JOSEPH McCARTHY (14 nov.

1908 2 mai 1957)

McCarthysmul

Stefan Borbély

Cititorul este rugat sa citeasca acest eseu in prelungirea celui despre Razboiul imaginar, publicat in
numarul anterior al Caietelelor Echinox (pp. 138-154). Pornind de la o definitie lansata de catre Mary
Kaldor, in The Imaginary War. Understanding the East-West Conflict (Basil Blackwell, Oxford,
1990), defineam razboiul imaginar ca pe o tehnologie disciplinara cu o sintagma preluata de la Michel
Foucault , care exprima si legitimeaza relatiile de putere din lumea moderna. Finalitatea razboiului
imaginar concluzionam cu acest prilej, tot pe urmele lui Mary Kaldor este aceea de a mentine
coeziunea sociala interna a societatilor implicate in conflict cele doua, opozitive, fiind, desigur, cea
comunista si cea capitalista, occidentala -, scopul fiind domestic, nu indreptat in afara.
Astfel, teza prin prisma careia mi-am redactat eseul anterior pornea de la ideea de asemenea legitimata
de catre foarte supla exegeza moderna a Razboiului Rece ca blocurile ideologice aflate in conflict s-au
folosit de conjunctura generala si de climatul de beligeranta iminenta intretinut de catre Razboiul Rece
pentru a-si rezolva unele probleme sociopolitice si economice interne, pe care ar fi fost mai dificil sa
le impuna in afara climatului de amenintare intretinut scrupulos de catre dihotomia beligeranta a
timpului. Pentru partea americana cea care ne va interesa si in eseul care urmeaza, dedicat
McCarthysmului -, citam in eseul anterior o opinie a lui Richard Alan Schwartz, autorul unui foarte
bine documentat The Cold War Reference Guide (McFarland & Co. Inc. Publishers, Jefferson, N.C,
and London, 1997), potrivit careia spaima rosie a perioadei de dupa incheierea celui de-al doilea
razboi mondial modelata dupa The Red Scare a anilor 1919-1920 a introdus in societatea americana
sugestia de frica sociala, pe vremea Spaimei Rosii libertatea de exprimare, activismul politic si presa
(fiind) atacate si restrictionate mai mult decat oricand in timpurile de pace ale istoriei americane.
Precizam, de asemenea, un detaliu institutional tulburator, si anume ca in 1950 deci inainte de isteria
vanatorii de vrajitoare, lansata de catre senatorul Joseph McCarthy , Actul de Securitate Interna
McCarran (The McCarran Internal Security Act) punea bazele unor tabere de concentrare pentru
comunisti in Pennsylvania, Oklahoma, Arizona si California, care, desi construite, nu au fost niciodata
folosite.
Pentru a intelege ce anume a declansat aceste gesturi extremiste, recurgem la doua seturi de
argumente, cu care intram, de fapt, in economia demonstrativa a eseului nostru de acum. Primul set l-
am creionat si in Razboiul imaginar, el vizand teama unor personalitati de pe palierul de decizie al
Casei Albe si al institutiilor colaterale, care o deservesc, privind intrarea societatii americane, in
perioada imediat urmatoare euforiei castigarii celui de-al doilea razboi mondial, in zodia unei
iresponsabilitati politice si patriotice exprimate prin hedonism si consumism. Citam, in textul anterior,
cartea War or Peace, din 1950, a viitorului Secretar de Stat John Foster Dulles (fratele lui Allen
Dulles, seful CIA ), in care el vorbeste despre o America slabita, debilitatea fiind cauzata de o viata
concentrata in exces pe cantecul de sirena parsiva al valorilor materiale, consumiste. John Foster
Dulles nu e singurul care sa se teama de un asemenea glisaj spre consumism si hedonism, care putea
slabi vigilenta politica si patriotica a societatii americane: teama apare in doctrina Kennan (George F.
Kennan, eminenta cenusie a regimului Truman, e autorul Telegramei lungi si al celebrului articol The
Sources of Soviet Conduct, semnat Mister X, publicat in numarul pe iulie 1947 al revistei Foreign
Affairs) si intr-un raport confidential din 7 septembrie 1945, care a circulat numai pe coridoarele Casei
Albe, prin care secretarul de stat Henry L. Stimson denunta spiritul public de hedonism si
iresponsabilitate al americanilor de rand, care se cere a fi contracarat, daca America doreste sa fie
pregatita sa faca fata noilor imperative politice si ideologice ale momentului. Statele Unite sunt
percepute scrie analistul in nota sa ca o tara frivola, egoista, iubitoare de placere, care nu ia in serios
sarcina trairii intr-o ordine internationala dura.
Al doilea set de argumente ia in considerare o sinusoidala specifica din evolutia postbelica a societatii
americane, pornind tot de la constanta de atitudine pe care o reprezinta hedonismul si consumismul.
Ecuatia demonstreaza ca ori de cate ori consumismul si hedonismul american au atins un punct
amplitudinar, a intervenit din umbra un eveniment corectiv, menit sa reintroduca lucrurile in albia
fireasca a patriotismului si responsabilitatii. Istoria a fost folosita, instrumentalizata - dupa logica
acestei ecuatii destul de ciudate -, pentru a sanctiona propensiunea fireasca a americanilor pentru
consumism si hedonism. Secventele diacronice mai importante ale acestei evolutii sincopate sunt
urmatoarele: 1. 1945-55 (aproximativ), in care propensiunea materialista excesiva a fost intrerupta de
isteria vanatorii de vrajitoare lansata de catre HUAC (House Un-American Activities Committee) si
de catre Senatorul McCarthys 2. euforia dezlantuita a anului 1968 (anul de apogeu al contraculturii, al
miscarii hippy, al amorului liber si al halucinogenelor), sanctionata brutal de asasinarea, in acelasi an,
al reverendului Martin Luther King si a candidatului la presedintie Robert Kennedy, care, dupa toate
probabilitatile, ar fi castigat alegerile pentru mandatul prezidential viitors 3. anii '70, marcati de
Razboiul din Vietnam si de criza ostatecilor din Irans 4. secventa lunga de prosperitate crescanda a
anilor '80-'90, cu cel mai bun presedinte de care a dispus America dupa 1945 (Ronald Reagan) si cu
disparitia blocului sovietic din 1991, euforia invingatorului in marea competitie istorica mondiala fiind
intrerupta brutal de atacurile asupra celor doua turnuri ale World Trade Center si asupra Pentagonului,
din 11 septembrie 2001. Sinusoidala aceasta mai confirma si faptul ca decisive pentru reesalonarea
mentalitatii publice americane sunt doar evenimentele cu implicatii interne directe, nu si cele care,
desi fac istorie , iradiaza cu preponderenta in exterior. De pilda, primului presedinte Bush (tatal celui
actual), cu merite istorice, alaturi de Mihai Gorbaciov, in deconstruirea Razboiului Rece si a fostului
bloc politic si ideologic sovietic, i s-a refuzat pe nedrept cel de-al doilea mandat prezidential in 1992,
in ciuda unei prestante internationale remarcabile.
Aceeasi sinusoidala mai explica un anumit detaliu, si anume ca intreaga miscare contraculturala,
naturista, anistoricizanta si antipolitica a anilor '60, cu un punct de culminatie in 1968, reprezinta un
reflex direct al anxietatii publice si al presiunii de politizare excesiva a vietii de zi cu zi, duse pana la
exacerbare de care Senatorul Joseph McCarthy, de catre isteria vigilenta pe care acesta a intretinut-o,
alaturi de HUAC si de alte institutii nationale si statale, carora li se adauga coercitia impusa de
asentimentul public. Unei constrangeri de tip sistemic, cu o tenta puternic centralizata, adolescentii
americani ai anilor '60 i-au raspuns printr-un radicalism asistemic teza care ne duce, de altfel, in
miezul consideratiilor care urmeaza.

McCarthy

JOSEPH McCARTHY (14 nov. 1908 2 mai 1957) a fost crescut in Wisconsin, la ferma de pasari a
tatalui sau. Viitorul senator isi intrerupe studiile la 14 ani, reluandu-le la 20, cand termina liceul,
optand apoi pentru sectia de drept a Universitatii Marquette, de unde intra in magistratura in statul de
origine (cf. Thomas S. Arms: Encyclopedia of the Cold War. Facts On File, 1994, pp. 388-390
randurile de mai jos sintetizeaza, cu exceptia insertiilor, informatiile furnizate in aceasta enciclopedie).
in 1942, Joseph McCarthy se ofera ca voluntar in marina, fiind trimis in Pacificul de Sud, ca ofiter de
contraspionaj, de unde candideaza, fara succes, pentru Senat in 1944, ca republican, fiind ales cu doi
ani mai tarziu.
Cariera sa publica debordanta incepe in februarie 1950, la Wheeling (Virginia de Vest), cand
dezvaluie ca este in posesia unei liste de 205 de personalitati subversive, comuniste, angajate in
institutii aflate pe palierul de varf al organismelor decizionale americane (Departamentul de Stat, Casa
Alba, Congresul etc.). Comisia pentru Relatii Externe al Senatului, senatul fiind dominat, la vremea
respectiva, de catre democrati, infiinteaza o subcomisie pentru investigarea acuzelor si care decide, in
iulie 1950, ca ele sunt nefondate.
Intervine insa frecusul politic inerent, de partid, din Senat, minoritatea republicana acuzand
majoritatea democrata de escamotarea adevarului. incurajat de micul succes al primei vanatori de
vrajitoare si de asentimentul publicului (articulat pe fondul psihozei anticomuniste specifice doctrinei
Kennan, discutata in eseul precedent), McCarthy urca stacheta, acuzandu-l de traadare, in iunie 1951,
pe George C. Marshall, pe atunci ministru al apararii. Ca raspuns, Senatorul William Benton propune
demararea unei anchete privind cruciadele Senatorului McCarthy, indrazneala pentru care se alege cu
o incriminanta eticheta de comunist, replica lui McCarthy fiind atat de dura, incat teama de
stigmatizarea purpurie patrunde insidios in toate institutiile de varf ale administratiei americane. Nici
Casa Alba nu este exceptata, turnirurile declarative ale acesteia cu McCarthy fiind mai degraba
prudente, decat ferme, net opozitive.
Rostogolirea bulgarelui de zapada incepuse si va fi dificil de oprit, fiindca, dupa 1952, cand McCarthy
isi reconfirma electoral locul in Senat, el isi asuma functia de presedinte al Subcomisiei de investigatii
permanente a Senatului (Permanent Investigations Subcommittee), declansand un atac devastator
asupra lui Charles E. Bohlen, propus de catre presedintele Dwight Eisenhower pentru functia de
ambasador in Uniunea Sovietica. Presedintele isi impune in cele din urma candidatul, dar evita
confruntarea directa cu McCarthy, circumspectie care va da nastere, ulterior, unei exegeze politice cu
pareri impartite: unii analisti considera si azi ca Presedintele a procedat corect, nedorind sa-si inceapa
mandatul cu o confruntare deschisa intr-o problema politica spinoasa pretinsele racolari comuniste,
prin infiltrare - , iar altii, ca prin atitudinea sa ezitanta, el l-ar fi cautionat indirect pe McCarthy, dand
apa la moara acestuia.
Trebuie luat in calcul, pentru a adanci ambiguitatea, si climatul international in detensionarea caruia
Presedintele Eisenhower era direct implicat, prin retragerea vremelnica a flotilei a 7-a americane, care
separa China lui Mao de Taiwanul Kuomintangului (conducerea nationalista a Chinei, asigurata de
catre Cian-Kai-sek), gest considerat de catre multi ca reprezentand o concesie facuta Chinei
comuniste, fiindca survenea intr-un moment in care China era deja suficient de puternica pentru a
respinge o contraofensiva a opozantului Cian-Kai-sek (31 oct. 1887-5 apr. 1975), refugiat in insula
Taiwan dupa victoria definitiva a lui Mao din 1949. Eisenhower se afla, aici, ca si in confruntarile
interne cu McCarthy, intre ciocan si nicovala, fiindca avea de gestionat, pe de o parte, razboiul din
Coreea (caruia ii va pune capat), si, pe de alta, fiindca pe umerii sai apasa strivitor mostenirea
Presedintelui Roosevelt, care il cautionase pe Cian-Kai-sek in detrimentul Chinei comuniste,
recunoscandu-l ca lider unic, intr-atat de mult, incat va impune China nationalista ca membru cu
drepturi depline al Consiliului de Securitate al ONU, spre exasperarea si protestul politic energic al
celeilalte parti.
Eisenhower va ramane de partea Taiwanului chiar si dupa ce chinezii comunisti vor ataca, in august
1954, insulele Quemoy si Matsu, controlate de catre rebelii nationalisti (atacul va fi repetat in 1958),
insa gestul sau strategic de atunci va da nastere la multe comentarii si la nemultumiri deschise din
partea regimului Cian-Kai-sek -, fiindca, drept raspuns la prima ofensiva impotriva celor doua insule,
el va pune Taiwanului sub protectorat militar si defensiv american, prevazand explicit, in tratatul
semnat cu acest prilej, ca Taiwanului nu va ataca China continentala decat cu acordul prealabil al
Statelor Unite, clauza considerata ca fiind de fapt favorabila, prin ricoseu, Chinei comuniste, pusa la
adapost de un atac de hartuiala din partea unui lider care nu va inceta sa se considere conducator al
Chinei autentice fiind cautionat in acest sens de multe guverne occidentale - pana la moartea sa,
survenita in 1975.
La inceputul anului 1953, Senatorul McCarthy acuza postul de radio Vocea Americii de sabotarea
difuzarii mesajului politic liberal american, subminarea fiind pusa pe seama numerosilor comunisti
voalati care actioneaza in interiorul postului (cf. Walter L. Hixson: Parting the Curtain. Propaganda,
Culture, and the Cold War, 1945-1961, MacMillan, 1997, p. 52 sq). Audierile incep la New York, in
data de 16 februarie 1953, accentul fiind pus pe sabotarea tehnica a postului, prin alegerea unor relee
de transmisie care s-au dovedit a fi gresit amplasate, diminuand semnalul postului. intr-adevar, cu
cateva luni in urma, inginerul Lewis J. McKesson fusese licentiat pentru un prejudiciu tehnic de 18
milioane de dolari, cauzat de siturile de retransmisie eronat calculate si de relee la fel de
disfunctionales citat la audieri, el declara ca eroarea a fost doar tehnica, in vreme ce Senatorul
McCarthy si secundantii sai, Roy Cohn si G. David Shine, vor insista agresiv pe sugestia ca
amplasarea gresita a locurilor si releelor de transmisie s-a datorat unui sabotaj intern purpuriu.
in saptamana a doua a audierilor scrie Walter L. Hixson (op.cit., p. 54) , accentul audierilor se muta pe
acuza ca postul de radio Vocea Americii citeaza autori comunisti si personalitati din tabara socialista
inamica pentru a-si redacta materialele polemice, facand in acest fel reclama indirecta sloganurilor si
doctrinei de la Kremlin. Formal, oricine isi poate da seama ca nu se putea altfel, fiindca postul de
radio avea ca si Europa Libera, de altfel o legitimitate preponderent polemica, citarea textelor
incriminante dovedindu-se a fi indispensabila pentru un contraatac ideologic si politic plauzibil. Cu
toate acestea, Secretarul de Stat John Foster Dulles anticomunist virulent, pana in maduva oaselor,
cum va ramane pana la moarte (24 mai 1959, de cancer) isi va insusi incriminarea subcomisiei,
dispunand ca numele purpurii si referintele citate sa dispara din sumarul programelor difuzate de catre
VOA sau din corpul textelor trimise in lume pe calea undelor. Aceasta concesie dovedea faptul ca
varful puterii executive americane devenise foarte precaut in a-l contracara pe McCarthy, succesul
relativ facandu-l pe acesta sa devina si mai violent. Pe de alta parte, analistii sunt azi aproape unanim
de parere ca interdictia a slabit impactul stiintific de moment al postului, neputinta de a-l cita pe
preopinent dand nastere unei retorici paralele, doar indirect confruntative.
McCarthy isi va continua cruciada in aprilie 1953, cand Subcomisia de investigatii a Senatului pe care
o conducea lanseaza un atac impotriva ... bibliotecilor din ambasadele americane din Europa, pe
motivul ca ele ar pastra pe rafturi literatura de inspiratie comunista, subversiva. Doi membri mai tineri
ai Subcomisiei, consilierul-sef Roy Cohn (temut pentru iesirile sale intempestive) si consultantul G.
David Shine (ambii de trista faima) calatoresc peste tot in Europa, viziteaza bibliotecile tuturor
ambasadelor americane, controlul agresiv panicand Departamentul de Stat, care da dispozitii ca toate
volumele subversive (inclusiv cele scrise de catre autori celebri) sa fie sortate si literalmente arse.
Isteria bibliotecilor subversive incinerate se extinde, in interior, asupra campusurilor studentesti, unde
numeroase capete infierbantate recurg la lustratii ignic similare, sustinute frenetic de catre presa si
incurajate tacit de catre autoritati, cu o singura exceptie Presedintele insusi , care le cere studentilor sa
nu participe la campania de punere pe foc a cartilor. Sugestia prinde, dar nu peste tot.

HUAC
E de mentionat, in acest punct, un detaliu asupra caruia m-am oprit in trecere si in eseul precedent, si
anume ca isteria audierilor senatoriale ale subcomisiei de investigatii conduse de catre Senatorul
Joseph McCarthy care-si extinsese intre timp tentaculele si asupra ofiterilor superiori din armata,
creand si aici panica se desfasura in paralel cu activitatea similara a celebrului HUAC (House Un-
American Activity Committee ; Comitetul Parlamentar pentru Investigarea Activitatilor Non-
Americane), infiintat in 1945 cu scopul de a depista prezenta subversiunii comuniste pe teritoriul
Statelor Unite. A functionat neverosimil aproape pana in anul 1975, influentand din umbra nu numai
viata publica, dar si activitatea organelor de imigrare, foarte atente la sugestiile Comitetului.
HUAC, condus de catre onorabilul Karl Mundt la inceput, membru al Camerei Reprezentantilor, si-a
flexat primii muschi sugerand ca in unele institutii ale Executivului de la Washington D.C. lucreaza
simpatizanti comunisti infiltrati, insa acuza a fost usor respinsa de catre cei in cauza si de catre
Presedintele Truman. Bomba HUAC-ului avea sa fie lansata insa in anul 1947, foarte subtil, intr-un
mediu la care nimeni nu se astepta, dar la care opinia publica americana era extraordinar de sensibila:
industria cinematografica de la Hollywood. Efectul este devastator: nume mari ale filmului american
sau mondial (cineasti, scenaristi, actori) sunt convocate la audieri, multi dintre cei incriminati
pierzandu-si posturile sau fiind tratati ulterior circumspect de catre angajatori.
In 1947, HUAC opereaza prin confruntare, convocand la audieri 25 de martori de partea acuzarii, si 10
(de fapt 11, ultimul fiind Bertolt Brecht, care depune marturie pe motivul ca e non-american, spre
deosebire de ceilalti) pe banca acuzatilor. The Hollywood Ten - cum sunt cei din urma cunoscuti in
exegeza - se compunea din: scenaristii Alvah Bessie, Lester Cole, Ring Lardner Jr., John Howard
Lawson, Albert Maltz, Sam Ornitz, Dalton Trumbo, din regizorii Herbert Biberman si Edward
Dmytryk si din producatorul Adrian Scott. (Cf. Richard A. Schwatz: Cold War Culture. Media and the
Arts, 1945-1990, Facts on File, Inc., New York, 1998, pp. 140-142.) De partea cealalta a baricadei,
unde se aflau martorii prietenosi, chemati sa identifice urme ale simpatiilor comuniste la Hollywood,
se aflau nume de rezonanta: Jack Warner (unul dintre proprietarii studioului Warner Bros), Louis B.
Mayer (de la MGM), actorii Ronald Reagan (viitorul presedinte), Gary Cooper, George Murphy,
Robert Taylor, Robert Montgomery, scenarista Ayn Rand sau regizorul Walt Disney (ibid., p. 141).

Warner Bros Ronald Reagan Gary Cooper Robert Taylor Robert Montgomery Walt Disney Bertolt Brecht

Audierile s-au desfasurat, procedural, disproportional, Cei 10 (al 11-lea fiind, cum spuneam, Bertolt
Brecht, care a raspuns la intrebari, fiind oaspete in SUA) au refuzat sa se supuna interogatoriului
privind crezul ideologic si politic, documentele inregistrand doar parerile incriminatorilor, consecinta
audierilor fiind incarcerarea mai multor acuzati si alcatuirea unei redutabile liste negre, cu nume
indezirabile de a mai face parte din diferite echipe de lucru si de turnare. O alta lista neagra cuprindea
titlurile de filme in care figurau dialoguri, scene sau franturi de fraza considerate a fi comuniste.
Hollywood-ul a ramas in vizorul suspiciunii pana in 1951-52, cand audierile au reinceput, sub
presedintia onorabilului John Wood, care preluase intre timp conducerea HUAC-ului. De data aceasta,
ele s-au distins prin numarul urias al celor citati si incriminati direct sau indirect -: sute de persoane,
majoritatea cu nume de notorietate, foarte indragite de catre spectatori. in cele din urma, lista neagra a
inclus 212 nume, cazul cel mai cunoscut fiind acela al scriitorului Arthur Miller, care, neinvocand in
fata Comitetului cel de-al Cincilea Amendament al Constitutiei americane conform caruia nimeni nu
poate depune marturie impotriva lui insusi - , a fost amendat cu 500 de dolari si a primit o sentinta de
30 de zile de inchisoare, cu suspendare (cf. Schwartz, op. cit., p. 143).
Spionita lansata de catre comitet continua in 1952, la Universitatea Harvard si la MTI (Massachussets
Institute of Technology) ambele fiind centre academice-etalon, cum sunt, de fapt, si astazi. in 1953,
suspiciunea isterizata se extinde asupra intregului sistem scolar si educativ american, creand panica
uriasa: din nou, sute si sute de oameni isi pierd postul sau sunt retrogradati, pentru simplul fapt de a fi
fost aratati cu degetul, fara ca vina lor sa fie dovedita documentar sau juridic.
Isteria culmineaza in noiembrie 1953 cu citatii trimise de catre HUAC fostului presedinte Truman
(Dwight Eisenhower preluase intre timp fraiele Casei Albe), fostului Secretar de Stat James Byrnes si
fostului Procuror General James Clark, acuzati de a-l fi angajat si sustinut pe simpatizantul comunist
Harry Dexter White, descendent al unei familii de imigranti lituanieni, inalt functionar guvernamental
si presedinte al Fondului Monetar International, decedat in 1948. Cei trei citati refuza sa se supuna
audierilor, fiind sustinuti in acest sens si de catre noua administratie. in 1954, speranta celor care
credeau ca HUAC va aluneca pe toboganul dispretului odata cu dezavuarea legislativa formala a
Senatorului Joseph McCarthy va fi infirmata: HUAC va prelua multe dintre prerogativele senatoriale
ale subcomisiei de trista faima a lui McCarthy, dar va lucra mai ponderat, fara accese isterice sau
acuze necontrolate.
McCarthy: filmul sfarsitului
Prin conjugarea acestor doua parghii de presiune, un detaliu devine limpede: si anume, ca nici
activitatea HUAC, nici isteria anticomunista a Senatorului Joseph McCarthy si a asistentilor sai,
pigmentata cu audieri intens mediatizate si cu arderi de carti spectaculoase, bine stropite cu ura, n-ar fi
fost posibile fara asentimentul relativ al unei bune parti a populatiei, a carei judecata fusese grav
viciata de climatul de ostilitate ideologica exacerbata intretinut de catre Razboiul Rece. in rasfatul
oglinzii favorabile pe care i-o tinea publicul fiecare audiere a subcomitetului condus de catre Senator
se bucura de mustoase comentarii de presa si de intense mediatizari radiofonice, bun prilej de a
intretine psihoza populara a vigilentei si a purificarii - , McCarthy lanseaza, in noiembrie 1953, un
atac rebel impotriva Presedintelui Eisenhower, acuzat de a fi fost prea moale in eliminarea
comunistilor si a simpatizantilor comunisti din Executiv. Acesta raspunde ferm, dar are, in continuare,
mainile legate si cuvintele voalate de surdina: stilistica timpului il cautiona pe adversar...
Toboganul pe care aluneca in cele din urma vindicativul Senator si subcomisia pe care o patrona e
inaugurat tot in noiembrie 1953, cand McCarthy incepe sa investigheze apartenenta politica a
dentistului militar Irving Peress, maior in unitatea de la Camp Kilmer si membru al Partidului
American al Muncii (American Labor Party), cu o orientare evident de stanga (descoperita intre timp
de armata, care declansase procedura de eliberare din rang). Maiorului Irving Peress nu i se cunostea
afilierea politica, fiindca atunci cand isi semnase certificatul de loialitate, invocase cel de-al cincilea
amendament al Constitutiei Americane. Citat de catre Senatorul McCarthy, pentru a aparea in fata
Subcomisiei de investigatii a Senatului (la 30 ianuarie 1954), maiorul Irving Peress a invocat din nou,
ca titlu de aparare, cel de-al cincilea amendament, insa McCarthy a perseverat, cerand deferirea sa in
fata Curtii Martiale (solicitare excesiva in sine, dar plauzibila juridic, fiindca, in mod oficial, Statele
Unite se aflau in stare de razboi), pentru a-l cita, in cele din urma, in fata subcomisiei pe comandantul
lui Peress de la Camp Kilmer, generalul Ralph Zwicker. Senatorul s-a purtat necontrolat in timpul
audierilor, acuzandu-l pe Zwicker de lipsa de loialitate si de retardare, ca unul care nu dispune decat
de mintea unui copil de cinci anisori.
Ca un raspuns, lobby-ul anti-McCarthy, influentat si de catre Ministrul Apararii, Robert Stevens,
incepe sa functioneze cu motorul mai turat decat inainte, la inceput printr-un show televizat al lui
Edward R. Murrow (in programul de mare audienta See It Now, in martie 1954), apoi prin frictiuni
interne din cadrul Partidului Republican, unde se sugereaza ca o buna parte dintre congressmeni si-au
retras sprijinul pentru Senatorul McCarthy. in cele din urma dar in acest caz decisiv ,nemultumirile
privind procedeele antidemocratice utilizate de catre senator devin culpe publice prin vocea
vicepresedintelui Richard Nixon, care critica deschis metodele inchizitoriale utilizate de catre
McCarthisti (numele Senatorului nu a fost mentionat). McCarthy a replicat dur, atacand din nou
armata, ceea de a dus la o noua campanie de audieri initiate de catre Subcomisie, de data aceasta
indreptate exclusiv impotriva corpului ofiteresc, intinse pe o perioada mai lunga: 22 aprilie 17 iunie
1954.
Orchestratorii demolarii Senatorului McCarthy s-au folosit indeajuns de subtil de... orgoliul nemasurat
al tintei, cerand, intr-o prima instanta, ca audierile sa fie televizate in direct, spre bucuria deschisa a
Senatorului, dar si spre imensa deceptie a publicului american, care a vazut pe viu scene de isterie
verbala si comportamentala pe care le credea ca fiind inimaginabile sub cupola sacra a Capitoliului.
Rezultatul?: Statul Wisconsin, pe care McCarthy il reprezenta, solicita revocarea sa, cu o lista de
400.000 de semnaturi, procesul punerii pe linie moarta a Senatorului Joseph McCarthy finalizandu-se
la 2 decembrie 1954, cand Senatul voteaza, in proportie de 67 la 22, in favoarea licentierii sale. In
acest moment, McCarthy, intempestiv si debalansat psihic ca de obicei, savarseste inca o greseala,
reorientandu-si gratuit acuzele impotriva Presedintelui Eisenhower, ceea ce a consfinteste oprobriul
public quasi-general. Demoralizat, Senatorul continua, cu forte scazute, lupta de hartuiala din
interiorul Senatului (al carui membru ramasese), murind, in cele din urma, la 2 mai 1957.
Vigilantismul
Toti analistii McCarthysmului sunt de acord in privinta faptului ca Senatorul Joseph McCarthy nu a
inaugurat el insusi o isterie nationala, ci s-a folosit, ca trambulina de propulsare, de o atmosfera de
beligeranta simbolica deja existenta, aproape generalizata, care se revendica de la doctrina cortinei de
fier, lansata de catre Churchill in martie 1946 si de la misteriosul text The Sources of Soviet Conduct
(Radacinile comportamentului sovietic), publicat de catre George F. Kennan in revista Foreign
Affairs, sub semnatura Mr.X. (detaliu discutat de altfel si in textul meu precedent). Termenul central
al articoului spuneam si atunci este containment (indiguire), sugerand necesitatea identificarii si
izolarii comunistilor din societatea americana, care ar fi dupa spusele textului contaminata de o
puzderie de agenti subversivi si destabilizatori. George F. Kennan fiind o eminenta cenusie a Casei
Albe, e usor de inteles motivul pentru care misteriosul sau text a devenit ideologie executiva.
Christine Lindey (Art in the Cold War: From Vladivostok to Kalamazoo, 1945-1962, Herbert Press,
London, 1990, p. 9) mentioneaza si un alt detaliu al contextului, sintetizabil prin ceea ce am putea
numi nevoia de cenzura. Paradigma de functionare a democratiei americane spune Lindey este, prin
definitie, incompatibila cu orice act de limitare a libertatii si opiniei unei persoane, ceea ce exclude din
start infiintarea vreunui organism guvernamental sau administrativ de exercitare a cenzurii publice. Ca
o consecinta sugereaza Lindey ,viata publica americana a intretinut dintotdeauna un climat informal de
cenzura, axat pe asentimentul popular, pe oprobriul public, pe stigmatizare publica sau pe
autocenzura, cu reverberatii microcomunitare foarte puternice (izolarea spontana a suspectului de catre
rude, vecini si cunoscuti, indiguirea sa de catre fostii prieteni, presiunea psihologica exercitata de catre
institutiile cu care venea in contact servicii, autoritati -, sau de catre colegii de serviciu).
McCarthysmul a conferit coerenta majora, senatoriala, unei asemenea psihoze difuze, ceea ce duce la
o dezvoltare diacronica duala a fenomenului: desi, sub aspect formal, institutional, audierile
subcomisiei coordonate de catre Senator au incetat in 1954, samanta aruncata de catre acesta in solul
fertil al suspiciunii a trait mult timp dupa aceea, cu forta unei constante atitudinale, de ordin
institutional, personal sau comunitar. De fapt, cum aminteam, HUAC a preluat, intr-un stil moderat,
numeroase teme tratate pana atunci mult mai radical de catre McCarthy si subcomisia pe care o gira,
ducandu-le mult dincolo de valul de contracultura din deceniul 7.
Christopher Lasch (The Cultural Cold War: A Short History of The Congress for Cultural Freedom, in
vol. Towards a New Past: Dissenting Essays in American History. Edited by Barton J. Bernstein,
Pantheon Books, New York, 1968, pp. 322-359) numeste acest fenomen de cenzura difuza,
diseminata, vigilantism, cu extensiile calitative de rigoare: vigilantism cultural, politic, institutional,
comunitar etc. Vigilantismul se propaga sugereaza teza pe calea asentimentului popular, comunitar,
avand drept suport functional psihologia sociala preventiva. Un om cazut sub incidenta acestei psihoze
de lustratie suspicioasa devine inevitabil victima, persoana stigmatizata, pe care, de pilda, o institutie
sau o firma ezita s-o angajeze, fiindca nimeni nu se oboseste sa intreprinda expertiza juridica
prealabila a acestei suspicionari, pentru a stabili temeinicia sau, dimpotriva, netemeinicia sa: simpla
aratare cu degetul este de ajuns. Sistemic, functionarea vigilantismului e cautionata si de mecanismul
insusi al justitiei (e un cerc vicios foarte perfid aici!), fiindca, formal, un om suspicionat de
subversiune antistatala poate scapa de tinicheaua care i s-a agatat de coada numai prin intermediul
tribunalului, printr-o decizie judecatoreasca favorabila. Pentru a o obtine, el trebuie sa initieze
procesul, care presupune implicit, dincolo de cheltuieli personale foarte mari, punerea in cauza a
propriei sale integritati morale si civice, prin audierile pro si contra carora trebuie sa le faca fata.
Denumirea HUAC (House Un-American Activities Committee) confirma si ea, printr-un mic detaliu
subtil, dimensiunea psihozei anticomuniste lansate in anii '40-50'. Comitetul asimila suspiciunea de a
fi comunist sau de a nutri convingeri sau simpatii comuniste unei activitati non-americane (nu anti-
americane), sugerand ca simpatia purpurie aduce atingere calitatii de american, nereprezentand cum ar
fi fost firesc sa fie doar o activitate orientata impotriva Americii si a intereselor acesteia. Logic,
ecuatia opozitiva la care se recurge aici stipuleaza ca un american autentic nu poate fi comunist,
incompatibilitatea fiind nu numai politica, ci si ontologica. Aceste detalii nu sunt simple subtilitati
exegetice, fiindca pe nuantele instituite de ele s-au elaborat, ulterior, rituri colective de lustratie. De
pilda, in Mesajul din 1954 adresat natiunii, Presedintele Eisenhower a sugerat ca simpatizantilor
comunisti si comunistilor sa li se retraga cetatenia americana. (cf. Stephen Whitfield: The Culture of
the Cold War, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1991, p. 14). Autorul (ibid., p. 14)
mentioneaza ca, in urma acestei sugestii, Universitatea Harvard a declansat un sondaj de opinie la
scara nationala, care a demonstrat ca 80% din populatie era de acord cu sugestia presedintelui, 52%
era de parere ca toti comunistii trebuie trimisi dupa gratii, iar 77% ca trebuie sa li se interzica accesul
la posturile de radio (televiziunea neraspandindu-se inca foarte mult, radioul era, alaturi de presa,
mijlocul media care actiona cel mai eficient asupra populatiei).
Translarea suspiciunii de pe palierul politic pe cel profesional, indiferent de calitatile intrinseci sau de
performanta impricinatului, e ilustrata spune Christopher Lasch (op. cit., p. 337) si de activitatea
Comitetului American pentru Libertate Culturala (The American Committee for Cultural Freedom
primul presedinte a fost Sidney Hook), care a adoptat in 1951 urmatoarea pozitie oficiala evident,
abuziva, dar foarte eficienta... , referitoare la mediul academic (campusurile universitare erau in
vizorul tuturor, ca pepiniere ale convingerilor de stanga): Un membru al partidului comunist
transgreseaza canoanele responsabilitatii academice, isi angajeaza intelectul in servitute,
descalificandu-se implicit sub aspect profesional in a-si exercita atributiile de savant si de profesor.
Stephen Whitfield mentioneaza in acest sens si un alt abuz isteric, apartinand congressmanului Donald
L. Jackson (republican din California), care a obiectat public impotriva participarii compozitorului
sovietic Sostakovici la Conferinta Culturala si stiintifica pentru Pace de la New York (1949), printr-o
declaratie mustoasa, indelung mediatizata: Sostakovici are acelasi drept de a participa la o conferinta
culturala pe care il are si un sarpe cu clopotei de a se apropia de altarul unei biserici (Whitfield, op.
cit., p. 14)
O societate vulnerabila
Analizand climatul social in care prolifereaza isteria anticomunista din anii '50, Stephen Whitfield se
opreste asupra unor detalii de sistem unele neplacute, chiar si azi -, care demonstreaza ca
anticomunismul popular din anii respectivi a fost orchestrat subtil din culise, pentru reglarea unor
disfunctionalitati sociale si psihologice interne (adica: exact teza lui Mary Kaldor, din The Imaginary
War, pe care am discutat-o in eseul anterior si sumar in paragrafele de pornire, puse intre paranteze
drepte, ale prezentului eseu).
Primul detaliu vizeaza sincretismul dintre suspiciunea politica si cea rasiala, intr-un moment in care,
pe fondul de stabilitate asigurat de incheierea celui de-al doilea razboi mondial, miscarea de
emancipare a negrilor inregistreaza o recrudescenta. FBI-ul scrie Whitfield se dovedea a fi foarte
prompt in a pune semnul egalitatii intre optiunea cuiva pentru egalitate rasiala si subversiunea politica.
(op. cit., p. 21). Whitfield mentioneaza, in continuare, cercetarile sociologului David Riesman,
conform carora, spre inceputul anilor '50, societatea americana inregistreaza, la nivel macrocomunitar,
o translatie de la introvertire sociala (pricinuita de razboi) la extrovertire, isteria anticomunista si
cultura vigilanturii pentru a recurge din nou la formula lui Christopher Lasch functionand ca
mecanisme informale, insidioase de cenzura pe ansamblul hedonismului extrovertit, iresponsabil,
nevigilent al majoritatii populatiei. Ecuatia lui Riesman mai sugereaza si un alt aspect, pe care-l putem
aplica si la alte societati, chiar si la cele foste comuniste, care s-au desprins din blocul socialist dupa
anul 1989: si anume ca o societate victorioasa dezvolta o vulnerabilitate holistica specifica, uneori
chiar mai acuta decat vulnerabilitatea pe care o acuza o societate invinsa. La cea dintai, victoria se
converteste, aproape intotdeauna, intr-un proces de slabire a retelei sociale, fortele centrifuge fiind mai
puternice decat cele de conservare si de coeziune, pe cand o societate infranta isi strange de regula
randurile dupa experienta negativa care i-a afectat existenta, punand in miscare o solidaritate retractila
deosebita.
Vulnerabilitatea postbelica a societatii americane este ilustrata spun specialistii si prin cautionarea
superioara a religiei (a misticului) in raport cu politicul. In secolul 20 spune Whitfield (ibid., p. 83) ,
afilierea formala la biserica n-a atins nicicand si nu va atinge niciodata amplitudinea inregistrata in
anii '50. Pe de alta parte, creste spectaculos, in aceeasi perioada, numarul bolnavilor psihici, numarul
internarilor in spitalele de boli nervoase dublandu-se in epoca (ibid., p. 84). in 1956, numarul
bolnavilor psihici internati il dubla pe acela al celorlalti bolnavi laolalta, consumul de pilule
antidepresive si tranchilizante intrecand, in perioada 1953-56, cifra de 1 miliard. (ibid., p. 84) Epoca
genereaza un guru bun la toate si mai ales la tamaduirea ranilor de suflet -, in persoana Reverendului
Norman Vincent Peale, societatea americana inregistrand dupa aceea, pana in anul 1968 (intr-un
deceniu de amplitudine a contraculturii, a generatiei beat, a miscarii hippy si a LSD-ului propovaduit
de catre Timothy Leary) o continua progresie a nevoii de guru, necesitatea marcand un foarte
pronuntat indice de nesiguranta sociala, macrocomunitara. Probabil cea mai populara carte a
deceniului 1951-60 scrie Whitfield (op. cit., p. 84) a fost The Power of Positive Thinking (Forta de a
gandi pozitiv), care substituie in preferinte The Guide to Confident Living din 1947, care ajunsese sa
fie, in 1952, cea mai citita carte din America, dupa Biblie (Whitfield, op. cit., p. 84). Teologia anilor
'50 conchide autorul (p. 87) s-a bazat mai putin sa spunem pe argumentatia lui Thomas de Aquino
privind existenta lui Dumnezeu si mai mult pe convingerea ca religia era in mod virtual sinonima cu
nationalismul american.
Tom Engelhardt (The End of Victory Culture: Cold War America and the Disillusioning of a
Generation, Basic Books, New York, 1995) analizeaza atat consecintele administrative ale acestei
psihoze a calului troian, bazata pe convingerea ca dusmanul, ascuns, nevazut, se afla deja in cetatea
noastra, cat si efectul de secretizare institutionala pe care acesta psihoza l-a generat, cu precadere la
nivelui CIA si FBI. in 1947 precizeaza Engelhardt (op. cit., p. 118) -, CIA avea 100 de angajati: peste
doua decenii, numarul lor ajunge la 16.000, dintre care anii '50 isi asuma, ca cifra de angajare, vreo 8-
10.000. Cresterea e spectaculoasa, si nu mai trebuie comentata. O analiza mai subtila merita insa
sugereaza Engelhardt celalalt aspect, al secretizarii institutionale. Prin definitie si prin cutuma
democratica, o institutie americana care deserveste cetateanul este eminamente deschisa. si azi,
institutiile federale pot fi, fara exceptie, vizitate, fiind deschise publicului, cu minime restrictii impuse
de protocolul intern specific si de program. Exista, insa, o constanta asincrona in aceasta permisivitate,
dictata de raportul fluctuant dintre segmentul transparent al unei institutii si cel secret, inaccesibil
marelui public. in epoci de criza cum se intampla si azi, dupa atacurile teroriste din 11 septembrie
2001 - , cumpana se inclina inspre jumatatea secreta a balanteis dimpotriva, in epocile de stabilitate
democratica asa cum s-a intamplat in timpul presedintiei lui Ronald Reagan, de pilda , talgerul
transparent al balantei era mai greu decat cel secret. in anii '50, psihoza sociala potrivit careia
dusmanul actioneaza din interior, camuflat, sub acoperire, fiind disimulat in spatele unei masti
inselatoare, a cautionat spune Engelhardt (p. 120) practica secretizarii institutiilor de aparare si de
propaganda americane, guvernarea dobandind dreptul de a avea o fata publica si una umbrita aceasta
din urma fiind mult mai mai protejata decat prima. Simbolul acestei duplicitati il constituie fratii
Dulles: Allen (director CIA), John Foster Secretar de Stat.
Malcolm X
Reamintim si de data aceasta ca procesul secretizarii benefice a fost declansat de catre George F.
Kennan, prin faimosul sau text de presa semnat Mr. X (v. supra). Procesul odata pornit a dat nastere la
mimetisme spectaculoase, un caz foarte cunoscut fiind acela al militantului de culoare Malcolm Little
(supranumit Satan in detentie), arestat pentru jaf, care-si schimba numele in Malcolm X, metamorfoza
sugerand cel putin doua lucruri la nivelul intentiei onomastice ostentative: 1. abandonarea etichetei de
om mic (Little) si 2. asumarea unei ascendente africane necunoscute, altfel spus (ceea ce suna deja
subversiv...): sugestia de descendenta genetica non-americana, extinsa apoi asupra unei intregi rase,
cea a negrilor. Nascut in 1925, in Omaha, Nebraska, Malcolm Little va fi asasinat in data de 21
februarie 1965, activismul sau in favoarea puterii negre (black power e o sintagma pusa in circulatie
de catre Stokely Carmichael cf. America in the Sixties. Right, Left, and Center. Edited by Peter B.
Levy, Praeger, Westport, Connecticut London, 1998, p. 87) fiind mult mai radical si mai vehement in
retorica decat acela al Reverendului Martin Luther King, ucis si el in 1968.
Seducerea inocentilor
Secretizarea are, ca tehnica sociala, pe langa beneficii institutionale evidente, si o dimensiune
reziduala, concretizata in sentimentul difuz, dar foarte insidios si persistent ca o parte a societatii scapa
de sub control, intra in penumbra incontrolabila a perimetrului de vigilenta, sau ca dispare de-a dreptul
in intuneric, se ascunde. Vom incheia eseul de fata cu analiza unui asemenea caz, de asemenea
celebru, dar si apocaliptic: volumul Seduction of the Innocent (Seducerea inocentilor), al doctorului
Frederick (sau Fredric, depinde de grafie) Wertham (Rinehart, New York, 1954).
Wertham a fost un pedagog si psihiatru newyorkez apocaliptic, punand bazele primei clinici
psihiatrice din Harlem. In cartea sa din 1954, care s-a bucurat de un foarte mare succes de public la
data aparitiei, el e interesat de efectul psihologic si educativ devastator pe care desenele animate din
presa si din cartile specializate (comicsuri) il au asupra copiilor americani. Sub influenta acestor acte
de violenta generate comercial scrie Wertham - , copiii nostri pot fi transformati in mici monstri,
practicanti ai unei subculturi deviante, de gasca si de generatie, extrem de periculoase pentru echilibrul
psihic general al comunitatilor rurale si mai ales citadine (apud Engelhardt, op. cit., p. 134). Aceasta
contaminare alienanta se petrece scria infiorat Wertham sub ochii aparent protectori ai parintilor,
bucurosi sa-si stie odraslele acasa, cu o carte sau cu o revista respectabila in mana, in loc ca ele sa
umble haihui pe strazi. Ceea ce se intampla in realitate este insa terifiant spune tenebros Wertham -,
fiindca, citind aceleasi carti, in serie, pe care parintii nu le mai verifica, convinsi fiind ca, de vreme ce
au primit girul unei edituri americane, ele sunt potrivite pentru odrasle, copiii se solidarizeaza pe
nesimtite intr-o subcultura generationista alternativa, saturata de violenta si de nemultumire, otravita,
demoralizanta, rupta insidios de cultura canonica a adultilor.
Fredric Wertham este se pare primul care a sesizat ruptura culturala generationista din societatea
postbelica americana, determinata de baby boom-ul de dupa 1945 (psihoistoria avea sa se ocupe foarte
mult de consecintele fantasmatice ale acestui spectaculos spor de natalitate!). Ulterior, spre inceputul
si mijlocul anilor '60, multe dintre temerile doctorului Wertham vor fi reiterate, la fel de spasmodic,
dar sub alte forme, ca reactie la contracultura adolescentina a generatiei beat si a miscarii hippy. In
ambele cazuri, spaima adultilor era alimentata de credinta ca sub efectul hedonismului de grup si al
libertinajului subversiv, cautionate de aceasta sensibilitate culturala alternativa, adeptii ei se vor
depolitiza premeditat, nemaiputand deveni cum se cuvine sa se intample intr-un razboi, chiar si numai
daca el este doar rece buni cetateni ai unei tari permanent amenintate din afara si din interior.