Evaluarea impactului ecologic

1. Aspecte generale
O componentă a conceptului dezvoltării durabile constă în ţinerea sub control a impactului
activităţilor social-economice asupra mediului.
Ţinerea sub control a impactului presupune cunoaşterea în detaliu a fenomenului, ceea ce presupune
parcurgerea etapelor de identificare, estimare, apreciere etc. Este ceea ce se urmăreşte prin conceptul
general al Evaluării Impactului Ecologic (EIE).
La nivelul legislaţiei din România, în timp s-au promovat ca elemente componente ale:
• studiu de impact – SI;
• bilanţ de mediu nivel 0, I, II (BM O, BM I, BM II);
• evaluarea riscului de mediu (ERM).
La nivelul legislaţiei internaţionale sunt promovate prin seria ISO 14000 “Sistemul de management de
mediu” sau a unor legislaţii naţionale şi alte concepte, printre care menţionăm:
• auditul de mediu - AM
• analiza ciclului de viaţă - ACV
• evaluarea performanţei de mediu - EPM
Este de menţionat că în general se remarcă un dinamism şi o tendinţă de perfecţionare a
reglementărilor pe linia evidenţierii relaţiei dintre o anumită activitate sau produs cu mediul şi
minimalizarea eventualului impact negativ asupra mediului.
Din punct de vedere al legislaţiei române este necesar a se face eforturi pentru o adoptare integrală,
cât mai rapidă a conceptelor promovate în seria ISO 14000, ca o componentă a alinierii de ansamblu a
României la legislaţia Comunităţii Europene.
Revenind la prevederile legislaţiei române menţionăm că studiul de impact este necesar să fie realizat
pentru activităţi ce se proiectează, în timp ce toate celelalte tipuri de studii se aplică la activităţi existente.

2. Necesitatea EIE
Este bine cunoscut faptul că orice activitate umană are o gamă largă de implicaţii care se pot resimţi
în cele mai diverse domenii. În general, trebuie să se ţină seama de întreg spectrul de implicaţii, efectele
indirecte în unele cazuri depăşind, ca importanţă pe cele directe.
Astfel, o anume tehnologie produce, pe lângă efectele directe, pentru care a fost concepută - proiectată
şi o serie de efecte indirecte, care la un moment dat, prin evaluarea implicaţiilor pot pune sub semnul
întrebării valabilitatea tehnologiei.
Pe de altă parte un anume efect, un anume obiectiv poate fi realizat prin mai multe căi. Obiectivul
dorit (Od) poate fi realizat printr-o serie de metode (Mi) unde I = 1 - n (figura 2.1). Dar fiecare din aceste
metode de obţinere a efectului dorit (Ej) au anume rezultate indirecte. Costurile şi efectele rezultatelor
indirecte trebuie să fie luate în considerare în aprecierea metodei ce urmează a fi selectată.
Un exemplu, în acest sens, îl poate constitui transportul public orăşenesc. Acesta poate fi realizat prin
patru mijloace:
- tramvai;
- autobuz;
- troleibuz;
- metrou.
Alegerea soluţiei pentru rezolvarea transportului va ţine seama de aceste elemente, dar şi de multe
altele, legate de specificul oraşului respectiv (condiţii geografice, tradiţie etc.), incluzând desigur şi
elementele de mediu.
Analiza fiecărui mijloc de transport relevă anumite efecte dorite (rapiditate, capacitate de transport,
nepoluante), dar şi efecte nedorite (risc de accidente, execuţie dificilă, poluare). O cuantificare a acestora,
pe baza unor metode matriciale, ţinând cont de specificul local va determina pentru fiecare caz în parte
soluţia optimă. Desigur că problematica mediului poate
înclina decizia pentru o soluţie sau alta.
 Abordând o privire sistemică în analiza unei activităţi putem constata că ea este alcătuită din trei
componente:
- componenta “hard” adică mijloacele, echipamentele, materialele cu care se realizează activitatea;
- componenta “soft”, adică metodele, tehnologiile, programele după care se desfăşoară activitatea;
- componenta “org“ în care se reflectă relaţiile, interacţiunile dintre activitatea propriu-zisă şi
ceilalţi factori.
De multe ori această ultimă componentă lipseşte în analiza şi în etapele de proiectare, promovare,
implementare a unei activităţi. Având în vedere cele precizate anterior, necesitatea studierii şi evaluării
impactului unei activităţi umane asupra tuturor domeniilor, dar în special asupra mediului, este justificată
prin trei mari categorii de argumente:
- iniţierea din timp a unor acţiuni menite să reducă efectele negative colaterale, determinate de
activitatea respectivă;
- evaluarea obiectivă a tuturor alternativelor şi posibilităţilor, în vederea selectării strategiei de
acţiune într-o perspectivă sistemică;
- necesitatea implicării populaţiei la procesele de decizie de promovarea unor activităţi sau
proiecte care le vor influenţa viaţa într-un fel sau altul.

2.1. Asupra definiţiei Evaluării Impactului Ecologic

Într-o definiţie succintă EIE urmăreşte investigarea ştiinţifică a efectelor complexe ce ar rezulta
sau rezultă din impactul unei activităţi ce urmează a fi promovată asupra mediului, în general, fie asupra
factorului social, cultural, economic şi posibil politic.
EIE va urmări deci efectele cele ce pot fi determinate de o anume activitate sau proiect. Această
analiză şi analiza contextului în care se desfăşoară activitatea va permite identificarea, estimarea şi apoi
evaluarea efectelor complexe pe care acestea le determină. Dar rolul EIE nu se opreşte aici. În continuare,
pe baza evaluării efectelor, se formulează o gamă largă de acţiuni şi măsuri menite să contracareze
efectele negative şi să le dezvolte pe cele pozitive.
Datorită naturii, factorilor implicaţi, EIE nu se realizează printr-o simplă parcurgere secvenţială a
etapelor specifice: analiză, identificare, evaluare şi proiectare de acţiuni, ci printr-un proces continuu
interactiv, în care unele dintre etape se repetă în noi condiţii, în noi alternative.
Foarte important pentru EIE este comunicarea rezultatelor obţinute. Având drept obiectiv furnizarea unor
informaţii utile, studiul trebuie să identifice potenţiali utilizatori şi cerinţele lor, încă din etapele iniţiale de
analiză şi identificarea celor mai adecvate tipuri şi forme de prezentare a informaţiilor.
Este evident că EIE are un caracter interdisciplinar, caracter impus de analiza sistematică necesar a
fi făcută prin evaluarea impactului asupra elementelor economice, cadrului instituţional, culturii, structurii
sociale şi nu în ultimul rând asupra mediului. Acest caracter impune, atât modul cum se realizează EIE cât
şi cine le realizează. Astfel, EIE apelează aproape la toate modalităţile de investigare ştiinţifică: analitică,
empirică, sintetică, dialectică sau globală. La rezolvarea problemelor ce se pun se vor antrena, în afară de
experţi în domeniul protecţiei mediului şi ingineri, economişti, sociologi, jurişti, scoţând astfel în evidenţă
caracterul de interdisciplinaritate al EIE.
Această largă participare şi apelare la diferite metode de investigare nu trebuie să afecteze unitatea
studiilor şi urmărirea finalităţii acestora, astfel că totuşi EIE va avea un colectiv restrâns de organizare,
coordonare şi sintetizare a rezultatelor.

2.2. Relaţia EIE cu alte tipuri de studii

EIE au şi un pronunţat caracter anticipativ, urmărind să prognozeze relaţia şi efectul unei activităţi
ce urmează a fi realizată asupra mediului sau să prevadă efectul asupra mediului a unor activităţi
existente, ce se retehnologizează sau modernizează, în diferite condiţii, posibil să apară într-un viitor mai
apropiat sau mai depărtat. Pe această linie EIE se coroborează cu studiile de previziune, de cercetare
prospectivă sau de prognoză tehnologică, economică, socială etc.
De asemenea EIE trebuie să beneficieze de rezultatele unor studii de marketing, de amplasare
teritorială, studii tehnico-economice etc. În ultima analiză, EIE au anumite caracteristici, care le
delimitează de alte studii. În cele ce urmează se vor insera sintetic, cele mai importante dintre acestea:
 - folosirea unui punct de vedere sistemic;
- utilizarea analizei previzionale;
- examinarea efectelor directe dorite şi în aceeaşi măsură a efectelor indirecte, nedorite, neaşteptate;
- echipa interdisciplinară de analiză;
- identificarea celor ce vor suporta acţiunea efectelor impactului;
- evaluarea caracterului diverselor efecte, a costurilor şi beneficiilor pe care le implică;
- elaborarea de soluţii concrete care să reducă efectele negative şi să dezvolte cele pozitive.
Pe de altă parte trebuie atrasă atenţia că EIE nu are menirea de a furniza decizii. Aceste studii
lărgesc aria de informaţii, care să constituie, pentru factorii de decizie, baza adoptării acelor măsuri pe
termen lung sau scurt, care să reducă la minimum efectele negative şi să stimuleze cele pozitive. În
general, în ultimul timp, rolul EIE se manifestă şi pe direcţia integrării unor analize care se făceau până
acum sectorial, izolat, care ignorau interdependenţa şi fragmentau realitatea.

Obiectul şi rolul EIE

EIE poate avea un rol de orientare. Pe de o parte, acest rol se poate manifesta pe asigurarea
suportului pentru decizii de orientare. Gama largă de efecte indirecte, neintenţionate, care se manifestă pe
termen lung, identificarea şi evaluarea acestora în cadrul EIE, oferă criterii suplimentare ce pot completa
listele obişnuite de criterii tehnico-economice, utilizate în general.
Pe de altă parte rolul amintit se poate orienta şi pe direcţia suportului deciziilor de acţiune.
Acţiunile menite să ducă la contracararea efectelor negative şi la dezvoltarea celor pozitive, implică:
- modificarea proiectului;
- stimularea acţiunilor de găsire a soluţiilor de reducere a implicaţiilor negative;
- amânarea promovării proiectului;
- promovarea unor programe de monitorizare a evoluţiei efectelor negative asupra mediului;
- definirea unor reglementări care să introducă noi tipuri de proiecte, cu efect redus asupra
mediului;
- definirea cadrului instituţional adecvat protecţiei mediului;
- iniţierea unor acţiuni pentru informarea şi educarea publicului, etc.

2.3. Aspecte teoretice ale evaluării impactului ecologic

2.3.1. Componentele şi etapele EIE
Din primele faze ale elaborării E.I.E. trebuie avut grijă ca acestea să evite următoarele situaţii:
- analiza nu trebuie să fie monodisciplinară;
- studiul nu trebuie să se rezume la tratarea analitică, urmărind studierea aspectelor funcţionale în
detrimentul înţelegerii semnificaţiei de ansamblu a caracteristicilor, care se manifestă la nivelul
“întregului”;
- înţelegerea relaţiilor de cauzalitate care intervin în dinamica procesului de impact nu trebuie să se
rezume la o abordare lineară, strict deterministă;
- evaluarea nu trebuie să situeze într-o singură perspectivă de interpretare, într-o viziune sectorială.
Încă o dată trebuie spus că interdisciplinaritatea, tratarea de ansamblu, dialogul dintre punctele de
vedere alternative, structura cauzală, nelineară, precum şi utilizarea demersului sistemic, a teoriei şi
metodologiei analizei sistemice, sunt tot atâtea metode ce trebuie implicate în EIE.
În aceste condiţii etapele studiului de impact sunt prezentate în tabelul următor.
 ETAPELE EIE

TABEL

Nr. Crt. Etapa Conținutul etapei

- stabilirea obiectivelor (identificare, selectare)
1. Analiza preliminară - descrierea obiectivului studiului
- limitarea ariei E.I.E.
- analiza sistemului şi subsistemelor
2. generatoare de impact
Identificarea efectelor - analiza ariilor de impact
- descrierea efectelor impactului
- estimarea mărimii şi importanţei efectelor
3. Estimarea efectelor - analiza probabilităţii de manifestare a
efectelor
- definirea listei de efecte ce pot fi evaluate
4. Evaluarea efectelor - evaluarea efectelor cu diferite seturi de criterii
sectoriale şi globale
- identificarea acțiunilor menite să contracareze
efectele negative
- identificarea acțiunilor menite să stimuleze
efectele pozitive
5. Proiectarea acțiunilor și strategiilor - evaluarea acțiunilor cu seturi alternative de
criterii
- proiectarea strategiilor de acțiune (etape,
fonduri).
Evaluarea complexă și propunerea - precizarea termenelor, bugetelor,
6. planului de acțiune responsabilități
Comunicarea și mediatizarea - ancheta socială
7. rezultatelor - colectare-selectare, observații și propuneri
Definitivarea și transmiterea la - urmărirea efectelor
8. factorii de decizie

Câteva consideraţii se pot face pentru unele din etapele menţionate.

Amintim că posibilitatea de realizare a EIE, având în vedere resursele materiale, timpul,
capacitatea de cercetare nu este nelimitată. În aceste condiţii se folosesc o serie de criterii de selectare,
urmărindu-se activităţi de analiză a impactului în condiţiile materiale date. Enumerăm câteva dintre
elementele de selectare ce pot fi avute în vedere:
 intensitatea şi dimensiunea impactului;
 durata efectelor;
 caracterul de ireversibilitate al schimbărilor ce pot fi induse;
 gradul de intercondiţionare cu alte fenomene;
 costuri implicate;
 măsura în care rezultate studiului pot fi extinse;
 măsura în care beneficiarul studiului are capacitatea de a transpune în practică datele rezultate;
 oportunitatea socio-politică de transpunere în practică a datelor.
Trebuie avute în vedere şi unele elemente strict legate de posibilitatea de realizare a EIE. Dintre
acestea se pot cita:
 costul realizării EIE;
 durata preliminară de realizare a studiului;
 baza de date necesară;
  nivelul de pregătire necesar;
 complexitatea metodologiei.
Foarte important pentru reuşita EIE este stabilirea limitelor de investigare, atât ca extindere, cât şi
ca aprofundare, fapt ce va permite orientarea efortului astfel încât, în condiţiile date, să se obţină rezultate
semnificative.
Direcţiile de limitare se referă la:
 dimensiunile de impact;
 orizontul de timp până la care se studiază efectele;
 aria geografică a propagării efectelor;
 tipurile de acţiune.
Una din cele mai importante etape este identificarea totalităţii efectelor impactului. Realizarea cu
succes a acestei faze condiţionează în mare măsură desfăşurarea şi calitatea analizei impactului. Această
fază are etape intermediare sau sub etape de realizare, a căror succesiune nu este strictă.
Ca punct de plecare pentru studiu îl constituie descrierea principalelor caracteristici tehnice de
funcţionare a obiectivului, cu toate intrările şi ieşirile, situaţia actuală şi de perspectivă a obiectivului.
De asemenea, sunt strict necesare şi utile informaţiile referitoare la coordonatele fizico-naturale,
profilul socio-economic al zonei, demografie, tradiţiile, valorile culturale, istorice, arheologice etc.
Etapele de maxim efort şi care constituie partea esenţială a EIE, sunt identificarea şi descrierea
ariilor de impact şi identificarea efectelor de impact însoţite de analiza deciziilor de răspuns la impact.
Identificarea ariilor de impact permite trecerea la studierea efectelor, cu alte cuvinte, după ce s-a
delimitat o arie afectată, se precizează modificările care au loc în cadrul ei.
Cea mai dificilă etapă este cea a estimării efectelor. De răspunsul corect la întrebări ca: “Cât sunt
de mari efectele ?“ depinde succesul analizei.
Prin estimarea efectelor se înţelege aprecierea cantitativă sau/şi calitativa a unor procese sau
fenomene. De multe ori, având în vedere noutatea problemelor, lipsa unor date anterioare sau similare,
natura extrem de diversă a efectelor, a complexităţii, incertitudinii şi multitudinii de interacţiuni,
estimarea în termeni calitativi se poate dovedi unica soluţie, iar estimarea cantitativă, necesitând
construirea de modele matematice sau fizice, să ofere o bază de interpretare a rezultatelor obţinute.
La un nivel mai general de interpretare, faza de estimare a studiului necesită precizarea
probabilităţii şi întinderii efectelor, a perioadei în care se vor manifesta, a vitezei de difuzie a efectelor, a
dinamicii etc.
La baza estimării efectelor stă mărimea, aceasta determinându-se pe baza nivelului unor indicatori,
care caracterizează efectele.
Mărimea efectelor aşa cum este apreciată prin intermediul indicatorilor, se raportează întotdeauna
la niveluri de referinţă, la anumite standarde, la intervale de admisibilitate.
Necesitatea cuantificării se pune mai ales în acele evaluări unde se impune agregarea indicatorilor.
În acest caz este necesară transformarea aspectelor calitative în mărimi cantitative, cu ajutorul unor
metode care să facă posibilă agregarea şi medierea lor.
O astfel de scală tipică poate fi:
 + + influenţă mare pozitivă;
 + influenţă pozitivă;
 0 influenţă nulă;
 - influenţă negativă;
 - - influenţă mare negativă.
Principalul avantaj al cuantificării este precizia mai apropiată de fenomen, mai ales acolo unde se
fac comparaţii în timp şi spaţiu; aprecierea numerică poate fi utilizată acolo unde termeni ca “impact
semnificativ“ sau altele similare sunt ambigui.

2.3.2. Indicatori ai EIE

Un rol important în procesul de estimare îl are definirea indicatorilor, a parametrilor direct
observabili, numerabili sau măsurabili, care au capacitatea de a reflecta cât mai fidel efectele.
Indicatorii vor fi specifici domeniului pe care îl reflectă: economici, sociali, ecologici etc.
 Cel mai des în cazul unor evaluări al impactului ecologic se întâlnesc
indicatorii:
 de descriere a mediului geografic-climatologic-meteorologic;
 de caracterizare a calităţii componentelor mediului (apă, aer, sol etc.);
 sociali (număr locuitori, grupe de populaţie, şomeri);
 economici (venit mediu, valoarea producţiei, fonduri destinate mediului);
 de descriere a activităţii analizate (tehnologici, operaţionale).
În unele cazuri, mai rare totuşi, efectele pot fi exprimate direct printr-un singur indicator. Cel mai
ades însă, implicaţiile analizate în EIE sunt prea generale sau complexe pentru a permite o astfel de
caracterizare.
Astfel, se pune problema găsirii unor indicatori primari, care apoi prin agregare să permită
calculul unor indicatori globali, care să exprime efectele analizate.
Unii din indicatorii primari care prezintă în ultimul timp un mare interes în contextul EIE sunt
indicatorii care reflecta starea de calitate sau de poluare a mediului.
Desigur că realizarea unor obiective economice, promovarea de noi tehnologii, construcţia de
drumuri sau aeroporturi etc., implică modificarea mediului natural.
Modificarea mediului, de cele mai multe ori în sens negativ, face necesară promovarea de
observaţii şi măsurători, pe baza cărora să se elaboreze standardele de calitate a apei, aerului, solului etc.
Aceste standarde promovează şi legiferează nivelurile admise, concentraţiile, limitele sau
pragurile, după care se apreciază modificările survenite în mediul înconjurător.
O primă etapă în aprecierea modificării mediului înconjurător este analiza modificării
componentelor mediului înconjurător: apă, aer, zgomot, vibraţii, sol, biodiversitatea, sănătatea umană.
Aşa cum s-a spus pentru fiecare din aceşti factori de mediu, toate ţările şi-au stabilit şi adoptat standardele
de calitate şi de emisii de poluanţi. Limitele prevăzute în aceste standarde sunt în general apropiate, ele
încadrându-se, în general, în recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sau a unor comisii de
specialitate ale ONU, sau CEE.
O a doua etapă constă în agregare, după o metodă sau alta, a acestor indicatori primari în
indicatori globali care să exprime starea de calitate a mediului, la nivelul ecosistemelor.
Asupra indicatorilor primari ce pot caracteriza starea unuia sau altuia din factorii de mediu, cât şi a
indicatorilor globali ce pot caracteriza starea ecosistemelor se va mai reveni.
Trebuie subliniat că EIE nu se referă numai la indicatorii primari sau globali ce caracterizează
calitatea mediului; aceştia se analizează în corelaţie cu indicatori care să caracterizeze efectele economice
şi sociale ale poluării.
În acest caz principiul care se foloseşte în estimarea costului este acela al evaluării costului
aducerii zonei afectate la situaţia anterioară poluării sau a costului necesar pentru evitarea poluării.
Introducerea unei dimensiuni economice pentru analiza poluării mediului natural este dificilă,
datorită marii diversităţi de situaţii, ea putând deveni însă operaţională pentru cazuri concrete şi aspecte
particulare.
Costul poluării poate fi divizat în patru categorii:
1) costul prejudiciului, respectiv costul prejudiciilor directe (recolte distruse, maladii profesionale
etc.);
2) costul evitării, respectiv costul economic şi social al evitării prejudiciilor (echipamente de filtrare
a aerului, echipamente de protecţie etc.);
3) costul atenuării, respectiv costul resurselor necesare pentru atenuarea poluării şi încadrarea lor în
standarde;
4) costul urmăririi, respectiv costul resurselor necesare pentru proiectarea, planificarea, urmărirea şi
controlul poluării.
Estimarea acestor costuri poate să ofere o apreciere globală asupra fenomenului de poluare şi
numai tratarea lor în totalitate este în măsură să releve dimensiunile reale ale poluării.
Succesul promovării acţiunilor de protecţia mediului este asigurat de promovarea analizelor
economice de tip: PAGUBĂ – COST – BENEFICIU în raport cu mediu.

2.3.3. Comunicarea rezultatelor

 Specific EIE este importanţa pe care o are faza de comunicare a rezultatelor. Sensibilitatea
populaţiei faţă de problemele de mediu, interesul crescând al mass-media privind poluarea, preocupările
diferitelor organisme ale administraţiei de stat, abilitate cu protecţia mediului, de a soluţiona în mod
optim problemele de mediu ce apar în teritoriul controlat, fac că în acest caz comunicarea rezultatelor să
aibă semnificaţii deosebite.
Rezultatele nu pot rămâne în cercul închis al unor unităţi, ele trebuie să cunoască o anume
circulaţie, care să conducă la elaborarea unor decizii conforme cu interesul ecologo-economic al zonei şi
situaţiei.
În aceste condiţii comunicarea rezultatelor prezintă trei semnificaţii deosebite:
1) comunicarea este, dintr-un anumit punct de vedere, etapa finală a EIE. Se oferă astfel
utilizatorilor imagini semnificative asupra fenomenelor studiate. Informaţiile din studiu vor servi ca bază
de plecare şi elaborarea de decizii, în diverse orizonturi de timp;
2) comunicarea se constituie ca proces permanent ce se manifestă pe parcursul elaborării studiului
şi care caracterizează interacţiunea din cadrul echipei de cercetare, cât şi relaţiile acesteia cu utilizatorii
potenţiali ai rezultatelor cercetării;
3) comunicarea reprezintă şi un transfer de informaţie în interiorul unui sistem sau între sisteme
diferite.
Deci procesul de comunicare, specific EIE, poate avea trei faţete:
 comunicarea în interiorul echipei de cercetare;
 comunicarea echipei de cercetare cu sistemele externe;
 comunicarea cu utilizatorii studiului de impact.
Este interesant de aplicat la cazul studiilor de impact, în ceea ce priveşte comunicarea rezultatelor,
teoria generală a comunicării. Astfel, sursa sau cel emite mesajul, este echipa de cercetare. Receptorul
este constituit dintr-o serie de categorii foarte diversificate ca acţiune şi intenţii. În aceste categorii de
receptori (R) pot fi incluşi:
o R 1 – factori de decizie;
o R 2 – specialişti din domenii adiacente, complementare;
o R 3 – cercetători din domeniul evaluării “studiului de impact”;
o R 4 – publicul.
Fiecare din aceşti receptori are specificul său, atât de perceperea informaţiei, cât şi de decizie în
influenţarea sau nu a activităţii supuse studiului. Astfel este determinată configuraţia întregului proces de
comunicareinformare, cât şi a informaţiei propriu-zise.
R1 are caracteristica principală “puterea de decizie”. Informaţia pe care o primeşte trebuie să
constituie suport tehnic, economic, social pentru această decizie.
R2, R3 sunt caracterizaţi de capacităţi tehnice deosebite de investigare, astfel că informaţia primită
trebuie să le permită continuarea investigaţiilor pentru reducerea efectelor negative, stimularea celor
pozitive, găsirea de alternative.
R4, fiind cel care suportă impactul, trebuie să primească o informaţie directă, uşor perceptibilă şi
inteligibilă cu caracter alternativ de opţiune.
Ca semnificaţie generală, pentru a se atinge scopurile unui EIE, prin sistemul de comunicare
trebuie să se realizeze o finalitate mai largă şi câştigarea unui auditoriu divers, constituindu-se într-un
instrument de educare socială, a dezvoltării de sine a societăţii, în respectarea principiilor dezvoltării
durabile.
În cazul EIE, apare un specific al relaţiei dintre sursă şi receptori în cadrul comunicării
rezultatelor. Acest specific este redat în graful de funcţionare din figura 2.4. Specificul constă în:
 existenţa unei comunicări şi în sens invers, între receptor şi sursă, prin care se influenţează sursa
(studierea unei alternative, impunerea unor condiţii);
 existenţa unei comunicări între diferitele categorii de receptori pentru obţinerea de informaţii
directe, suplimentare.
Caracterul interactiv al comunicării; ciclul sursă-receptor-sursă se reia dacă apare o altă alternativă
sau modificări ale proiectului iniţial, impuse de unul dintre receptori.

2.3.4. Structura unui raport de evaluare a impactului ecologic

 În cele ce urmează se face o prezentare a modului de organizare şi prezentare propriu-zisă a
raportului de evaluare. Fără a avea caracterul unui standard sau normativ, prezentele recomandări pot
asigura o anumită uniformitate în modul de prezentare a rapoartelor şi o mai bună înţelegere a
problemelor ridicate în raport.
Se recomandă ca raportul să fie structurat după cum urmează:
Prima pagină
Această pagină, enumeră organizaţia responsabilă şi cele colaboratoare precum şi localizarea
acestora; se indică numele, adresa şi numărul de telefon ale persoanelor care pot fi contactate; denumirea
raportului, contextul în care a fost elaborat şi data până la care se primesc observaţiile pe marginea lui.
Rezumat – Sinteză
Un rezumat al raportului, nu mai lung de 10-15 pagini, care să descrie cu acurateţe conţinutul
raportului. Rezumatul trebuie să conţină concluziile finale, elementele de controversă şi problemele ce
trebuie rezolvate. Limbajul în care se redactează rezumatul nu trebuie să fie prea tehnicist, trebuie să fie
uşor accesibil şi să scoată în evidenţă elementele asupra cărora trebuie să decidă instituţiile în drept.
Cuprinsul
Studiul propriu-zis
Este prima pagină cu care începe raportul propriu-zis.
Cuprinsul reprezintă o listă a capitolelor şi a numărului paginii respective. Lista include tabele,
figurile şi anexele, parte integrantă a raportului.
Se recomandă ca tot în această parte să fie inclusă o lista a abrevierilor utilizate în text. De
asemenea este necesar a fi trecute persoanele şi instituţiile intervievate.
Urmează prezentarea capitolelor de substanţă ale raportului de evaluare.
Scopul şi necesitatea acţiunii
Acest capitol cuprinde o descriere concisă a scopului şi necesităţile acţiunii pentru care se cere
promovarea proiectului sau activităţii respective.
Sunt inserate toate activităţile ce se vor desfăşura şi pentru care titularul de proiect este
responsabil.
Alternativele, incluzând acţiunile propuse
Cuprinde o prezentare a impacturilor ecologice şi a activităţilor propuse de titularul de proiect. Se
vor avea în vedere toate alternativele prezentate într-o formă convenabilă. Investigarea alternativelor sau
variantelor va include şi cele nevalabile şi motivele pentru care unele alternative sunt recomandate şi
altele eliminate.
Mediul afectat
Se face o prezentare a mediului natural a zonelor ce vor fi afectate de toate alternativele
considerate. Datele şi analizele pentru fiecare zonă vor fi proporţionale cu importanţa impactului din acea
zonă.
Alternative
Prezentarea va cuprinde diferite modalităţi de abordare a scopului de baza şi a necesităţii acţiunii
propuse, capitolul va cuprinde o completă şi riguroasă prezentare şi apreciere a tuturor alternativelor
convenabile. Scopul acestei prezentări este de a identifica alternativele cu cel mai puţin dăunător impact
ecologic, care în acelaşi timp corespunde scopului de bază şi necesităţilor activităţii propuse de titular.
Consecinţele ecologice ale alternativelor
Constituie o discuţie asupra impacturilor ecologice ale diferitelor alternative, identificarea oricăror
efecte ecologice adverse care nu pot fi evitate, în cazul implementării acţiunii. Se propun măsurile de
reducere a acestor efecte. Este important de analizat relaţia între folosirea mediului pe termen scurt şi
mărirea productivităţii pe termen lung şi orice angajare de resurse irecuperabile sau ireversibile care au
loc dacă acţiunea este implementată.
Comentariile trebuie să aibă un caracter şi sectorial (pe factori de mediu sau secvenţe de
promovare a proiectului şi de activitate propriu-zisă) şi global.
Cu acest capitol raportul de evaluare este încheiat. În material mai sunt incluse capitole care
reflectă caracterul interactiv al unui studiu de evaluare.
Comentarii şi răspunsuri la comentarii
 Capitolul cuprinde o enumerare a tuturor observaţiilor sau comentariilor transmise de agenţii sau
persoane interesate, precum şi comentarii rezultate la audierea publică a proiectului.
Comentariile incluse în capitol sunt şi ele de substanţă şi cer un răspuns similar. Autorul
observaţiei trebuie identificat prin nume şi adresă.
Răspunsurile la comentarii pot urma direct după comentariu sau se pot referi la comentarii
particulare care necesită răspuns specific. Dacă referinţele sunt deja incluse în EIE se citează numărul
paginii care le conţine. Răspunsurile trebuie să se adreseze cât mai direct şi anume substanţei observaţiei.
Lista preparatorilor
O listă a numelor şi un rezumat al calificărilor profesionale ale persoanelor care sunt responsabile
pentru elaborarea raportului EIE sau a materialelor de bază. Se va menţiona la fiecare autor capitolele de
care a răspuns, a elaborat sau coordonat.
Lista persoanelor, agenţiilor şi organizaţiilor cărora le sunt transmise copii ale raportului.
Capitolul include o listă cu denumirea şi adresa completă a agenţiilor, organizaţiilor şi persoanelor
cărora le sunt transmise copii ale raportului. Lista include şi denumirea şi adresa depozitarilor publici ale
raportului (biblioteci, oficii guvernamentale) unde pot fi consultate materialele respective.

2.4 Metodologia EIE

Specificul EIE constă în investigarea unor probleme deosebit de complexe, relativ noi, vag
structurate, în care intervin elemente eterogene, situate într-o textură cauzală nelineară şi a căror dinamică
acoperă un orizont mare de timp şi spaţiu. Iată de ce capătă importanţă metodologia de investigare.
Metodologia studiilor EIE se construieşte în raport cu elementele precizate de cadrul teoretic, care
oferă în acelaşi timp şi reperele pentru evaluarea metodologiei în ansamblul ei. Ca atare, metodologia nu
poate fi concepută ca o înşiruire de metode şi tehnici de investigaţie, ci reprezintă un sistem care este
generat de deciziile teoretico-metedologice ale grupului de cercetare interdisciplinară.
Înţeleasă ca sistem, metodologia se compune din tehnici şi metode aflate în interdependenţă,
având drept scop realizarea obiectivelor, delimitate conform cadrului conceptual al studiului de impact.
Legat de metodologia EIE, trebuie precizate încă două noţiuni. Un prim element se referă la
distincţia ce trebuie făcută între noţiunile de "metodă" şi “tehnică“ de investigare. Prin metodă se înţelege
un procedeu teoretic de realizare a unui obiectiv metodologic explicit, în anumite ipoteze specifice.
Metode se compune dintr-o familie de tehnici, prin intermediul cărora se aplică, în conformitate cu natura
concretă a situaţiei. Descrierea metodei va conţine toate elementele referitoare la semnificaţiile tehnicilor
ce o alcătuiesc, ipotezele, modul propriu de aplicare, scopul urmărit. Tehnicile diferă între ele prin modul
propriu de realizare, care este adecvat situaţiilor particulare ale problemei de cercetat. Al doilea element
se referă la modul de utilizare a unor metode şi tehnici de investigare în funcţie de operaţia sau secvenţa
necesar a fi analizată, ca parte componentă a EIE.
S-a discutat anterior că EIE are un număr de operaţii caracteristice:
- identificarea;
- estimarea;
- evaluarea.
Metodele şi tehnicile utilizate la EIE corespund acestor secvenţe.

2.4.1. Metode şi tehnici utilizate în etapa de identificare

Una din principalele metode utilizate în operaţiile de identificare, în special în cazul EIE este
metoda analizei structurale.
Analiza structurală face parte din categoria metodelor analitice calitative şi urmăreşte generarea de
informaţii privind forma şi structura unui sistem în scopul modelării analitice a proceselor şi fenomenelor
din realitate.
Ca tehnici componente ale metodei analizei structurale se pot enumera:
 tehnica arborescenţelor interogative;
 tehnica grafurilor de funcţionare;
 tehnica arborelui de funcţionare;
 lanţul de efecte;
  tehnica modelării structurale interpretative.
Se va insista numai pe unele din tehnicile inserate mai sus şi anume pe tehnica arborescenţelor
interogative.
Tehnica arborescenţelor interogative urmăreşte identificarea părţilor componente ale unui sistem
(fie ele elemente sau relaţii între elemente), utilizând un tip particular de graf numit arbore. O
“arborescenţă interogativă“ este un tip particular de arborescenţă, definită printr-o rădăcină (sau origine),
în care se plasează problema de studiat şi o mulţime de întrebări care, aplicate succesiv, generează
vârfurile arborescenţei.
Prin urmare, arborescenţa interogativă de identificare a componentelor asociate unei probleme P
se constituie în modul următor:
(1.) se plasează problema P în originea arborelui;
(2.) se aplică problemei P un set de întrebări de genul “care sunt componentele problemei P? ” sau
“care sunt factorii care condiţionează evoluţia problemei P sau sunt condiţionaţi de evoluţia ei? “ ale căror
răspunsuri formează primul nivel al arborelui;
(3.) întrebările se iterează pentru componentele de pe nivelul (1) şi se obţine nivelul (2);
(n.) procedeul se repetă până se obţin, pe ultimul nivel al arborelui, elemente considerate a fi
suficient de detaliate pentru necesităţile de modelare a problemei P (figura 2.5).
Pe ultimul nivel se poate pune întrebarea: “Cum poate fi estimat elementul respectiv?”, obţinându-
se astfel indicatorii de măsurare a elementelor.
Într-o arborescenţă interogativă procedeul de generare a arcelor este dat de răspunsurile la
întrebări; de exemplu: componentei p1 de pe nivelul N1 i se asociază componentele pn de pe nivelul N2
şi aşa mai departe.
Sistemul de arbori interogativi poate fi dezvoltat prin ataşarea unor elemente de cuantificare a
componentelor sistemului real.
Se întâlnesc astfel:
 arbori ponderaţi – în care fiecărui vârf dintr-un arbore de structură i se atribuie un indicator –
pondere de importanţa sa relativă;
 arbori probabilistici – în care fiecărui vârf – tip de răspuns, de pe nivelurile unui arbore disjunctiv
i se asociază o probabilitate de realizare;
 arbori decizionali – care au trei zone distincte: zona strategiilor, zona mijloacelor şi zona
resurselor necesare funcţionării sistemului.
Aplicarea arborescenţei interogative permite identificarea elementelor sistemului sub forma unui
arbore de detaliere structurală şi a ambientului sistemului sub forma unui alt arbore de detaliere
structurală, numit arbore ambiental, conform exemplului din figura 2.6.

2.4.2. Metode şi tehnici utilizate în etapa de estimare a efectelor

Pentru realizarea etapei de estimare a efectelor se folosesc metode şi tehnici specifice domeniilor
corespunzătoare diverselor arii de impact, precum şi modele integratoare.
În ceea ce priveşte EIE dificultatea constă în aprecierea de ordin cantitativ a posibilităţilor de
apariţie a unor influenţe între diferite fenomene, procese sau factori de mediu.
În astfel de cazuri se poate folosi o scală de apreciere calitativă, căreia i se ataşează valori
numerice reprezentând probabilităţi subiective – vezi tabelul 2.2. Aceste aprecieri subiective se pot face
în diferite variante, în funcţie de gradul de cunoaştere al unui fenomen sau proces.
De asemenea se pot face aprecieri asupra caracterului influenţei, dacă este pozitivă sau negativă
din punct de vedere al impactului. Pentru aceasta se defineşte o scară de apreciere, având valori
crescătoare, corespunzătoare influenţelor puternic negative, până la influenţe puternic pozitive, ca în
tabelul de mai jos (tabelul 2.3).
 Probabilităţi ataşate evenimentelor

Tabel
Apreciere calitativă Varianta 1 Varianta 2
Apariţie sigură 1,0 0,95
Apariţie foarte probabilă 0,8 – 0,9 0,85
Apariţie probabilă 0,6 – 0,7 0,70
Şanse egale de apariţie – neapariţie 0,5 0,50
Apariţie improbabilă 0,3 – 0,4 0,30
Apariţie foarte improbabilă 0,1 – 0,2 0,15
Neapariţie sigură 0,0 0,05

Cuantificarea influenţelor din matricea de impact

Tabel
Apreciere calitativă Valoare numerică
Influenţă foarte mare negativă -3
Influenţă medie negativă -2
Influenţă redusă negativă -1
Nici o influenţă 0
Influenţă redusă pozitivă 1
Influenţă medie pozitivă 2
Influenţă foarte mare pozitivă 3

Elementele matricei de impact se pot considera ca fiind media valorilor declarate de experţi, cu
eliminarea valorilor extreme. Procedeul prezintă însă un dezavantaj important, deoarece aceste aprecieri
au un grad ridicat de subiectivitate şi, deci, diferă destul de mult de la un subiect la altul. Prin mediere se
poate ajunge la o nivelare a valorilor, lipsind tocmai procesul de semnificaţia majoră a unor opinii. O
soluţie alternativă ar fi rularea cu datele fiecărui expert şi compararea rezultatelor finale. În această
situaţie nu se obţine o imagine colectivă asupra problemei, ci numai soluţii individuale.

2.4.3. Metode şi tehnici utilizate în etapele de evaluare

Etapele de evaluare intervin în EIE ori de câte ori sunt necesare judecăţi de apreciere ale unor
elemente, după anumite seturi de criterii. Astfel este necesară evaluarea:
 subiectelor studiilor;
 efectelor identificate şi estimate;
 opţiunilor de acţiune pentru modificarea efectelor;
 variantelor posibile.
Metodele şi tehnicile folosite în evaluare şi selectare aparţin grupului de metode generale folosite
în probleme de ordonare şi decizie. Aria lor este destul de largă, cuprinzând atât instrumente simple ce pot
fi aplicate fără eforturi deosebite, cât şi metode mai elaborate, pentru folosirea cărora este necesar să se
dispună de cunoştinţe specifice, timp, resurse financiare, calculatoare electronice.
În mod evident, alegerea metodelor depinde şi de natura problemelor analizate. Cum situaţiile
investigate în studiile de impact sunt, în general, deosebite de complexe, calitatea rezultatelor unei
evaluări va fi corelată cu gradul de dificultate al metodelor utilizate:
  metode simple – uşor de mânuit, nu sunt precise, nu pot surprinde decât puţine aspecte ale
problemei analizate;
 metode mai complicate – aduc un plus de rigoare, permit considerarea mai multor factori, dar
utilizarea lor este mai dificilă.
În general, se folosesc în această etapă următoarele grupe de metode:
 metode simple de evaluare;
 metode ale teoriei deciziilor;
 metode de analiză multicriterială;
 metode de tip arborescenţă.
Referitor la metodele simple de evaluare este de menţionat că ele sunt caracterizate de faptul că
folosesc criterii de evaluare având o aceeaşi scară de măsură.
În metoda “listei de verificare” sau “de control” se porneşte de la o listă a criteriilor de evaluare.
Fiecare variantă analizată este “verificată“ în sensul îndeplinirii condiţiilor presupuse de criterii. Lista
trebuie să aibă puţine elemente, comparabile între ele, iar rezultatul verificării trebuie să fie exprimat într-
o formă simplă, de exemplu DA şi NU (tabelul următor).

Aplicarea listei de verificare

Tabel
Varianta Criteriul
C1 C2 C3
V1 DA DA NU
V2 DA NU NU
V3 DA NU DA
V4 NU DA DA

Variantele selectate vor fi cele care vor întruni punctajul maxim (de exemplu, numărul maxim de
DA-uri). Se observă că, într-o astfel de evaluare, se consideră că toate criteriile au o importanţă egală şi,
în plus, nu se face nici o diferenţă în sensul “gradului” de satisfacere a unui criteriu.
O metodă simplă care permite surprinderea gradului de satisfacere a unui criteriu este “metoda
stabilirii profilului variantei”. Ea constă în construirea “profilului” variantelor analizate prin prezentarea
grafică a modului în care varianta satisface un set de criterii pentru care s-a stabilit un număr limitat de
valori.
Pentru ca diversele profiluri obţinute să poată fi comparate, în vederea selectării variantei optime,
este necesar, evident, că numărul criteriilor şi al valorilor pe care acestea le pot lua să fie cât mai redus.
Un grup mai larg de metode şi tehnici sunt cele derivate din teoria deciziei. Având la bază un
aparat matematic destul de dezvoltat, ele sunt clasificate de obicei în funcţie de ipotezele privind
condiţiile ce caracterizează situaţiile analizate:
a) metode pentru condiţii de certitudine, bazate pe ipoteza că o variantă are întotdeauna
implicaţii determinate;
b) metode pentru condiţii de risc, bazate pe ipoteza că implicaţiile unei variante nu sunt
determinate, ele variind în funcţie de condiţiile externe, ale căror probabilităţi de apariţie
sunt necunoscute;
c) metode pentru condiţii de incertitudine; implicaţiile unei variante nu sunt determinate,
ele variind în funcţie de condiţiile externe ale căror probabilităţi de apariţie sunt
cunoscute.
O categorie aparte de modele de decizie, deosebit de potrivite pentru problemele de evaluare şi
selecţie în tipul de studiu analizat, este cea a metodelor de analiză multicriterială.
S-a văzut că evaluarea în cazul analizei impactului trebuie realizată în funcţie de o multitudine de
criterii. Problema este simplă dacă toate criteriile pot fi evaluate cantitativ printr-o aceeaşi mărime.
Multe criterii exprimă însă aspecte calitative necuantificabile. În aceste condiţii se aplică analiza
multicriterială care permite efectuarea de comparaţii în funcţie de diferite criterii.
Variantele se compară două câte două, pe baza unei matrici, eliminând treptat variantele
nepreferate.
 Metodele şi tehnicile bazate pe structuri arborescente de obiective (criterii) sunt cele prin care
variantele supuse evaluării sunt ordonate în funcţie de un sistem coerent de obiective, reprezentate printr-
o structură arborescentă, având pe niveluri succesive obiective din ce în ce mai detaliate, ajungându-se în
final la obiectivele concrete (variantele sau alternativele prin care se minimalizează impactul).
Printr-o astfel de metodă elementele de pe fiecare nivel sunt comparate în funcţie de câte un set de
criterii specifice ataşate nivelului, importanţa lor exprimându-se prin aşa-numiţii coeficienţi de pertinenţă.
Folosindu-se structura ierarhizată a arborelui şi coeficienţii obţinuţi pe niveluri, se pot calcula în
final priorităţile elementelor înscrise pe ultimul nivel, obţinându-se astfel o ordonare a impactului
diferitelor variante analizate.
Trebuie subliniat, totuşi, că metodologia de realizare a fiecărei E.I.E. este specifică, ea fiind
condiţionată de o serie întreagă de factori ce determină, atât modul de parcurgere a etapelor de
investigaţie, cât şi selecţia metodelor şi tehnicilor ce vor fi utilizate.

2.4.4. Metode şi tehnici de cuantificare şi reprezentare a impactului

ecologic
Metodele şi tehnicile folosite în EIE s-au dezvoltat în special în ultimii douăzeci de ani. În scopul
realizării unei EIE este necesară o echipă interdisciplinară de specialişti care se concentrează, în paralel şi
asupra relaţiilor sintetice şi asupra discuţiilor în detaliu ale fiecărui aspect implicat în impact.
Pentru obţinerea de informaţii se apelează la instituţii şi centre de specialitate care deţin sau pot fi
în măsură să obţină informaţiile respective.
Prelucrarea datelor de bază se poate face prin:
 reprezentări grafice;
 liste de control;
 matrice de impact;
 scheme de grafuri funcţionale;
 modele integratoare;
 prelucrări statistice.

Reprezentări grafice
Această metodă presupune reprezentarea separată a diferiţilor indicatori sau parametrii de mediu
în funcţie de alţi parametrii sau indicatori caracteristici proiectului.
Hărţile ecologice ale zonei pot fi suprapuse pe harta proiectului şi a zonei afectate pentru a
evidenţia amploarea şi specificul impactului.
Se realizează în prezent această metodă prin Sistemul de Informaţii Geografice (GIS).

Liste de control
În acest caz se folosesc liste cu impacturi potenţiale pregătite pe baza experienţei acumulate în
timp. Scopul este înainte de toate de a compara diferite variante (tehnologice şi de amplasament).
Listele de control mai complicate vor acoperii impacturile pe termen lung sau scurt, efectele
reversibile sau ireversibile, impacturile locale sau exterioare.

Matricea de impact
În prezent este metoda cea mai folosită în EIE.
Ea implică compararea diferiţilor factori într-o matrice în cruce. La intersecţia activităţilor cu
factori ecologici este cuantificată intensitatea şi importanţa impactului.
Una din cele mai importante matrice, aşa numita matrice Leopold, acoperă 100 de feluri de
operaţiuni, care produc impacturi la 88 de factori şi condiţii ecologice.
Folosirea acestei metode permite analizarea tuturor relaţiilor posibile, ceea ce face evaluarea totală
mai obiectivă.
De subliniat că matricile pot evalua atât impactul direct cât şi cel indirect.
De obicei în aceste matrici se folosesc scări şi metode gradate pentru diferenţierea rolurilor
diferitelor tipuri de activităţi şi factori ecologici, ceea ce dă un caracter complex acestei metode.
 Scheme sau grafuri
Aceste tehnici pun în relaţie cauzele unui impact cu efectele lui. Aceasta nu implică doar efectele
de ordinul întâi (impactul direct), ci şi cele de ordinul doi sau trei (impactul indirect). Valoarea deosebită
a acestei metode constă în reprezentarea grafică a rezultatelor, care poate fi uneori nu foarte complicată şi,
deci, uşor de dezbătut cu comunitatea locală sau cu autorităţile.

Modele integratoare şi prelucrări statistice

Aceste tehnici vor fi discutate în alte capitole ale lucrării.

2.5 Niveluri de analiză şi prelucrare a şirurilor de valori

În faza de colectare de informaţii este posibil să se obţină numeroase date, sub forma unor şiruri
de valori zilnice, lunare, anuale, etc. Ele pot constitui şiruri care se pot supune unei prelucrări statistice.
Aceste prelucrări statistice se pot face la diferite niveluri de interpretare:
 nivel I – definirea domeniului de variaţie: - valoare minimă
- valoare maximă
- valoare medie
Stabilirea măsurilor caracteristice ale şirului presupune ordonarea valorilor în sens crescător. În
aceste condiţii valoarea minimă şi valoarea maximă este prima valoare, respectiv ultima valoare a şirului.
 nivel II – definirea caracteristicilor interne ale domeniului (concentrarea valorilor, dispersia,
asimetria)
Determinarea valorilor caracteristice ale şirului statistic la acest nivel constă în stabilirea
indicatorilor de variaţie.
În general, cu cât fenomenele studiate au un grad mai mare de complexitate (fapt specific
problematici de mediu), cu cât depind de mai mulţi factori, ecologici, economici, sociali etc., cu atât mai
mare este variaţia valorilor şi nu mai este suficientă reprezentarea anterioară.
Pot fi definiţi în prima etapă indicatorii simpli ai variaţiei. Aceştia sunt:
a) Amplitudinea absolută a variaţiei
b) Amplitudinea relativă a variaţiei
c) Abaterea individuală absolută
d) Abaterea individuală relativă
e) Abaterea medie lineară
f) Abaterea medie pătratică
g) Coeficientul de variaţie
h) Dispersia
 nivel III – definirea unor corelaţii între doi indicatori
X = f(Y)
Acest tip de prelucrare oferă posibilitatea stabilirii unei relaţii între doi indicatori şi care poate fi
deosebit de utilă pentru prognozarea unor posibile evoluţii ale fenomenelor. Se pot da exemple ca:
T = ƒ(Q) (2.16)
în care:
T- turbiditatea apei la sursă
Q - debitul de apă pe râu
sau
D = ƒ(v) (2.17)
în care:
D - distanţa de dispersie a poluantului pe cale aeriană
V - viteza vantului
Aceste relaţii pot avea dimensiuni liniare de tipul:
A = B + x (2.18)
sau
A = x× B (2.19)
 dimensiuni ale unor relaţii de gradul doi:
A = x2 × B (2.20)
sau
A = x2 + B (2.21)
 nivel IV – elaborarea unor modele de corelare sau dependenţă a mai multor indicatori
x = f(Y1; Y2; Y3; ...Yn) (2.22)
Ultimul nivel de prelucrare statistică reprezintă o activitate complexă şi constă în elaborarea unor
modele prin care se caută descrierea în detaliu a proceselor, prin introducerea a mai mulţi parametri,
implicaţi în proces. În general, acestea au un caracter semiempiric şi este necesară validarea
coeficienţilor.

2.6. Bilanţul de mediu

Aşa cum s-a menţionat anterior în legislaţia românească au fost promovate o anume categorie de
apreciere ale impactului asupra mediului ale unor activităţi existente, definite ca:
 bilanţ de mediu de nivel 0, I, II;
 evaluare de risc.
Se consideră a fi prezentate în acest capitol cele două concepte pentru a putea face o comparaţie
între aspectele generale teoretice ale aprecierii impactului ecologic şi formele concrete căpătate în cadrul
unei legislaţii obligatorii.
Companiile ale căror activităţi au impact asupra mediului trebuie să realizeze unul, sau mai multe
bilanţuri de mediu (BM), pentru a obţine autorizaţia de mediu.
Conform Ordinului nr. 184 din 21 septembrie 1997, un BM poate avea trei niveluri de
complexitate: 0, I, II. Se remarcă că evoluţia BM la nivele superioare este strict legată de amploarea şi
riscul impactului.

2.6.1 Bilanţ de mediu 0

Bilanţul de mediu de nivel 0 este o “fişă de verificare conţinând elemente caracteristice activităţii
şi care permite autorităţii de mediu competente să identifice şi să stabilească necesitatea efectuării unui
BM nivel I sau nivel II sau a unei evaluări a riscului, înainte de autorizarea de mediu sau de privatizarea
societăţii comerciale”.
BM 0 se caracterizează prin:
 cerinţa minimă pentru situaţia când este puţin probabilă existenţa unui impact;
 corespunde ca formă şi conţinut fişei din Ordinul MAPPM nr. 184/1997, Anexa A1 (pentru
autorizare) şi Anexa A5.1 (pentru privatizare);
 se execută de titularul activităţii;
 informaţiile prezentate vor fi susţinute de acte;
 constatarea stării amplasamentului şi a împrejurimilor;
 se pot solicita dovezi fotografice;
 se analizează folosinţa actuală, cât şi folosinţa trecută a terenului de pe amplasament;
 în cazul privatizării se mai completează şi Anexa A5.2 (autorizaţii de funcţionare, situaţia
conformării, stabilirea OMMA);
 se finalizează prin:
- absenţa impactului – se poate da autorizaţie;
- impact potenţial de mediu – se solicită BM de nivel 1 sau 2.
Practic, BM 0 constă în completarea unei fişe din care se prezintă numai prima pagină.
 2.6.2. Bilanţul de mediu I
Bilanţul de mediu de nivel I este un “studiu de mediu constând în culegere de date şi documentare
(fără prelevare de probe şi fără analize de laborator privind factorii de mediu), care include toate
elementele analizei tehnice a aspectelor de mediu pentru luarea unei decizii privind dimensionarea
impactului de mediu potenţial sau efectiv de pe un amplasament.”
Altfel spus, bilanţul de mediu de nivel 1 reprezintă procedura de a stabili, pentru un agent
economic (sau o activitate în general) cauzele şi consecinţele efectelor negative, anterioare şi prezente,
asupra mediului ale acestei activităţi şi constă în identificarea informaţiilor privind poluarea, culegerea,
analizarea şi interpretarea prin studii teoretice a datelor disponibile şi elaborarea raportului.
Studiile teoretice ale bilanţului de mediu nivel I se solicită, în toate evaluările privind impactul
asupra mediului, cu excepţia cazurilor în care autoritatea de mediu competentă decide încetarea evaluării
prin bilanţ după executarea bilanţului de mediu nivel 0. Este indicată efectuarea acestor investigaţii pentru
orice zone/instalaţii cu impact negativ asupra mediului, precum şi la schimbarea proprietarului, încetarea
sau modificarea profilului unei activităţi. Bilanţul de mediu va identifica şi cuantifica răspunderea pentru
starea mediului în zona de impact a activităţii analizate, pentru a stabili asumarea unor obligaţii sau
acordarea unor compensaţii, potrivit prevederilor legale, pentru refacerea calităţii mediului.
În termeni generali, secţiunile bilanţului de mediu nivel I trebuie să identifice domeniile în care
impactul asupra mediului, produs de amplasamentele şi instalaţiile analizate, poate fi semnificativ.
Lucrările se vor concentra asupra modului de conformare cu prevederile legislaţiei existente sau în curs
de adoptare.
Bilanţul de mediu de nivel I trebuie să conducă la concluzia în ce măsură este necesară
continuarea investigaţiilor prin bilanţ de mediu de nivel II sau rezultatele sunt concludente din această
etapă şi se pot stabili condiţiile de autorizare sau privatizare.

Prezentarea secţiunilor bilanţului de mediu de nivel I

Domeniile de analiză sunt următoarele:
 Utilizarea terenului în zona amplasamentului obiectivului şi în vecinătatea acestuia;
 Istoricul zonei;
 Posibilitatea poluării solului;
 Depozitarea deşeurilor;
 Condensatori/transformatori electrici;
 Securitatea zonei;
 Măsuri de pază împotriva incendiilor;
 Protecţia muncii şi igiena locului de muncă;
 Evacuarea apelor uzate;
 Emisii atmosferice;
 Impactul zgomotului;
 Proximitatea cablurilor de tensiune.

Criterii de analiză tehnică

În funcţie de situaţia locală şi a agentului economic, de nivelul datelor disponibile în BM I, analiza
tehnică se poate clasifica astfel:
a) din punct de vedere al nivelului (gradului de detaliere):
 parţială - pe factori de mediu;
 globală - pe întreg arealul aferent agentului economic.
b) din punct de vedere spaţial:
 pe obiective - punctiformă;
 pe întreaga activitate - locală;
 exterior activităţii - în zona de influenţă - zonală.
c) din punct de vedere al factorului timp:
 trecută - cu accent pe evoluţia proceselor;
 prezentă - ce evidenţiază tendinţele de viitor.
 d) din punct de vedere al reprezentativităţii datelor analizate:
 minimă;
 medie;
 maximă.

Rezultatele analizei datelor BM se pot grupa astfel:

a) din punct de vedere al actelor de reglementare:
 autorizaţii;
 norme interne;
 norme internaţionale.
b) din punct de vedere al performanţelor:
 eficiente în reducerea emisiilor de poluanţi;
 încadrate în valori limită.
c) din punct de vedere al tipului de indicatori:
 cantitative;
 calitative.
d) din punct de vedere al modului de prelucrare/raportare a datelor:
 reprezentări grafice;
 liste de control;
 matrice de impact;
 scheme tehnologice;
 grafuri funcţionale.
Finalizarea BM I se face prin Raportul la Bilanţ de mediu de nivel I (RBM I). RBM I reprezintă o
sinteză şi o analiză tehnică de esenţă care să permită autorităţii de mediu să aprecieze în ce măsură
activitatea analizată prezintă, sau nu, dovada unei poluări potenţiale semnificative.
RBM I nu trebuie să reia prezentarea informaţiilor primare. RBM I este necesar să facă un rezumat
foarte succint al acestora şi să se orienteze pe interpretarea datelor, pe baza relevanţei acestora pentru a
susţine concluziile şi recomandările din final.
În cadrul RBM I interpretarea va consta în evaluarea şi compararea valorilor specific semnificative
caracteristice activităţii, cu limitele recomandate de norme şi standarde româneşti în vigoare. În cazul
lipsei unor astfel de norme pentru anumiţi poluanţi specifici se vor utiliza normele Comunităţii Europene.
Elementele conţinute în structura RBM I sunt în măsură să ofere atât o privire, parţială, a unor
factori de mediu sau activităţi specifice, dar şi o privire globală a acestora. De remarcat că activitatea
analizată se raportează la zonele învecinate în sens biunivoc din punct de vedere al influenţei diferitelor
unităţi, asupra factorilor de mediu.
Concluziile RBM I, prezentate într-un mod sintetic, concis şi la obiect, pot conduce la următoarele
situaţii:
 activitatea analizată se înscrie în cerinţele de mediu, nu generează o poluare potenţial
semnificativă; în acest caz se poate acorda autorizaţie de funcţionare;
 activitatea analizată conduce la o poluare potenţial semnificativă; în acest caz se recomandă un
BM II; această recomandare va fi însoţită de:
- propuneri pentru programul de conformare;
- recomandări pentru studii următoare privind obligaţiile necuantificabile.
RBM I este o componentă a setului de documentaţii ce se depune de beneficiar la Agenţia de
Protecţia Mediului pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare.
La momentul respectiv circuitul documentaţiei era cel din figura 2.10, care cu anumite actualizări
poate fi şi astăzi avut în vedere.
Sunt de remarcat:
 buclele prin care APM poate cere informaţii suplimentare;
 completări;
 refacerea documentaţiei;
 procedura de respingere;
  după caz, propuneri pentru program de conformare.

2.6.3 Bilanţul de mediu II

Bilanţul de mediu de nivel II reprezintă o etapă superioară de analizare a unei activităţi în raport
cu cerinţele de mediu.
Plecând de la considerentele că nu întotdeauna datele existente sunt relevante, credibile sau din
surse autorizate, BM II în comparaţie cu BM I, trebuie să adâncească şi să clarifice natura şi intensitatea
poluării, în acest scop recomandă în mod expres prelevări de probe; analize corespunzătoare.
Metodele de prelevare a probelor din diferite medii vor respecta reglementările, normele
metodologice şi standardele existente. Acolo unde este posibil, se recomandă recoltarea unei probe-etalon
dintr-o zonă învecinată neafectată de poluare, pentru a stabili o valoare-cadru cu care să fie comparat
rezultatul probelor din zona poluată.
În ordinul 184 sunt făcute recomandări multiple privind prelevarea probelor pentru: sol (prevederi
generale, probe de suprafaţă şi de sub suprafaţa solului), ape subterane, gaze din sol, ape de suprafaţă,
materiale de construcţii, atmosferă.
În stabilirea condiţiilor de prelevare incluzând secţiuni de prelevare, frecvenţă de prelevare,
eşalonării în timp a prelevării, număr de probe în ansamblu, trebuie să se ţină cont şi de următoarele
aspecte:
 efortul financiar necesar a fi asigurat pentru desfăşurarea tuturor analizelor relevante, strict
necesare;
 durata necesară desfăşurării tuturor activităţilor impuse de realizarea acestor cerinţe;
 dotarea materială, aparatura necesară pentru realizarea unor astfel de investigaţii.

PROCEDURA EMITERE AUTORIZAŢIE DE MEDIU (ATPM)

Titularul obiectivului sau activităţii depune la ATPM:

Şi după caz:
- cerere - nota stadiu realizare program de conformare
- fişa de prezentare - alte acte, rapoarte sau documente care susţin cererea
- declarație - anunţă public
- dovadă plată taxă - depunerea solicitării

TIT. OB./ACTIVIT.
completare/refacere
ATPM
analiza Informare suplimentară
documentaţiilor

TIT. OB./ACTIVIT.
ATPM
ADM.PUB.LOC.
ALTE AUT. EMIT.
Analiză
 ATPM
Întocmeşte
- îndrumar
- listă acte
- regl. prealabile

TIT. OB./ACTIVIT.
Realizează
- bilanţ de mediu
Prezintă
- raport bilanţ de mediu TIT. OB./ACTIVIT.
Refacere

ATPM
Analiză doc. Completări
1
ATPM
- considerare publică
- informare
- consemnare observaţii
- dezbatere publică

ATPM
TIT. OB./ACTIVIT. Analiza
Propunere Obs. publicului
program de conformare
TIT. OB./ACTIVIT.
Refacere

ALTE
Completări AUT. EMIT.
Emitere puncte
de vedere

TIT. OB./ACTIVIT. prezintă

- bilanţ de mediu
- acte reglementare
prealabilă
ATPM
- instruct.
Completări Negociere
întreţinereexploatare
program de
- după caz, program
conformare
conformare

TIT. OB./ACTIVIT.
Refacere
 ATPM
Respingere motivată Analiză Completări
documente
Anunţ public

Figura 2.10. Circuitul documentaţiilor

ANALIZELE
minime ce trebuie incluse în investigaţii, în funcţie de istoricul zonei
Tabelul 2.5 (conform Ordinului 184/’97)
Risc1)
Utilizări finale
ale zonelor
contaminate
Minimum de analize
Ingerarea directă de
către copii a solului
poluat
Curţi, zone de recreere
şi agrement
arsen, total
cadmiu, total
plumb, total
fluor aromatice
cianuri libere
fenoli
sulfaţi
hidrocarburi
polinucleare
Asimilarea şi
concentrarea poluanţilor
în plantele de cultură2)
Curţi, loturi şi terenuri
agricole
metale grele, în special:
cadmiu, total3)
plumb, total3)
Fitoxicitate2). 3)
Orice folosinţă pentru
cultura plantelor
cupru, total
nichel, total
zinc, total
pesticide
bor
Atac asupra materialelor
de construcţii şi a
folosinţelor2)
Dezvoltări ale spaţiilor
de locuit, clădiri
comerciale şi
industriale
sulfaţi; sulfiţi fenoli
sulfuri uleiuri minerale
cloruri azotaţi, azotiţi
gudroane/ substanţe uleioase
Incendii şi explozii
Orice folosinţă care
implică construcţia de
clădiri
metan
sulf
materiale potenţial/combustibile
(exemplu: praf de cărbune, ulei,
gudron)
Contactul direct cu
poluanţii pe timpul
operaţiunilor de
demolare, de curăţare
sau de construcţie
Riscuri în special pe
termen scurt (pentru
personalul sau
investigatorii care
lucrează în zonă)
fenoli azbest
hidrocarburi aromatice
polinucleare
substanţe uleioase şi gudroane
materiale radioactive
Poluarea apelor
subterane şi de
suprafaţă2)
Orice folosinţă unde
este posibil să apară
poluarea apei
fenoli cianuri
sulfaţi metale solubile
compuşi organici uşori
Evaluarea impactului ecologic (EIE)
1) Riscurile enumerate nu se exclud reciproc. Se poate lua în considerare combinaţia mai
multor riscuri.
2) Trebuie măsurat şi pH-ul solului, deoarece influenţează importanţa acestor riscuri.
3) Asimilarea prin admisie capilară a metalelor dăunătoare sau fitotoxice în plante
depinde de forma chimică în care aceste elemente se găsesc în sol. Când concentraţia
totală prezentă în sol indică un risc potenţial, este necesar să se determine formele
particulare şi toate analizele necesare pentru interpretarea corectă a circulaţiei
poluanţilor în sistemul sol-apă-floră-faună.
ORDIN 184/1997
Procedura de realizare a Bilanţurilor de Mediu
Anexa A3
Scopul şi Domeniul Bilanţului de Mediu Nivel II
1. INTRODUCERE
2. RECOMANDĂRI PRIVIND PRELEVAREA PROBELOR
2.1 Probe de sol
2.1.1 Prevederi generale privind probele de sol
2.1.2 Probe de suprafaţă şi de sub suprafaţa solului
2.2 Prelevarea probelor din ape subterane
2.3 Studiul gazelor şi al vaporilor din sol
2.4 Colectarea de probe din apele de suprafaţă
2.5 Materiale de construcţie
2.6 Poluarea atmosferică
3. LABORATOARE DE ANALIZA
Figura 2.11
Ordinul 184/1997 – Anexa A3
Secţiuni şi indicatori de analiză de laborator
Principalele elemente ale unei astfel de activităţi sunt precizate în
capitolul anterior – în special pentru sol.
Mai trebuie adăugat că pentru ceilalţi factori de mediu, normativele
sau standardele completează aceste cerinţe pentru aprecieri cantitative.
Pe baza unor proceduri bine puse la punct conduc la obţinerea de valori
reprezentative pentru indicatorii de stare a mediului.
Evaluarea impactului ecologic şi auditul de mediu
Se recomandă, cu caracter de generalitate, având în vedere
multiplele tipuri de laboratoare ce concură la o activitate de precizare a stării
mediului, respectarea recomandărilor din standardele de analiză pentru
fiecare indicator. Faptul că sunt necesare în multe cazuri controlul a zeci,
chiar sute de indicatori, se recomandă alegerea cu grijă a secţiunilor
relevante, precum şi a indicatorilor semnificativi, pentru situaţia sau
tehnologia respectivă.
Considerând o activitate ca un sistem bine definit, sunt necesare
secţiuni de control:
- la intrările în sistem;
- la ieşirile din sistem;
- pe circuitele importante din interiorul sistemului;
- acoperirea ariei de impact a sistemului;
- pe principalii vectori de transport al poluanţilor.
Din punct de vedere al acoperirii orizontului de timp este necesar ca
prelevările să fie realizate: în momente relevante ale funcţionării unităţii, în
sezoane caracteristice, în diferite momente ale zilei, şi ţinând cont de
dinamica proceselor interne ale sistemului.
Se atrage încă o dată atenţia că, pentru reuşita acţiunii de ansamblu
de apreciere a calităţii mediului şi a relaţiei cu mediul a unui agent
economic, în condiţii de minim efort material, uman şi de timp, această
primă acţiune de alegere a secţiunilor de control şi a indicatorilor de calitate
este determinantă.
Ea face obiectul unor discuţii între părţile implicate (APM,
beneficiar, executant) având în vedere realismul cu care trebuie privit
punctul de vedere al fiecăruia dintre parteneri.
Finalizarea evaluării la nivelul BM II se face prin RBM II
(figura 2.12); structura RBM II va respecta conţinutul din Ordinul 184/97.
RBM II este organizat în două mari părţi:
• I-a parte – Descrierea investigaţiilor şi rezultatele acestora.
• a II-a parte – Concluzii şi recomandări privind soluţii de reducere
a poluării.
Evaluarea impactului ecologic (EIE)
Se recomandă ca accentul acestor prezentări să se pună pe evaluarea
sectorială şi integrală a impactului.
Evaluările se fac în raport cu normele romaneşti în vigoare, iar acolo
unde nu există astfel de norme se recomandă ca evaluarea să se facă în
raport cu normele internaţionale. În procesul de evaluare se vor avea în
vedere atât rezultatele analizelor prezente, efectuate la momentul declanşării
BM II, dar şi rezultatele prezentate în BM I, în măsura în care datele
anterioare sunt credibile şi utile în descrierea evoluţiei fenomenelor.
Concluziile RBM II pot fi orientate pe două posibile alternative:
• în cazul evidenţierii unei poluări semnificative se vor menţiona
acţiuni şi măsuri pentru programul de conformare, precum şi
precizarea unor termeni de referinţă pentru viitoarea evaluare de
risc
• în cazul unei poluări nesemnificative vor fi menţionate doar
elementele programului de conformare în cazul autorizării.
În ambele cazuri se vor scoate în evidenţă neconformităţile,
cuantificarea lor, faţă de repere de referinţă, care să facă trimiteri la norme
în vigoare.
Se recomandă ca toate aceste cuantificări să se facă atât la nivel
sectorial, pe fiecare factor de mediu analizat, dar şi integrat pentru
ansamblul activităţii.
Pe baza unei astfel de aprecieri se poate pune în evidenţă şi aportul
acţiunilor şi măsurilor recomandate în RBM II, care vor contribui la
creşterea performanţei de mediu a activităţii analizate, justificând astfel
investiţiile necesare.
Conţinutul ansamblului documentaţiilor necesare, precum şi circuitul
acestora este similar celui de la RBM I.
Evaluarea impactului ecologic şi auditul de mediu
Raport la bilanţul de mediu nivel II
CUPRINS
I. Descrierea şi rezultatele investigaţiilor
A. Probe de sol
1. Descrierea precisă a tuturor investigaţiilor realizate şi justificarea acestora
2. Descrierea tuturor reperajelor de sondaje executate, cu structura geologică şi tehnicile
de lucru
3. Toate rezultatele analizelor efectuate şi compararea acestora cu valorile pragurilor din
Reglementarea privind
evaluarea poluării mediului (Ordinul MAPPM 756/1997)
B. Probe de apă subterană
1. Descrierea precisă a tuturor investigaţiilor realizate şi justificarea acestora
2. Descrierea tuturor sondajelor executate şi a tehnicilor de lucru
3. Toate rezultatele analizelor efectuate şi compararea acestora cu valorile din STAS
1342 /91
C. Probe de gaze şi vapori din sol
1. Descrierea precisă a tuturor investigaţiilor realizate şi justificarea acestora
2. Descrierea tuturor prelevărilor efectuate şi a tehnicilor de lucru
3. Toate rezultatele analizelor efectuate şi compararea acestora cu Reglem. privind
evaluarea poluării mediului
D. Probe de ape de suprafaţă
1. Descrierea precisă a tuturor investigaţiilor realizate şi justificarea acestora
2. Descrierea tuturor prelevărilor efectuate şi a tehnicilor de lucru
3. Toate rezultatele analizelor efectuate şi compararea acestora cu valorile din STAS
4706 /88
E. Probe de Materiale de Construcţie
1. Descrierea precisă a tuturor investigaţiilor realizate şi justificarea acestora
2. Descrierea tuturor reperajelor şi sondajelor efectuate şi a tehnicilor de lucru
3. Toate rezultatele analizelor efectuate şi semnalarea posibilei prezenţe a azbestului
F. Probe de aer
1. Descrierea precisă a tuturor investigaţiilor realizate, cu justificarea acestora
2. Descrierea tuturor prelevărilor efectuate şi a tehnicilor de lucru
3. Toate rezultatele analizelor efectuate şi compararea acestora cu valorile CMA la emisie
din Normativul privind Protecţia Atmosferei, promovat prin Ordin MAPPM 492/93
II. Concluzii şi Recomandări
A. Rezumatul neconformării cuantificate
B. Rezumatul obligaţiilor necuantificate şi al obligaţiilor condiţionate de un eveniment
viitor şi incert, inclusiv recomandări pentru studii următoare, în vederea cuantificării
acestor obligaţii când este posibil
C. Recomandări pentru elementele programului de conformare sau pentru obiectivele de
mediu minim acceptate, în cazul privatizării
Anexe
Analize de laborator
Alte documente relevante
Figura 2.12
Cuprins Raport la bilanţul de mediu nivel II
Evaluarea impactului ecologic (EIE)
2.7 Evaluarea riscului de mediu
Evaluarea riscului implică estimarea (incluzând identificarea
pericolelor, amploarea efectelor potenţiale şi probabilitatea unei manifestări
periculoase) şi calcularea riscului (incluzând cuantificarea importanţei
pericolelor şi consecinţelor pentru persoane şi/sau pentru mediul afectat).
Figura 2.13
Procedura de evaluare a riscului de mediu
Studiul de risc este cerut de către autoritatea de mediu atunci când
s-a dovedit că există o poluare semnificativa pe un anumit amplasament.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite sunt stipulate în anexele A.4, A.4.1
si A.4.2 ale Ordinului nr. 184/1997. În anexa A.4 evaluarea riscului este
definita drept un proces menit să identifice, analizeze şi controleze
pericolele induse de prezenţa unor substanţe periculoase.
Factorii evaluării riscului ţin de triada sursă-cale-receptor şi sunt:
• Pericol/sursă (poluanţi, toxicitate, efecte particulare);
• Calea de acţionare (drumul de la sursă la ţintă);
• Ţintă/receptor (obiectivele asupra cărora se acţionează).
Descrierea sistemului
Identificarea riscului
Estimarea consecinţelor Estimarea frecvenţei defecţiunilor
Criterii de evaluare Niveluri de risc rezultate
Evaluarea riscului
Evaluarea impactului ecologic şi auditul de mediu
“Riscul” este definit ca fiind “probabilitatea apariţiei unui incident
cu efect negativ într-o perioadă specificată”. Evaluarea integrată a riscului
se bazează pe ipoteza că toate riscurile la care este supus omul, realizările
sale şi desigur mediul sunt într-o relaţie biunivocă într-o regiune dată, pot fi
sistematic identificate, analizate şi evaluate se pot face opţiuni raţionale
asupra modului de reducere a riscului, asupra costului social şi economic al
acestuia, a beneficiilor reducerii riscului, a costurilor asociate, asigurându-se
baza unei gestionări integrate şi sigure a mediului.
Figura 2.14
Evaluarea riscului de mediu
Obiectivele evaluării riscului constau în identificarea:
� surselor de agenţi poluanţi şi pericolul de manifestare;
� mecanisme şi procese prin care se poate realiza riscul;
� căile de transmitere şi de transfer a riscului;
� măsuri pentru “prevenirea“ manifestării riscului la un nivel acceptabil;
� măsuri pentru reducerea efectelor după manifestarea riscului.
Probabilitate
Gravitate
RISC INACCEPTABIL
RISC NEGLIJABIL
DOMENIU DE ACŢIUNE
PENTRU REDUCEREA RISCULUI
Evaluarea impactului ecologic (EIE)
Evaluarea integrată a riscului se bazează pe ipoteza ca toate riscurile
la care este supus omul şi mediul într-o regiune dată, pot fi sistematic
identificate, analizate şi evaluate, în aşa fel încât să se poată face opţiuni
raţionale asupra modului de reducere a riscului, asupra costului social şi
economic, a beneficiilor reducerii riscului, a costurilor asociate, asigurându-se
baza unei gestionări integrate şi sigure a mediului.
Gestionarea integrată a riscului se bazează pe ipoteza că toate fazele
de gestionare: localizarea, prevenirea, diminuarea, protecţia şi elementul
instituţional pot fi exploatate într-un mod holistic şi complementar, astfel ca
resursele procesului de gestionare să fie optimizate. Deşi, evaluarea şi
gestionarea integrată a riscului ecologic necesită luarea în considerare a
tuturor riscurilor, nivelul de detaliere în fiecare caz poate varia în funcţie de
priorităţile prestabilite.
Tipuri şi surse de risc
Toate activităţile umane sunt posibile surse de risc, dar în contextul
evaluării şi gestionării integrate a riscului, următoarele constituie cele mai
relevante tipuri şi surse de risc:
� Emisii continue în aer, apă şi pe sol provenite de la industrii şi
activităţile asociate;
� Evacuări accidentale ale substanţelor periculoase provenite din
instalaţiile industriale şi care au un efect negativ asupra sănătăţii
şi mediului (focuri, explozii, manipulări de substanţe periculoase,
depozitare de substanţe periculoase etc.);
� Sistemele de transport constituie surse continue de emisii.
Transportul substanţelor periculoase poate cauza accidente cu
consecinţe pentru sănătate şi mediu. În context, transportul se
referă la transferul materialelor pe cale ferată, şosele, conducte şi
pe apă;
� Surse naturale de accidente: cutremure, furtuni, inundaţii, erupţii
şi care se pot suprapune peste sursele de risc produse de om;
Evaluarea impactului ecologic şi auditul de mediu
� Activităţi agricole care afectează sănătatea şi mediul: împrăştierea
de îngrăşăminte, insecticide şi ierbicide care contaminează solul,
apele subterane şi de suprafaţă. Activităţile agricole pot consuma
mari cantităţi de apă, ducând la aridizarea eroziunii solului;
� Urbanizarea şi infrastructura asociată este o sursă de perturbare a
mediului generatoare de poluare.
Subiecţii riscului
Ţintele riscului sunt mai întâi indivizii care locuiesc în zona studiată:
copiii şi bătrânii. Indivizii cu diverse alergii şi boli sunt cei mai sensibili la
diverse contaminări. Cei aflaţi în afara zonei propriu-zise de risc pot fi
afectaţi, datorită transportului de poluant prin aer , cursuri de apă şi prin
produse agricole.
Sistemele ecologice care se află în zona afectată sunt şi ele supuse
riscului. Dispariţia unei specii poate produce dereglarea întregului lanţ
trofic. În al treilea rând sectorul economic poate deveni ţinta riscului. Un
accident la o instalaţie industrială poate produce distrugerea altora din
vecinătate.
Delimitarea zonei depinde desigur de particularităţile ei, fiind într-o
oarecare măsură inevitabil arbitrară. Zona va fi selectată pentru
caracteristicile ei fizico-geografice şi industrial-economice şi nu după
graniţe administrative; se va ţine seama de instalaţiile şi sistemele existente,
precum şi de potenţialul zonei care poate fi direct afectat; în delimitarea
zonei trebuie să ţinem seama de sistemul de transport pentru mişcarea
materialelor periculoase; efectele pe care le pot avea unele surse de risc
potenţial, dincolo de zona din imediata apropiere. În acest caz se va lua în
considerare atât efectele locale, cât şi cele globale.
Informaţii de bază asupra zonei
Informaţii despre calitatea generală a mediului.
AER: Concentraţiile medii şi maxime ale poluanţilor SO2, NO2,
CO2, pulberi şi ale altor poluanţi atmosferici proveniţi din procese industriale.
APA: Calitatea apei incluzând aici şi calitatea apei potabile.
SOL: Depozitarea produselor care conţin acizi, nitraţi, metale grele etc.
Evaluarea impactului ecologic (EIE)
Informaţii generale
• Densitatea populaţiei şi distribuţia ei
• Rutele principale de transport
• Topografia zonei
• Reţeaua hidrografică
• Date climatice şi meteorologice
• Folosirea actuală şi în perspectivă a zonei
• Localizarea instalaţiilor industriale
Tipuri de activităţi care se iau în considerare
Se va întocmi o listă cu tipurile de activităţi care pot fi expuse riscului,
făcându-se o detaliere ulterioară a fiecărui tip de activitate generatoare de
astfel de fenomene. La modul general aceste activităţi sunt:
• agricultura;
• industria biochimică şi farmaceutică;
• sectoare ţinând de industria militară;
• sectorul alimentar;
• distribuţia gazelor;
• uzine;
• metalurgie;
• minerit şi extracţie;
• domeniul nuclear;
• industria chimică şi petrochimică;
• reţele de transport pentru petrol;
• sectorul energetic şi de distribuţie;
• depozitări şi transport;
• tratarea şi depozitarea reziduurilor.
Evaluarea impactului ecologic şi auditul de mediu
Tehnicile de identificare au rezultat, în cea mai mare parte, din
observaţiile făcute în procesul de exploatare a uzinelor sau în fazele de
proiectare a instalaţiilor si se împart în trei categorii:
Categoria I – Metode comparative
- Metoda listei de verificare a procesului
- Metoda reviziei de siguranţă
- Metoda rangului relativ
- Analize preliminare ale riscului
Categoria II – Metode fundamentale
- Studiul de risc al funcţionării (HAZOP)
- Analiza “WHAT IF” (ce ar fi dacă)
- Modul de defectare şi analiza efectului (FMEA)
Categoria III – Metodele diagramelor logice
- Analiza arborelui de eroare
- Analiza arborelui de evenimente
- Analiza cauze-efect
- Analiza erorii umane
Definirea riscului se poate face prin stabilirea unei relaţii de
dependenţă faţă de probabilitatea de apariţie (P) şi gravitatea fenomenului
(G) conform relaţiei:
R = P X G (2.23)
Interpretarea grafică conduce la trasarea câmpurilor de risc din
figura 2.15. Se observă posibila delimitare a trei zone:
• zona de risc neglijabil în care nu trebuie acţionat; este necesară
menţinerea unei stări de supraveghere;
Evaluarea impactului ecologic (EIE)
• zona de risc inacceptabil; trebuie acţionat energic pentru a reduce
probabilitatea sau gravitatea fenomenului;
• zona de risc în care trebuie avute în vedere promovarea unor
seturi de măsuri şi acţiuni care treptat să scadă amploarea riscului.
În marea majoritate a cazurilor evaluarea riscului poate deveni şi o
problemă abordabilă economic prin estimarea raportului dintre efectele
dăunătoare (D) şi efectele profitabile (B) conform relaţiei:
R = P X (D - B) (2.24)
Figura 2.15
Diagrama ilustrativă
probabioitate
Risc neglijabil
Zona cu acţiune de
reducere a riscului
Risc inacceptabil
gravitate
Evaluarea impactului ecologic şi auditul de mediu
Pentru fiecare dintre parametrii implicaţi se pot alcătui scări de
probabilitate şi scări de gravitate după cum urmează:
P = 1 – probabilitate nesemnificativă
P = 2 – probabilitate mică
P = 3 – probabilitate medie
P = 4 – probabilitate sigură
P = 5 – probabilitate foarte sigură
G = 1 – gravitate nesemnificativă
G = 2 – gravitate mică
G = 3 – gravitate medie
G = 4 – gravitate mare
G = 5 – gravitate foarte mare
De aici rezultă şi scări de risc:
R = 1 – risc nesemnificativ
1 < R < 4 – risc mic
4 < R < 9 – risc mediu
9 < R < 16 – risc mare
16 < R < 25 – risc foarte mare
Analiza de risc, în măsura în care este privită cu realism, constituie
la un moment dat şi o analiză din punct de vedere a acceptabilităţii riscului.
În acest sens semnificativă este schema din figura 2.16. Desigur că
acceptabilitatea sau nu a riscului este determinată de:
� amploarea pericolului (uman, material);
� mărimea zonei de influenţă;
Evaluarea impactului ecologic (EIE)
� efectele directe şi indirecte;
� capacitatea economiei de a lua măsuri preventive;
� capacitatea societăţii de a avea reacţii rapide de răspuns.
O astfel de analiză trebuie să ofere instrumente pentru o gestionare
eficientă a riscului.
Aceasta poate fi privită din două puncte de vedere:
� gestionarea riscului, posibil să apară de la o sursă cunoscută pe o
cale de transmitere identificabilă şi un receptor cunoscut (de
exemplu o zonă contaminată cu substanţe petroliere, care pot
afecta o sursă subterană de apă, ce asigură apa unei localităţi).
În acest caz decizia constă în momentul intervenţiei; tipul de
intervenţie (izolare; remediere), amploarea intervenţiei etc.
� gestionarea riscului înţeles ca incident-hazard (cutremur, explozie,
tornadă, incendiu natural, inundaţie etc.). În aceste cazuri societatea
trebuie să acţioneze conform graficului din figura 2.17.
Se observă că există momente specifice de acţiune:
- înainte de incident;
- în timpul incidentului;
- imediat după incident;
- după incident.
De modul cum se acţionează înainte de apariţia riscului - înţeles ca
hazard - depinde dacă pierderile materiale, umane sau de mediu vor fi de
dimensiunea unui incident sau a unui dezastru.
Dacă în timpul incidentului sau la diferite momente, după manifestarea
lui, societatea este pregătită să acţioneze eficient, promt, coordonat,
având asigurate resursele umane şi materiale necesare, atunci urmările
fenomenului vor fi minime şi vor dovedi că aceea colectivitate este pregătită
să gestioneze eficient riscul.
Evaluarea impactului ecologic şi auditul de mediu
Figura 2.16
Determinarea acceptabilităţii riscului
Trebuie menţionat că cele două concepte prezentate, promovate prin
Ordinul MAPPM 184/septembrie 1997, trebuie aplicate prin continua lor
actualizare, atât prin trimiterile care se fac la standarde şi norme (modificate
între timp), cât şi prin adaptarea lor la legislaţia apărută ulterior şi care va fi
prezentată în capitolul 3.
ESTE RISCUL ACCEPTABIL?
COST-BENEFICIU
ACCEPTABIL
DACĂ BENEFICIUL
DEPĂŞEŞTE COSTURILE
PREFERINŢA DEZVĂLUITĂ
ACCEPTABIL DACĂ RISCUL
NU ESTE MAI MARE DECÂT
CEL ÎN MOD OBIŞNUIT
TOLERAT
PREFERINŢA EXPRIMATĂ
ACCEPTABIL DACĂ
OAMENII ACCEPTĂ
EXPLICIT RISCUL
STANDARD NORMAL-NATURAL
ACCEPTABIL DACĂ RISCUL
NU ESTE MAI MARE
DECÂT CEL CREAT DE
PERICOLE NATURALE
PROBABILITATE
RISC
APRECIAT
EXIGENŢE
Figura 2.17
Mod de acţionare în cazul unor riscuri de mediu
CONTROL ZONĂ
DELIMITARE ZONĂ
AFECTATĂ
CONTROL ZONĂ
CONTROL ZONĂ
CALE
DE TRANSMITERE
SURSA
IDENTIFICARE +
EVALUARE POSIBILITĂŢI
INTERVENŢIE PENTRU
STOPARE
CÂT MAI URGENTĂ
REMEDIERE
RECONSTRUCŢIE
ECOLOGICĂ
RECEPTOR
PREGĂTIRE
CONTROL
SITUAŢIE
DIMINUAREA
EFECTELOR
ŞI EVALUARE
IMBUNATĂŢIREA
PREGATIRII
ÎNAINTE
DE
INCIDENT
ÎN TIMPUL
INCIDENTULUI
DUPĂ
INCIDENT
(moment I)
DUPĂ
INCIDENT
(moment II)__