Bibliografie generală:

1. Chipea Floare, Ordine socială şi comportament deviant, Editura

Cogito, Oradea, 1996;
2. Chipea Florica, Sociologia comportamentului infracţional. Studiu de
caz în judeţul Bihor, Editura Isogep-Euxin, Bucureşti, 1997;
3. Banciu Dan, Crima şi criminalitatea. Repere şi abordări juris-
sociologice, Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
4. Rădulescu Sorin M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
5. Mihu Achim, Sociologia dreptului, ediţia a II-a, Universitatea
Creştină Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca 1994;
6. Albert Ogien – Sociologia devianţei, Colecţia Colegium, Editura
Polirom, 2007.

1
 Sociologia dreptului – Suport de curs

Termenul şi semnificaţia Sociologiei şi a Sociologiei devianţei/dreptului

Sociologul român Achim Mihu consideră sociologia ca fiind în mod
esenţial studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei,
precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei realităţi, în legăturile lor
multiple variate şi complexe cu întregul.
Sociologul contemporan şi profesor universitar - Cătălin Zamfir,
corespondent al Academiei Române apreciază că sociologia este ştiinţa
caracteristicilor generale ale comportamentelor sociale ale relaţiilor sociale, ale
colectivităţilor umane, ale organizării şi funcţionării instituţiilor, conţinuturile
variate ale acestora fiind studiate de discipline particulare, precum: ştiinţele
economice, politice, juridice etc.).
În acest sens, sociologia ar reprezenta o ştiinţă a fenomenelor sociale şi nu
a relaţiilor ca atare, şi o metodologie generală de investigare a comportamentelor
sociale.
Sociologia explorează deopotrivă nivelul microsocial (actorii sociali,
grupurile mici), cel de nivel mediu (grupuri mijlocii, organizaţii şi instituţii
particulare), cât şi nivelul macrosocial (state sociale, politică economică,
societatea în ansamblul ei).
Ramurile sociologiei
Odată cu dezvoltărea sociologiei ca ştiinţă, deşi relativ modernă, termenul
de sociologie fiind folosit pentru prima dată la sfârşitul sec. XIX de către
francezul Emile Durkheim s-au constituit câmpuri de cunoaştere distincte,
precum:
- sociologia economică
- sociologia politică

2
 - sociologia juridică
- sociologia medicală
- sociologia ştiinţei
- sociologia religiei
- sociologia culturii
- sociologia sportului
- sociologia reclamei etc.
Ca o primă apreciere se poate afirma că sociologia de ramură se centrează
pe studierea caracteristicilor mecanismelor sociale endogene ale domeniului pe
care o vizează cu alte domenii şi cu ansamblul; spre exemplu, sociologia ştiinţei
studiază caracteristicile socio-demografice ale membrilor comunităţii ştiinţifice:
vârstă, sex, etnie performanţe sociale etc. şi are în vedere raportul dintre ştiinţă
şi societate ca întreg şi impactul ei asupra mentalităţii şi comportamentului
cotidian al oamenilor.
Sociologia devianţei studiază un proces social sau un fenomen social
specific, respectiv acele comportamente care se abat de la normele şi valorile
sociale considerate / apreciate ca fiind normale.
Înrudită cu sociologia devianţei este sociologia dreptului sau juridică,
precum şi o ramură a ştiinţei dreptului – Criminologia.
În funcţie de diferitele contexte culturale, ramura sociologiei, care are ca
obiect de studiu comportamentele deviante, poartă diferite denumiri: în Franţa
numindu-se Sociologia criminală, în Anglia – această ramură a sociologiei s-a
dezvoltat sub influenţa filosofiei dreptului, purtând denumirea de sociologia
dreptului; în SUA e folosit termenul Sociologia problemelor sociale întrucât
studiază predilect comportamente precum: infracţionalitate, consum de droguri,
sărăcie, prostituţie, vagabondaj.
În România – disciplina apare sub denumiri diferite, în funcţie de accentul
asupra uneia sau altei probleme asupra căreia se centrează.

3
 Sociologia devianţei studiază îndeosebi factorii sociali care determină
comportamentele ce se abat şi încalcă normele şi valorile societăţii.
Sociologia dreptului studiază factorii sociali care pot determina crearea de
noi norme juridice, efectul normelor juridice asupra societăţii în ansamblu sau la
nivel micro-social, pe grupuri sau categorii umane.

ORDINEA SOCIALĂ
Unul din conceptele fundamentale ale sociologiei care a iscat polemici şi a
reunit principalele idei ale marilor curente ale fisolofiei social-politice clasice şi
ale celor contemporane, respectiv moderne, este conceptul de ordine socială.
Omul, prin natura sa existenţială, biologică, psihologică, noologică, este o
fiinţă socială; oamenii, indiferent de treapta istorică, nu au trăit în singurătate,
separaţi, izolaţi unii de ceilalţi decât în condiţii cu totul excepţionale şi de scurtă
durată: ,,în realitate singurătatea este un mod eficient de existenţă umană, dar de
realitate extremă, nu ca regulă. Starea normală este cea colectivă, cea grupală de
la unităţi foarte restrânse până la unele foarte întinse’’ - Traian Herseni (sociolog
român).
Desfăşurarea normală a vieţii în societate, concepută ca mod de viaţă
împreună, în comun, în tovărăşie, fără conflicte, perturbări şi dezechilibre, s-a
constatat că nu este posibilă decât prin respectarea unui minim de norme sociale,
adică un minim de prescripţii, de reguli privind modul concret de comportare a
indivizilor în grupul social sau societatea în care trăiesc.
Coeziunea, stabilitatea şi funcţionalitatea oricărei societăţi se întemeiază pe
un ansamblu de norme, valori, reguli, obligaţii, interdicţii şi practici sociale care
alcătuiesc împreună ordinea socială. În jurul problemei ridicate de normalitatea
socială apar numeroase întrebări cu rol de elaborare a normelor: De ce sunt
necesare? Ce tipuri de norme sociale se impun membrilor societăţii? Ce
ierarhie există între acestea? Cine se preocupă de verificarea modului în care
sunt respectate? Cum reacţionează societatea când indivizii transgresează

4
limitele normelor sociale? Care sunt cele mai eficiente căi de interiorizare a
normelor sociale?
Tuturor acestor întrebări li s-au cristalizat în literatură două curente de opinie
ca modalităţi/modalitate de asigurare a ordinii sociale, respectiv:
1. Teoria constrângerii
2. Teoria consensualismului/consensualistă
Teoria constrângerii – concepe ordinea socială ca o emanaţie a autorităţii
punând accentul pe controlul social, instituit din afară, din exterior presiuni
asupra conduitelor în scopul reglării acestora pentru respectarea normelor,
inclusiv cele legale, ale ordinii dorite/stabilite.
Această orientare are la bază idei cuprinse în unele reflecţii asupra
societăţii, precum Codul lui Manu ce conţine afirmaţia conform căreia: dacă nu
ar exista puterea suveranului, lumea ar fi răscolită de frică, iar fără această
putere cârmuitoare, oamenii ar trăi într-o continuă luptă, sau Codul lui
Hamurabi - care consideră legea şi autoritatea ca indispensabile convieţuirii
omeneşti, întrucât omul nesupravegheat şi neconstrâns este predispus prin natura
sa să uzeze de forţă.
Depăşirea stării sociale a unei epoci în care indivizii se găsesc într-un
neîncetat război - ,,bellum omnium contra omnes’’ - astfel încât fiecare se
comportă cu celălalt ca o fiară, ,,homo homine lupus est’’ (Thomas Hobbes –
1588 – 1679) se poate realiza sub forma unui contract social, a unui pact între
individ şi stat, în cadrul căruia fiecare persoană renunţă la o parte din libertatea
sa, în schimbul protecţiei care i se asigură contra agresivităţii şi ameninţării
permanente la care este expus.
Teoria marxistă - consideră dreptul o totalitate de reguli ce prescriu
comportamentul indivizilor din societate sau o expresie a intereselor grupului, a
clasei dominante în societate, care tinde să impună propriile interese întregii
societăţi, se înscrie tot în perspectiva constrângerii; într-o astfel de societate,
individul se dezumanizează, se înstrăinează, iar soluţia propusă în cadrul

5
paradigmei marxiste pentru rezolvarea antinomiei individ-societate nu poate fi
decât revoluţia prin care se înlătură ordinea socială, bazată pe constrângere şi se
inaugurează o alta, prin care se asigură egalitatea indivizilor.
Adepţii acestei orientări consideră ordinea socială ca o formă de
raţionalizare a vieţii sociale şi presupune renunţarea la libertatea naturală a
individului în favoarea unei autorităţi care menţine coeziunea grupului şi
realizează obiective cu caracter general.
Teoria consensualismului
Pentru reprezentanţii celei de-a doua perspective asupra ordinii sociale, aceasta
nu este o consecinţă a controlului impus de anumite instanţe - a controlului, din
afară sau din exterior, asupra conduitelor - ci este un efect al unui proces de
internalizare a normelor şi valorilor grupului social de către indivizi, în aşa
măsură încât aceştia se identifică cu ele, le consideră ca fiind ale lor (proprii),
fără a fi necesare forţe exterioare care să-i constrîngă pentru îndeplinirea lor. În
viziunea lui Emile Durkheim ,,pasiunile umane nu se opresc decât în faţa unei
puteri morale pe care o respectă. Dacă o autoritate de acest gen lipseşte, atunci
domneşte legea celui mai tare.’’; această instanţă morală care limitează pasiunile
umane este un anume gen de comunitate ideală a unui grup pe care sociologul
francez o surprinde sub numele de conştiinţă colectivă sau comună ce
desemnează ,,ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune mediei membrilor
aceleiaşi societăţi.’’.
Societatea reprezintă, în viziunea lui Durkheim, totalitatea stărilor comune
formată din conştiinţele individuale a stărilor care se aseamănă, prin asemănare
formând un întreg.
Pe de altă parte, societatea reprezintă şi totalitatea deosebirilor, respectiv
ea fiind o reuniune de deosebiri. În ceea ce priveşte individul, acesta însumează
două personalităţi: una personală sau individuală, iar alta ce rezultă din timpul
colectiv, adică suma similitudinilor sociale din care se compune conştiinţa
colectivă.

6
 Ceea ce reglementează viaţa socială a oamenilor este tocmai puterea
conştiinţei comune care are efect de regulă morală.
E. Durkheim consideră că sursa ordinii sociale o constituie solidaritatea
membrilor societăţii. În funcţie de efectele, respectiv manifestările exterioare,
ale solidarităţii care se concretizează în diverse specii ale dreptului, sociologul
francez diferenţiază două tipuri de solidaritate socială: - solidaritatea mecanică şi
solidaritatea organică.
Un alt reprezentant a celei de-a doua perspective este sociologul american
Talcot Parsons care dezvoltă un sistem sociologic axat pe definirea şi explicarea
acţiunii sociale - în care individul îşi adaptează mijloacele de care dispune la
scopuri pe care doreşte să le atingă.
Talcot Parsons consideră că ordinea socială se asigură prin procesul de
socializare însemnând procesul de transmitere de la o generaţie adultă către o
altă generaţie tânără a normelor, valorilor şi rolurilor sociale. El consideră că
în societate apar fenomene de perturbare a ordinii sociale, inclusiv
comportamente deviante şi infracţionale dacă instituţiile principale care
realizează procesul de socializare (familia, şcoala, mass-media, grup de prieteni,
loc de muncă etc.) nu-şi realizează funcţiile în mod corespunzător. Dacă, totuşi,
apar fenomene deviante, ele pot fi eliminate prin corecţii ale modului de
realizare a funcţiei de socializare realizată de instituţiile de constrângere,
opresive.
În concluzie, ordinea socială reprezintă ansamblul valorilor şi normelor
unei societăţi, valori şi norme care generează comportamentul indivizilor din
cadrul societăţii respective.

Normele sociale
Mecanismul prin care se asigură - în societate - ordinea socială este
reprezentat implicit şi de normele sociale; conceptul de normă semnificând:

7
model, regulă, prescripţie care reglementează comportamentul indivizilor,
grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor.
Pentru a realiza ordinea socială, fiecare societate îşi elaborează un sistem
valoric, normativ, a cărui respectare duce la integrarea indivizilor în societate.
Normele sociale contribuie la raţionalizarea vieţii sociale şi asigură
sistemul de drepturi, obligaţii şi interdicţii care materializează diferitele scopuri,
idealuri sociale şi interese.
Normele sociale asigură predictibilitatea comportamentelor şi acţiunilor
sociale. Ele contribuie la evitarea conflictelor şi tensiunilor prin limitarea
reciprocă a drepturilor şi obligaţiilor indivizilor şi grupurilor sociale.
Normele sociale reprezintă, în esenţă, standarde sau etaloane de
comportament social. Ele sunt foarte diverse: morale, juridice, religioase,
estetice, ştiinţifice etc., fiind elaborate în anumite forme şi emanând de la
diferite instanţe, agenţi sau grupuri sociale.
În funcţie de conţinut şi de influenţa pe care o exercită asupra
comportamentelor umane, în literatura de specialitate sunt consemnate trei tipuri
de norme sociale:
A) Normele sociale tradiţionale de tip ,,folkways’’ reprezentate de
obiceiurile sau tradiţiile populare - de analiza cărora s-a preocupat în mod
special sociologul american William Sumner. Aceste norme, analizate pe larg şi
ilustrate cu exemple din diferite societăţi şi perioade istorice sunt specifice şi
reflectă conduite precum atitudini, comportamente ale modului de a te îmbrăca,
folosirea limbajului şi alte aspecte rutinale care au o semnificaţie morală
neîndoielnică, însă intensitatea sentimentelor ce li se asociază nu e prea mare; în
funcţie de aceste obiceiuri - folkways, oamenii îşi dau mâna, adoptă o anumită
modă în ceea ce priveşte vestimentaţia, se salută într-un anumit fel (prin
înclinarea capului), utilizează anumite formule standard de salut sau răspuns la
telefon.

8
 Chiar dacă nu sunt creaţii ale omului ca atare, ci acte conştiente, anonime,
aceste cutume prin repetare constituie baza apariţiei instituţiilor sociale, având
un caracter reglator şi imperativ pentru comportamente.
Violarea normelor de tip folkways nu provoacă, în general, reacţii
puternice din partea societăţii, dar chiar existenţa unor obiceiuri diferite poate
constitui sursă de conflict social. Relevant în acest sens pot fi emigranţii cu
obiceiuri străine care adoptă modele comportamentale nonconformiste, fiind
priviţi cu ostilitate de majoritatea indivizilor din societate - doar pentru că au un
folkways diferit, deşi nu deviază de la normele fundamentale ale societăţii.
B) Obieciurile propriu-zise de tip ,,mores’’ sunt reprezentate de anumite
deprinderi cu caracter coercitiv, impuse grupului în ansamblul său. Originea
obiceiurilor de tip ,,mores’’ se află în cele de tip ,,folkways’’, dacă ele sunt
adecvate şi contribuie la solidaritatea grupului social. Diferenţele între ele
constau în faptul că se asociază cu sentimente mai puternice ale binelui şi răului,
ale dreptăţii şi nedreptăţii, definind reguli de comportament care nu trebuie
încălcate şi violate. Violarea implică pedepse severe - în unele grupuri sociale
-chiar pedepse cu moartea.
Acest tip de obiceiuri legate de valori morale fundamentale ale societăţii
sancţionează puternic acte şi comportamente precum: incestul, canibalismul,
hoţia, consumul de droguri, violul; nefiind coordonate de nicio autoritate, aceste
deprinderi colective se impun conştiinţei comune grupului, constituind baza
apariţiei instituţiilor sociale şi mai ales, a legilor.
C) Legile - sunt coduri formalizate, oficializate, de comportamente
-promulgate de un grup de lideri şi sprijine de guvern.
Intensitatea sentimentelor şi reacţiile emoţionale care se asociază legilor
diferă, în mod considerabil (ca în cazul primelor două tipuri de norme sociale)
de la o societate la alta; spre deosebire de celelalte norme sociale, ele au o
origine precisă, unele referindu-se la probleme de interes public (reglementând
de exemplu organizarea şi funcţionarea unor societăţi comerciale), la circulaţia

9
pe drumuri publice, iar altele referindu-se la probleme generale - ce interesează
întreaga societate: furtul, târhăria, omorul etc.
În literatura sociologică de specialitate se consideră că membrii unui grup
social acceptă (acceptarea presupune ca elaborarea normei să fi fost realizată
într-o acţiune comună a grupului) şi suportă (suportarea impunându-se ca o
constrângere exterioară deoarece norma nu corespunde unor nevoi ale
colectivităţii) normele şi regulile de conduită din două motive:
a) ele sunt însuşite şi internalizate în procesul socializării, indivizii
conformându-se acestor norme întrucât le consideră o parte din ,,eu-ul’’ lor
social; datorită acestui fapt, nerespectarea sau violarea normelor induce
indivizilor un sentiment de stinghereală, de vinovăţie.
b) în al doilea rând, membrii grupurilor sociale se comportă în conformitate cu
normele grupurilor, iar atunci când se abat de la aceste
deziderate/modele/prescripţii, ceilalţi îşi manifestă dezacordul.

Sancţiunile sociale. Exprimările de aprobare sau dezaprobate manifestate de

grupul social faţă de comportamentul individual formează sistemul sancţiunilor
sociale. În sensul cel mai general al termenului, orice sancţiune reprezintă o
pedeapsă sau o răsplată al cărui scop este să se realizeze conformarea la normele
de comportament considerate ca dezirabile de un grup social. Sancţiunea
reprezintă o categorie intermediară între normă şi putere (autoritate). În
consecinţă, sancţiunea socială reprezintă o reacţie din partea societăţii sau a unui
număr considerabil al membrilor săi faţă de un mod de comportament prin care
acesta este aprobat sau dezaprobat.
Orice sancţiune include o pedeapsă sau răsplată al cărui scop este
realizarea conformităţii la normele considerate legitime şi dezirabile într-o
societate.
Sancţiunea socială începe să acţioneze când controlul interiorizat devine
ineficace, când ,,individul pierde sentimentul interior a ceea ce este şi a ceea ce

10
nu este permis, devenind necesar să fie în interesul grupului, adus la ordine de
către ceilalţi sau eliminat de grup’’ (F. Chipea).
Pornind de la forma şi intensitatea reacţiei sociale faţă de un anumit tip de
comportament, sancţiunile pot fi:
pozitive – reprezentâd modalităţi de aprobare şi premiere a comportamentului
dezirabil;
negative – reprezentate de reacţii de dezaprobare sau respingere a
comportamentului neconformist;
Sancţiunile pozitive şi cele negative pot fi directe sau indirecte, difuze sau
spontane, organizate sau neorganizate etc.
Sancţiunile difuze sunt constituite din expresii spontane de aprobare sau
dezaprobare din partea membrilor comunităţii, acţionând ca indivizi; sancţiunile
organizate sunt reacţii sociale efectuate în conformitate cu anumite proceduri
tradiţionale recunoscute; ori de câte ori o sancţiune emană de la opinia socială
spontană („de la lume”) ea are un caracter de sancţiune difuză, sancţiune
opţională sau morală; ori de câte ori o sancţiune emană de la o opinie publică
organizată şi este aplicată prin intermediul unui organ definit sau delimitat,
depăşind simpla opinie, măsuri exterioare, materiale, obiective - ea are un
caracter de sancţiune organizată.
Sancţiunea organizată este cazul tipic de sancţiune juridică sau legală.
O altă tipologizare a sancţiunilor sociale poate fi expusă prin:
- negative şi penale – acestea, în planul psihologiei colective nu au decât
rolul de a restabili stările psihosociale, tulburate prin infracţiune; ele au un rol
pur reparator.
- pozitive - consfinţesc marile cuceriri ale omenirii şi recunosc expres şi
solemn valoarea lor socială, motivând indivizii spre creaţii din ce în ce mai
perfecte.
Sancţiunile penale refac sau repară ceea ce s-a stricat. Sancţiunile
premiale, ori de câte ori se aplică se acordă de pe poziţii progresiste şi certifică

11
evoluţiile realizate, fiind un stimulent pentru toţi indivizii capabili de acţiuni
merituoase. Prin combinarea celor două criterii - cel al formei reacţiei sociale şi
cel al instanţelor sau agenţilor de la care emană, sancţiunile sociale pot fi
grupate şi în patru categorii:
- sancţiuni pozitive formale (organizate) - includ reacţiile de exprimare a
recunoştinţei publice, elogiul şi mulţumirea din partea reprezentanţilor
unor instituţii şi organizaţii, prin acordarea de distincţii, premii şi
recompense pentru acele comportamente care sunt conforme cu normele
morale şi juridice sau pentru acele comportamente care se remarcă în sens
pozitiv peste media comportamentelor recunoscute în societate.
- sacţiunile pozitive neformale (neorganizate) – includ reacţiile de aprobare
din partea unui grup (prieteni, vecini, cunoştinţe) sau a opiniei publice
faţă de acele comportamente care sunt în conformitate cu sistemul de
valori al grupului sau colectivităţii.
- sancţiuni negative formale (organizate) – fundamentate pe forţa şi
coerciţia unor organizaţii formale prin care sunt ,,amendate’’ conduitele
ilicite sau deviante. Cea mai mare parte a sancţiunilor negative organizate
sunt reglementate prin proceduri juridice speciale şi sunt specifice
dreptului penal.
- sancţiuni negative informale (neorganizate) – constituite din expresii de
respingere verbale (dispreţ, batjocură, mirare, satirizare) sau de
condamnare morală (izolare, marginalizare) a conduitelor neconforme cu
regulile grupului.

12
 ORDINEA NORMATIVĂ (JURIDICĂ). NORME ŞI
SANCŢIUNI JURIDICE

În absenţa unor mecanisme coercitive, mai mult mult sau mai puţin
organizate şi instituţionalizate, este dificil a se imagina că toţi indivizii vor
accepta şi respecta normele prescripţiile şi regulile de conduită impuse de
societate. Prin urmare, în orice societate, ordinea socială este dublată şi de o
ordine juridică sau de drept. Ordinea de drept presupune un sistem ierarhizat de
norme, reguli şi prescripţii care reglementează acţiunile indivizilor pe baze
normative elaborate de o autoritate legală şi legitimă.
Suportul şi fundamentul pe care se instituie şi funcţionează ordinea juridică
în orice societate îl reprezintă o categorie specială a normelor sociale, respectiv
normele juridice.
Prin urmare, elementele care diferenţiază normele sociale în general, de cele
juridice constau în faptul că ele sunt impuse de o putere sau autoritate organizată
şi sunt însoţite de măsuri coercitive sau de constrângere din partea unor agenţi
specializaţi; ele descriu conduita atipică pe care „trebuie să o adopte” indivizii
în anumite împrejurări sociale, prin impunerea, interzicerea sau permiterea unor
acţiuni şi relaţii în funcţie de care comportamentul indivizilor este apreciat ca
dezirabil sau indezirabil, corect – incorect, legal-ilegal.
Deosebirile dintre regulile sociale şi regulile juridice sunt:
a) Modul de elaborare şi aplicare - legile fiind edictate, promulgate şi
aplicate de autoritatea publică, legitimă cu respectarea anumitor proceduri şi
tehnici legislative.
b) Acţiunea în timp şi spaţiu – normele juridice îmbracă o formă scrisă
şi cunosc o anumită determinare în spaţiu şi timp cu posibilitatea stabilirii
momentului apariţiei, modificării şi dispariţiei acestora.
c) Forma şi structura - indiferent de domeniul pe care îl
reglementează, ele au o structură unitară în cadrul căreia se pot distinge trei

13
elemente: ipoteza – arată împrejurările, faptele sau circumstanţele de care norma
leagă anumite consecinţe juridice; în esenţă pentru producerea unor consecinţe
juridice trebuie să existe o împrejurare sau un fapt. De exemplu, moartea unei
persoane, furtul unui obiect care lezează sau violează drepturile sau drepturile
prevăzute de lege; dispoziţia – reprezintă acea parte din norma juridică în care
sunt prescrise conduitele ce se impun a fi adoptate de indivizi atunci când apar
împrejurările sau circumstanţele cu efecte normative. Ele prevăd fie impunerea,
fie abţinerea, fie permisiunea unor acţiuni sau conduite în condiţiile prevăzute de
norme; acestea îmbracă mai multe forme:
 onerative – presupun obligaţia de a
adopta sau săvârşi anumite conduite.
 prohibitive – interzic comiterea unor
acţiuni (în această categorie se includ majoritatea normelor de drept
penal, care interzic comiterea unor fapte ilicite şi care sancţionează
conduitele delincvente).
 permisive – nu impun şi nici nu interzic
săvârşirea unor fapte, ci doar stabilesc drepturile pe care le au
indivizii în anumite situaţii conflictuale (precum dreptul la recurs,
la apel în procesele civile sau penale).
 Supletive - lasă la latitudinea indivizilor
alegerea acţiunile sau conduitelor pe care doresc să le adopte.
Sancţiunea – specificul sancţiunilor care însoţesc normele juridice constă în
faptul că ele sunt organizate şi instituţionalizate. Sancţiunile includ un ansamblu
de modalităţi, mijloace şi măsuri coercitive care sunt adoptate faţă de indivizi
care încalcă prescripţiile privind acţiunile permise, impuse sau interzise. În
funcţie de valorile şi relaţiile sociale care sunt protejate prin normele de drept,
sancţiunile juridice sunt de mai multe feluri: sancţiuni civile, sancţiuni
administrative, sancţiuni disciplinare, sancţiuni penale.

14
 Sancţiunile penale sunt considerate ca fiind cu puterea coercitivă cea mai
mare/aspră; ele reprezintă măsuri de constrângere şi restrângere a drepturilor şi
libertăţilor persoanei care încalcă normele penale. Ele sunt prevăzute expres în
legislaţia penală şi pot include pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri educative.

Conformitate şi devianţă
Conformitatea reprezintă tendinţa comportamentului indivizilor de a respecta
normele unei societăţi. Indivizii se conformează normelor sociale datorită unor
raţiuni motivate distinct şi diferit; se întâlnesc astfel atitudini conformiste
obţinute sau impuse, precum:
- prin procesul de socializare indivizii şi-au interiorizat normele şi
cerinţele legilor într-un mod atât de eficient încât comportamentul cerut de
norme şi legi a devenit obişnuit.
- respectarea normelor sociale, inclusiv a celor juridice este
considerată de indivizi un mijloc de a obţine recompensele pe care le aşteaptă de
la societate, precum respectul, prestigiul social, prietenia etc., dar şi cele
materiale.
- indivizii se conformează normelor de teama sancţiunilor negative
care atrag după sine teama de ridicol, de pierdere a locului de muncă, a
respectului, a unor avantaje ori chiar a libertăţii.
Indivizii se conformează chiar dacă nu sunt de acord cu regulile şi normele
impuse de societate, adoptând o atitudine conformistă. Sensibilitatea societăţii
faţă de încălcarea normelor sociale este diferită, fiecare sancţionând
comportamentul indivizilor în funcţie de pregnanţa fenomenelor, toleranţa
individuală şi generală dar şi cultura şi istoricul aparte.
Respectarea de către marea majoritatea a indivizilor din societate a modelului
etico-normativ şi cultural nu este posibilă fără intervenţia unor mijloace de
control asupra comportamentului indivizilor.

15
 Controlul social reprezintă ansamblul de mijloace şi mecanisme sociale şi
culturale prin care societatea impune comportamentului individual o serie de
constrângeri, relativ compatibile tuturor indivizilor pentru a-i obliga să se
conformeze normelor şi valorilor de bază.
Forme ale controlului social:
- controlul social extern – se referă la conformitatea indivizilor la
influenţele sociale exercitate asupra lor (ex: pedepsele).
- controlul social intern – indică acceptarea normelor grupului ca şi
cum ar fi propriile norme.
- controlul social pozitiv – se bazează pe motivaţia pozitivă a
indivizilor de a se conforma normelor de convieţuire socială.
- controlul social negativ - este bazat pe teama individului că va fi
pedepsit dacă încalcă normele şi valorile sociale.
Controlul social se asigură prin mijloace - instrumente ale presiunii formale şi
informale organizate şi neorganizate, conştiente şi spontane, care determină
individul să adopte comportamente dezirabile.
Mijloacele controlului sociale se pot clasifica în:
- mijloace psiho-sociale - prin care se acţionează asupra opiniilor,
atitudinilor şi comportamentului indivizilor, urmărindu-se interiorizarea
normelor şi valorilor sociale.
– mijloace instituţionalizate - realizate prin organizaţiile şi organismele
de stat juridice, politice, administrative.
- mijloace neinstituţionalizate - reprezentate de obiceiuri, tradiţii,
moravuri, uzanţe, opinii publice, care prin repetare devin modele de conduită
pe care indivizii le adoptă în anumite situaţii.

16
 Devianţa. Opus conformităţii este conceptul de devianţă. Devianţa
socială a dezvoltat o ramură a sociologiei şi anume: sociologia devianţei.
Devianţa este concepută ca nonconformitatea cu normele sociale,
respectiv ca orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau
nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular.
Dimensiuni ale devianţei pot fi date de conduitele excentrice sau bizare,
incompatibile cu codurile culturale ale grupului şi societăţii (ex.: limbaj, gesturi,
ţinută vestimentară).
- comportamentele imorale – încalcă legile morale nescrise ale
grupului care nu sunt sancţionate întotdeauna şi nici în mod organizat prin lege
(ex: indecenţa)
- comportamentele antisociale – sunt sancţionate de lege prin
sancţiuni administrative, civile, penale.
- comportamente asociale – bolile psihice
- orice abatere de la conduita medie normală sau de la ceea ce este
bun, frumos sau de dorit.
Devianţa socială există în orice societate, ,,chiar şi într-o societate de sfinţi’’ (E.
Durkheim), iar conformitatea şi devianţa sunt creaţiile aceleiaşi culturi.
Neconformitatea cu normele sociale este desemnată în sociologie prin
conceptul de devianţă.
Infracţiunea
1. Infracţiunea: concept, definire
Legislaţia penală din România pentru cele mai grave fapte antisociale
sancţionate prin pedepse, utilizeazăa termenul infracţiune.
Definiţia legală e cuprinsă în art. 17 alin. 1 din Codul penal cu denumirea
marginală „Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii” desemnând „ fapta care
prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală” ; art.
următor relevă pericolul social al faptei „fapta care prezintă pericol social în
înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere

17
uneia din valorile înscrise în art. 1 din Codul penal pentru sancţionarea căreia e
necesară aplicarea unei pedepse”.
Art. 1 din Codul penal prevede „legea penală apără împotriva infracţiunilor
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acestora, proprietatea precum şi întreaga ordine
de drept”.
Dispoziţiile actuale au aşezat persoana ca importanţă a ocrotirii sale prin lege
înaintea proprietăţii, ordine firească faţă de cum erau apreciate ca valoare socială
în perioada de dinainte din 1989 şi chiar după 1989, până în 1996 când se dădea
întâietate proprietăţii (de altfel perioade istorice diferite care au privat indivizii
de anumite categorii de drepturi şi libertăţi). În acest sens suntem de acord cu
aprecierea exprimată în literatura de specialitate conform căreia:
- statele în care funcţionau regimuri totalitare, inclusiv ţara noastră, dădeau
întâietate drepturilor economice, sociale şi culturale faţă de cele civile şi
politice tocmai pentru a deplasa interesul comunităţii, mai ales
internaţionale de la gravele încălcări din materia drepturilor omului pe
care le săvârşeau .

Considerăm că şi după 1989 ordinea ocrotirii drepturilor personale a rămas

aceeaşi până în 1996, deoarece Revoluţia şi-a obţinut prin glasul său - mult
râvnita libertate - în schimb instituţia proprietăţii mai avea de parcurs o perioadă
îndelungată ca garanţie a statului de drept (Legea nr.10/2001 privind, regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 2
decembrie 1989 care şi la 7 ani de la adaptare a generat controverse necesitând
intervenţia instanţei supreme).
Termenul „ infracţionalitate” este avenit domeniului faptelor sociale foarte grave
denumite de sistemul juridic românesc infracţiuni şi sancţionate de legea penală
cu pedepse.

18
Literatura de specialitate distinge, în funcţie de săvârşirea, descoperirea,
înregistrarea şi judecarea infracţiunilor între infracţionalitatea reală sau săvârşita
cea descoperită şi cea judecată sau legală.
Infracţionalitatea săvârşită cuprinde, totalitatea actelor antisociale cu
caracter penal săvârşite în realitate. Numărul infracţiunilor săvârşite este însă
greu de determinat, aproape imposibil, cauză pentru care infracţionalitatea reală
mai este denumită în literatură şi „cifra neagră”1 pentru că obiectiv, dimensiunea
ei este nedeterminabilă şi din raţiuni2 precum:
- necunoaşterea infracţiunilor decât de către autor, cum ar fi practicarea ilegală a
prostituţiei, acţiune ştiută doar de persoana în cauză sau în cazul traficului de
persoane, doar de traficanţi;
- infractorul este prieten sau rudă cu victima, iar aceasta renunţă sau nu doreşte
a-l da în vileag; de altfel, legea prevede ca „soţul şi rudele apropiate ale
învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori” 3, pentru a
nu-l pune în situaţii delicate;
- infracţiunea ar putea aduce prejudicii victimei dacă ar fi făcută publică, situaţie
des întâlnită mai ales în rândul victimelor traficului de persoane, acestea
neacceptând cooperarea cu organele judiciare pentru tragerea la răspundere a
infractorilor, din motive lesne de înţeles – calitatea de victimă atrăgând după
sine damnarea comunităţii şi stigmatul;
- victimele nu declară infracţiunea – în foarte multe cazuri – din motiv că se tem
de represalii din partea agresorilor – şi în acest caz existând situaţii de persoane
traficate care sunt ameninţate de traficanţi chiar cu moartea dacă ar reclama
autorităţilor; un caz mai aparte, care se înscrie în acest tipar, dar situat la polul
opus este manifestarea Sindromului Stocholm (victimele se ataşează
necondiţionat de exploatator, iar acesta nu mai este reclamat);

1
Chipea, F., 1996, p. 37.
2
Mihu, A., 1994, p. 100, apud Chipea, F., 1996, p. 37.
3
Art. 80 alin 1 C.P.P. Ascultarea soţului şi a rudelor apropiate în Codul de procedură penală cu modificările şi
completările până la 8 august 2006. Norme de procedură în legi speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

19
- reclamarea infracţiunii ar presupune o pierdere prea mare de energie din partea
victimei, aceasta din urmă renunţând la sesizarea ei, raportul pagubă/beneficiu
fiind nesemnificativ;
- atitudinea laissez faire determinată de convingerea că măsurile care s-ar lua
împotriva infractorului ar fi nesemnificative – sesizăm chiar o neîncredere în
sistemul de justiţie;
- dezinteresul faţă de aplicarea cu consecvenţă sau întărirea unor dispoziţii
legale din partea unor categorii de persoane, cum ar fi cazul prostituţiei şi al
clienţilor;
- evitarea contactului cu autorităţile din motive ce ar putea duce la descoperirea
altor fapte sau pentru a evita autorităţile din cauza altor experienţe – neplăcute –
din trecut.
Infracţionalitatea descoperită (aparentă sau înregistrată) este dată de
mulţimea infracţiunilor care odată săvârşite sunt depistate, identificate şi
înregistrate de organele specializate ale controlului social – de cercetare şi
urmărire penală. Numărul lor este determinat şi mai mic decât ceea ce se
bănuieşte că reprezintă infracţionalitatea reală.
„Denumirea de aparentă provine din faptul că unele comportamente
reclamate sunt numai aparent infracţiuni, sau aparent supuse răspunderii penale,
motiv pentru care organele care le-au înregistrat nu le trimit instanţei de
judecată.”4. Criminalitatea aparentă, în comparaţie cu dark number poate fi
considerată criminalitatea de coloratură gri. Astfel, se poate întâmpla să nu fie
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sau chiar ca fapta reclamată să
nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni (potrivit art. 181 Cod penal). Pot fi
reclamate ca infracţiuni fapte care nu au avut loc, precum furtul unui bun, iar
ulterior, este găsit, ori fapte infracţionale, dar cu autori necunoscuţi,
nedescoperiţi etc.- dar toate aceste fapte se produc în societate, şi prin urmare,
consecinţele lor negative asupra victimei nu pot fi neglijate.5. Apreciem că tot în
4
Chipea, F., 1996, p. 38.
5
Ibidem, 38.

20
această categorie se pot include şi „scene de viaţă”, greu de reclamat/probat
(situaţiile de viol intramarital - din motive ce ţin de subiectivismul partenerilor
cât şi din punct de vedere procedural). În orice caz, prin mecanismele
controlului social, s-a încercat să se aducă la cunoştinţă publică actele
delincvenţionale, să fie stăpânit fenomenul infracţionalităţii, să se pedepseacă
actele ce lezează statul de drept, cel puţin din raţiunea unuia dintre scopurile
pedepselor – prevenţia săvârşirii de noi infracţiuni.
În cadrul acestei dimensiuni a infracţionalităţii un rol important îl are
controlul social ca „proces prin care o instanţă (persoană, grup, instituţie,
asociaţie sau organizaţie) reglementează, orientează, modifică sau influenţează
comportamentele sau acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem cu,
ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii
şi păstrării echilibrului specific sistemului.”6.
Cea de a treia dimensiune a criminalităţii/infracţionalităţii este cea Judecată,
respectiv dată de faptele ilegale care au ajuns în faza de judecată şi asupra cărora
instanţele s–au pronunţat.

Infracţionalitatea – ca fenomen social – prezintă multiple aspecte ce se impun

a fi cunoscute. Un prim aspect e referitor la starea infracţionalităţii, existenţa şi
volumul acesteia, care trebuie surprins în spaţiul şi limitele în care se produce,
adică într-o ţară, regiune, judeţ oraş, sat, respectiv, într-o anumită perioadă de
timp.
Pe de altă parte, în scopul cunoaşterii şi desprinderii anumitor tendinţe şi
particularităţi e necesar să se studieze structura fenomenului infracţional în
funcţie de diverse criterii.
I. Formele infracţiunilor după obiectul lor:

6
Dicţionar de sociologie, 1993, p. 138.

21
În funcţie de obiectul infracţiunii, adică de valorile sociale lezate prin săvârşirea
acestora, Codul penal al României (şi alte legi speciale) clasifică infracţiunile în
următoarele grupe:
1.Infracţiuni contra siguranţei statului (ex.: trădarea, spionajul, propaganda în
favoarea statului totalitar, subminarea economiei naţionale etc.)
2.Infracţiuni contra persoanei; Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii (ex.: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, uciderea din
culpă); Lovirea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (ex.:
vătămarea corporală, pruncuciderea); Infracţiuni contra libertăţii persoanei (ex.:
sclavia, violarea de domiciliu, ameninţarea, şantajul, violarea secretului
corespondenţei); Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (ex.: violul, actul sexual
cu un minor, seducţia, incestul, hărţuirea sexuală); Infracţiuni contra demnităţii;
Infracţiuni contra patrimoniului (ex.: furtul, tâlhăria, pirateria, înşelăciunea,
însuşirea bunului găsit); Infracţiuni contra autorităţii (ex.: ofensa adusă unor
însemne, ultrajul, ruperea de sigilii); Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi
de interes public sau altor activităţi reglementate de lege (ex.: luarea de mită,
darea de mită, mărturia mincinoasă, favorizarea infractorului tortura, evadarea,
părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate, nerespectarea
regimului armelor şi muniţiilor), Infracţiuni de fals (ex.: falsificarea de monede
sau alte valori, falsul în declaraţii, falsul intelectual), Infracţiuni la regimul
stabilit pentru anumite activităţi economice (ex.: specula, înşelăciunea la
măsurătoare, concurenţa neloială, deturnarea de fonduri); Infracţiuni care aduc
atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (ex.: bigamia, abandonul de
familie, infectarea apei, traficul de stupeiante, profanarea de morminte,
prostituţia, proxenetismul), Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României
(dezertarea, lovirea sau insulta superiorului, lovirea sau insulta inferiorului,
capitularea, defetismul, genocidul, distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori
culturale).

22
 TIPOLOGIA INFRACTORILOR
În literatura de specialitate se consemnează ideea conform căreia
comportamentele infracţionale întreţin tendinţe de cronicizare şi sistematizare -
până la constituirea unor forme specifice de manifestare cu valoare tipologică.
Printre factorii care contribuie la tipologizare, menţionăm inadaptarea socială -
în sensul lipsei unor posibilităţi de acomodare la condiţiile şi relaţiile sociale
anterioare primei manifestări deviante, metode deficitare de reeducare şi
recuperare, atitudinea necorespunzătoare a colectivităţilor etc.
În general prin noţiunea de TIP se înţelege o totalitate de trăsături
caracteristice, distinctive ale unui grup social, profesional etc; în cazul tipului
criminal se pot întâlni multiple definiţii, literatura de specialitate subliniind
trăsătură şi aspecte comune, pronunţate ale unui grup de persoane, care se găsesc
în corelaţie.
Unele tipuri criminale sunt mai frecvente şi mai bine conturate (ex: ,,tipul
criminalului din obişnuinţă’’ fiin mai des întâlnit decât criminalul pasional), iar
criminalul agresiv este mai bine conturat decât criminalul de ocazie.
a) în funcţie de gradul de conştientizare şi control al
comportamentului criminal există infractori normali şi infractori anormali.
b) în funcţie de tendinţe de repetare a acţiunilor criminale, există
infractori recidivişti şi nerecidivişti.
c) în funcţie de gradul de pregătire infracţională există criminali
ocazionali (situaţionali) şi infractori de carieră.
d) după modul în care personalitatea infractorului afectează
comportamentul lui criminal, există:
- infractori socializaţi (devin criminali prin învăţarea
regulilor şi valorilor deviante sub impulsul mediului social – ex:
violatorii proprietăţii)
- criminali nevrotici – comit acte infracţionale datorită
compulsiunilor nervoase (ex: cleptomania, piromania, furtul din

23
 magazine; aceste persoane devin infractori datorită distorsiunilor
propriei personalităţi şi a distorsiunilor privind lumea
înconjurătoare).
- criminali/infractori psihotici („psihopaţii”) – sunt
indivizii cu dezordini severe ale personalităţii, cu o percepţie
distorsionată a societăţii şi lumii din jur. Ei nu îşi planifică crimele,
dar comit acte deviante foarte violente şi antisociale, dintre cele mai
bizare şi lipsite de sens, şi datorită proriilor idei - înşelătoare.
- criminali sociopaţi – au personalitate egocentrică,
manifestă compasiune limitată faţă de alţii; se mai caracterizează
prin instabilitate, minciună, lipsa remuşcării şi a ruşinii, judecată
săracă (puerilă), eşecul de a învăţa din propria experienţă,
încărcătură emoţională săracă, consum de alcool, eşec în urmarea
unui drum în viaţă etc.
e) în funcţie de tipul de fapte comise – recidiviştii. În funcţie de
tendinţele hetero- sau homo- distructive, aceştia manifestă comportamente
îndreptate spre delicte diferite sau spre acelaşi tip de delicte.
După criminologul austriac Selling ar exista opt tipuri de criminali:
- criminali profesionişti – care în general, evită să muncească, iar
venitul principal este cel provenit din infracţiuni.
- criminali contra proprietăţii
- criminali agresivi
- criminali cărora le lipseşte controlul sexual
- criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie
criminală
- criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială
- infractori dezechilibraţi psihic
- infractori care acţionează în baza unor reacţii primitive.
După criminologul Jean Pinatel există tipul:

24
 - criminal agresiv – pervers
- criminal achizitiv, caracterial
- criminal lipsit de frâne sexuale
- criminal profesional
- criminal ocazional, recidivist
- criminal ideologic sau politic
- criminal debil mintal
- criminal alienat
Infractorul agresiv este autorul unor crime violente, brutale, cu consecinţe
individuale şi sociale multiple (ex: omoruri simple sau calificate, lovituri
cauzatoare de moarte, incendii ori/şi inundări intenţionate etc.). Acest tip de
infractor are o emotivitate puternică, însoţită de reacţii de descărcare motrice,
materializate prin acte de violenţă, vătămări corporale, agresivitate verbală,
scrisori anonime, plângeri la autorităţi etc. Criminalul agresiv are o capacitate de
stăpânire limitată; dacă este un biotip atletic - se va manifesta împotriva
persoanei, iar dacă prezintă o constituţie longilină ori astenică se va manifesta
pregnant prin acte împotriva proprietăţii.
Infractorul achizitiv este caracterizat de tendinţa biologică de a aduna
bunuri fără limită şi fără rost. Modul prin care achiziţionează bunurile este
antisocial, respectiv: înşelăciune, violenţă, tâlhărie, abuz de încredere,
falsificare.
Infractorul lipsit de frâne sexuale este reprezentat de persoanele care sunt
lipsite de posibilitatea de stăpânire a impulsurilor sexuale şi încalcă prevederile
legale săvârşind infracţiuni împotriva vieţii sexuale (violul, raportul sexual cu un
minor, incestul, corupţia sexuală, seducţia etc.).; categorii de infractori lipsiţi de
frâne sexuale: masochistul, sadicul etc.
Infractorul ideologic sau politic - persoana care are anumite idei ori convingeri
politice, ştiinţifice sau religioase datorită cărora transgresează legile dintr-un stat
prin fapte sau acţiuni pedepsite de legea penală. Criminalul politic este un

25
militant care propagă şi luptă pentru anumite prefaceri sociale, economice,
ştiinţifice etc.; nu este pedepsit prin pedepsele de drept comun, precum
închisoare sau amendă penală, ci prin pedeapsă politică cu executare în regim
separat de infractorii de drept comun. El consideră că luptă pentru o idee
politică, ştiinţifică, religioasă şi consideră că îşi face datoria, mobilul faptelor îl
apreciază ca fiind unul generos şi îndreptat spre binele societăţii, de a face bine
altora şi nu personal.
Infractorul debil mintal reprezintă indivizii cu gradul cel mai
scăzut de inteligenţă, IQ mai mic de 50, adică egal cu a unui copil de până la 10
ani; ei sunt idioţii şi imbecilii; menţionăm caegoria infractorilor mărginiţi şi
submediocri - cu un nivel de inteligenţă ca şi al unui copil de 12 ani.
Infractorul recidivist realizează crime în mod repetat, aspect ce îi înscrie
în partea cea mai periculoasă a infracţionalităţii. Conform legii, recidiviştii sunt
de două tipuri: - cei care au fost condamnaţi pentru prima infracţiune şi
săvârşesc din nou infracţiuni (recidivişti postcondamnatorii) şi - cei care, după
ce au executat pedeapsa pentru prima infracţiune săvârşesc din nou infracţiuni,
inclusiv evadarea constituie infracţiune (recidivişti postexecutorii).
Literatura de specialitate consideră că recidivismul are cauze personale,
ereditare sau dobândite şi cauze de mediu social, iar în cazul recidivismului se
pot întâlni cazuri în care indivizii dezvoltă aşa numita carieră criminală.
În categoria criminalilor recidivişti se întâlneşte şi infractorul care ucide
din obişnuinţă, când acţionează conştient şi controlat, în timp individul
acţionând automat, fără controlul conştiinţei, ca o acţiune imperioasă, devenind
astfel recidivist profesional.
Infractorul profesional reprezintă acea categorie de indivizi care fac din
infracţiune un mijloc de existenţă (literatura de specialitate consideră infractorul
ca un tip refractar muncii), reprezentat de hoţi de buzunare, proxeneţi, cerşetori.
Criminalul profesional pasiv - munceşte şi îşi câştigă existenţa din
activităţi parazitare sau ilegale: cerşetoria, prostituţia, vagabondajul, jocul de

26
noroc etc. Acest tip de infractor are nivel de inteligenţă scăzut, capacitate redusă
de rezolvare a dificultăţilor cotidiene, instrucţie şcolară redusă, structură
caracterială labilă, obedienţă, voinţă slabă, stăpânire de sine oscilantă.
Criminalul profesional activ îşi câştigă existenţa din infracţiuni de tipul:
furt din buzunare, trafic de fiinţe umane, falsificare de bani, trafic de droguri,
tâlhărie, trafic de arme, răpire, furtul şi traficul de maşini de lux, înşelăciune.
Aceşti infractori au nivel de inteligenţă ridicat, dar sub aspectul
afectivităţii sunt criminali insensibili, fără empatie şi milă faţă de alţii, egoişti,
neîncrezători şi chiar perverşi. Personalitatea criminalului profesional activ
poate fi rezultatul structurii biologice, dar şi influenţelor mediului social. Acest
tip de infractor se formează în mediul infracţional sau antisocial,în mediul de
afaceri scrupulos şi fraudulos, în penitenciare etc.
Infracţionalitatea minorilor (delincvenţa juvenilă) desemnează tinerii
care nu au împlinit încă vârsta majoratului şi care adoptă conduite prin care
transgresează legea. Literatura de specialitate îi consideră o victimă a societăţii
şi nu un vinovat conştient, mai ales cazul minorilor abandonaţi de părinţi sau
educatori, pe cei fugiţi de la domiciliu ca urmare a aplicării unor sancţiuni aspre,
pe cei privaţi de resurse materiale sau care trăiesc în medii inadecvate, grevate,
de violenţă domestică, alcoolism, sărăcie, părinţi denaturaţi. Un fenomen aparte
şi o categorie distinctă de minori sunt copiii străzii.

27