplaritatea în comportament şi atitudine nu acţionează din exterior, ci în virtutea rezultatelor
conştiinţei individului de sine şi se relevă în căutarea celor mai pozitive atitudini. încercând să evite
constrângerea care va exercita totuşi asupra lui o influenţă, deţinutul acţionează într-un act de adeziune
în asemenea măsură încât se ia drept regulă orice activitate radical nouă a cărei eficacitate îi menţine o
oarecare independenţă. De aceea el va căuta în realitate, propriul mod de a se forma, precum şi un
domeniu adecvat de influenţă.
Problema nu se poate restrânge totuşi la momentul disciplinei ci la continuitatea pozitivităţii
măsurii şi în acele cazuri, în care pe de o parte semilibertatea este considerată nu doar ca o simplă
măsură de stimulare a unora dintre deţinuţi ce se limitează la o anumită categorie de infracţiuni, ci
ajunge să influenţeze şi celelalte categorii de deţinuţi. Valoarea deosebită şi eficacitatea semilibertăţii
depinde de conştiinţa individuală, de modul în care sunt respectate regulile de execuţie, iar
continuitatea lor rezidă într-o anumită formă în sensul că, după cum prevenirea a reuşit, tot astfel
reformarea poate reuşi prin adoptarea semilibertăţii.
Dacă regulile semilibertăţii sunt considerate drept normative, este evident că rezultatele acesteia nu
sunt în afara activităţii respecializării şi reformării, astfel încât se regăseşte, în cele din urmă şi în
caracterul infractorului.
Trebuie însă depăşită faza preparatorie a regulilor ce se aplică în general pentru a se evita ajungerea la
un rezultat care le-ar putea transforma doar în sfaturi sau reţete de urmat.
Semilibertatea este redusă, prin definiţie, la o modalitate de viaţă controlată, în care acţiunile, căile de
execuţie, implică respectarea regimului ulterior de detenţie, dar şi de individualizare a comportamentului
post infracţional, reformativ şi adaptabil. Respectarea regulilor regimului de detenţie devine eficace şi
operativă, întrucât se realizează legătura între efectul, sancţionator al pedepsei şi soluţia stimulativă
pentru condamnaţii cu un comportament corespunzător de a beneficia de semilibertatea în care îşi asumă
orientarea corespunzătoare propunând un nou model de comportament. În acest scop este hotărâtoare
conştiinţa individuală, care pe lângă faptul că dezvăluie adevărata natură a regulilor de detenţie, fixează
şi limitele în care semilibertatea poate fi eficace, pentru că rămas fără supraveghere, sau cu supraveghere
relativă, deţinutul va înţelege iegea în mod operativ ajungâdu-se până acolo încât regulile să fie privite
ca un model compoziţional, în măsură să susţină o nouă comportare reformaţi vă.
Şi aici subzistă o dublă posibilitate, după cum condamnatul poate considera măsura ca o încredere a
administraţiei, ca o punere la încercare privind posibilitatea reeducării sale, pe o anumită durată a
condamnării, sau dimpotrivă, o imitare servilă, mecanică, stereotipă, a condiţiilor de detenţie, fără
nici o discuţie între restrângerea drepturilor sau acordarea facilităţilor cunoscute. Este imposibil de
precizat dacă modul de comportare al condamnatului este cei care impune acordarea beneficiului
semilibertăţii, sau dacă nu se porneşte mai degrabă de la circumstanţele personale ale condamnatului,
întrucât cele două ipostaze converg până la identificare.
Crearea condiţiilor de muncă ce par a fi speciale, într-un loc de deţinere - însărcinarea cu realizarea
unor atribuţii limitate de supraveghere şi pază a efectivului de deţinuţi, îndeplinirea unor activităţi
administrative în colectivitatea civilă, unele înlesniri individuale, nu exclud supravegherea
administrativă, fără întreruperea sigură supusă exigenţelor legii, şi regulamentului detenţional intern.
Legătura dintre smilibertate şi detenţie cu posibilitatea implicită a suprimării semilibertăţii serveşte
pentru a explica mai întâi de toate, faptul că după săvârşirea infracţiunii de un anumit gen, reeducarea
condamnatului, ar părea un proces misterios şi de neânţeles, căci nici un condamnat nu ajunge să se
considere reeducat decât trecând prin executarea pedepsei, cu excepţia cazurilor de suspendare.
2. Munca în exterior.
Este adevărat că în detenţie comportamentul individual devine operativ, însă nu se poate ignora faptul
că detenţia nu exclude o anumită ştiinţă a felului de a înţelege viaţa în ce are ea mai dramatic, pricipiile
comportamentale normale, regulile, sfaturile, şi preceptele morale.
Detenţia oferă reguli de aplicat şi dezvăluie că amnificaţia operativă a proprilor sale moduri de
reeducare, iar condamnaţii le înţeleg doar în măsura în care participă la aceste moduri de reeducare fie
printr-o afectivitate individuală - determinată de necesitatea ispăşirii vinei, fie prin obişnuinţa desprinsă
în viaţă de a se supune regulilor administrative.
În afară de aceasta, posibilitatea cea mai bună de a dezvălui semnificaţia operativă a regulilor
detenţiei, consistă în a interveni direct în cursul operaţiunilor reeducaţionale, indicând modificări de
tratament, sugerând paze educaţionale sau corectând comportamentele chiar prin aplicarea unor noi
sancţiuni. Desigur, principiile detenţiei sunt impuse de lege şi verificate de practică, având o sferă atât de
largă şi de completă, încât condamnatul are sarcina să le înţeleagă semnificaţia reformativă şi
oportunitatea.
Administraţia dirijează operaţiunea deţinutului şi-l îndrumă fără a i se substitui, intervenţia
administrativă fiind cu atât mai eficace cu cât acesta respectă mai mult regulamentul. Dar toate acestea
nu înlătură aprecierea că în procesul reeducativ intervenţia administraţiei se face simţită permanent si
operativ, căci n-ar avea nici o eficacitate un act în care s-ar renunţa la disciplina administrativă.
După cum trebuie să intervină în felul de comportament detenţional, cerut de lege, tot aşa
administraţia nu poate să renunţe la depistarea şi stimularea actelor şi acţiunilor comportamentale
pozitive.
Doar în aceste condiţii rolul sancţionator şi preventiv poate fi atins: prin executarea pedepsei conform
legii şi totodată prin stimularea pozitivă a comportamentului individual, astfel încât să se facă simţită
mai puţin tendinţa coercitivă a pedepsei şi mai mult latura educaţională.
Se cere multă disciplină comportamentală pe care condamnatul trebuie s-o dovedească de la o etapă
la alta, astfel încât limita care pretinde supunere şi este impusă din exterior să devină atât de intimă, încât
să se prezinte ca libertate.
Actul de adaptare, prin care condamnatul ştie să descătuşeze regulile primite, va permite păstrarea în
echilibru a disciplinei tendenţionale şi libertatea, supunerea şi iniţiativa limitată.
Într-adevăr, a se opri în detenţie la disciplina exterioară, înseamnă a aplica regulile, ceea ce printr-o
rău înţeleasă supunere la o pretinsă autoritate, duce la eşecul educativ; iar a se răzvrăti împotriva
disciplinei, înainte chiar de a fi dovedit o cât de puţină supunere, înseamnă pentru deţinut a fugi de
efortul care duce la libertate.
Perioada detenţiei se supune regulilor pentru ca deţinutul să înveţe să se lase în seama disciplinei,
pentru a-şi afirma adaptabilitatea şi a aspira la iibertatea adevărată prin interiorizarea disciplinei
exterioare şi nu eludând-o, pentru că lanţurile la care duce răzvrătirea faţă de această disciplină sunt mai
coercitive, decât cele ale regulamentului.
Munca desfăşurată în exterior, de o anumită categorie de deţinuţi este în asemenea măsură necesară,
încât determină noi posibilităţi formative, prin încercarea de adaptare la viaţa normală, a
comportamentului deviant.
Ea reprezintă un laborator educaţional detenţional în care experienţele sunt făcute în comun de
administraţie şi de individ, iar comportamentele individuale servesc de învăţătură tuturor.
Prin acest gen de muncă se accentuează particularităţile de ispăşire a pedepsei, instituindu-se şi
consolidându-se receptele educaţionale.
3. Liberarea condiţionată
Ca transformare, detenţia are o funcţie de respecializare, pentru că dacă, pe de o parte, este în măsură
să reducă agresivitatea comportamentului deviat, pe de alta, nu ajunge la acest lucru decât reconvertind
agresorul. Aceste două funcţii de reeducare şi de reconvertire nu se pot exercita decât împreună.
Dar ceea ce este important de observat este că aceste funcţii ale detenţiei sunt succesiunea reformării
educaţionale pentru agresor, care în mod necesar trebuie să se transforme, astfel prin atitudinea contrară,
vor fi obligaţi la o nouă detenţie şi implicit la o nouă reformare mai dură. Nu există altă lege, decât aceea
de a-l educa pe agresorul responsabil de actele sale, prin condamnarea şi sancţionarea nerelevantei sale
educaţionale. Detenţia este considerată de obicei ca o epuizare prealabilă a formulelor educaţionale în
libertate şi care, în final a ajuns la culmea evoluţiei sale agresionale, o etapă necesară a unui proces
obligatoriu.
Dar există un alt sens în care se poate spune că detenţia nu este indiferentă la valoarea reformării
sociale a deţinutului, iar faptul de a fi reuşit o astfel de adaptabilitate aparţine nu numai individului, ci şi
felului foarte particular de a stimula pozitivitatea educaţională. Modul de a înţelege comportamentul
detenţional inedit, sau o anumită formă a acestuia, şi de a realiza în final educarea deţinutului, face parte
din categoriile adoptate de societate, pentru a realiza ideea reeducării. Dar, ca rigoare, ar trebui să se
ajungă la o concluzie opusă, căci, dacă în detenţie genurile şi formele de reeducare sunt aceleaşi,
deţinuţii sunt totuşi de facturi diverse şi nu înţeleg posibilităţile formative şi eficacitatea operativă a
pedepsei pentru a schimba personalitatea. O astfel de neânţelegere, nu întârzie să-şi aibă repercursiunile
asupra noţiunii de reeducare, o realitate concretă, care acţionează în lumea recidiviştilor şi a deţinuţilor
eliberaţi la termen. Dar toate acestea n-ar fi posibile dacă nu s-ar putea vorbi de libertatea condiţionată,
datorită căreia perfecţiunea reeducaţională trebuie înţeleasă drept exemplaritatea în comportamentul
deţinutului, în sensul pe care l-am descris, acela a unui comportament care este urmărit şi apreciat,
proliferând forme noi şi instituind reguli noi.
Dacă întreaga viaţă detenţională este educativă, printr-un evident proces reformativ, reprezentat de
forma de cunoaştere a deţinutului, de receptivitatea şi activitatea acestuia, în cazul executării unei părţi
din pedeapsă, acesta beneficiază de liberarea condiţionată.
Dacă liberatul condiţionat este receptiv la condiţionările aceste măsuri şi împiedică posibilitatea de a
mai săvârşi o altă infracţiune, atunci la împlinirea duratei efectiv a pedepsei liberarea devine definitivă.
Faptul că în perioada până la expirarea perioadei pedepsei liberatul condiţionat săvârşeşte din nou o
infracţiune, instanţa poate dispune fie menţinerea liberării, fie revocarea acesteia.
Din această cauză, instanţa în funcţie de gravitatea infracţiunii când revocă măsura liberării, stabileşte
pedeapsa pentru noua infracţiune şi o contopeşte cu restul de pedeapsă.
În acest mod legea determină pe liberat să-şi depună silinţa necesară pentru a fi receptiv la
condiţionările legii şi a se implica în respectarea acestora în toate acţiunile sale personale.