Enron

Înfiinţare şi domeniu de activitate

Compania Enron a fost fondată în anul 1931, în Omaha, Nebraska sub numele de
„Northern Gas Company”. A fost reorganizată în anul 1979, devenind principala companie
holding InterNorth. În anul 1985, această companie a cumpărat Houston Natural Gas – o altă
companie mai mică, şi i-a schimbat numele în Enron. Compania unită, iniţial a fost numită
HNG/InterNorth Inc., fiind creditată ulterior cu crearea unei pieţe de comerţ cu energie, care
permitea tranzacţiile cu acest bun la fel ca şi cu alte mărfuri, cum ar fi petrolul. Aceasta a fost, de
fapt, marea inovaţie care a adus succesul celor de le Enron, ideea tranzacţionării energiei, o
afacere care s-a dovedit extrem de rentabilă, dar care a avut şi merite importante în liberalizarea
rapidă a pieţei în domeniu, facilitând accesul consumatorilor la energie mai ieftină.
Enron a fost implicată la început în transmiterea şi distribuirea de electricitate şi gaz în
SUA, operând cu power plants – transformarea energiei mecanice în energie electrică, pipelines
– conducte de gaz.
Enron deţinea o largă reţea de conducte cu gaz natural care se întindea de la o frontieră la
alta, cuprizând: Northern Natural Gas, Florida Gas Transmission, Transwestern Pipeline.
Investitorii tradiţionali priveau cu ochi buni Enron, pentru că compania avea importante active
reale, precum ar fi centrale electrice, reţele de distribuire a gazelor, în timp ce adepţii noii
economii erau şi ei mulţumiţi pentru că directorii Enron vorbeau despre transformarea într-o
companie bazată pe informaţii şi internet.
Compania Enron a fost numită de către revista „Fortune”, şase ani consecutivi, din 1996
pînă în 2001, „Cea mai inovativă companie americană”, iar în anul 2000, era desemnată de
publicaţia „Financial Times” drept „compania anului în domeniul energetic”, fiind creditată cu
„deciziile de investiţii cele mai îndrăzneţe”.
În doar 15 ani, Enron devenise una dintre cele mai mari companii energetice din SUA. La
sfârşitul anului 2000, compania avea peste 21000 de angajaţi în întreaga lume şi venituri ce
depăşeau 100 miliarde de dolari, plasându-se pe locul al 7-lea în cadrul întreprinderilor
americane şi devenind un actor principal al sectorului. Ea s-a dezvoltat pe mai multe pieţe ale
energiei şi a trecut de la o dimensiune regională la una naţională, apoi internaţională.
Falimentul companiei
Afacerea în date pentru anul 2001:
 16 octombrie: Enron anunţă o pierdere trimestrială de 618 milioane de dolari;
 22 octombrie: Comisia pentru Operaţiuni Bursiere deschide o anchetă asupra parteneriatelor
şi societăţilor de investiţii conduse de directorul financiar al Enron, Andrew Fastow;
 9 noiembrie: compania Dynegy, rivalul lui Enron, de cinci ori mai mică, acceptă să o
răscumpere pentru suma de 9,5 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă a zecea parte din
valoarea pe care grupul o avea atunci când se afla la apogeu;
 28 noiembrie: rating-ul de credit este redus pentru Enron până la limita minimă, compania
fiind desemnată de risc maxim. Dynegy anulează proiectul de răscumpărare. Acţiunile Enron
scad cu 98%, până la 65 de cenţi;
 2 decembrie: Enron este plasată sub protecţia legii falimentului, înregistrându-se cel mai
mare faliment din istoria de până atunci a Statelor Unite.
Afacerea în date pentru anul 2002:
 10 ianuarie: Ministerul Justiţiei deschide o anchetă asupra grupului Enron. Societatea de
audit contabil Arthur Andersen recunoaşte că a distrus documente aparţinând Enron;
 22 ianuarie: FBI percheziţionează sediul din Houston al corporaţiei;
 14 martie: societatea Arthur Andreson este inculpată pentru distrugerea de documente şi
fişiere electronice aparţinînd Enron;
 15 iunie: condamnarea pentru obstrucţionarea justiţiei determină căderea societăţii Arthur
Andreson, deşi era considerată a cincea societate de audit din lume;
 30 iulie: preşedintele SUA, George W. Bush, promulga Legea “Sarbanes-Oxley”, care
reformează regulile contabile ale întreprinderilor;
 28 august: judecătorul care se ocupa de caz aprobă plata sumei de 13500 de dolari fiecăruia
din cei peste 4000 de oameni care-şi pierduseră locul de muncă la Enron;
 2 octombrie: directorul financiar este arestat, fiind bănuit de fraudă şi spălare de bani;
 31 octombrie: directorul financiar este inculpat pentru cele două capete principale de acuzare.
Afacerea în date pentru anul 2003:
 11 iulie: Enron prezintă un plan de redresare din situaţia de faliment, promiţându-le
creditorilor lichidităţi şi acţiuni din afacere;
 10 septembrie: are loc prima condamnare a unei persoane care deţinuse o funcţie executivă la
Enron – ex-trezorierul Ben Glisan primeşte 5 ani de închisoare după ce s-a recunoscut
vinovat de fraudă.
Afacerea în date pentru anul 2004:
 14 ianuarie: Andrew Fastow pledează în istanţă vinovat de complot şi fraudă. Primeşte 10 ani
de închisoare. Soţia sa, care şi ea activa în cadrul companiei Enron, este condamnată la un an
de închisoare;
 7 iulie: după doi ani şi jumătate de desfpşurare a anchetei, este inculpat şi fostul preşedinte
director general Kenneth Lay.
Afacerea în date pentru anul 2005:
 31 mai: Curtea Supremă americană invalidează condamnarea societăţii Arthur Andreson,
invocând un viciu de procedură;
 28 decembrie: Richard Causey, fostul contabil-şef al Enron, se declară vinovat şi acceptă să
coopereze cu procurorii celor doi preşedinţi directori generali.
Primele zguduiri intervin în octombrie 2001, cu o avertizare privind rezultatele (profit
warning), în scădere puternică în raport cu previziunile şi cu apariţia primelor dificultăţi de
trezorerie. Apoi evenimentele s-au agravat prin scăderea cursurilor, neîncrederea investitorilor,
degradarea acţiunilor, primele bănuieli privind manipulările conturilor, primele demisii, spirala
conform căreia fiecare componentă antrena o altă componentă şi care a condus, la începutul
anului 2002, la demisia preşedintelui şi fondatorului Kenneth Lay şi declararea falimentului
grupului.
Acest lucru a determinat o anchetă de către Securities and Exchange Commission, care a
dezvăluit mai multe niveluri de înşelăciune şi practici ilegale comise la rang înalt de directorii
Enron, partenerii bancari de investiţii şi a companiei de contabilitate, Arthur Andersen.
Dorinţa companiei Enron de a manageriza veniturile a motivat managementul în direcţia
conceperii unei scheme care să permită menţinerea pierderilor economice reale în afara
declaraţiilor de venit. Această schemă a funcţionat mai mulţi ani, dar managementul nu a avut un
plan eficient pentru cazul în care preţul acţiunilor Enron ar scădea. Tranzacţiile discutabile au
fost în final demascate în momentul în care acţiunile Enron au scăzut continuu în valoare pe
parcursul anului 2001 şiu schema a dat greş.
Diferitele anchete au pus în lumină principalele aspecte ale acestui eşec financiar major,
de ordinul a 100 miliarde de dolari datorii, dintre care o parte nu mai putea să fie acoperită.
Cifrele de afaceri fuseseră artificial majorate, luându-se ca bază contractele încheiate sau în curs
de negociere, şi nu cum este uzanţa pentru intermediar, numai comisioanele încasate sau
angajate. Calculată pe această bază (valoarea contractată sau negociată), cifra de afaceri efectivă
ajunsese la 6 miliarde de dolari.
Enron a dat faliment în luna decembrie 2001, când s-a descoperit că avea datorii
nedeclarate în valoare de câteva milioane de dolari. Falimentul a fost declanşat datorită faptului
că la Enron îi scădea valoarea pe piaţă, şi conducătorii companiei au deturnat miliarde de dolari
prin intermediul umflării bilanţurilor financiare, investitorii fiind înşelaţi de situaţia fiscală
vopsită în roz a Enron, care avea deja probleme financiare serioase. Creditele obţinute relativ
uşor au fost folosite la achiziţionarea unor companii profitabile în speranţa că ele se vor constitui
în noi centre de profit. De asemenea, Enron a creat mai multe corporaţii deţinute 100%, cărora
le-a transferat portofoliile de datorii, menţinând curat bilanţul central.
 Începutul sfârşitului a fost determinat de publicarea unei analize care recomanda
debarasarea rapidă de acţiunile Enron, preţul lor scăzând, ceea ce a făcut ca toate instrumentele
de limitare a riscului, expunerii, toate garanţiile să-şi piardă conţinutul.
O victimă colaterală a falimentului Enron a fost şi compania de contabilitate şi audit
Arthur Andersen care ar fi trebuit să detecteze şi să raporteze falsurile de tipul celor menţionate
mai sus, puse la cale de conducerea vinovată a companiei Enron. Dată în judecată pentru
incompetenţă şi mai cu seamă complicitate, Arthur Andersen şi-a închis porţile, părţi din
companie fiind preluate de celelalte firme din grupul celor patru mari concurenţi din sectorul
firmelor de audit şi contabilitate, la scară multinaţională.

Ascunderea pierderilor
Pentru a menţine un preţ mare al acţiunilor sale, Enron a inventat profiturile trimestriale
foarte mari. Astfel, dacă Enron se asocia cu o altă firmă şi împreună puteau face 50 de milioane
de dolari în 10 ani, Enron pretindea că acei 50 de milioane sunt venituri curente. Enron crea off-
shore-uri false (capitalul de bază al acestora nu trebuie consemnat, bilanţul nu trebuie depus la
nici o autoritate, profitul firmei este încărcat anual numai cu un impozit fix) şi transfera
pierderile pe acestea, în afara evidenţelor contabile.
Corporaţia Enron a creat, de fapt, o piaţă de energie în care a pariat şi pe care a
manipulat-o. Brokerii săi au pierdut întreaga companie în urma unor tranzacţii proaste, iar apoi
şi-au acoperit pierderile nedeclarându-le şi întocmind false rapoarte de profit, ceea ce a crescut şi
mai mult preţul acţiunilor.
Printre manipulările contabile practictate în interiorul companiei Enron se pot enumera:
circulaţia elementelor de activ între întreprinderele deţinute de companie, pentru a crea plusuri
de valoare fictive; deconsolidarea datoriilor transferându-le în miile de societăţi controlate fie de
filiale, fie în nume personal de cadrele conducătoare; delocalizarea profiturilor pentru a scăpa de
impozite (majoritatea societăţilor cotate fuseseră în paradisuri fiscale).
Ca urmare, situaţia patrimonială reprezentată de bilanţul Enron a fost falsă, unde activele
erau mult supraevaluate, şi drept rezultat fictive, iar datoriile erau subevaluate la rândul său.
Totodată, trebuie de menţionat că conturile companiei au fost totuţi auditate şi certificate de
Andersen, cabinet de renume mondial, la vremea aceea posibil cel mai renumit din grupul celor 5
mari. Ancheta a pus în evidenţă că experţii de la Andresen nu numai că acoperiseră diferite
manipulări contabile, dar unii dintre ei contribuiseră la creşterea lor numerică şi valorică, sub
formă de consiliere. Astfel, firma de audir Arthur Andersen a devenit complice la frauda
companiei Enron, deoarece au declarat profituri într-un moment când ei înregistrau pierderi.
 Consecinţele falimentului
Enron este responsabilă de închiderea pentru mult timp a până la 50% din industria
energetică a Californiei, ba chiar a 76%, atunci când a crescut preţul curentului electric de nouă
ori. Când compania a intrat în colaps, 20000 de angajaţi au fost concediaţi. Fondurile de pensii
ale lor nu mai existau şi acţiunile nu mai valorau nimic, iar investitorii şi-au pierdur banii.
Toţi managerii şi-au vîndut acţiunile când încă ele mai valorau ceva, plecând după
falimentul Enron cu averi de la 30 de milioane de dolari până la 250 de milioane de dolari, ei
contribuind la sărăcirea oamenilor ce şi-au investit fondurile de pensii în acţiuni ale grupului.
În iulie 2006 a decedat fondatorul şi fostul preşedinte al companiei enrgetice Enron,
companie care a intrat în faliment încă în anul 2001. Kenneth Lay, în vârsta de 64 de ani, a
decedat în urma unui infarct. Acesta aştepta verdictul în procesul de fraudă de la Enron, fiind
deja găsit vinovat pentru şase capete de acuzare de fraudă şi alte patru pentru declaraţii contabile
false. Kenneth Lay, împreună cu soţia sa, îşi aşteptau verdictele, ambii riscând zeci de ani de
închisoare. Verdictul în cazul lui Lay trebuia să fie anunţat pe 23 octombrie, acesta avînd toate
şansele să îşi petreacă tot restul vieţii în spatele gratiilor. Fondatorul companiei şi-a susţinut
nevinovăţia pe tot parcursul procesului care a debutat în 2001. Procesul a durat 15 săptămâni şi
au fost citaţi, de ambele părţi, 54 de martori. Kenneth Lay a catalogat falimentul ca fiind o mare
tragedie, învinuindu-l pentru falimentul Enron pe directorul financiar Andrew Fastow, care a fost
condamnat deja în anul 2004 la 10 ani de închisoare şi plata unei amenzi de 23,8 milioane de
dolari.