Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Biochimie Medicala
Biochimie Medicala
CUPRINS
1. Proteine
2. Enzime
3. Vitamine
4. Energetica biochimică
5. Metabolismul glucidic
6. Metabolismul lipidic
7. Metabolismul proteic
8. Metabolismul nucleotidelor purinice si pirimidinice
9. Metabolismul cromoproteinelor
9.1. Biosinteza hemoglobinei
9.2. Degradarea hemoglobinei (bilirubinogeneză
Abrevieri folosite în text
3
1. PROTEINE
1.1.AMINOACIZII
α
R CH COOH
NH2
VII. Iminoacizi
Prolina Acid pirolidin-2-carboxilic
Pro (P) COOH
N
H
Hidroxiprolina Acid 4-hidroxi-pirolidin-2- HO
Hyp carboxilic COOH
N
H
Când un astfel de ion se dizolvă în apă, el poate acţiona fie ca un acid (donor
de protoni), fie ca o bază (acceptor de protoni):
Ca un acid: H3N+-CH(R)-COO- H+ + H2N-CH(R)- COO-
Ca o baza: H3N+-CH(R)-COO- + H+ H3N+-CH(R)-COOH
Substanţele care au astfel de proprietăţi se numesc amfotere sau amfoliţi.
Existenta ionului bipolar explică utilizarea soluţiilor de aminoacizi drept soluţii
tampon. Dacă la soluţia unui aminoacid se adaugă un acid tare, protonii săi vor fi
neutralizaţi de grupările carboxil ale aminoacidului, iar dacă se adaugă o baza tare,
grupările hidroxil vor fi neutralizate de grupările –NH3+, astfel încât pH-ul soluţiei nu
se modifică.
c) Toţi aminoacizii izolaţi din proteine absorb slab radiaţiile din
domeniul ultraviolet (220 nm). Triptofanul, tirozina şi fenilalanina, datorită nucleului
aromatic, dau absorbţie specifică la 280 nm, proprietate ce stă la baza unei metode de
dozare a proteinelor.
1.1.2. Proprietăţi chimice
Proprietăţile chimice ale aminoacizilor sunt datorate atât celor doua grupări
funcţionale cât şi prezenţei radicalului R. Unele din aceste reacţii se petrec şi în
organism, altele sunt utilizate în studiul proteinelor (identificarea aminoacizilor din
hidrolizatele proteice, stabilirea secvenţei de aminoacizi în proteine, identificarea
aminoacizilor specifici pentru funcţia proteinelor, modificarea chimică a resturilor de
aminoacizi din moleculele proteice în vederea modificării activităţii lor biologice),
precum şi pentru sinteza lanţurilor polipeptidice în laborator.
1-Reacţia cu acidul azotos, din care rezulta hidroxiacizi (reacţie utilizată
pentru dozarea aminoacizilor prin metoda van Slyke).
8
HCl
R CH COOH + HNO 2 R CH COOH + H2O + N2
NH2 OH
2-Reacţia de alchilare – atomii de H de la gruparea amino pot fi înlocuiţi cu
radicali alchil (de obicei metil), cu formare de betaine (compuşi în care atomul de
azot este cuaternar)
_
R CH COOH + 3 CH3I R CH COO
+N(CH )
NH2 3 3
Betaina glicocolului este un important donor de grupare metil în organism.
3- Reacţia de acilare – în prezenta acizilor carboxilici, a anhidridelor sau a
clorurilor acide gruparea amino poate fi acilată. De la glicocol, prin acilare la nivel
hepatic se obţine acidul hipuric, compus ce reprezintă forma de eliminare a acidului
benzoic din organism.
H2H-CH2-COOH + C6H5 –CO~SCoA → C6H5-CO-NH-CH2-COOH + CoA-SH
Acid hipuric
1.2. PEPTIDE
1.3. PROTEINE
• Structura secundară
Structura secundară reprezintă cel de-al doilea nivel de organizare
structurală a proteinelor, reprezentând aranjarea spaţială a moleculei proteice pe o
singur\ ax\. Acest lucru este posibil datorită legăturilor de hidrogen formate între
resturile carboxil şi amino aparţinând legăturilor peptidice.
Cea mai mare contribuţie la elucidarea structurii secundare a proteinelor au
avut-o lucrările lui Pauling si Corey care au elaborat două modele teoretice: modelul
helicoidal (spiralat) şi modelul straturilor pliate, modele care explică destul de bine
proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale moleculelor proteice.
Structura α sau modelul helicoidal rezultă prin spiralarea catenei
polipeptidice în jurul unui cilindru imaginar.
În funcţie de orientarea aminoacizilor, elicea poate fi de tip α-dreapta, care are
sensul de rotaţie al unui şurub cu filetul spre dreapta şi de tip α-stânga cu sensul de
rotaţie spre stânga. În ambele forme radicalii R ai aminoacizilor sunt proiectaţi spre
exteriorul elicei; în elicea dreapta radicalul R se află în poziţie trans faţă de oxigen,
motiv pentru care aceasta forma este mai stabilă.
Helixul de tip α are forma unei scări în spirală. Înalţimea fiecărei trepte este
de 1,5 Å, iar o spiră conţine 3,6 resturi de aminoacizi, ceea ce face ca distanţa dintre
spire să fie de 5,6 Å.
11
polipeptidice sunt aşezate faţă în faţă. Spre deosebire de α-helix, în structura de tip β,
legăturile de hidrogen sunt aproape perpendiculare pe axa lanţului polipeptidic.
Structura γ. Colagenul.
În afara celor două modele caracteristice pentru structura secundară a proteinelor
descrise mai sus , mai există o structură particulară întalnită în colagen, o proteina
fibrilară, insolubilă şi elastică prezentă în ţesuturile animale (ţesut conjunctiv, tendoane,
ligamente, cartilagii, piele, oase etc.) şi care reprezintă aproximativ 25% din proteinele
corpului.
Structura secundara a colagenului este un triplu helix de dreapta format din trei
lanţuri polipeptidice (fiecare fiind un helix de stânga) legate intre ele prin legaturi de
hidrogen.
Unitatea structurală a colagenului este tropocolagenul care este format din trei
lanţuri: două lanţuri α1 identice, iar al treilea, α2, fiind destul de asemănător cu celelalte
două. Fiecare lanţ conţine aproximativ 1000 de resturi de aminoacizi, dintre care 1/3 sunt
resturi de glicină; de asemenea există un conţinut ridicat de prolină, precum şi o serie de
aminoacizi mai rari: hidroxiprolina şi hidroxilizina.
Hidroxiprolina se formează după ce lanţul polipeptidic a fost sintetizat, prin
acţiunea prolinhidroxilazei, enzimă ce necesită O2, Fe2+, α-cetoglutarat şi acid ascorbic
(vitamina C). În scorbut, lipsa vitaminei C împiedică hidroxilarea prolinei şi colagenul
sintetizat în aceste condiţii are o structura anormală, ceea ce duce la apariţia leziunilor
cutanate şi la fragilitate vasculară.
Între cele trei lanţuri polipeptidice se stabilesc legături de hidrogen între grupările
>NH dintr-un lanţ şi grupările >C=O din alt lanţ şi legături van der Waals între resturile
nepolare ale aminoacizilor. Aceste legături sunt orientate transversal faţă de axa helixului.
Resturile de glicină ocupă întotdeauna al treilea loc în secvenţa aminoacizilor începând din
poziţia 13 a lanţului polipeptidic.
13
atomii care participă la astfel de legături sunt cuprinse între 3,1 şi 4,1 Å. Aceste
legături sunt cele mai importante pentru menţinerea proteinei în structura
terţiară. Resturile nepolare, hidrofobe se găsesc în interiorul ghemului rezultat
prin încolăcirea lanţului polipeptidic având ca efect stabilizarea din punct de
vedere termodinamic a moleculei, mai mult decât în cazul în care aceste resturi
ar fi orientate spre mediul exterior. Din acest motiv lanţurile peptidice introduse
în soluţie apoasă se încolătăcesc spontan aşa fel încât resturile nepolare se
situează în interiorul ghemului, iar grupările polare rămân pe suprafaţa
moleculei.
d) Legături disulfidice –S-S-, covalente, pot contribuie la menţinerea
structurii terţiare a proteinelor globulare limitând tendinţa de depliere a
moleculei, însă contribuţia lor este mică, deoarece sunt puţine.
1.3.3.1. Holoproteine
• Albuminele (serumalbumina, lactalbumina, ovalbumina etc.) sunt solubile
în apă, coagulează la încălzire, au pHi mai mare decât 7 şi pot fi precipitate cu o soluţie
saturată de sulfat de amoniu. Greutatea moleculară a albuminelor este cuprinsă între
35.000 şi 75.000. Albuminele intră în constituţia proteinelor plasmatice (55%),
participând la transportul glucidelor, lipidelor, hormonilor, sărurilor biliare,
medicamentelor şi ionilor (HCO3-, NO3-, citrat, Ca2+, Mg2+, Zn2+ etc.). Datorită masei
moleculare mici şi concentraţiei mari, albuminele serice asigură 80% din presiunea
coloidosmotică a plasmei.
• Globulinele sunt proteine globulare insolubile în apă, solubile în soluţii de
NaCl 5%. Prin încălzire coagulează. Sunt răspândite atât în regnul vegetal cât şi animal.
Dintre globulinele de origine animală amintim globulinele din sânge cu greutate
moleculară de aproximativ 500.000. Din totalul proteinelor plasmatice, 35-45% sunt
globuline. Prin electroforeză au fost separate trei fracţiuni (α , β şi γ ), iar prin
imunoelectroforeză au fost puse în evidenţă peste 30 fracţiuni proteice. Fiecare fracţiune
îndeplineşte un rol bine definit; toate participă la transportul glucidelor, α -, β -
globulinelelor, la transportul lipidelor, iar γ -globulinele au rol în imunitate, motiv
20
1.3.3.2. Heteroproteine
• Fosfoproteinele sunt proteine conjugate care au drept grupare prostetică
acidul fosforic legat prin legătură esterică de gruparea hidroxil a unui rest de serină din
molecula proteică. Acidul fosforic se găseşte sub forma sării sale de Ca sau K.
NH CO CH NH CO NH CO CH NH CO
CH2 O_ _
CH2 O K+
O P O Ca2+ O P O
_ _
O O K+
Dintre fosfoproteine fac parte:
caseina , principala proteină din lapte (80%).
ovovitelina prezentă în gălbenuşul de ou alături de lecitine. Ea furnizează
embrionului aminoacizii şi fosforul necesar dezvoltării.
• Glicoproteinele formează o categorie de heteroproteine care au drept grupare
prostetică o componentă glucidică; partea proteică imprimă caracterul ei chimic întregii
molecule, ceea ce le deosebeşte de mucopolizaharide unde componenta glucidică
predomină şi imprimă moleculei caracter glucidic.
Lipoproteinele sunt complexe ale proteinelor cu lipidele. După rolul pe care îl
îndeplinesc, lipoproteinele se împart în două categorii: lipoproteine de transport şi
sistemele de membrană.
Plasma umană conţine patru clase principale de particule lipoproteice care diferă
între ele prin densitate, constantă de sedimentare şi mărimea particulelor, prin tipurile de
proteine şi proporţia de lipide conţinute. Sunt particule sferice de mărimi diferite, formate
dintr-un miez nepolar (trigliceride şi esteri de colesterol) învelit cu un strat de 2 nm
constituit din colesterol liber, fosfolipide şi apoproteine. Aceste particule sunt solubile în
plasmă şi servesc la transportul lipidelor între diverse ţesuturi.
• Metaloproteinele sunt combinaţii complexe ale proteinelor cu ionii metalici:
Fe, Cu, Zn, Mg, Mn etc. şi participă în organism fie în transportul acestor metale, fie în
cataliza enzimatică.
Feritina conţine 20-25% fier trivalent (aproape câte un atom de Fe pentru
fiecare legătură peptidică) legat de o proteină numită apoferitina. Feritina constituie
23
Prin substituirea atomilor de hidrogen din poziţiile 1-8 cu diferiţi radicali se obţin
porfirinele, care se denumesc şi se clasifică în funcţie de aceşti substituenţi în:
24
Protoporfirina IX Hem
Fierul are şase poziţii de coordinare care sunt îndreptate spre vârfurile
unui octoedru regulat. În hem, atomul de Fe se leagă de inelele II şi IV prin
legături ionice, realizate prin îndepărtarea celor doi atomi de H de la azot sub
formă de H + şi de două legături coordinative cu atomii de azot din ciclurile I şi
III. Celelalte două poziţii, 5 şi 6, sunt perpendiculare pe planul determinat de
cele patru legături ale fierului cu nucleele pirolice şi sunt libere. Dacă aceste
poziţii sunt ocupate, compusul rezultat se numeşte hemocrom sau
hemocromogen.
Hemul este situat într-o cavitate a moleculei proteice. Cele două resturi
propionat, ionizate la pH fiziologic, sunt orientate spre suprafaţă, iar restul
hemului în interiorul cavităţii, înconjurat de aminoacizi nepolari, cu excepţia a
două resturi de histidină prin care se face legătura cu partea proteică. Un rest
de histidină situat în segmentul F (HisF 8 ) numită histidină proximală se fixează
pe poziţia 5 de coordinare a Fe 2+. Celălalt rest HisE 7, numit histidină distală se
leagă de hem prin intermediul unei molecule de apă (formele neoxigenate de
mioglobină şi hemoglobină). Legătura este labilă şi se desface uşor în procesul
de fixare a oxigenului, acesta înlocuind molecule de apă (formele oxigenate ale
mioglobinei şi hemoglobinei).
25
AH 2 + H 2O 2 →2 H 2 O + A
Nucleoproteine
Nucleoproteinele pot fi izolate din ţesuturi prin extracţie (cu apă, soluţii
alcaline diluate, soluţii de clorură de sodiu şi soluţii tampon cu pH = 4,0-11,0),
urmată de precipitarea cu acizi, soluţie saturată de sulfat de amoniu sau soluţie
diluată de CaCl2.
Prin hidroliză acidă sau bazică, nucleoproteinele se descompun în baze
azotate, pentoze, acid fosforic şi proteine.
Nucleotide. Un nucleotid, unitatea structurală a acizilor nucleici, este
format dintr-un nucleozid fosforilat la una din grupările OH din riboză sau
deoxiriboză.
Baza azotat\ ^ pentoz\ ^ acid fosforic
Nucleozid
Nucleotid
NH2 NH2
N N N N
N 5' N 5'
N O CH2OH N O CH2OH
H H H H H
H H H
3' 3'
OH O H O
HO P OH HO P OH
O O
NH2 O
N HN CH3
O N O N
O CH2OH O CH2OH
H H H H H H H
H
OH O H O
HO P OH HO P OH
O O
NH2
N
N
N
N O O O
H2C O P O P O P O-
O
H H O- O- O-
H H
OH OH
AMP
ADP
ATP
29
2. ENZIME
ureaza
H2N C NH2 + H2O 2 NH3 + CO2
O
Situsul (centrul) activ dintr-o enzimă poate fi pus în evidenţă prin tratarea
cu anumite substanţe ce au capacitatea de a se combina specific cu aminoacizii
centrului catalitic, inactivând enzima.
Temperatura optimă pentru cele mai multe enzime este de 30oC – 40oC.
Există microorganisme termofile care trăiesc în apă la 70oC – 80oC şi a căror
enzime sunt active la această temperatură. La 0oC unele enzime îşi încetează reversibil
activitatea, această temperatură constituind temperatura de conservare pentru unele
enzime.
Influenţa pH-ului
Variaţiile de pH pot avea efecte atât la nivelul enzimei, cât şi la nivelul
substratului. Astfel, se poate modifica gradul de ionizare a unor grupări funcţionale de pe
enzimă a căror sarcină pozitivă sau negativă este necesară fie formării complexului
enzimă-substrat, fie menţinerii conformaţiei tridimensionale native a protein-enzimei. De
asemenea, la nivelul substratului poate fi modificat gradul de ionizare împiedicând sau
favorizând formarea complexului enzimă-substrat. Valoarea pH-ului la care reacţia
enzimatică se desfăşoară cu viteză maximă se numeşte pH optim.
pH-ul optim pentru cele mai multe enzime are valori cuprinse între 6 şi 8.
Excepţie fac enzimele digestive, pepsina (pH=1,5-2), arginaza (pH= 9,5-10).
Influenţa efectorilor asupra activităţii enzimelor
Efectorii sunt substanţe care măresc sau scad acţiunea catalitică a enzimelor.
Aceştia pot fi activatori sau inhibitori.
Activatorii sunt compuşi de natură organică sau anorganică care în
concentraţii mici măresc viteza unei reacţii enzimatice atunci când se găsesc în mediul
de reacţie.
O serie de ioni metalici, cum ar fi K, Cu, Fe, Mg, Mn, Co, Mo, au efecte pozitive
asupra unor reacţii enzimatice. Fe, Mo, Cu participă în reacţiile de oxido-reducere, Mg
este necesar în reacţiile de transfer ale grupării fosfat, iar Ca este necesar în reacţiile
enzimatice ce intervin în coagularea sângelui.
Inhibitorii enzimatici sunt compuşi care diminuează sau anihilează activitatea
enzimelor. Ei au compoziţie chimică şi mod de acţiune diferit. Printre substanţele
37
ES E + P
E
EI X P
Este clar că enzima angajată în complexul EI nu poate funcţiona ca un
catalizator, numai complexul ES va permite formarea produşilor de reacţie.
Inhibiţia depinde de concentraţia substratului, inhibitorului, de afinitatea enzimei
pentru substrat şi pentru inhibitor.
La adăugarea de cantităţi mari de substrat inhibitorul este deplasat din centrul
catalitic al enzimei, care va fi ocupat de substrat, iar viteza de reacţie va reveni la valoare
maximă ca şi în absenţa inhibitorului.
Inhibiţia competitivă are numeroase aplicaţii practice, în special în terapeutică.
Exemplul clasic este cel al sulfamidelor, analogi structurali ai acidului para-
aminobenzoic:
Unele metale grele (Hg, Pb, Cu, Ag) sunt inhibitori deoarece se combină cu
grupările –SH ale enzimei formând mercaptide
Enzimă-SH + Ag+ → Enzimă-S-Ag + H+
Agenţii chelatanţi de tipul acidului etilendiaminotetraacetic (EDTA) leagă Mg2+
sau Ca2+.
Efectori alosterici
Activitatea catalitică a enzimelor poate fi alterată şi de compuşi care se fixează
pe enzimă în locuri îndepărtate de centrul activ (loc alosteric). Aceşti compuşi pot creşte
activitatea catalitică şi se numesc efectori pozitivi, sau pot reduce activitatea catalitică şi
se numesc efectori negativi.
Enzimele alosterice au o structură cuaternară, oligomeră, formate dintr-un număr
variabil de monomeri legaţi prin legături necovalente.
În afara situsului catalitic unde se fixează substratul, aceste enzime posedă unul
sau mai multe situsuri alosterice, care pot fi situate pe acelaşi lanţ polipeptidic unde se
află şi centrul activ dar în zone diferite.
- Activatorii alosterici se fixează la locul alosteric determinând o modificare a
conformaţiei enzimei, numită tranziţie alosterică, care antrenează o modificare a
conformaţiei la nivelul situsului catalitic. Acest situs determină o conformaţie mai
propice pentru fixarea substratului, crescând afinitatea enzimei pentru substrat.
Legarea unui inhibitor alosteric produce o modificare conformaţională care
împiedică legarea substratului la locul activ (locul activ este deformat) şi enzima este
inhibată.
Enzim\ Enzim\
ser ser O
_
OH O P O
_
O
_
HPO4 fosfataze H2O
chimotripsinogen tripsin\
chimotripsin\
activatori
plasminogen plasmin\
3. VITAMINE
Tiamina
NH2
N N
O O
N
CH2 O P O P CH2 N
H C OH OH OH O
H C OH H H
H C OH H H
H C H OH OH
H3C N N O
NH
H3C N
O
FMN AMP
FAD
Flavinenzimele participă la reacţii de oxidoreducere deoarece ciclul
izoaloxazinic poate suferi reduceri reversibile, prin fixarea temporară la N 1 şi N10, a
doi atomi de hidrogen, cu mutarea dublei legături. Hidrogenii sunt preluaţi de la
diferite substrate reduse (SH2), cu care intră în reacţie şi care se oxidează (Sox):
R R
H
N N ^2H^ N N
H3C 1 O ^2e- H3C O
H3C 10 NH -2H^ H3C NH
N
N -2e- H
O O
Rolul metabolic
Piridoxalul şi piridoxamina intervin în metabolism sub formă fosforilată la
gruparea de alcool primar din poziţia 5 (piridoxal-5-P, respectiv piridoxamin-5-P) care se
obţin în reacţia cu ATP.
OH
Enz
H3C +
N
H
46
N CO NH NH2 + O CH N
Izoniazid CH2OH
Vitamina B6
HOH spontan
OH CH3
N CO NH N CH N
CH2OH
Piridoxal
hidrazona
O O
2' C
1' C 3'
H N N H H N N H
A 3 A
4 H C C H CH3
H C C H
B B
H2C C H (CH2)4 COOH H2C C H CH CH CH3
1S 2 S
COOH
Beta-biotina Alfa-biotina
Biotin\-CO-NH-(CH2)4-CH-COOH
NH2
CH3 C O
C O CH2
O O _
C COO COOH
O C N NH
A
HC CH NH Enz. Biotin-enzima
B Piruvat-carboxilaza
H2C C H (CH2)4 CO
S
48
În sânge se găseşte sub formă de coenzimă (80% în globulele roşii) şi sub formă
de amidă liberă, în plasmă.
Vitamina PP se sintetizează în organism din triptofan; din 60 mg triptofan rezultă
1 mg acid nicotinic.
• Rol metabolic
Nicotinamida acţionează în organism sub forma a două coenzime,
nicotinamidadenindinucleotid (NAD+) şi nicotinamidadenindinucleotidfosfat (NADP+), în
reacţiile de oxido-reducere.
NH2
CO NH2 N N
O O
+
N CH2 O P O P O H2C N N
O OH OH O
H H H H
H H H H
OH OH OH OH (PO3H2)
49
NAD+ (NADP+)
Acid pantotenic
50
H3C OH O O
CH2 C CH C NH CH2 CH2 C NH CH2 CH2 SH
4'-fosfo- H3C
pantetein\ Acid pantoic β-alanin\ tioetanolamina
Acid pantotenic
O
_ NH2
O P O
CoASH N N
O Adenina
N N
O
O P O CH2
_ O
O Riboza
O H
H
_
O P O OH
_
O
• Rol metabolic
CoA are rol deosebit în metabolismul glucidic, lipidic şi proteic fiind
transportor de grupări acil R-CO-. Legătura dintre CoA şi restul acil se realizează prin
intermediul grupării –SH rezultând un tioester (R-CO~S-CoA) în care legătura tioesterică
este echivalentă ca energie cu o legătură macroergică din ATP.
4’-fosfopanteteina – legată prin legătură fosfo-diesterică de un rest de serină
din proteina acil transportoare ACP-(Acyl Carrier Protein), din multienzim-complexul
numit acid gras-sintetaza care catalizează sinteza acizilor graşi.
• Tulburările de aport vitaminic la om sunt cunoscute numai experimental
după administrarea de antagonişti. Scăderea concentraţiei acidului pantotenic se
51
N N
H2N O COOH
N CH2 HN C HN CH (CH2)2 COOH
N
OH
Pirimidin\ Pirazin\ Acid p-NH2- Acid glutamic
Pteridin\ benzoic (PABA)
Acid pteroic
Acid pteroilglutamic
• Rol metabolic
Acidul tetrahidrofolic (FH4), forma activă a acidului folic serveşte la transferul şi
utilizarea fragmentelor de un singur carbon în diferite stări de oxidare: -CH 3, -CH2-,
-CH=, -CHO, -CH=NH, care se pot fixa la N5, N10 sau ca o punte metilenică între
N5 şi N10.
H
N N H
H2N H 10
N 5 CH2 NH R
N H
OH H
N5-CH3-FH4 FH4
Homocistein-
CH3-transferaza
Homocistein\ Metionin\ Reac]ie de metilare
(CH3-cobalamina) (citoplasm\)
OH-cobalamina
5'-deoxiadenozil-
cobalamina)
L-metilmalonil-CoA Succinil-CoA Reac]ie de rearanjament
intramolecular
(mitocondrie)
Carenţa de cobalamină este adesea corelată cu cea de folat şi din această cauză
diferenţierea celor două este dificilă.
Nu sunt cunoscute efecte toxice, dar supradozarea poate conduce la litiază renală,
datorită formării oxalatului de Ca insolubil, cât şi datorită efectului nefavorabil asupra
absorbţiei vitaminei B1.
15 15
15
CHO COOH
CH2OH
18' 4'
17 16 3'
7 9 11 13 15 14' 12' 10' 8' 5'
2 1 1' 2'
6 8 15' 13' 11' 9' 6'
10 12 14 7'
3 17' 16'
5 18
4
β ionon\ β ionon\
β caroten
CH3
CH3
R CH CH CH CH CH
R
CH CH3
18 3
12 17 Ergosterol, provitamina D2
11 13 16
19 C D (ergocalciferol)
14 15
1 9
2 10 8 CH3
A B CH3
3 5 7
4 6 R CH CH2 CH2 CH2 CH
HO
CH3
7-dehidrocolesterol, provitamina D3,
(colecalciferol)
58
a 2 -a activare secundar\
25-OH-D 1,25-(OH)2-D
OH 25-OH-D3
25
CH2
HO
Rinichi
OH
HO 25 OH
CH2 25
CH2 OH
HO
HO
1,25-Dihidroxi-D3 24,25-Dihidroxi-D3
(calcitriol) (inactiv)
59
α- Tocoferol
Sunt patru tocoferoli importanţi: α , β , γ , δ - care se diferenţiază între ei prin
numărul de grupări metil din nucleul cromanic; proprietăţile vitaminice sunt
proporţionale cu numărul grupelor –CH3, deci α -tocoferolul va fi cel mai activ biologic
având trei grupări metil, 5, 7, 8-trimetil tocol.
Absorbţia vitaminelor E din alimentaţie are loc la nivelul intestinului subţire, în
aceleaşi condiţii ca şi celelalte vitamine liposolubile.
De la intestin, pe cale limfatică, tocoferolii trec în sânge unde sunt vehiculaţi de
β -lipoproteinele plasmatice, apoi sunt repartizaţi în toate organele, depozitele făcându-se
în ţesutul adipos.
Intracelular, vitaminele E se acumulează în fosfolipidele membranare
citoplasmatice şi mitocondriale şi în reticulul endoplasmatic. Concentraţia vitaminelor E
în aceste organite este în funcţie de aportul vitaminic, de peroxidanţi, antioxidanţi, de
seleniu alimentar şi de aportul de aminoacizi cu sulf.
În procesele metabolice, tocoferolii sunt transformaţi în compuşi chinonici,
hidrochinonici care se elimină prin bilă, 80%, iar restul prin urină, sub formă conjugatp
cu acidul glicuronic.
• Rol biochimic. Vitamina E nu are o funcţie biologică specifică pentru a
explica numeroasele consecinţe care apar în carenţa de vitamină E la animalele de
experienţă (este vitamina în căutarea unei boli).
Acţiunea antioxidantă. Vitamina E este considerată cel mai eficace
antioxidant liposolubil natural. Substanţele cele mai sensibile la peroxidare sunt lipidele
62
R. ^ O2 R-OO.
~
ntrerupere: AH ^R-OO. R-OOH ^ A.
•
A este un radical stabil (de exemplu, provenit din tocoferol), capabil să inhibe
propagarea reacţiilor radicalice în lanţ din peroxidarea lipidică.
CH3 CH3
.O O
α- Tocoferol CH3 CH3
H3C H3C C
O R O R
CH3 CH3
Acizii gra[i polinesatura]i din fosofolipidele membranare
Radical _tocoferil Tocoferil-chinon\
Antioxidan]i pu]in reactiv stabil\
(vitamina E) Fe, Cu
Acţiunea antioxidantă a vitamineiO2E are o importanţă mare pentru viaţa celulei,
întrucât împreună cu vitamina C şi alţi antioxidanţi alimentari ar fi implicaţi în protejarea
căilor respiratorii şi mai ales a ţesutului pulmonar de acţiunea nocivă a aerului poluat (O 3,
N2O). Efectele nocive ale oxidanţilor Peroxizi
pot filipidici
ilustrate prin schema următoare:
Distrugerea membranelor
Inactivarea enzimelor
Perturb\ri tisulare
(distrofie)
63
O
8 1 CH3
7 2
6 3
4 R
5 CH3 CH3
O
CH2 CH C CH2 (CH2 CH2 CH CH2)3 H
O OH
CH3 ^2H CH3
- 2H
R R
O OH
66
_ _ _
COO OOC COO
CH
CH2 CO2
CH2
CH2 Vitamina K
C CH NH
C CH NH
O
O
Glu Gla
Acid glutamic Acid γ-carboxi-glutamic
_ _
O O Ca2^ O O
C C
CH
CH2
C CH NH
O
Reacţiile de carboxilare au loc în microzomii multor ţesuturi în prezenţa O2,
CO2 şi formei de hicrochinonă a vitaminei K.
Antivitaminele K, dicumarolul şi warfarina (derivaţi cumarinici) inhibă
reacţia de carboxilare a acidului glutamic şi sunt folosiţi ca agenţi anticoagulanţi
atunci când există primejdia coagulării sângelui la nivelul vaselor sanguine
(tromboze).
• Tulburări de aport vitaminic
Carenţa de vitamină K se instalează când există tulburări în absorbţia de
lipide (deficit de bilă), afecţiuni intestinale, alterarea florei intestinale, afecţiuni
hepatice, boli infecţioase.
Carenţa de vitamină K duce la scăderea protrombinei, prelungirea timpului
de coagulare şi apariţia de fenomene hemoragice spontane.
În perioada imediat postnatală, nou născuţii sunt predispuşi la hemoragii
deoarece se nasc fără rezerve de vitamină K, având intestinul steril.
67
3.2.5. Acidul lipoic (acid tioctic) – este un factor necesar unor sisteme
enzimatice (piruvat dehidrogenaza, α -cetoglutarat dehidrogenaza). Este derivat din
acidul octanoic care prezintă o punte disulfidică între C6 şi C8.
CH2 +H
H2C C H (CH2)4 COOH CH2 CH2 CH (CH2)4 COOH
S S -H SH SH
S SH
( L L )
S SH
4. ENERGETICA BIOCHIMICĂ
Celula vie este considerată o maşină care transformă continuu energia conţinută în
structura moleculelor substanţelor nutritive din mediu înconjurător în energie chimică pe
care apoi o foloseşte în diverse scopuri cum ar fi procesele de biosinteză, contracţia
musculară, transportul prin membrană, excitaţie nervoasă.
Utilizarea substanţelor nutritive de către celulă se face prin transformări metabolice,
transformări care au loc cu participarea unui număr mare de enzime.
Degradarea enzimatică a substanţelor nutritive, cum sunt polizaharidele, lipidele şi
proteinele, se petrece printr-un şir de reacţii chimice care pot fi schematizate, în trei stadii
principale:
I. - în primul stadiu, macromoleculele substanţelor nutritive sunt degradate până la substanţa
simplă de bază din care sunt constituite. Astfel, polizaharidele sunt degradate la hexoze şi
pentoze, lipidele în acizi graşi şi glicerol, iar proteinele la aminoacizii din care provin;
II – în al doilea stadiu, produşii formaţi în primul stadiu sunt transformaţi într-un număr mic
de produşi intermediari, în principal într-un compus cu doi atomi de carbon, acetil-CoA;
III – în al treilea stadiu aceşti compuşi sunt metabolizaţi pe o cale comună la CO2 şi H2O.
Proteine Polizaharide Lipide Macromolecule
Pentoze Hexoze
I
Glicerol
Aminoacizi Glucoza monomeri
Acizi grasi
Piruvat
II
Acetil-CoA Compus de
degradare
comun
Ciclul
III Krebs
Produs final
NH3 H2O CO2 de metabolism
69
N N
OH OH OH
O CH2 O P O ~P O ~P OH
H H O O O
H OH
OH HO
H+ 2H+ 2H+
H+
Substratele respiratorii provin în principal din ciclul Krebs, dar şi din alte
reacţii metabolice. O serie de substrate, cum ar fi izocitratul, α -cetoglutaratul,
malatul, piruvatul, β -hidroxi- butiratul, β -hidroxi-acil CoA, prolina etc. cedează
electronii NAD+-ului.
Electronii proveniţi de la succinat, acil-CoA, α -glicerol-fosfat sunt cedaţi
CoQ prin intermediul unor flavoproteine (enzime flavinice).
Piruvat Succinat
libere de 9 Kcal suficientă pentru sinteza a trei molecule de ATP (3 x 7,3 = 21,9
Kcal) ceea ce înseamnă că 42% din energia eliberată a fost înmagazinată sub formă
de ATP. Diferenţa de energie serveşte la termoreglare.
-0,4
NADH _ Enz.-FMN
2e ADP+Pa
-0,2
_ ATP
2e
0 cit.b
CoQ ADP+Pa
+0,2 _ ATP
2e
+0,4 cit.c
cit.a ADP+Pa CO
+0,6 _
_ ATP CN
2e
+0,8
O2
5. METABOLISMUL GLUCIDIC
CH2OH CH2OH
O O HOH2C O OH
H H OH HO H OH
H H HO CH2OH
HO OH H H H OH H H
OH H
H OH H OH
β-Glucoza β-Galactoza β-Fructoza
Structura amilozei
O
H OH CH2OH
HO H O
O
CH2OH CH2OH 6 CH2
O O O
4
OH H 1 OH H OH H
O O O
H OH H OH H OH
Structura amilopectinei
Balonare, diaree,
deshidratare
a. Normal b. Deficit de lactaz\
5.2.1. Glicoliza
Glicoliza este degradarea anaerobă a glucozei la acid lactic. Acest proces se
poate petrece şi în aerobioză, însă cantitatea de glucoză degradată în anaerobioză este
mult mai mare.
Caracteristic pentru calea glicolitică este generarea unei cantităţi mici de
energie (2 ATP) şi faptul că NADH este reoxidat prin cuplarea reacţiilor de oxido-
reducere, spre deosebire de degradarea glucozei la CO2 şi H2O când NADH este
reoxidat în lanţul respirator cu formarea de energie.
Toate enzimele care catalizează reacţiile acestui proces se găsesc în faza
solubilă a celulei, în citoplasmă.
Prin glicoliză este degradată glucoza alimentară, glucoza provenită din
glicogen, precum şi din celelalte hexoze, galactoza, fructoza şi manoza.
78
CH2 O P
H OH
1. - Glucoza Hexokinaza(HK) 1 ATP
Mg2+ OH H
HO OH
ATP ADP H OH
Glucozo-6-fosfat
(G6P)
CH2 O P
C O
CHO CH2 OH
HO C H Aldolaza
H C OH + C O
4. H C OH
CH2 O P CH2 O P
H C OH
CH2 O P Glicerinaldehid-3-fosfat Dihidroxiaceton-fosfat
(GA 3P) (DHAP)
F1,6DP
(3%) (97%)
8. Reacţia fosfogliceratmutazei.
O O
O Fosfoglicerat- C C
C mutaz\ (PGM) OH OH
OH H C O P ; H C O~ P
H C OH
CH2 OH CH2 O P
CH2 O P
2-fosfoglicerat 2,3-fosfoglicerat
3-PG
(2-PG) (2,3-DPG)
10. Energia din PEP este înmagazinată în ATP prin reacţia cu ADP catalizată
de piruvatkinază (PK).
Reacţia este ireversibilă deoarece se petrece cu pierdere însemnată de
energie.
81
_
COO O
PDH C ~S CoA + NADH+H+ + CO2
C O + NAD+ + CoASH
CH3 CH3
OH
E1-TPP
E1-TPP CH CH3
SH O S
E2-L E2-L
S C CH3 S
E3-FADH2 NAD+
CoASH 3 SH 4 5
E2-L
SH E3-FAD NADH+H+
O
CoA-S-C-CH3
Acetil-CoA se formează prin decarboxilarea acidului piruvic provenit din
glucoză, dar şi prin degradarea acizilor graşi sau unor aminoacizi.
83
COOH
COOH
Piruvat carboxilaza C O
C O _
HCO3 , Biotina, Mg2+ CH2
CH3 ATP ADP+Pa COOH
Piruvat
Oxalacetat
Ciclul acizilor tricarboxilici
Cea mai mare parte a substratelor supuse oxidării în procesul respiraţiei
celulare provine din ciclul acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs), etapă metabolică
finală, comună, în care moleculele simple provenite de la toate compartimentele
metabolice (glucidic, lipidic şi protidic) sunt degradate la CO2 şi apă.
Din punct de vedere energetic, respiraţia celulară este un proces nou care a
apărut în organismele superioare, odată cu dezvoltarea aerobiozei pe planetă.
Respiraţia celulară a înlocuit glicoliza întâlnită la organismele inferioare, dar care
persistă ca proces metabolic şi la organismele superioare, alături de respiraţia
celulară.
În esenţă, ciclul Krebs reprezintă combinarea unei molecule de acetil-CoA cu
acidul oxalacetic formând un compus cu 6 atomi de C, acidul citric. Urmează o serie
de reacţii prin care cei doi atomi de C din restul acetil sunt eliminaţi ca CO 2, iar din
cele patru reacţii de oxidoreducere, opt atomi de H vor parcurge lanţul transportorilor
de H şi vor genera o mare cantitate de energie (ATP).
Acidul oxalacetic este regenerat, de aceea este necesară o mică cantitate din
acest acid pentru a transforma o mare cantitate de acetil-CoA. Oxalacetatul poate fi
considerat a fi catalizator.
În acest ciclu sunt patru reacţii de oxidoreducere în care se eliberează cei opt
atomi de H care sunt preluaţi de lanţul transportor de electroni şi transportaţi la O 2,
generându-se o cantitate de energie de 18-19 ori mai mare decât în glicoliză.
Reacţiile ciclului Krebs
1. Condensarea acetil-CoA cu acidul oxalacetic
84
Deşi izocitratul este într-o proporţie mică, el este rapid oxidat mai departe în
ciclul Krebs.
2. Reacţia izocitrat dehidrogenazei (ICDH) – catalizează două procese –
procesul de dehidrogenare a izocitratului şi de decarboxilare a acestuia cu formarea
unui compus cu 5 atomi de carbon, acidul α -cetoglutaric (α -KG).
CH2 COOH
CH2 COOH Izocitrat CH2 COOH
dehidrogenaza (ICDH) CH2
CH COOH CH COOH
O C O
HO CH COOH C CO2
NAD+ COOH COOH
NADH+H+
Acid
Acidul α-cetoglutaric
izocitric
oxal-succinic
COOH COOH
Succin-
CH2 dehidrogenaza (Succ.DH) CH
CH2 CH
FAD FADH2 COOH
COOH
Acid succinic Acid fumaric
COOH COOH
CH Fumaraza CH2
CH CH OH
CH OH C O
NAD^
NADH^H^ COOH
COOH
Acid malic Acid oxalacetic
Bilanţul energetic al metabolismului oxidativ al glucozei
I. Glucoz\ Piruvat
(Glicogen)
II. Piruvat CO2 ^ H2O
I.1. Glucoz\ F1,6DP -2 ATP
(Glicogen) F1,6DP (-1 ATP)
2. 2 GA3P 2.Ac.: 1,3-DPG(NAD) 2x3=6 ATP
2NAD+ 2NADH+H+
3. 2.Ac.: 1,3-DPG(NAD) 2 Ac. 3PG +2ATP
4. 2PEP 2 Piruvat +2 ATP
Total + 8 ATP
(+9 ATP)
87
2NAD+ 2NADH+H+
2. 2 Izocitrat 2 Oxal-succininat +6 ATP
2NAD+ 2NADH+H+
2NAD+ 2NADH+H+
2 ADP
2 ATP
5. 2 Acid succinic Acid fumaric +4 ATP
2 FAD 2 FADH2
6. 2 Acid malic 2 Acid oxalacetic +6 ATP
2NAD+ 2NADH+H+
Total 30 ATP
Total general:
Glucoz\ CO2 + H2O (calea malat) 38 ATP
Glicogen CO2 + H2O
5.2.3. Metabolismul glicogenului 39 ATP
• Glicogenoliza
Principala rezervă de glucide din organism este glicogenul depozitat în ficat
(1/3) şi muşchi (2/3). Glicogenul este un polimer înalt, asemănător amilopectinei dar
mai ramificat, realizat prin condensarea a numeroase molecule de α -glucoză, unite
în principal prin legături α -1→4 glicozidice şi legături α -1→6 glicozidice, la
punctele de ramificaţie.
Glicogenul din ficat va fi degradat pentru reechilibrarea glicemiei, în timp ce
glicogenul din muşchi, pentru obţinerea de energie.
Degradarea glicogenului este catalizată de enzime specifice:
fosforilaza rupe fosforolitic (cu fosfat anorganic) legăturile α -(1→4)
glicozidice din lanţurile laterale ale moleculei de glicogen cu eliberarea G1P.
CH2 OH CH2 OH CH2 OH CH2 OH
CH2
O O O O
Fosfarilaza a O +
O O O O O P
n
G1P
88
Enzima acţionează până când rămâne un lanţ format numai din patru resturi
de glucoză până la ramificaţie.
În acest punct intervine enzima de deramifiere, care va transfera mai întâi
un trizaharid din capătul rămas pe un alt lanţ, iar
restul rămas legat prin legături α -(1→6) glicozidice este îndepărtat
hidrolitic, sub formă de glucoză liberă. Procesul este reluat prin acţiunea fosforilazei.
Unii autori susţin existenţa unei enzime cu funcţiie dublă: atât de transferază
cât şi de 1,6-glicozidază. Această enzimă se mai numeşte şi enzimă de deramifiere.
Adrenalin\,
Glucagon
Prin acţiunea celor două enzime (fosforilaza şi enzima de deramifiere) are loc
degradarea aproape totală a glicogenului. O mică porţiune din moleculă (minim patru
Adenilat ciclaz\
resturi de glucoză) rămâne Adenilat ciclazafragment ce va servi drept primer în
nedegradată,
inactiv\ activ\
resinteza glicogenului.
G1P sub acţiunea fosfoglucomutazei (PGM) trece reversibil în G6P.
În ficat şi rinichi (nu şi în muşchi) există o fosfatază specifică – G6P-aza, care
va îndepărta acidul fosforic ATP
din G6P cu formarea AMPcglucozei libere. Acesta va străbate
peretele celular trecând în sânge pentru reechilibrarea glucozei sanguine. În muşchi,
G6P intră direct în glicoliză pentru eliberarea de energie.
Protein-kinaza
Etapa limitantă, reglatoare, a glicogenolizei esteProtein-kinaza
reacţia fosforilazei, enzimă
inactiv\ activ\
controlată hormonal (adrenalină şi glucagon), la nivelul ficatului. Fosforilaza se
găseşte sub două forme: fosforilaza a - activă şi fosforilaza4 ATP 4 ADP
b – inactivă.
Activarea enzimei se realizează prin intermediul AMPc, al doilea mesager
care preia mesajul adus de hormon (primul mesager), că în sânge a scăzut glicemia.
Fosforilaza b Fosforilaza a
inactiv\ activ\
4 Pa 4 H2O
Glicogen + Pa n G1P
89
Activitatea hexokinazei este inhibată de produsul de reacţie, G6P, care, în acest fel,
exercită un control feed-back asupra utilizării glucozei de către ţesuturile extrahepatice.
Membarna celulei
musculare, adipocit Glicogen
Glc HK
Glc (enzim\
_ G1P
constitutiv\)
Stimulare a G6P
activit\]ii HK
^ _
Insulina
^ Glicoliz\
Induc]ia
de novo
GK (enzim\
inductibil\)
Glc HK
Glc
(enzim\
constitutiv\)
Intrarea Mem
glucozei în ficat nu este supusă acestui control deoarece în ficat este
brana celulei
hepatice
activă glucokinaza care lucrează la concentraţii mai mari de glucoză (KM = 2.10-2M)
decât hexokinaza (KM = 1.10-5M). Mai mult, enzima nu este inhibată de G6P şi poate
fi indusă de insulină.
La o concentraţie normală a glucozei în sânge (1 g‰), ficatul apare ca un
producător de glucoză, dar atunci când glicemia creşte, producţia de glucoză în ficat
scade şi creşte consumul de glucoză.
Când glicemia atinge o valoare ridicată, intervine rinichiul care îşi exercită
rolul reglator. Glucoza este continuu filtrată de către glomeruli şi este reabsorbită la
nivelul tubilor renali. Procesul de reabsorbţie este similar cu absorbţia glucozei la
intestin, adică prin fosforilare. Procesul fiind enzimatic, consumator de ATP,
capacitatea de reabsorbţie este limitată de concentraţia enzimei din celulele tubulare
la 350 mg/min. Când concentraţia glucozei în sânge creşte, filtratul glomerular
conţine mai multă glucoză decât poate fi absorbită şi ca urmare, excesul trece în
urină. Eliminarea glucozei prin urină, glicozuria, se produce atunci când glicemia
atinge valoarea de 9,5-10 mmoli/L (1,7-1,8 g/L). Această valoare a glicemiei se
numeşte prag renal de eliminare pentru glucoză şi este dependent atât de capacitatea
de reabsorbţie cât şi de viteza de filtrare glomerulară. Glicozuria apare în diabetul
zaharat.
Sunt situaţii când eliminarea glucozei prin urină se poate produce la valori
mai mici ale glicemiei. În acest caz este vorba fie de unele defecte înnăscute în
93
_
PEP PEP
PK PEP-carboxi
kinaza
Piruvat Oxalacetat
Piruvat
carboxilaza
Piruvat
94
6. METABOLISMUL LIPIDIC
Un adult consuma între 60-150 g de lipide zilnic din care 90% sunt
trigliceride, restul fiind colesterol liber, colesterol esterificat, fosfolipide şi
acizi graşi liberi.
• Digestia lipidelor este un proces care consta în hidroliza (în
prezenţa unor enzime specifice fiecărei clase de lipide) şi emulsionarea lor
adică menţinerea în stare solubilizată a unor componente hidrofobe într-un
mediu apos (în prezenţa bilei şi a sărurilor biliare).
Hidroliza este realizată de enzime specifice. Astfel, lipazele
acţionează asupra trigliceridelor, fosfolipazele (PL) asupra fosfatidelor,
colesterolesteraza asupra esterilor de colesterol. De exemplu:
Trebuie notat că acizii graşi cu lanţuri mici şi medii parcurg un traseu diferit
de cel al celorlalte lipide. Astfel ei sunt absorbiţi direct de mucoasa intestinală (nu
necesită formarea miceliilor pentru absorbţie), şi sunt distribuiţi prin sistemul portal
hepatic (nu prin cel limfatic). Acest considerent trebuie avut în vedere în dieta
persoanelor care prezintă malabsorbţie pentru alte tipuri de lipide.
β -oxidarea
În mitocondrie, acil-CoA participă la procesul de β -oxidare, un ansamblu de
patru reacţii prin care se îndepărtează fragmente de doi atomi de carbon sub formă de
acetil-CoA.
1. Dehidrogenarea constă în îndepărtarea a doi atomi de hidrogen de la C α
şi Cβ , sub acţiunea acil-CoA-DH, rezultând o acil-CoA nesaturată; cei doi hidrogeni
sunt preluaţi de FAD şi cedaţi lanţului respirator cu generarea finală a 2 ATP.
104
O
R CH2 CH2 C ~S CoA
Acil-CoA
Acil-CoA FAD
dehidrogenaza
FADH2 2 ATP
H O
2
R C C C ~S CoA
3
H
∆ 2-trans-enoil-CoA
2. Hidratarea. În reacţia a doua are loc adiţia unei molecule de apă la dubla
legătură, adiţie mediată de enoil-CoAhidrataza (crotonaza), cu formarea β -hidroxi-
acil-CoA.
β-hidroxiacil-CoA NAD+
dehidrogenaza
NADH+H+ 3 ATP
O
R CO CH2 C ~S CoA
β-cetoacil-CoA
este deja activat (acil-CoA cu doi atomi de carbon mai puţin) care poate
participa la un nou proces de β -oxidare.
Acil-CoA: CoA
aciltransferaza O
(tiolaza) CH3 C ~S CoA
O
R C ~S CoA (n-2) atomi de carbon
Acil-CoA
CH2 O CO R3 R3-COOH
Trigliceride
provine din metabolizarea glucozei, a acizilor graşi (în cea mai mare parte) şi a unor
aminoacizi.
7. METABOLISMUL PROTEIC
R2 R4
Aminopeptidaza Endopeptidaza Carboxipeptidaza
121
Tripsinogen
Enteropeptidaza Val-Asp-Asp-Asp-Asp-Lys
Tripsina
Proelastaza
Chimotripsinogen
Elastaza
Procarboxipeptidaza
Chimotripsina
Carboxipeptidaza
Biosinteza aminoacizilor
Digestia proteinelor nu asigură întreaga cantitate de aminoacizi
necesară organismului. În consecinţă, proporţia de aminoacizi trebuie
reechilibrată prin sinteză. Organismul uman nu poate realiza acest lucru
deoarece nu poate sintetiza toţi cei 20 aminoacizi, nedispunând de unele
enzime necesare. De exemplu aminoacizii aromatici (Phe, Trp) nu pot fi
sintetizaţi, iar alţii, cum ar fi arginina poate fi sintetizat în ciclul ureei, dar nu
în cantităţi suficiente.
Totuşi, un număr de 12 aminoacizi neesenţiali pot fi sintetizaţi din
intermediari metabolici, iar trei (Cys, Tyr,Hys) se sintetizează din aminoacizi
esenţiali.
În biosinteza aminoacizilor, un rol central îl ocupă glutamat-
dehidrogenaza, glutamin-sintetaza şi transaminazele; prin acţiunea lor
combinată, amoniacul anorganic este transformat în grupare amino din
aminoacizi.
+
NH3 CH2 O CH2
α-KA CH2
α-AA CH2
COO- COO-
Transaminarea are α-cetoglutarat
loc cu viteze diferite după natura aminoacidului.
Glutamat Cel mai
activ donor de grupare amino este acidul aspartic, după care urmează alanina, valina,
leucina, izoleucina, tirozina, fenilalanina, metionina, triptofanul, arginina cisteina.
Glicocolul, serina, histidina reacţionează mai greu, iar lizina, treonina şi iminoacizii
(prolina şi hidroxiprolina) nu participă la transaminare.
Dintre cele 13 aminotransferaze identificate, cele mai importante sunt:
aspartat transaminaza (AST sau GOT) care are afinitate pentru perechea
oxalacetat-glutamat:
COO COO
COO COO
CH2 CH2
CH2 CH2
+ CH2 + CH2
C O + HC NH2
HC NH3 C O
COO COO
COOH COOH
oxalacetat glutamat aspartat α-cetoglutarat
COO COO
COO CH2 COO CH2
C O + CH2 CH NH2 + CH2
+
CH3 HC NH3 CH3 C O
piruvat COO alanin\ COO
glutamat α-cetoglutarat
125
L-Glutamat α-cetoglutarat
Glu-DH +
H2O NH4
NAD(P)+ NAD(P)H+H+
Reacţia este reversibilă şi poate lucra fie spre formarea de amoniac din
glutamat (catabolism), fie fixarea lui pe alfa-cetoglutarat (biosinteza), funcţie cu
importanţă în plante şi bacterii, care sintetizează aminoacizi din glucoză şi amoniac.
COO
- COO- COO-
+ C
CH NH3 C NH O
Gl-DH
CH2 CH2 CH2
O
C NH2 H2O NH3 COOH
(CH2)2 (CH2)2
+ +
CH NH3 CH NH3
_ _
COO COO
glutamin\ glutamat
7.2.2.1.1. Ureogeneza
Un adult ce prestează o activitate moderată consumă zilnic aproximativ
300 g glucide, 100 g grăsimi şi 100 g proteine şi excretă 16,5 g azot; 95% azot
este eliminat la nivelul rinichiului, iar 5% prin materiile fecale.
Calea majoră de eliminare a azotului la om este ureea. Ureea este
sintetizată în ficat, trecută în sânge şi filtrată la rinichi.
Pentru sinteza unui mol de uree dintr-un mol de amoniac sunt necesari
3 moli de ATP (2 moli sunt trecuţi în ADP, iar un mol în AMP) şi participarea
a 5 enzime.
Etapele sintezei ureei:
1. Sinteza carbamoil-fosfatului
Condensarea amoniacului, bioxidului de carbon şi fosfatului (din ATP)
cu formarea carbamoil-P este catalizată de carbamoil-P-sintetază, prezentă în
mitocondriile din ficatul tuturor animalelor ureolitice. În această reacţie se
consumă 2 moli de ATP pentru realizarea legăturii amidice dintre NH 3 şi CO 2
şi a legăturii anhidridice mixte între gruparea carboxil şi gruparea fosforică din
carbamoil-P. În plus este necesară prezenţa Mg ++ şi a unui acid dicarboxilic, şi
anume, N-acetilglutamic. Rolul exact al acestui aminoacid nu este cunoscut. Se
pare că prin legarea lui, se produc modificări comformaţionale profunde în
molecula enzimei, prin care sunt demascate unele grupări sulfhidrilice şi este
modificată afinitatea enzimei pentru ATP.
2. Sinteza citrulinei
Transferul restului carbamoil de pe carbamoil-P la ornitină, cu formarea
citrulinei este catalizată de ornitil-carbamoil-P-transferaza (OCT), o enzimă
128
Carbamoil-P- O O
+
+ NH 1 sintetaza 2 OCT
CO2 4 H2 N C O P O
Mg ++
O +
2ATP carbamoil-P CH2 NH3 Pa
2 ADP+Pa
(CH2 )2
+
CH NH3
-
COO
Ornitin\
NH2 NH COO -
C O Arginino- C NH CH Arginino-
CH2 NH 3 succinat-sintetaza 4 succinaza
CH2 NH CH2
(CH2 )2 Mg ++ -
(CH2 )2 COO
+
CH NH3 ATP CH NH2 COO -
- - AMP+PPa -
COO COO COO CH
+
Citrulin\ CH NH3 CH
Argininosuccinat
CH2 -OOC
COO - Fumarat
Aspartat
NH2
C NH
CH2 NH NH2
5 Arginaz\
(CH2 )2 C NH2
CH
+
NH3 H2 O O
Ornitin\
COO- Uree
Arginin\
129
Dintre cele 5 enzime care participă la acest proces, reacţia arginazei este specifică
acestei căi metabolice şi deci specifică animalelor ureotelice. Ea se găseşte numai în ficat,
organ unde are loc sinteza ureei.
OCT este, de asemenea, o enzimă strict hepatică şi apariţia ei în plasmă va constitui
un indicator de lezare a parenchimului hepatic.
Cantităţi mici de uree se pot forma şi în creier şi rinichi, dar fără semnificaţie pentru
metabolismul amoniacului.
Anomalii genetice în ciclul ureei
Au fost descrise defecte pentru toate cele 5 enzime implicate în sinteza ureei:
1. Defectul de carbamil-fosfat-sintetază, hiperamonemia tip I;
2. Defectul de OCT , hiperamonemia tip II;
3. Defectul de argininosuccinat-sintetază , citrulinemie;
4. Defectul de argininosuccinază, argininosuccinaturie;
5. Defectul de arginază, hiperargininemie.
Oricare dintre aceste defecte se manifestă prin simptome specifice intoxicaţiei cu
amoniac a cărui concentraţie serică poate creşte de la 10-20 µ g% la 500 µ g%.
Subiecţii cu astfel de defecte genetice au o intoleranţă şi o repulsie faţă de
alimentele bogate în proteine.
Intoxicaţia cu amoniac se manifestă prin tremurături ale membrelor, dificultăţi în
vorbire, tulburări de vedere, iar în cazuri severe, coma şi moartea. Simptomele se instalează
atunci când nivelurile hepatice şi cerebrale de amoniac sunt crescute. Intoxicaţia cu amoniac
este considerată factor important în etiologia comei hepatice, motiv pentru care tratamentul,
în asemenea situaţii, este orientat spre scăderea amoniacului sanguin.
Glucogenici
Asp Oxalacetat Cetogenici
Asn
Citrat Gluco-, cetogenici
Phe Fumarat
Tyr Glu
Asp Gln
Succinil-CoA Alfa-Cetoglutarat His
Pro
Arg
Ile Met
Val
131
7.2.2.3.1.1. Creatinogeneza
Creatina se găseşte în special în muşchi şi creier, atât liberă cât şi fosforilată
(fosfocreatină). Sinteza ei se realizează cu participarea a trei aminoacizi, glicocolul,
arginina şi metionina prin următoarele etape:
transamidinarea – transferul grupării amidinice din arginină pe glicocol
cu formarea glicociaminei (acid guanidin-acetic). Reacţia are loc în rinichi dar nu în
ficat şi muşchi.
NH2
HN C
+ Arginin-glicin-
NH NH3 NH2
+ _ transamidinaza
CH2 CH2 COO HN C _
(rinichi) NH CH2 COO
(CH2 )2 Ornitin\
+
CH NH3 Glicocol Glicociamin\
_
COO (Guanidinacetat)
Arginin\
132
Guanidin acetat-
metil-transferaza NH P NH C O
neenzimatic HN C
HN C _
(ficat) N CH2 COO (mu[chi) N H2C
CH3 CH3
S-Adenozil- Pa + H2O
S-Adenozil-
metionin\ creatin- P creatinin\
homocistein\
O O
_ _
OOC CH CH2 CH2 C HN CH C NH CH2 COO
+
NH3 CH2
SH
γ-Glutamil-cisteinil-Glicin\
Glutation (GSH)
• Reacţia de conjugare
Mulţi metaboliţi şi medicamente hidrofobe sunt conjugate, în ficat, cu
glicocolul, fiind transformate în compuşi hidrosolubili care se pot elimina din
organism.
134
S-Adenozilmetionin\
("metionin\ activat\";SAM)
_
COO
+
CH NH3
Transmetilaz\ Succinil-CoA
CH2
CH2
Acceptor Acceptor-CH3
SH
Homocistein\
135
II
Tetrahidro- Dihidro-
biopterin\ biopterin\
I
O2 H2O
- -
CH2 CH COO HO CH2 CH COO
+ +
NH3 NH3
Fenilalanina Tirozina
Fenilcetonuria
(PKU)
OH OH O2 CO2 OH
Alfa-KG Glu 7 vit.C, 7
1 6 8 2 Cu2+
Tirozin- 9 3 2 -
5 9 Hidroxilaz\ CH2 COO
transaminaz\ 4 (dioxigenaz\) 4
CH2 3CH2 OH
CH NH+
2CH O Homogentizinc
3
COO
- - (dihidroxifenilacetat)
1COO
Ti rozi nemi a Ti rozi nemi a
Tirozina ti p II p-hidroxi- neonatal \
fenil-piruvat
O O
Homogentizat C 8
C 8 Fumaril-acetoacetat
oxidaz\ 6 7 CH2 Izomeraz\ 6 7 CH2
3 9 3 2 - 9 3 2 - 4 hidrolaz\
O C CH2 COO 5 C CH2 COO
Fe2+ 5 - - 4
COO OOC O
O 4
Maleil- Fumaril-
acetoacetat acetoacetat
Al captonuri a 8 9 3 2 Beta-cetotiolaz\
Ti rozi nemi a ti p I
-OOC4 C5 H + CH3 C CH2 COOH (ti rozi 3
CO
CHnosi s) SCoA
6 7 - +
H C COO O
CoASH CH3COO-
Fumarat Acetilacetat
Glucoz\
137
Dopamina Dopamina
Tiroxina
Norepinefrina
Melanina
Epinefrina
7.2.2.3.5.2.Biosinteza catecolaminelor
Celulele neuronale convertesc tirozina la norepinefrină şi epinefrină prin
următoarea succesiune de reacţii:
OH
OH Tirozin- DOPA- OH
OH
1 hidroxilaza 2 decarboxilaza OH
(PLP)
Tetrahidro- CH2 CO 2
CH2 + CH2
biopterin\ CH NH3
+
CH NH3 _ CH2
_ Dihidro- COO
COO NH2
biopterin\
Tirozina DOPA Dopamina
Dopamin- OH Fenol-etanolamina- OH
OH 4 N-metil-transferaz\ OH
3 beta-oxidaza
(Cu2+ , O 2 )
S-Adenozil-
O2 CH OH CH OH
metionina
CH2 CH2 NH CH3
NH2 S-Adenozil-
homocisteina
Norepinefrina Epinefrina
138
_ _
HO CH2 CH COO HO O CH2 CH COO
+ +
NH3 NH3
I
MIT T3
Tirozina
I DIT I I
_ _
HO CH2 CH COO HO O CH2 CH COO
+ +
NH3 NH3
I I I
DIT T4
139
O
_ C _
CH2 CH COO Triptofan oxigenaza CH2 CH COO
+ Fe
NH3 +
N O2 NHCHO NH3
H
Triptofan N-Formil-kinurenina
O
Kinurenin- C Kinurenin-
_
formilaza CH2 CH COO hidroxilaza
+ NADPH
_ NH2 NH3
H2 O HCOO O2
Kinurenina
O
_
C _ COO
Kinureninaza
CH2 CH COO
P5 P
+ NH2
NH2 NH3
Alanin\
H2 O OH
OH
3-Hidroxi-kinurenin\ 3-Hidroxi-antranilat
Vit.PP
_ (NAD^)
CH COO
3-Hidroxi-antranilat- OHC HC C
oxidaza
3% 97% Acetoacetil-CoA
_
OOC NH3
O2 CO2
2-Acroleil-3-amino-
fumarat
140
O
OH
C
CH2
_
CH _ COO
NH2 + N
+ COO NH4
OH NH3 OH
+
Triptofanul este precursor pentru NAD , serotonină şi melatonină.
7.2.2.3.6.2.Biosinteza serotoninei
Serotonina este sintetizată în neuroni, în glanda epifiză şi în celulele
cromafine din tractul gastrointestinal.
Triptofan-
hidroxilaza HO
CH2 CH COOH CH2 CH COOH
O
N NH2 N NH2
H
H NADPH+H+
Triptofan NADP+ 5-Hidroxi-triptofan
HO
CH2 CH2 NH2
CO2 N
H
Serotonin\
141
Monoamin-
HO
oxidaz\ (MAO) CH2 COOH
Serotonina
O2 N
NH3 H
Acid 5-OH-indol-acetic
CH3
H3CO
CH2 COOH
N
H
Acid 5-Metoxi-indolacetic
7.2.2.3.6.3.Biosinteza melatoninei
Melatonina este un hormon produs de glanda epifiză care are efecte asupra
sistemului hipotalamus-hipofiză.
Se formează prin acetilarea la azot a serotoninei, urmată de metilarea la
gruparea –OH din poziţia 5.
HO HO CH2
CH2 CH2 NH2
Trp
N Acetil CoA N NH
H H
CO2 CoA C O
serotonin\ CH3
5-HO,N-acetiltriptamin\
SAM
SAH
H3CO CH2
N NH
H
C O
CH3
Melatonin\
142
CO2
Glicin\
C N
Aspartat N1 6 5 C 7
8C N5-N10-Metenil-FH4
2 4 9
C 3 C
N N
N10-Formil-FH4 H N
Glutamin\
143
PRPP- Amido-
P O H2C H PO H2C PO H2C O NH2
O 1 sintetaza O H 2 transferaza 3
H H H H H H
OH Mg2+ H H
H H O P P Gln
ATP OH OH
OH OH AMP OH OH PPa Glu
R5P 5'-Fosfo-
PRPP
Ribozil-Amino
O
N AMP ADP ATP
11 HN
..........................
N N GMP GTP
GDP
R5P
Acid inozinic
APRT
Adenina AMP
PRPP
PPa
144
PRPP PPa
Hipoxantina IMP
HGPRT
Guanina GMP
PRPP PPa
Adenozin-kinaza
Adenozina AMP
ATP ADP
HO OH HO OH
O2 xantin-
Adenozina Inozina
oxidaza
(Mo,Fe)
O Purinnucleotid- O O
HN N fosforilaza N Guanaza N
HN HN
N N H2N N N N N
H2N O
Pa R1P H NH3 H
HOH2C Guanina Xantina
O
HO OH
Guanozina
Acidul uric este foarte puţin solubil la pH acid. Sarea sa de Na este mai
solubilă (7 mg% dl ser la 37 0C). Concentraţia plasmatică de acid uric este de
aproximativ 6 mg% dL.
La nivelul tubilor renali, acidul uric este iniţial reabsorbit din filtratul
glomerular, fiind apoi eliminat prin secreţie tubulară.
Afecţiunea caracteristică dereglării metabolismului purinnucleotidelor
este guta, o maladie destul de răspândită, caracterizată prin hiperuricemie
≥ 7 mg % dL ser.
Creşterea concentraţiei de acid uric duce la depunerea de cristale de acid
uric în articulaţii (artrita gutoasă), în rinichi (nefrolitiaza uratică) şi în alte
ţesuturi sub formă de tofi.
Hiperuricemia poate fi cauzată de un consum exagerat de carne sau de o
tulburare genetică în sinteza ribonucleotidelor.
Guta metabolică primară. Cauza poate fi activitatea crescută a
PRPP-sintetazei, fie insuficienţa mecanismelor de reglare a sintezei (datorită
rezistenţei PRPP-amino transferazei la inhibiţia feed-back), fie perturbării
reutilizării purinelor.
În unele cazuri, producţia de uraţi este normală dar există un defect
înnăscut în mecanismele de secreţie tubulară a acidului uric – guta primară
renală.
Guta metabolică secundară este asociată unor boli ca urmare a unui
metabolism intens al acizilor nucleici cum ar fi leucemii, iradierea cu raze X,
defect de glucoz-6-fosfatază (glicogenoza de tip I sau boala von Gierke).
Cele mai bune rezultate în tratarea gutei se obţin prin administrarea
allopurinolului, inhibitor competitiv pentru xantin-oxidază (XO).
HN
N
N N
H
Allopurinol
147
9. METABOLISMUL CROMOPROTEINELOR
Uroporfibilinogen A P A P A P A P
3 sintaz\
4PBG H2N CH2 CH2 CH2 CH2
N N N N
H H H H
3NH3
Tetrapirol liniar
149
M V M V
Coproporfirinogen- MA N
P M Protoporfirinogen- M
M
N
P
M
Uroporfirinogen
6 oxidaza 7 oxidaza
sintaz\ NH HN NH HN
H C C H2
^ A 2 N N A MP NN
P H V Uroporfirinogen-
6H MV
2 CO2 4 H2
4 cosintaz\ H
N H HN 5 decarboxilaza
NH HN
H H
P NP M P N M
NH3 H2C C H2 P 4 CO 2 P P
Protoporfirinogen IX Protoporfirina IX
P A P M
M
Uroporfirinogen III V
Coproporfirinogen III
M N M
A - acid acetic
8 Ferochelataz\ N Fe2+ N P - acid propionic
P N V M - metil
Fe2^ V - vi
P M
Hem
150
Succinil-CoA ^Glicocol
1 ALA-sintaza
ALA
Prin decarboxilarea resturilor de acid acetic din uroporfirinogen III se
ajunge
2 ALA-dehidrataza
la coproporfirinogen III (reacţia 5), apoi prin decarboxilarea şi
dehidrogenarea a două resturi de acid propionic (reacţia 6) protoporfirinogenul
Porfobilinogen (PBG)
IX, sub acţiunea porfirinogen-oxidazei (reacţia 7) se formează protoporfirina IX
3 Uroporfirinogen + - I Porfiria acut\ intermitent\, PAI (hepatic\) urin\: PBG^
care fixează Fe 2 I sub acţiunea hem-sintetazei (ferochelatazei) (reacţia 8) se
uroporfirinogen^
sintaza dureri abdominale, simptome neuropsihice
ajunge la hem. Ultimele două reacţii, formarea protoporfirinei IX şi a hemului,
+
ionul de Fe2 necesar activităţii ferochelatazei este
Tetrapirol liniar
au loc în mitocondrie,
transportat în plasmă de transferină, o proteină care leagă doi ioni ferici.
4 Uroporfirinogen III- II Porfiria eritropoietic\ congenital\ (eritropoietic\) urin\: PBG-
Reglarea sintezei
cosintaza hemoglobinei
f\r\ fotosensibilitate uroporfirinogen^
Activitatea δ -ALA-sintetazei este reglată în principal prin inhibiţia
Uroporfirinogen III
feed-back exercitată de hem care represează sinteza enzimei. urin\: uroporfirin\^
5 Uroporfirinogen- III Porfiria cutanat\ tardiv\ (hepatic\)
decarboxilaza Fotosensibilitate PBG-
9.1.1.Tulburările metabolismului hemului. Porfirii
Coproporfirinog
Porfiriile constituieenunIII grup heterogen de afecţiuni, caracterizate prin
urin\: uroporfirinogen^
excreţia de porfirine IVsau precursori
Coproporfiria porfirinici.
ereditar\ (hepatic\) Unele dintre porfirii sunt
PBG^
6 Coproporfirinogen-
moştenite,oxidaza
altele dobândite.
Fotosensibilitate, dureri abdominale, fecale: coproporfirinogen^
deregl\ri în
Porfiriile se clasifică neuropsihice
porfirii eritropoietice, hepatice, eritropoietice şi
hepatice, în funcţie de organul
Protoporfirinogen IIIcel mai afectat.
Au fost descriseVşase tipuri
Porfiria mixt\de urin\:
porfirii datorate defectelor
(hepatic\) PBG^
enzimelor de la
7 Protoporfirinogen- Fotosensibilitate, dureri abdom inale, uroporfirinogen^
etapa 3-8. oxidaza
deregl\ri neuropsihice fecale: protoporfirinogen^
Protein\
Hemoprotein\
151
A = Adenină
α-AA = α Amino acid
ACAT = Acil-CoA: Colesterol-acil-transferaza
ACP = Proteina transportoare de acil (Acyl carrier protein)
ACTH = Corticotropină
ADN = Acizi deoxiribonulcleic
ADH = Alcool dehidrogenază
ADP = Acid adenozin difosforic
AGL = Acizi graşi liberi
Ala = Alanină
ALT (GPT) = Alanin transaminază
AMP = Acid adenozin monofosforic
157
C = Citozină
CBP = Proteina care leagă calciul (Calcium binding protein )
CDP = Citidin difosfat
Cit. = Citocrom
CoA (CoASH) = Coenzima A
CoQ = Coenzima Q (ubichinonă)
CPK (CK) = Creatin fosfo kinază
CTP = Citidin trifosfat
Cys = Cisteină
G = Guanină
GA3P = Gliceraldehid-3 fosfat
GA3-PDH = Gliceraldehid-3 fosfat dihidrogenază
G6P = Glocoza-6-fosfat
G6P –aza = Glocoz-6-fosfatază
GDP = Guanozin difosfat
158
Hb = Hemoglobină
HDL = Lipoproteine cu densitate mare
HGPRT = Hipoxantin-fosforibozil-transferază
HK = Hexokinază
HMG-CoA = Hidroxi-metil-glutaril-CoA
Hyl = Hidroxilizină
Hyp = Hidroxiprolină
Hys = Histidină
MAO = Monoamin-oxidază
MDH = Malat dehidrogenază
Met = Metionină
MIT = Monoiod tirozină
N5-CH3-FH4 = N5-CH3-tetrahidrofolat
159
N5-formil-FH4 = N5-formil-FH4-tetrahidrofolat
Pa = Fosfat anorganic
PDH = Piruvat dehidrogenază
PEP = Fosfoenol piruvat
PEP-carboxikinaza = Fosfoenol piruvat-carboxikinaza
3-PG = Acid 3-fosfogliceric
QPRT = Chinoleat-fosforibozil-transferază
SAM = Sulf-adenozil-metionină
SAH = Sulf-adenozil-homocisteină
Ser = Serină
SHMP = Şuntul hexoz-monofosfatilor
SNC = Sistem nervos central
Succ.DH = Succinil dehidrogenază
T = Timină
Thr = Treonină
Trp = Triptofan
TPP = Tiamin pirofosfat
Tyr = Tirozină
U = Uracil
160
Val = Valină
VLDL = lipoproteine cu densitate foarte scazută
XO = Xantin oxidază