CURS 12

METODE NEDISTRUCTIVE DE EXAMINARE A

A DEFECTELOR INTERIOARE DIN STRUCTURILE SUDATE

12.1. Examinarea cu radiaţii X (RT –radiography testing)

Metoda examinării cu radiaţii penetrante se realizează cu ajutorul radiaţiilor ionizante

emise de surse închise şi/sau generatori raze X, aceasta având un grad ridicat de eficienţă în
cadrul controlului îmbinărilor sudate.
Radiaţiile X utilizate penetrează corpurile solide, intensitatea acestora diminuându-se
proporţional cu distanţa parcursă. Radiaţiile penetrante sunt absorbite de material în mod
diferit, funcţie de defectul întalnit.
În urma interacţiunii dintre radiaţie şi piesa examinată, aceasta poartă informaţiii
privitoare la structura internă a piesei. Aceste informaţii sunt captate prin transpunerea lor
într-o imagine vizibilă, cu ajutorul unui film fotografic, unui ecran fluorescent sau a unui
aparat de măsură.
Defectoscopia cu raze X constă în studierea diferenţelor de intensitate prin intermediul
a diferite metode: metoda fotografică, metoda luminiscenţei sau metoda ionizării.
Cea mai des utilizată metodă este metoda radiografică. Aceasta se bazează pe faptul că
defectele din piesa expusă apar înnegrite pe un film fotografic.
Metoda fotografică urmăreşte obţinerea imaginii structurii macroscopice a
materialului examinat cu radiaţii X şi înnegrirea acestei imagini pe un film. În acest fel, pe
film apare imaginea internă a materialului verificat, punând în evidenţă neomogenitatea
macroscopică a acestuia.
În fig. 1 este prezentată în mod schematic indicaţia de defect specifică metodei
fotografice. Sursa de radiaţii S trimite fascicolul conic de radiaţii prin piesa 1 pe care o
traversează şi o impresionează pe filmul 2. Reperul 5 reprezintă o secţiune transversală prin
piesă. Se poate observa faptul că zonele mai subţiri sau cu pori 3 creează o imagine radiantă
mai intensă şi produc pe film imagini închise, în timp ce zonele mai groase sau incluziunile au
efect opus, de culoare mai deschisă.
Razele X se formează prin frânarea bruscă a unui fascilul de electroni ce se deplasează
cu o viteză foarte mare de la o sursă. Examinarea are la bază proprietatea radiaţiilor X de a
traversa corpurile solide.
Avantajele examinării cu radiaţii X acestei metode constau în faptul că permite
detectarea tuturor tipurilor de discontinuităţi posibile şi că poate fi aplicată oricărui tip de
material.

1
 Dezavantajele acestei metode sunt costurile ridicate ale echipamentelor utilizate şi
dificultatea asigurării normelor de radioprotecţie în zonele de lucru, ţinând cont de efectele
nocive produse de radiaţii asupra organismelor vii. Din cauza nocivităţii, aparatul utilizat este
protejat cu o placă de plumb şi este manevrat de la distanţă.

Fig. 1. Indicaţia de defect specifică examinării cu radiaţii X

Cea mai utilizată metodă de realizare a examinării cu radiaţii X în prezent este cea
radiografică, caracterizată de filmul radiografic drept detector.
În fig. 2 este prezentată schema de principiu a RT.

Fig. 2. Schema de principiu a examinării cu radiaţii penetrante

Principala componentă a echipamentului de bază specific examinării cu radiaţii X este

sursa de radiaţii, ce poate fi un aparat Roentgen sau accelerator de particule.
Utilizarea unei instalaţii de examinare cu radiaţii penetrante impune existenţa unor
spaţii special amenajate: cameră de lucru, cameră de comandă, cameră obscură pentru
prelucrarea filmelor, cameră dedicată citirii, analizei şi interpretării filmelor.
Analiza filmelor fotografice se realizează cu ajutorul negatoscoapelor (fig. 3).
Negatoscoapele sunt aparate industriale prevăzute cu un ecran luminos ce permite examinarea
prin transparenţă, în vederea identificării imperfecţiunilor/defectelor de sudură.

2
 Fig. 3. Negatoscoape

Filmele radiografice sunt principalele tipuri de detectoare utilizate în cadrul

examinării cu radiaţii X şi sunt alcătuite dintr-un suport de celuloid pe care există o depunere
de halogenură de argint. Filmul este aşezat între două ecrane intensificatoare ce îmbunătăţesc
contrastul pe film şi un înveliş exterior de protecţie (fig. 4).

Fig. 4. Film radiografic - învelişuri componente

Echipamentul necesar pentru RT cuprinde şi:

 dozimetre: aparate pentru măsurarea dozei de radiaţie;
 densiometru: aparat pentru măsurarea densităţii de înnegrire pe film;
 dulapuri sau alte dispozitive pentru uscarea filmelor;
 standuri şi dispozitive pentru prelucrarea filmelor etc..

12.2. Examinarea cu ultrasunete (UT –ultrasounds testing)

Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice cu frecvenţe mai mari de 16 kHz. În cadrul

examinării ultrasonice, domeniul de frecvenţă este între 0.5 MHz şi 30 MHz.
Ultrasunetele utilizate în defectoscopia metalelor sunt generate cu ajutorul
oscilatoarelor piezoelectrice. Fenomenul piezoelectric constă în faptul că unele cristale supuse
unor eforturi dezvoltă pe feţele lor sarcini electrice. Proprietăţile piezoelectrice cu efect mai
puternic sunt prezentate de cristale precum: cuarţ, titanat de bariu, tartrat dublu de sodiu şi
potasiu etc.
Examinarea cu ultrasunete are la bază principiul propagării undelor ultrasonice în
piesa de examinat şi monitorizarea semnalului transmis (tehnica prin transmisie) sau cea a
semnalului reflectat provenit de la o suprafaţă sau discontinuitate (tehnica cu impuls reflectat).
Controlul cu ultrasunete permite punerea în evidenţă a tuturor tipurilor de defecte
3
interne ale îmbinărilor sudate. Metoda ultrasonică poate fi utilizată şi pentru a se determina
grosimi de pereţi şi se poate aplica tuturor materialelor, metalice sau nemetalice.
Răspândirea largă a defectoscopiei cu ultrasunete este datorată faptului că în urma
examinării se obţine o cantitate relativ mare de informaţii privind atât poziţia, cât şi felul
defectului.
În cadrul metodei de examinare cu ajutorul ultrasunetelor, aparatul utilizat pentru
determinarea existenţei defectelor/imperfecţiunilor de sudură este defectoscopul ultrasonic.
Cea mai importantă componentă a ansamblului de detecţie este traductorul piezoelectric.
Aparatele standard utilizate nu sunt echipate cu sisteme automate de înregistrare a
defectelor, ceea ce implică nevoia de personal calificat care să le opereze. Pe de altă parte,
controlul complet automatizat este condus de un microcalculator ce permite vizualizarea
rezultatului printr-un sistem de televiziune integrat şi înregistrarea pe bandă magnetică.
În practică sunt răspândite două metode de control pe bază de ultrasunete:
 Metoda cu impuls transmis sau metoda umbrei:
Această metodă utilizează două palpatoare, din care unul este emiţătorul (E), iar
celălalt este receptorul (R). Ţinând cont că defectele reflectă ultrasunetele, existenţa lor poate
fi evidenţiată prin măsurarea semnalului recepţionat pe ecranul osciloscopului.
 Metoda cu impuls reflectat sau metoda ecoului:
Această metodă utilizează un singur palpator E/R care, pe rând, are rolul de emiţător,
respectiv de receptor (efectul piezoelectric este reversibil). Existenţa defectului este marcată
prin apariţia unui semnal de defect, amplasat între semnalul de intrare şi cel provenit de la
fundul piesei. Prin această metodă poate fi măsurată şi adâncimea la care se află defectul,
întrucât distanţele dintre semnalele de pe ecranul osciloscopului sunt proporţionale cu spaţiile
parcurse de fasciculul ultrasonor în materialul controlat.
Elementele componente de bază ale echipamentului folosit în cadrul examinării cu
ultrasunete sunt: defectoscop (fig. 5.a), traductoare, cabluri de legătură, etaloane, cuplant,
etaloane, blocuri de calibrare (fig. 5.b).
Cuplantul este un mediu lichid sau semilichid care asigură transmiterea energiei
acustice de la palpator, în materialul de controlat. Tipuri de cuplanţi/medii de cuplare sunt:
ulei, vaselină, emulsii pe bază de apă.

Fig. 5. Echipament UT: a) defectoscoape; b) blocuri de calibrare

4
 Dispozitivul utilizat pentru producerea undelor ultrasonore este traductorul ultrasonor.
Traductorul este un dispozitiv care converteşte energia dintr-o formă în alta. Traductorul
ultrasonic (în literatura de specialitate denumit şi palpator ultrasonic) constă într-un disc
piezoelectric subţire (cristalul) şi cutia sa. Discul converteşte energia electrică în energie
ultrasonică şi introduce vibraţii în piesa examinată. De asemenea, acesta primeşte vibraţiile
ultrasonice reflectate din interiorul piesei testate şi le converteşte în semnale electrice pentru a
le amplifica şi afişa.
În fig. 6 se pot observa elementele componente ale unui traductor ultrasonic şi tipuri
de palpatoare ultrasonice.

Fig. 6. Palpatoare ultrasonice: a) elemente componente; b) exemple

Etapele examinării cu ultrasunete sunt următoarele:

 pregătirea suprafeţei de examinat: aceasta presupune îndepărtarea stratului de
vopsea, rugină sau impurităţi pentru a se permite o cuplare corespunzătoare a traductorului
(palpatorul) la suprafaţa de palpare;
 aplicarea pe zona de examinat a unei substanţe de cuplare, precum glicerină, apă,
ulei etc.;
 examinarea propriu-zisă: pentru ca examinarea să fie corect realizată, intervalul
dintre două zone de palpare succesive nu trebuie să depăşească lăţimea fascicului la orice
adâncime din volumul examinat;
 interpretarea rezultatelor.
Principalele scheme de examinare sunt prezentate în fig. 7-10.

5
Fig. 7. Metoda impulsului transmis (a umbrei) – palpatoare normale

Fig. 8. Metoda impulsului transmis – palpatoare înclinate

Fig. 9. Metoda impulsului reflectat – palpatoare înclinate

6
Fig. 10. Metoda impulsului reflectat (a ecoului) – palpatoare normale