REFERAT

Tema: Complexitatea metodologiei de cercetare

Disciplina: Metode de cercetare în Știința Sportului și Educației Fizice

Autor: Rotari(Verejan) V. Alina, Gr.II, Anul 3

Coordonator: Manolachi Victor

Chișinău 2023

1
 Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………………3
Caracteristicile metodei……………………………………………………………………….3
Metode de cercetare stiintica dupa Stuart Mill...................................................................4
Rezultatele cercetării ştiinţifice. Aspecte generale………………………………………………7
Concluzii…………………………………………………………………………………………8
Bibliografie………………………………………………………………………………………..9

2
 Introducere

Pornind de la faptul ca metodologia se ocupă cu analiza teoretică a metodelor de cunoaștere,

vom pune accentual initial, punct de vedere etimologic al cuvântul metodă, care vine din
grecescul methodos (meta = „către", odos = „cale") şi are semnificaţia de cale, drum, cale de
urmat, mijloc, cercetare. Îi corespunde latinescul methodus („metodă", „regulă", „procedeu de
urmat"). Termenul de metodă are mai multe accepţiuni (P. Foulquie şi R. Saint-Jean):
- în sens abstract, desemnează caracterul unei activităţi ce se desfăşoară după un plan reflexiv,
anterior determinat; în cazul acesta are sensul de ordine, logică, tehnică;
- în sens concret, desemnează un ansamblu de procedee destinate să asigure economic un rezultat
determinat sau un rezultat probabilistic, aşteptat;
- în sens ştiinţific, desemnează un ansamblu de procedee raţionale având ca scop stabilirea şi
determinarea adevărului[2.73].
CI. Bernard afirmă că „metoda experimentală rezumă şi combină succesiv cele trei ramuri ale
unui trepied imuabil: sentimentul, raţiunea, experimentul". Aceasta se datorează faptului că
„metoda experimentală este metoda care caută adevărul prin utilizarea bine echilibrată a
sentimentului, raţiunii şi experienţei" (CI. Bernard) [1. 24]. În cadrul metodei experimentale, CI.
Bernard acordă o importanţă deosebită raportului ce se stabileşte între „faptele" supuse sau
rezultate din experiment şi „metoda experimentală", afirmînd în sensul acesta că „ceea ce
caracterizează metoda experimentală nu este atât modul prin care se obţin faptele, cât modul în
care se raţionează cu ele şi asupra lor". Rezultă de aici că metoda, în general, şi metoda
experimentală, în special, sunt „modalităţi de gândire", „tehnici ale raţiunii" prin intermediul
cărora cercetătorul „introduce" în câmpul cunoaşterii raţionale „o parte" din realitatea devenită
„obiect al gândirii ştiinţifice" şi concomitent „obiect al cercetării acestuia". Avându-se în vedere
faptul că există diferite posibilităţi sau moduri de „a gândi" obiectul cercetării, vom avea, în mod
firesc, diferite metode de cercetare ştiinţifică.
Acestea au fost stabilite de Stuart Mill sub forma unor „canoane" ale metodei experimentale
şi sunt:
l. Metoda concordanţei, reprezentând primul canon stabilit de Stuart Mill, afirmă că, în cazul în
care două sau mai multe cazuri ale unui fenomen, obiect al cercetării, au numai o circumstanţă în

3
comun, circumstanţa care este comună pentru toate cazurile reprezintă „cauza" sau „efectul"
fenomenului respectiv.
2. Metoda diferenţei reprezintă al doilea canon din seria menţionată şi constă din următoarele :
„Dacî un caz în care un fenomen se prezintă şi un caz în care el nu se prezintă au toate
circumstanţele comune, cu excepţia uneia singure, circumstanţa prin care cele două cazuri diferă
este efectul fenomenului respectiv".
3. Metoda concordanţei şi diferenţei reprezintă al treilea canon şi ea constă din următoarele:
„Dacă două sau mai multe cazuri în care fenomenul are loc au o singură circumstanţă comună, în
timp ce două sau mai multe cazuri în care acesta are loc nu au nimic comun cu aceeaşi
circumstanţă, circumstanţa este efectul sau cauza, sau o parte necunoscută a cauzei
fenomenului".
4. Metoda reziduurilor este cel de-al patrulea canon şi constă din următoarele: „Dacă se
îndepărtează de un fenomen, partea care este efectul antecedent, ceea ce rămâne din fenomen,
este efectul antecedentelor restante".
5. Metoda variaţiilor concomitente este cel de-al cincilea şi ultimul canon şi constă din
următoarele : „Un fenomen care variază într-o anumită manieră, de fiecare dată când un alt
fenomen variază în acelaşi fel, este sau o cauză, sau un efect al acestui fenomen sau este legat de
acesta printr-un fapt de cauzalitate"[1. 68].
Cele cinci „canoane" sau „reguli" ale metodei expuse mai sus după Stuart Mill reprezintă înseşi
„principiile logice" ale metodei experimentale.
Pentru R. Descartes, metoda este „puterea de a judeca bine şi de a distinge ceea ce este
adevărat de ceea ce este fals, fapt care corespunde cu bunul-simţ sau raţiunea, proprietate
naturală şi universală a tuturor oamenilor"[3. 44]..
Diferenţele de opinii dintre indivizi nu sunt expresia unor diferenţe de intelect, ci ele se
datorează în primul rând felurilor diferite de „a gândi" ale oamenilor. Ceea ce se impune, în acest
caz, ca necesitate este alegerea şi utilizarea unei metode generale, capabilă să reprezinte un
instrument de gândire comună, care să-i conducă pe toţi către acelaşi adevăr universal valabil.
Importanţa metodei constă în faptul că ea ordonează raţiunea şi-i oferă „calea cea dreaptă" de la
care nu trebuie să se abată, pentru a ajunge la descoperirea adevărului, susţine R. Descartes.
Una dintre principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească orice
metodă este să risipească sau să anuleze îndoiala. Ea trebuie sî ofere raţiunii o „cale

4
de conducere" sigură, certă.
Îndoiala este manifestarea în planul raţiunii a neliniştii interioare, acea stare de tensiune
psihică puternică ce dă naştere interogaţiei. Metoda trebuie să fie răspunsul la interogaţiile pe
care şi le pune raţiunea însăşi şi pe care tot ea şi le rezolvă sau anulează, prin răspunsurile date.
Din cele de mai sus rezultă că orice raţionament, din punct de vedere psihologic, implică două
operaţii: interogaţia, produsă de îndoială şi neliniştea spiritului, pe de o parte, iar pe de altă parte,
răspunsul la aceasta, pe care-l dă metoda.
Interogaţia, ca „nelinişte şi îndoială" a raţiunii, traduce nevoia de ordine, linişte şi echilibru.
Răspunsul metodic este ordinea, echilibrul şi liniştea raţiunii. Ambele sunt două momente legate
de cunoaşterea adevărului: interogaţia este căutare, iar răspunsul este descoperirea adevărului.
Se poate conchide de aici că raţiunea nu poate exista sau, mai exact, nu poate
„opera" în mod corect şi cert decât prin „metodă", care este de fapt „regula" fundamentală a
ordinii raţionale. În sensul acesta suntem în concordanţă cu teza lui R. Descartes, dar şi cu cea
anterioară a Sfântului Toma dAquino care susţinea că „ordinatio est rationis". Ca să poată ajunge
la descoperirea adevărului, raţiunea trebuie să se supună regulilor „ordinii metodice". În acest
caz este o „raţiune normală", în caz contrar, ea este o „raţiune morbidă" ce cultivă eroarea,
fabulaţia sau delirul. În sensul acesta, I. Kant scrie următoarele: „Inteligenţa este şi rămâne
normală, în viaţa practică, în măsura în care îşi manifestă şi îşi păstrează caracterul empiric. Ea
trebuie să fie şi să rămână conformă cu experienţa. Spiritul omenesc este, prin urmare, «sănătos»
atunci când simte, judecă şi hotărăşte «potrivit cu experienţa» şi bolnav, atunci când se
depărtează sau chiar se înstrăinează de ea". A fi „conform cu experienţa" exprimă de fapt
concordanţa dintre raţiune şi lume sau dintre „raţiune" şi „obiectul" cunoaşterii sale. Or, această
concordanţă cu caracter empiric este de fapt „ordinea metodică"[4. 55].
CI. Bernard este şi mai direct atunci când afirmă că „ştiinţa ne pretinde ca înainte de orice să
ne punem de acord cu faptele, fiindcă pe temeiul lor vom raţiona". În felul acesta, „metoda"
devine „puntea" ce face legătura între „lucruri" (res) şi „intelect" (intellectus), iar adevărul va fi,
aşa cum a afirmat Sfîntul Toma dAquino „adequatio intellectus et rei"[1. 62].
Cu toate acestea, tot CI. Bernard recunoaşte că „minţii îi este proprie tendinţa spre sisteme şi
de aceea omul caută mai degrabăă să se pună de acord cu cuvintele decât cu lucrurile". Este o
tendinţă proprie a raţiunii care se explică prin faptul că urmăreşte să-şi „interiorizeze" lumea, să
o „explice" şi să o „formuleze" în virtutea tendinţelor proprii. Dacă o face conform metodei,

5
rezultatul va fi pozitiv : adevărul şi cunoaşterea reală. În afara metodei, raţiunea va deveni
„productivă". Dacă în cazul acceptării „canoanelor metodice" raţiunea este analitică şi cultivă
inteligibilul, în absenţa metodei ea va deveni productivă, construind nu „conceptele" care
exprimă adevărul, ci, în mod paradoxal, „figurile iraţionalului", ale pulsiunilor abisale, primare
ale inconştientului. Fabulaţiile, mitomania, superstiţiile, ideile delirante sunt numai câteva
exemple. Aspectul lor absurd, ilogic, în flagrantă contradicţie cu realitatea, cu bunul-simţ,
şochează ca aspect formal şi sunt de neînţeles, inacceptabile. În nici una dintre aceste situaţii nu
putem decela nici un fel de „ordine metodică".
Se poate afirma, în cazul acesta, că raţiunea este intelectul ordonat metodic, pe când -
iraţionalul este intelectul care funcţionează haotic, fără nici o ordine metodică. Rezultă de aici că
atât raţiunea, cât şi iraţionalul sunt ipostaze egalposibile ale intelectului, normate sau
condiţionate de metodă.
Alte aspecte care intră în discuţie cu referire la metodă sunt „certul" şi „vagul". Ele ne pun în
evidenţă un fapt pe care R. Descartes nu l-a menţionat: originea metode. Pentru R. Descartes,
metoda este o regulă necesară legată de îndoială. Atât.
Am arătat mai sus că la originea îndoielii se află neliniştea, acea stare de tensiune psihică
interioară ce construieşte interogaţia. Orice tensiune intrapsihică duce la o stare de nelinişte, la o
angoasă care va fi compensată printr-un răspuns consolator. Întrucât interogaţia este un act al
intelectului, aceasta va căuta şi „căile" de compensare, de răspuns. Certul este calea sigură, clară
şi precisă, ordonată, de rezolvare a situaţiei tensionale, în felul acesta este „aleasă", „formulată"
şi „utilizată" metoda. Prin certitudini, îndoiala şi, respectiv, neliniştea sunt anulate. Incertul,
vagul, este o şovăire, nesiguranţă, slăbiciune, incapacitatea de rezolvare a tensiunilor
intelectuale, care vor eşua, în absenţa metodei, la construcţii sau producţii ale neliniştii, la „figuri
ale angoasei" sau ale falsului: mitomanie, fabulaţii, delir, paralogie isterică, superstiţii, mituri etc.
Vedem în aceasta un joc permanent între „raţional" şi „iraţional" în planul intelectului, joc pe
care „metoda" îl echilibrează, căruia îi dă o structură logică, formală şi pe care-l conduce.
Desigur că aceste aspecte privesc mecanismele psihologice ale gândirii metodice.
Din punct de vedere formal, conform cu necesităţile empirice, metoda este „căutată",
„aleasă", „formulată" şi „utilizată" de intelect conform cu nevoile cerute de obiectul şi
circumstanţele actului de cunoaştere respectivă[4.103].

6
 Ne-am referit până acum la metodă. Să ne oprim un moment şi asupra intelectului. Intelectul
nu este uniform. El este variat din punct de vedere tipologic. Ca sistem de operaţii intelectuale,
acesta poate fi obiectiv sau subiectiv. Intelectul obiectiv este intelectul raţional, supus ordinii
metodice, conform cu realitatea empirică. Intelectul subiectiv este intelectul dominat de emoţii şi
sentimente, care nu se poate supune ordinii metodice, rigorilor realităţii empirice şi care „se
conduce" nu după regulile metodei, ci conform cu emoţiile sau cu pasiunile individului, neavând
un caracter empiric.
Acest aspect tipologic l-a remarcat şi R. Descartes, care afirmă că există „două feluri de spirite":
a) spiritul labil, superficial, încrezător în capacităţile sale, mulţumit de sine, lipsit de răbdarea de
a-şi conduce metodic gîndurile şi care prin aceasta, îndepărtîndu-se de la calea cea dreaptă, va
rătăci pe căi întortocheate toată viaţa;
b) spiritul stabil, profund, serios, modest şi sever cu sine însuşi, capabil să distingă adevărul de
fals, urmînd întotdeauna calea cea mai exactă, cea mai riguros ordonată metodic şi care va
ajunge să cunoască adevărul[]4. 121.
Urmând această ordine de idei, am ajuns la - rezultatele cercetării, prin care înţelegem ceea
ce se obţine din acţiunea metodelor utilizate de cercetător asupra obiectului pe care acesta îl
supune studiului său pentru a-l cunoaşte. Prin aceasta,rezultatele devin ceea ce „face" metoda din
obiectul cercetării.
Rezultatele sunt expresia datelor obţinute în urma studiului obiectului cercetat. Acestea
privesc atât aspectul lui formal-extern, cât şi conţinutul sau semnificaţia sa interioară. Rezultatele
cunoaşterii obiectului cercetat sunt expresia operaţiilor prin care intelectul cunoscător a supus
obiectul, în mod metodic, cunoaşterii sale. Datele obţinute din cercetare vor reprezenta „replica
metodică" a ceea ce cercetătorul a observat, descoperit şi înţeles despre obiectul cercetat în urma
studierii metodice a acestuia. Aceste rezultate sunt replica a ceea ce este obiectul sau fenomenul
respectiv în realitate. Dar ceea ce rezultă despre obiect, în urma cercetării ştiinţifice a acestuia,
nu mai este obiectul însuşi, ci cunoştinţele obţinute metodic, despre obiectul respectiv. Iar
rezultatele fiind o sinteză codificată de date. Ele reunesc şi configurează „simili-obiectul”
cercetat. În urma acestor rezultate, vom privi şi înţelege obiectul natural, conform cu cele
descoperite de noi. În plus, aceste date vor permite ca şi alţi cercetători, care nu au lucrat în
cercetarea respectivă, să poată „citi" şi „înţelege" ceea ce este obiectul studiat, din datele obţinute
de cercetătorii acestuia.

7
 Putem spune deci că rezultatele cercetării reproduc cunoaşterea obiectului, pe calea metodică
a intelectului, într-o manieră anumită, care să-l facă inteligibil şi utilizabil din punct de vedere
ştiinţific. Dar aceste rezultate sunt strict dependente de metodă. Din aceste considerente este
oricând posibil ca, schimbînd metodologia cercetării sau utilizând tehnici şi instrumente de lucru
diferite, să obţinem rezultatedespre acelaşi obiect al cercetării. În plus, este posibil ca datele
obţinute să fie infirmate sau completate de altele, în viitor.
Faţă de acest aspect ne punem întrebarea dacă rezultatele obţinute dintr-o cercetare ştiinţifică
sunt valabile şi pentru cât timp. Recunoaştem astfel că, de fapt, orice rezultat este produsul
intervenţiei metodologiei asupra obiectului cercetării noastre.
Prin urmare, rezultă din cele de mai sus că între cercetarea ştiinţifică şi cunoaşterea ştiinţifică se
stabileşte o corespondenţă în care distingem o succesiune de etape, respectiv de operaţii sau
stadii ale cercetării care duc la cunoaştere. Prin şi cu ajutorul rezultatelor obţinute din cercetarea
metodică vom putea „reconstitui" obiectul existent în realitate. Această reconstituire trebuie să
aibă un caracter de validitate, în sensul corespondenţei cât mai bune dintre „simili-obiectul"
produs de rezultatele cercetării şi obiectul real cercetat. În plus, trebuie să adăugăm şi că, dincolo
de metodologia care, acţionând asupra obiectului cercetării, produce şi ea într-o anumită privinţă
modificări ale acestuia, mai intervin şi capacitatea de înţelegere a cercetătorului, subiectivitatea
acestuia etc.
Ceea ce vom reconstitui din rezultatele obţinute nu va fi de fapt obiectul cercetat, ci
„imaginea" sau „simbolul" acestuia. O configuraţie codificată, care „vorbeşte" despre obiectul
cercetării noastre. În plus, trebuie să recunoaştem faptul că rezultatele cercetării cuprind în ele şi
metodologia de cercetare, precum şi modalitatea de interpretare personală a cercetătorului asupra
obiectului studiat. Pentru a evita cât mai mult posibil aceste aspecte este absolut necesar ca
rezultatele să fie cât mai riguros verificate, iar metodologia, alternată. Apoi, dacă este posibil, la
aceeaşi temă să lucreze colective diferite, separat, pentru a se putea, la sfîrşitul cercetării, să se
confrunte datele obţinute de fiecare dintre aceste echipe de cercetare independentă.

8
 BIBLIOGRAFIE
1. Băloi A. Metodologie şi indicatori de securitate. Analiza securităţii internaţionale:
delimitare conceptuală. În UniBIB [On-Line]. http//:www.studiidesecuritate.ro.p1
2. Dobre A. Cunoaşterea ştiinţifică şi raţionalitatea acţiunii umane. Bucureşti: Ed. ARSR,
1986. 256 p.
3. Mircea Florian Scientica. Ştiinţa despre ştiinţă, (traducere din engleză),
Editura Politică, Bucureşti, 1970
4. Ţapoc V.A. Teoria şi metodologia ştiinţei contemporane: concepte şi interpretări.
Chişinău: CEP USM, 2005. 212 p.