ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

- 2012 –

Cuprins

1
Table of Contents
Introducere 3
Legea Sarbanes-Oxley 3
Ce este guvernanta corporativa? 3
Scandalul Enron 3
Schema de Hedging 3
Falimentul Enron 3
Cauzele 3
Arthur Andersen 3
Implicari politice 3
WorldCom Inc. 3
Înfiinţarea şi activitatea Worldcom 3
Decăderea şi restructurarea sub un nou brand 3
Procesul 3
Verdictul 3
Parmalat 3
Introducere 3
Apariția și evoluția Parmalat 3
Colapsul 3
Frauda și procedurile penale 3
Acțiuni civile 3
Reacții politice la scandalul Parmalat în Italia și UE 3
Efectele asupra pieței a scandalului Parmalat 3
Administratia Corporativa siauditorii 3
Consiliul de administratie 3
Auditorii și Parmalat 3
Alți creditori 3
. Bănci de investiții și bănci universale 3
Concluzii 3
Bibliografie 3

2
Introducere

Exista o vorba care spune: Sa nu întrebi niciodată un milionar cum a făcut

primul milion de dolari… Oare de unde această vorbă?Să vină de la faptul că banii
utilizați pentru realizarea marilor averi nu au fost făcuți întocmai respectând
spiritul legii? Probabil că nu vom ști niciodată… Scandalurile financiare reprezintă
o descriere a situațiilor despre hoţii prinşi, că vorba aia, ”hoţul neprins este
negustor cinstit”. Numărul hoţilor neprinşi este în realitate ”fără număr”, tendinţa
către corupţie fiind inerentă unui sistem putred, orientat către trezirea şi
amplificarea individualismului acerb, a egoului, iar în Romania cel puţin, există
senzaţia de fond conform căreia sistemul te împinge să fii necinstit ca să rezişti, să
supravieţuieşti şi, astfel, devii şantajabil şi obedient în faţa autorităţilor . Istoria
marilor scandaluri financiare ale lumii nu este una scurtă, ea începând pe la 1700 și
întinzându-se până în zilele noastre. Nici Romania nu s-a lăsat mai prejos, unde
escrocheriile financiare au lăsat sute de mii de oameni fără economiile de o viață,
îmbogățind pe cei care au abuzat de încrederea acordată. Direct sau indirect,
fiecare dintre noi am fost afectați de ”seismele” produse în lumea afacerilor , iar
asta este un motiv în plus pentru care afacerile care au produs cele mai mari
pagube să fie arătate cu degetul și explicate pentru a se reuși observarea semnalelor
că anumite companii se îndreaptă în această directive.
Guvernele si diversele autoritati de reglementare insista de ceva vreme asupra
guvernantei corporatiste, care a atras atentia presei, a investitorilor, si mai ales, a
companiilor doar de cativa ani.
Subiectul a ajuns in centrul atentiei in urma unui lant de evenimente, mai
precis o serie de scandaluri puternic mediatizate care au creat un sentiment de
neliniste si o lipsa de incredere pe piata de capital internationala. Totul a inceput cu
prabusirea gigantului in energie Enron, care practic a devenit un simbol
contemporan al fraudei corporatiste, si a continuat cu un numar considerabil de
companii care au esuat la fel de dramatic. WorldCom, Tyco, Parmalat, Comroad,
Enron ,sunt doar cateva exemple care au conturat sfera globala a esecului
corporatist.
Prin urmare, au aparut indoieli cu privire la posibilitatea investitorilor de a lua
decizii corecte bazandu-se pe informatiile furnizate de catre companii si de piata de
capital. La fel de fireasca era si intrebarea daca aceste scandaluri au fost pur si
simplu rezultatul unei lipse de integritate a unor leaderi sau rezultatul unor scapari
in legislatia in vigoare. Cert este ca datorita acestor evenimente s-a raspandit o
atmosfera de indoiala si de nesiguranta pe piata de capital.

3
Drept raspuns, guvernele si diferite organisme competente au initiat schimbari,
inasprind legile guvernantei corporatiste si mai ales introducand sanctiuni menite
sa determine companiile sa adopte politici etice si transparente. Rezultatul? In
prezent, marea majoritate a tarilor dezvoltate si in curs de dezvoltare au un Cod de
Guvernanta Corporativa emis de diferite organisme de reglementare. Printre cele
mai cunoscute sunt Actul Sarbanes-Oxley din SUA, reinoirea codului Marii
Britanii la initiativa lui Derek Higgs, Codul Cromme al Germaniei, Legea
Securitatii Financiare din Franta. Romania nu are inca un Cod de Guvernanta
Corporativa oficial, insa Bursa de Valori Bucuresti lucreaza momentan la un Cod
oficial ce va fi publicat in curand.

Legea Sarbanes-Oxley

Legea Sarbanes-Oxley, adoptată în 2002, este o reacţie la marile scandaluri

financiare care au zguduit companii de renume din SUA şi au dus la pierderea
încrederii publicului în practicile expertizelor contabile şi în cifrele raportate de
companii. Prin urmare, Legea Sarbanes-Oxley stabileşte standarde mai riguroase
privind contabilitatea, auditul şi responsabilităţile consiliilor de administraţie.
Noilor cerinţe de guvernare corporatistă, impuse în business-ul american de marile
falimente din ultima perioadă, au avut efecte asupra celor mai mari companii şi
auditori din lume. De exemplu, General Electric a anunţat recent cheltuieli de 30
de milioane de dolari pentru regulile de control intern impuse prin documentul
Sarbanes-Oxley, legea dominantă a guvernării corporatiste, potrivit Financial
Times. Potrivit AMR Research, în 2005 cheltuielile pentru respectarea normelor
Sarbanes-Oxley au atins în 2005 cifra de 6,1 miliarde de dolari, cu 28 de procente
alocate chetuielilor tehnologice şi alte 29 de procente alocate consultanţei externe.
Legea impune companiilor străine listate pe pieţele financiare americane să-şi
întărească modalităţile de audit intern.
Legea Sarbanes-Oxley şi „Health Information Portability and Accountability Act”
lansează noi probleme în domeniul managementului datelor, deoarece companiile
se expun riscului de a primi amenzi sau de a fi acţionate în justiţie pentru
nerespectarea legilor.
Legea Sarbanes-Oxley introduce cerinţa de a face dovada unde s-au transmis datele
şi cine le-a accesat, apoi de a readuce datele la starea de dinaintea ultimei accesări.
Pe măsură ce datele devin din ce în ce mai legate unele de altele, soluţiile specifice
pentru anumite aplicaţii în ideea respectării cadrului legislativ nu vor reuşi să
rezolve problema deoarece există mai multe situaţii în care informaţiile se pot afla
în aplicaţii specifice la fel de bine ca şi într-un email.

4
Documentul include cerinţe privind obligativitatea existenţei şi evaluării periodice
a planului de asigurare a continuităţii operaţionale şi implicarea managementului în
aceste activităţi. Legea în sine este un document amorf, îţi spune „să ai control”,
dar nu şi ce controale, sau cum să le foloseşti. De aceea, prevederile ei trebuie
aliniate cu prevederile standardelor de securitatea informaţiilor.

Ce este guvernanta corporativa?

O definitie simpla a guvernantei corporative ar fi totalitatea sistemelor si

proceselor implementate pentru a conduce si a controla o companie cu scopul de a-
i creste performanta si valoarea. Practic, se refera la eficienta sistemelor de
management, insistant pe rolul Bordului de conducere, pe responsabilitatea si
remunerarea membrilor, credibilitatea situatiilor finaciare, si pe eficienta
sistemelor de management al riscului.
In principiu se refera la suportul de decizie si de control dintr-o companie,
obtinut prin reguli si proceduri formale si informale, interne sau impuse extern de
catre organismele competente, implementate atat la nivel strategic cat si
operational.
Si totusi, in ciuda literaturii bogate si a presiunii din partea presei, inca mai sunt
confuzii cu privire la guvernanta corporativa si la rolul acesteia. Astfel, multe
companii continua sa aiba o privire restransa, oarecum indreptata spre latura etica
si spre gradul de transparenta impuse companiilor listate la bursa, fara sa faca
legatura cu maximizarea valorii companiei. Ce-i drept, guvernanta corporativa
insista pe principiile etice si pe responsabilitatea sociala (CSR), dar toate regulile si
procedurile pe care le promoveaza au un scop final : cresterea valorii companiei.
Practic pune in balanta conformitatea privind reglementarile cu performanta
companiei.

Guvernananta corporativa intr-adevar face diferenta

Studii recente fac legatura intre performanta companiilor si eficienta modelului de

guvernanta corporativa. Investitorii acorda mai nou o mare importanta sistemelor
de guvernanta corporativa implementate intr-o companie si sunt dispusi sa
plateasca in plus pentru rezultate bune in acest domeniu.
Companiile sunt perfect constiente de aceasta realitate si ii acorda considerabil mai
multa importanta fata de anii trecuti.Exemplele bune si rele de pe piata
internationala vorbesc de la sine. Astfel, pe de o parte, sunt companii care au depus
mult efort si timp pentru a atinge standarde inalte de guvernanta corporativa si de
CSR. Drept urmare, sunt percepute ca si exponenti ai guvernantei bazate pe

5
valoare adaugata, fiind capabile sa maximizeze valoarea companiei prin sisteme si
procese care permit manager-ilor, indifferent de nivelul ierarhic, sa evalueze si sa
monitorizeze perfomanta acesteia.
De cealalta parte a baricadei sunt companiile care nu au reusit sa construiasca
puzzle-ul guvernantei corporative si sa aiba o abordare transparenta fata de
diferitele parti interesate (en. Stakeholdres). Prin urmare, carentele sistemelor
organizatiilor in cauza ies la suprafata si se dovedesc a fi mai mult decat
nepotrivite, uneori cu rezultate dezastruoase.
In final, testul eficientei modelului de guvernanta al unei companii este masura
in care reuseste sa-si atinga obiectivul principal, si anume, acela de a maximiza
valoarea companiei din perspectiva actionarilor. Totul tine de modalitatea in care
reuseste sa organizeze un sistem ideal inchis : satisfacerea cerintelor clientilor,
angajatilor, furnizorilor, distribuitorilor, etc., rasplata fiind, in cazul unor rezultate
bune, valoare sporita si durabila.
Avand in vedere tendinta de pe piata internationala, o concluzie fireasca este
faptul ca guvernanta corporativa va ramane pe lista top managementului
companiilor mult timp de acum inainte. Totul se reduce la o realitate simpla:
companiile care vor adopta o cultura transparenta si un model eficient de
guvernanta corporativa vor avea o performanta mult mai buna si cele care vor
refuza sa accepte acesta realitate si, mai nou, necesitate, vor inregistra rezultate mai
slabe. Este de la sine inteles faptul ca volatilitatea pietei, combinata cu presiunea
din partea actionarilor si nesiguranta economica, vor crea premizele riscului ca top
managementul sa actioneze incorect din punct de vedere etic. Prin urmre,
importanta unui model eficient de guvernanta coporativa care controleaza si
evalueaza performanta companiei, satisfacand in acealsi timp nevoile tuturor
partilor interesate si implicit creand valoare adaugata, va creste si mai mult. Si da,
in aceste conditii, guvernanta corporativa este departe de a fi inca un strat
birocratic. Este mult mai mult un instrument care contribuie la maximizarea valorii
companiei.
Cauze:
Sursa eşecurilor financiare se poate rezuma în câteva cuvinte care nu sunt străine
nimănui: lăcomie, iresponsabilitate, management precar, slaba capitalizare,
vulnerabilitate crescută la şocurile financiare de tipul celor existente în prezent,
lipsa prognozelor, educaţia asociaţilor firmelor etc.

6
 Scandalul Enron

In anul 1985, prin fuziuea Houston Natural Gas cu InterNorth, o companie de gaze
naturale din Omaha, Nebraska, ia nastere compania Enron, un furnizor de gaze
naturale detinator a aproape 60000 km de gazoducte. In 1989 Enron a inceput sa
tranzactioneze gaze naturale, devenind in urmatorii ani cel mai mare comerciant cu
gaze naturale din America de Nord.
In doar 15 ani, Enron devenise una dintre cele mai mari companii energetice din
SUA, avand aproape 21.000 de angajati in peste 40 de tari. Pe data de 3 decembrie
2001, corporatia a declarat brusc faliment, desi cu un an inainte anuntase un profit
de peste 100 miliarde de dolari. Si-atunci, cum s-a ajuns la acesta incredibila
prabusire si ce s-a aflat in spatele afacerii Enron? Intai, pierderi colosale si
prabusirea cotatiei la bursa. Apoi, descoperirea ca aceasta corporatie gigantica era
o suma de falsuri: o lume condusa de cultul banului conducatorilor sai, in care
falsificarea si folosirea de documente contrafacute fusesera ridicate la rangul de
"management exemplar".
Scandalul Enron a inceput din momentul in care compania Enron si-a
supraestimat beneficiul, si-a subestimat datoriile si a anuntat o pierdere trimestriala
de 618 milioane de dolari. Autoritatile americane s-au sesizat imediat, demarand o
ancheta asupra parteneriatelor si investitiilor instrumentate de directorul financiar
al grupului energetic.
In decembrie 2001 Enron a fost plasat sub protectia legii falimentului,
devenind cel mai mare faliment din istoria SUA. Kenneth Lay, fondatorul si fostul
presedinte director general al grupului Enron, si Jeffrey Skilling, si el fost director
al companiei, au fost acuzati in principal pentru frauda bursiera si complot, dar
documentarul nu-si propune sa-i caute pe vinovati, ci sa faca lumina in ceea ce a
devenit cel mai mare scandal financiar al acestui inceput de secol.

7
Schema de Hedging

În anii ’90 Enron a evoluat rapid şi a început să se manifeste în arii care

păreau compatibile cu strategia de creare a afacerilor în jurul unor active care erau
achiziţionate şi dezvoltate. Această creştere rapidă cerea un capital larg de
investiţii dar nu ofereau premisa generării unor câştiguri sau fluxuri de numerar
semnificative pe termen scurt. Pentru a evita relatarea unor datorii suplimentare
rezultate din aceste afaceri care iniţial nu deţineau fluxuri suficiente de numerar
pentru a acoperii datoriile, Enron a ales să utilizeze entităţi care să servească unor
scopuri speciale (SPE) în ideea obţinerii unei finanţări în afara bilanţului (off-
balance sheet financing).  Aceste entităţi permiteau  împrumutul în mod direct de
la creditori externi pentru finantarea activităţilor.
O entitate cu scop special (SPE) este o entitate creată pentru a duce la
împlinire un anumit scop, activitate sau serie de tranzacţii direct legate de scopul
său special. Cele mai multe SPE-uri servesc scopuri de afaceri valabile, cum ar fi
izolarea activelor sau a activităţilor pentru a proteja interesele creditorilor sau altor
investitori sau pentru a aloca riscul între participanţi.
Deşi SPE-urile sunt o practică comună pentru finanţarea în afara bilanţului,
Enron a creat SPE pentru a se angaja în câteva activităţi de hedging îndoielnice,
pentru a păstra pierderile economice reale în afara declaraţiilor financiare.
In martie 1998, Enron a achiziţionat acţiunile Rhythms Net Connections ca
o investiţie, contra sumei de 10 milioane dolari. Până în mai 1999, valoarea
acţiunilor s-a ridicat la 300 milioane de dolari, dar Enron nu a putut sa vândă
investiţia pană la sfârşitul anului 1999 din cauza unei convenţii de blocare
(imobilizare). Preocupat că preţul stocului ar putea să scadă înainte ca ei sa poată
vinde investiţia, Enron a vrut să protejeze câştigul deja recunoscut prin dobândirea
de opţiuni put. Din cauza mărimii poziţiei lui Enron, relativei lipse de lichiditate şi
lipsei de garanţii comparabile, a fost efectiv  imposibilă protejarea investiţiei
Rhythms în mod clasic. Astfel Enron a creat un SPE a cărei activitate era de a
proteja (acoperii) investiţia Rhythms.

Din 1999 până în 2001, Enron  a sprijinit mai multe investiţii similare cu
Rhythms în care valoarea se aştepta să crească iniţial, dar care prezentau riscul de a
suferii o scădere de preţ înainte de sfârşitul perioadei de imobilizare. Enron a
inclus aceste câştiguri substanţiale în câştigurile lor proprii, dar nu a vrut să
recunoască pierderile aferente. Neavând contrapartide independente disponibile
pentru a acoperii aceste investiţii împotriva unor pierderi viitoare, Enron a creat
mai multe entităţi pentru scopuri speciale (SPE) care să servească ca şi

8
contrapărţi pentru tranzacţiile derivate pe care Enron le dorea.   

Preşedintele financiar (CFO-ul) al lui Enron manageriza SPE-urile pentru a

se asigura că acestea se vor implica în tranzacţiile necesare. Motivul major din
spatele acestor tranzacţii îndoielnice a fost dorinţa de a păstra pierderile economice
reale ale acestor investiţii departe de situaţiile finaciare ale lui Enron. Cum s-a
observat mai târziu, CFO-ul a primit recompense  substanţiale în schimbul faptului
că în calitate de manager al SPE-urilor a oferit operatiuni de hedging pentru Enron,
operaţiuni în care alţi terţi independenţi şi demni de încredere nu s-ar fi implicat
niciodată.
Opţiunile reprezentau o datorie pentru SPE, dar din cauza că acţiunile Enron
creşteau ca valoare în această perioadă, SPE a avut o valoare a activelor suficient
de mare pentru a acoperii datoria (capacitatea de credit). Capacitatea de credit a
SPE a fost importantă pentru Enron deoarece ar fi trebuit să raporteze pierderea
dacă SPE-ul nu ar fi putut menţine capacitatea de credit corespunzătoare.
Tranzacţiile derivate cu SPE au fost încheiate la început de 2000 din cauza
că Enron a vândut investiţia Rhythms ca urmare a expirării convenţiei de
imobilizare. Deoarece acţiunile lui Enron înregistraseră o creştere semnificativă
valoric, rezultatul încheierii tranzacţiei a fost plată substanţială către SPE.CFO-ul
şi ceilalţi investitori au primit recompensări masive ale investiţiilor lor modeste.
Acţiunea de hedging Rhythms a avut un succes atât de mare în păstrarea
pierderilor în afara raportărilor financiare ale Enron încât au fost create noi SPE-uri
pentru a proteja alte investiţii cu creştere spectaculoasă, dar expuse la riscul unui
declin semnificativ şi care nu puteau fi protejate prin contrapărţi independente şi de
încredere. A fost dificil să atragi investitori care să asigure 3% din acţiuni, astfel
încât SPE-urile să nu se califice pentru consolidare cu Enron. Managerul financiar
a facut o înţelegere cu potenţialii investitori, conform căreia, investitorii ar fi primit
investiţia iniţială plus o substanţială recompensă de aproximativ 35% înainte ca
SPE să poată să se lanseze în oricare alte tranzacţii derivate cu Enron. Înţelegerea
elimina riscul investitorilor, ceea ce însemna că ei nu aveau interesul să pună
întrebări suplimentare cu privire la alte tranzacţii dintre SPE-uri şi Enron.
Pentru a obţine resursele necesare pentru plata investitorilor, SPE-urile au
vândut timp de 6 luni opţiunile put de la Enron către fondul Enron la un preţ de
57,50 dolari, în timp ce preţul de piaţă era de 68 dolari. Presupunerea că preţul de
piaţă al lui Enron nu ar fi scăzut aşa de mult în şase luni făcea ca opţiunile să
expire fără valoare caz în care SPE putea avea resurse să plătească investitorilor. În
realitate, acţiunile lui Enron au crescut valoric şi opţiunile au fost regularizate mai
devreme.
Astfel, activităţile de hedging au luat forma unor total return equity swaps.
Swapurile protejau investiţiile pentru care se aştepta o scădere de valoare. Enron ar

9
fi plătit SPE-urilor pentru orice câştiguri ulterioare ale investiţiilor, în timp ce SPE
ar fi plătit lui Enron pentru orice pierderi ulterioare. Din această înţelegere, mai
mult decât probabil, ar fi rezultat pierderi pentru SPE. Investitorii externi însă nu
aveau interes să se opună acestui contract, deoarece ei primiseră atât o
recompensare substanţială a investiţiei lor, cât şi investiţia iniţială.
Principiile de contabilitate general acceptate (GAAP) sunt astfel concepute
încât realitatea tranzacţiei, şi nu neapărat forma acesteia, să fie raportată
utilizatorilor situaţiilor financiare. Aceste tranzacţii derivate poate că aratau ca o
acoperire economică, dar de fapt funcţionau numai ca o acoperire contabilă.
Normal, conceptul de acoperire (hedge= presupune găsirea unui terţ de încredere,
care să fie dispus să îşi asume un risc economic. În cazul în care investiţiile
scădeau valoric, terţii urmau să suporte pierderea). În schimb, Enron a transferat
propriile acţiuni la SPE-uri care şi-au asumat riscul investiţiei în cazul scăderii
valorice. Realitatea tranzacţiilor nu a fost un adevărat headge economic şi
pierderile din investiţii erau adevărate pierderi economice ale lui Enron şi trebuiau
să fie raportate ca atare.
Pierderile au putut să fie ţinute în afara raportărilor financiare ale Enron
deoarece SPE-urile (unde se înregistrau pierderile) nu erau consolidate cu Enron.
Primul SPE a avut participaţii expuse riscului, dar ele aparţineau preşedintelui
financiar şi altor angajaţi ai lui Enron. SPE-urile trebuiau să fie supuse
consolidării. Procesul de consolidare ar fi eliminat toate tranzacţiile între
companii şi pierderile investiţiilor ar fi fost raportate în contul de profit şi pierdere
Enron.
Pentru a creşte capacitatea de credit (suma cu care activele depăşesc
datoriile), acţiunile Enron trebuiau să crească ca valoare. Pe perioada cât SPE-ul
proteja investiţia Rhythm, preţul acţiunilor Enron a crescut semnificativ. Această
creştere a activelor asigura suficientă valoare pentru a acoperi toate datoriile faţă
de Enron rezultate din opţiunile put precum şi pentru a genera nişte venituri
substanţiale pentru CFO si alţi investitori când SPE-ul era în derulare.
Strategia de a utiliza propriile acţiuni ale Enron pentru a proteja (riscurile
fluctuaţiei preţurilor) împotriva pierderilor din investiţii a fost atât de de succes
pentru Rhythms, încât Enron a utilizat aceeaşi strategie pentru toate investiţiile a
căror valoare se preconiza că va prezenta o scădere semnificativa. 

Totuşi, daca acţiunile Enron nu creşteau suficient pentru a acoperii

pierderile şi datoriile ce corespundeau din derivate, SPE-urile nu ar fi putut să îşi
îndeplinească obligaţiile şi protecţia riscurilor fluctuaţiei preţurilor ar fi eşuat.
Adică, obligaţiile SPE-urilor ar fi depăşit valoarea activelor lor şi Enron ar fi
trebuit să raporteze pierderile în venituri (câştiguri).

10
 La sfârşitul anului 2000 şi începutul lui 2001, acţiunile Enron au scazut în
valoare, conducând la lipsa de capacitate de credit a doua SPEuri. Pentru a
îndepărta posibilitatea unei probleme cu privire la capacitatea de credit datorată
declinului acţiunilor Enron, compania a intrat într-o măsură de protecţie a
investitorului împotriva ratei dobânzii, fără costuri, cu SPE. Enron a achiziţionat o
opţiune call cu preţul de 116$ şi a vândut o opţiune put cu 81$. Primele asupra
opţiunilor erau compensabile (offsetting).Dacă preţul acţiunilor creştea peste 116$,
SPE ar fi deţinut Enron, dar dacă preţul cobora sub 81$, Enron ar fi deţinut SPE.
Opţiunea put proteja SPE-ul împotriva scăderii preţului pentru a-i menţine
capacitatea de credit.
Această rezolvare era doar temporară. Opţiunile put au împiedicat valoarea
activelor SPE-ului să scadă, dar nu preveneau creşterea obligaţiilor din swaps dacă
investiţiile protejate ale companiei Enron continuau să alunece. Pentru ca schema
să funcţioneze, acţiunile Enron trebuiau să crească ca valoare pentru a acoperi
pierderile din investiţii, sau investiţiile trebuiau să crească pentru a reduce
obligaţiile SPE-urilor. Dar atât investiţiile cât şi acţiunile Enron au continuat
declinul şi la mijlocul lui septembrie 2001 era clar că schema nu mai putea
funcţiona.În fine, Enron a terminat SPE-urile. Făcând aceasta, Enron şi-a asumat
un cost (o taxă) înainte de impozitare de 710 milioane $, sumă pe care Enron a
dezvăluit-o pe 16 octombrie 2001 în situaţiile sale iniţiale privind veniturile
trimestrului trei. La mai puţin de o lună, Enron şi auditorul său extern au
concluzionat că SPE-ul implicat în protecţia riscurilor fluctuaţiei preţurilor
Rhythms nu se califica ca neconsolidabil şi retroactiv au efectuat consolidarea pe
1999 şi 2000. Prin aceasta, câştigul net raportat de 
Enron a scăzut cu 95 milioane $ în 1999 şi cu 8 milioane $ în 2000.

Falimentul Enron

Cauzele care au dus la transformarea unui faliment intr-o incalcare a legii, au fost,

in principal de natura economica, si au fost in numar de doua. Prima, a fost
folosirea unor practici contabile foarte complicate, prin care Enron a reusit sa
ascunda datorii de miliarde de dolari, iar a doua, legata de firma de consultanta
Andersen, care se face vinovata atat de "neglijenta" in observarea si aducerea la
cunostinta investitorilor a acestor practici, cat si de distrugerea unui numar foarte
mare de documente care ar fi putut avea legatura cu falimentul Enron.

Agentiile de rating anuntau in noiembrie 2001 retrogradarea obligatiunilor

Enron la statutul de "junk bonds", ceea ce insemna ca trebuiau platite imediat
datorii de 4 miliarde dolari, iar Dynegy, compania energetica aflata de ani de zile

11
in umbra gigantului din Texas, anulase oficial fuziunea cu Enron, care ar fi putut
salva cel mai mare faliment din istorie.
Apoi, evenimentele s-au precipitat: scãderea cursurilor, neîncrederea
investitorilor, degradarea notatiilor, primele bãnuieli privind manipulãrile
conturilor, primele demisii, spirala conform cãreia fiecare componentã antrena o
altã componentã si care a condus, la începutul anului 2002, la demisia presedintelui
si fondatorului Kenneth Lay si declararea falimentului grupului. Kenneth Lay
cedeaza functia de conducere lui Jeffrey Skilling.
Diferitele anchete au pus în luminã principalele aspecte ale acestui esec
financiar major, de ordinul a 100 miliarde de dolari datorii, dintre care o parte nu
mai putea sã fie acoperitã. Cifrele de afaceri fuseserã artificial majorate, luându-se
ca bazã contractele încheiate sau în curs de negociere, si nu cum este uzanta pentru
intermediar, numai comisioanele încasate sau angajate. 
Calculatã pe aceastã bazã (valoarea contractatã sau negociatã), cifra de afaceri
efectivã ajunsese la 6 miliarde de dolari. 
Enron a dat faliment în luna decembrie 2001, când s-a descoperit că avea
datorii nedeclarate în valoare de câteva milioane de dolari.
Brokerii sai au pierdut intreaga companie in urma unor tranzactii proaste, iar apoi
si-au acoperit pierderile nedeclarăndu-le si intocmind false rapoarte de profit, ceea
ce a crescut si mai mult pretul actiunilor. Privind retrospectiv, putem spune ca
Enron a fost o corporatie care a avut ca unic scop mentinerea unui cost ridicat al
actiunilor, cu orice pret.
Lipsa de transparenţă a oficialilor falimentarei companii Enron, sau mai
degrabă posibilitatea acestora de a ţine departe de ochii acţionarilor decizii
financiare de mare importanţă este motivul principal pentru care compania a putut
ajunge în această situaţie. 
Spre exemplu, în octombrie 2000, la o conferinţă de presă care a urmat
deprecierii valorii acţiunilor, Keneth Lay, preşedintele companiei şi Andrew
Fastow, directorul financiar la companiei, au fost chestionaţi de analişti cu privire
la activele companiei, capacitatea de returnare a datoriilor şi investiţiile pe care le-
au făcut.
Lay a refuzat însă să răspundă la întrebările cu privire la investiţiile
neprofitabile pe care Enron le-a făcut în domeniul distribuţiei de apă. Lay a
declarat în timpul conferinţei că Enron, căreia i s-a cerut de către Comisia
Valorilor Mobiliare (SEC) să prezinte informaţii cu privire la tranzacţiile sale, nu
va fi lasată din punct de vedere investiţional. 
"Nu cred că aşa ceva se va produce.Suntem hotărâţi să ne păstrăm ratingul actual,"
a spus Lay. 
La sfârşitul lunii octombrie, agenţia de rating Moody's Investors Service a
anunţat totuşi că a revizuit ratingul de credit al Enron, diminuându-l la Baa2.

12
Moody's a explicat schimbarea prin "deteriorarea flexibilităţii financiare a
companiei". 
Reducerile de capital propriu în urma investiţiilor neprofitabile pe care
Enron le-a făcut în domeniul telecomunicaţiilor şi a distribuţiei de apă au dus la
"scăderea încrederii investitorilor."  Scăderearatingului de către Moody's a fost
urmată de o mişcare similară la Standard&Poor's, agenţia rivală.                  
In decursul a 20 de ani cat a condus compania, Kenneth Lay a facut din
micuta companie din Houston, a saptea companie ca marime din SUA, cu o
valoare de piata de peste 70 de miliarde de dolari. Insa in 2001 compania a intrat in
faliment dupa descoperirea unor intregi serii de nereguli in declaratiile financiare,
acesta fiind cel mai rasunator caz de frauda din istoria Americii. Enron a intrat in
faliment cu un total al datoriilor de 31,8 miliarde de dolari. In 2001 Lay a cedat
functia de conducere lui Jeffrey Skilling, care a fost de asemenea gasit vinovat in
19 cazuri de acuzare privind frauda.
Cei doi isi asteptau verdictele, ambii riscand zeci de ani de inchisoare. Verdictul in
cazul lui Kenneth Lay trebuia sa fie anuntat pe 23 octombrie, Lay avand toate
sansele sa isi fi petrecut tot restul vietii in spatele gratiilor. Fondatorul companiei
si-a sustinut nevinovatia pe tot parcursul procesului care a debutat in 2001. El a
catalogat falimentul ca fiind 'o mare tragedie', invinuindu-l pentru falimentul Enron
pe directorul financiar Andrew Fastow, care a fost condamnat deja in 2004 la 10
ani de inchisoare si plata unei amenzi de 23,8 milioane de dolari.
Compania pe care a fondat-o si condus-o pana la stadiul de imperiu
financiar a devenind simbolul coruptiei, Lay fiind si un apropiat al administratie
Bush. Conducatorii companiei au deturnat miliarde de dolari prin intemediul
umflarii bilanturilor financiare, investitorii fiind inselati de situatia fiscala vopsita
in roz a Enron, care avea deja probleme financiare serioase.
Cel mai socant aspect prezentat in film se leaga de faptul ca Enron a creat
cu buna stiinta o falsa criza a energiei in California, care nu a existat niciodata. In
film auzim inregistrari telefonice ale traderilor Enron care ii sfatuiesc pe managerii
uzinelor electrice din California sa fie „putin mai creativi" si sa inchida uzinele
„pentru reparatii". Enron este responsabila de inchiderea pentru mult timp a păna la
50% din industria energetica a Californiei, ba chiar a 76%, atunci cand a crescut
pretul energiei electrice de aproximativ noua ori.
Cănd compania a intrat in colaps, 20.000 de angajati au fost concediati.
Pensiile lor nu mai exista si actiunile nu mai valoreaza nimic. Un telefonist care a
lucrat pentru o companie electrica din Portland toata viata povesteste ca, inainte ca
Enron sa preia compania la care lucra si sa o devalizeze, fondul sau de pensii
valora 248.000 dolari, pe care i-a investit in actiuni Enron. Acum, spune el, fondul
sau de pensie valoreaza 1.200 de dolari.

13
Arthur Andersen

Dincolo de proportiile imense ale esecului, falimentul companiei americane Enron

a lovit puternic in credibilitatea corporatiilor americane si in cea a firmelor de audit
si contabilitate. Cum a fost posibil ca Enron sa ascunda atatea date financiare fara
ca auditorul sa afle acest lucru?
Aceasta este una din intrebarile-cheie pe care si le.au pus anchetatorii. Enron a
incheiat mai multe parteneriate ale caror detalii financiare nu au fost trecute in
registrele contabile ale companiei, permitand raportarea de profituri mai mari decat
in realitate.
Directorul executiv al celor de la Andersen, Joseph Berardino, spune ca firma
sa a facut "o judecata profesionala ce s-a dovedit in final gresita". El afirma ca
Enron nu le-a spus nimic auditorilor despre numeroase parteneriate ce s-au dovedit
in cele din urma fatale.
Insa Andersen recunoaste ca partenerul David Duncan, care se ocupa de
Enron, le ceruse angajatilor din Houston, unde se afla sediul central al operatorului
energetic, sa distruga unele documente contabile ale companiei, in cursul unei
reuniuni "de urgenta", pe 23 octombrie.
"Andersen a anuntat autoritatile bursiere americane, comisiile parlamentare,
Departamentul Justitiei si organismele care investigau falimentul Enron ca
angajatii ce lucrau la dosarul Enron au distrus un numar de documente electronice
si hartii, precum si corespondenta referitoare la acest dosar", se arata intr-un
comunicat al firmei de audit.
Distrugerea documentelor electronice si pe hartie "pare sa fi incetat" abia la 9
noiembrie, dupa cum a precizat Andersen, adica la o zi dupa ce Comisia de
Securitate Bursiera (SEC) solicitase oficial cabinetului de audit sa furnizeze
informatii in legatura cu Enron
          Intr-un document trimis de Enron Comisiei existau mai multe paragrafe ce
descriau afaceri de sute de milioane de dolari intre companie si firme partenere
conduse si detinute partial de unii directori ai companiei.
     Enron a estimat ulterior ca Fastow a castigat peste 30 milioane dolari din
parteneriatele incheiate. Fastow a fost dat afara pe 23 octombrie, la o zi dupa ce
Kenneth Lay declara ca el este acuzat pe nedrept. Enron a anuntat, la 18 ianuarie,
ca a reziliat contractul cu Arthur Andersen, ca urmare a faptului ca firma de
contabilitate a recunoscut implicarea unora dintre angajatii sai in distrugerea de
documente privind compania.

14
          Curtea Suprema de Justitie din Statele Unite ale Americii a schimbat 
hotararea conform careia grupul contabil Arthur Andersen a fost gasit vinovat
pentru distrugerea unor documente incriminatoare ale grupului energetic american.
Instanta suprema a hotarat ca nu exista suficiente probe pentru a condamna grupul
Andersen de distrugere de documente. Drept urmare, Andersen a fost amendata cu
500 de mii de dolari si supusa la cinci ani de supraveghere a activitatii. Compania,
care facea parte din grupul celor mai mari cinci firme de contabilitate la nivel
mondial, s-a destramat, iar 28.000 de angajati americani au fost concediati. Ca
urmare a evenimentelor nefericite prin care a trecut, Andersen mai are in prezent
numai 200 de angajati, pe posturi in principal administrative si legale.

Implicari politice

Scandalul Enron nu a fost numai un scandal financiar, ci si unul social si politic.

Republicanii, si presedintele George W. Bush in special, au fost implicati in
combinatii diverse cu Enron. In primul rand, directorii companiei au contribuit cu
1,76 milioane dolari la campania electorala republicana din anul 2000.

           Preşedintele Bush, cu care Lay a întreţinut o strânsă prietenie, concretizată

prin contribuţii financiare generoase la campania sa prezidenţială, a avut deja grijă
să se distanţeze de acest scandal, afirmând că "nu a discutat niciodată cu Lay
despre problemele grupului său".
  "Explicaţiile preşedintelui Bush referitoare la relaţia sa cu Enron sunt, în cel
mai bun caz, un jumătate de adevăr", a spus Craig McDonald, responsabil al
organizaţiei Texans for Justice, un grup care supraveghează activităţile oamenilor
politici
Nici democratii nu au evitat sa ia bani de la Enron, insa in cazul lor suma este
ceva mai mica, de 683.000 de dolari. Apoi, vicepresedintele Dick Cheney a
elaborat, anul trecut, dupa o intalnire cu oficialii Enron, noua politica energetica a
Statelor Unite, care cuprinde multe aspecte ce par desprinse direct din filosofia
companiei texane.      
   Fosti angajati ai companiei au fost prezenti in administratia Bush, de la
seful armatei de uscat, Thomas White, pana la reprezentantul comercial al SUA,
Robert Zoellick. La scurt timp, Bush l-a numit pe Pat Wood, un om puternic
sprijinit de Kenneth Lay, pentru a controla preturile la energie.

Paradoxal, scandalul Enron nu a fost chiar atăt de mare fata de costurile

umane si financiare implicate. Verdictele dure in ceea ce ii priveste pe ambii

15
oficiali ai Enron au reprezentat un triumf dulce amar pentru fostii angajati ai
companiei, care au putut sa rasufle usurati pentru faptul ca intreaga saga Enron a
luat sfarsit, in timp ce ei au continuat sa-si refaca vietile, sa-si gaseasca alte slujbe
si sa sa-si creeze noi economii, de cand compania a inregistrat cadere financiara.

WorldCom Inc.

Înfiinţarea şi activitatea Worldcom

WordCom a fost a doua mare companie de telefonie fixă la distanţă din Statele
Unite ale Americii, cu peste 20 de milioane de clienţi. La început aceasta părea să
fie o frumoasă poveste de succes.
În 1983, sub conducerea unui fost antrenor de baschet Bernard Ebbers câţiva
parteneri şi-au pus împreună, pe un şervetel într-o cafenea din Hattiesburg,
Missouri, ideea lor de înfiinţare a companiei. Compania lor, LDDS (Long
Distance Discount Service) a început să presteze servicii în 1984. În 15 ani a
crescut repede prin achiziţii şi fuziuni. Bernard Ebbers a fost numit preşedinte în
1985 şi compania a devenit publică în 1989.
Născut în Edmonton, Canada, pe data de 27 august 1941, Bernard Ebbers a
muncit ca antrenor de baschet, profesor şi şef de depozit, înainte de a ajunge să
deţina un lant hotelier, care l-a propulsat către strălucita carieră în telecomunicaţii.
În octombrie 1997, WorldCom, în urma unor negocieri intense cu America
Online au stabilit împărţirea CompuServe Inc. Astfel fiecare companie putea să se
concentreze asupra propriilor competenţe din firma respectivă. Pentru 1,2 miliarde
$ WorldCom a cumpărat 80% din stocul de acţiuni CompuServe pe care îl deţinea
H&R Block. Compania a păstrat divizia de integrare a reţelelor din CompuServe,
CNS (CompuServe Network Services) şi a cumpărat divizia de interconectare din
AOL, ANS Commmunications.
AOL a cumpărat CompuServe Interactive Services, divizia de
comercializare online a bunurilor de larg consum, primind 175 milioane $ cash de
la WorldCom. Pe o durată de 5 ani, WorldCom este desemnat drept cel mai mare
network-service provider al lui AOL.
Deşi atuurile lui AOL aparţin de sfera bunurilor de larg consum, CNS îi
garantează lui WorldCom prezenţa în 105 ţări şi posibilităţi de prestare a unor
servicii cu valoare adaugată, cum ar fi accesul la distanţă, prelucrarea tranzacţiilor,
comertul pe Internet. În fapt, CNS pune bazele preluării de catre WorldCom a

16
serviciilor globale ale AOL, iar ANSva permite companiei, prin solida sa reputaţie,
să-şi lărgeasca volumul serviciilor cu valoare adaugată.
În lumea dură a telecomunicaţiilor de peste Ocean, Ebbers şi-a întrecut
rivalii şi a reuşit să profite de avantajul unui contract de monopol cu gigantul
telecom american AT&T, prin care Ebbers se obliga să ofere contracte la preţuri de
târg. Cu o avere care se înmultea foarte repede, Ebbers a reuşit să cumpere în 1995
compania WilTel Network, pentru 1,2 miliarde de dolari, ulterior aceasta devenind
Worldcom.
La jumătatea anului 1999, acţiunile companiei au atins valoarea maximă,
Ebbers devenind o vedetă pe Wall-Street. Compania pe care o fondase raporta
constant rezultate financiare remarcabile, preţurile acţiunilor explodând şi
îmbogăţind acţionarii majoritari. Însă, în urma unei încercări nereuşite de preluare
a rivalului mult mai mare Sprint, unele afaceri dubioase şi conturi umflate ale
WorldCom au început să iasă la iveală.
În iunie 2000 Companiile WorldCom Inc. şi Sprint Corp. au înaintat
Comisiei Europene o cerere de fuziume. Grupul WorldCom era dispus să scoată la
vânzare toate diviziile Sprint legate de Internet şi de comunicaţii la distanţă,
evaluate la 40-45 miliarde de dolari, pentru a satisface obiecţiile Statelor Unite şi
ale Europei la tranzacţia de 115 miliarde de dolari dintre cele două societăţi.
Operaţiunea reprezenta cea mai mare concesie făcută de două companii pentru a
obţine aprobarea de fuzionare. Dar aceasta însemna de asemenea o importantă
victorie politică a lui Mario Monti, comisarul european pe probleme de concurenţă,
care s-a luptat să forteze obţinerea unor modificări
în tranzacţia celor două societăţi americane, care ar fi adus, pretinde el, prejudicii
concurenţei în domeniul Internet.
La sfârţitul lunii iunie, cele 2 mari companii şi-au retras propunerea de
fuziune înaintată Comisiei Europene ca urmare a opoziţiei manifestate de
autorităţile comunitare antitrust. Mario Monti a recomandat Comisiei să blocheze
alianţa. În Statele Unite, un grup de avocaşi din cadrul Departamentului Justiţiei şi-
au anunţat şi ei opoziţia faţă de acest acord. Prin retragerea dosarului înaintat
Comisiei Europene, cele două grupuri evită perspectiva blocării alianţei lor în
forma actuală. Surse apropiate companiei Sprint au declarat că firmele vor face o
nouă propunere şi intenţionează să obţină în prealabil aprobarea Departamentului
american al Justiţiei înainte de a solicita din nou acordul Comisiei de la Bruxelles,
dar aceasta nu s-a mai realizat.
În septembrie 2000 WorldCom a preluat controlul companiei Digex, una
dintre ultimele firme independente americane din sectorul serviciilor de web-
hosting, în urma unei licitaţii la care au mai participat societăţile Exodus şi Global
Crossing. Licitaţia care s-a încheiat la 2,5 miliarde de dolari a permis WorldCom
să intre în posesia a 54% din capitalul Digex. Acordul a dat însă posibilitatea

17
societăţii cumpărătoare să deţină 97% din drepturile de vot în Consiliul de
Administraţie. Lupta pentru preluarea controlului companiei Digex reflecta
înverşunarea cu care marile companii din sectorul telecomunicaţiilor şi al
tehnologiei informaţionale se zbat să obţină o parte din piaţa serviciilor de web-
hosting.

Decăderea şi restructurarea sub un nou brand

Chiar dacă procesul şi falimentul grupului energetic Enron a fost unul mult
mai rasunător, existând suspiciuni şi de implicare a Administratiei americane,
falimentul WorldCom a reprezentat cel mai mare faliment din istoria corporatistă a
SUA.
Orizontul începuse însă să se întunece pentru WorldCom încă de la sfârşitul
lunii aprilie a anului 2002, când Ebbers, fondatorul şi preşedintele firmei, a fost
forţat să demisioneze, fiind implicat într-un scandal referitor la modalităţile prin
care compania a ajuns să-l împrumute cu aproximativ 400 de milioane de dolari.
Reacţia SEC (The Securities and Exchange Commission) s-a produs cu o
rapiditate fără precedent în istoria organismului american. Mai mult, preşedintele
SEC, Harvey Pitt, a declarat că a cerut un ordin judecătoresc pentru a împiedica
WorldCom să "scape" de active, să distrugă documente sau să plăteasca sume
importante managerilor - aşa cum s-a întâmplat în cazul Enron. WorldCom
anunţase, că a înregistrat o parte din cheltuielile operaţionale pentru anul 2001 şi
primul trimestru al anului 2002, drept investiţii de capital, ceea ce a determinat o
creştere a lichidităţilor şi a ratei de profitabilitate. WorldCom avea datorii de
aproximativ 32 de miliarde de dolari, iar valoarea sa de piaţă a atins cel mai scăzut
nivel - aproximativ 3,5 miliarde de dolari, faţă de cele 200 de miliarde de dolari în
vremurile de glorie ale companiei.
The Securities and Exchange Commission (SEC, organismul american de
supraveghere a pieţei de capital) a depus o plângere în justiţie prin care acuza de
fraudă compania WorldCom. WorldCom, al doilea mare operator de
telecomunicaţii din Statele Unite, a recunoscut, o fraudă de aproximativ 4 miliarde
de dolari şi putea cere, potrivit analiştilor, intrarea în procedura de faliment .
În 3 aprilie 2002, WorldCom a anunţat disponibilizarea a 3.700 de angajati
care reprezentau aproape 10% din forţa sa de muncă. Scopul disponibilizărilor:
reducerea cheltuielilor din exploatare cu 4%. WorldCom spera de asemenea să-şi
îmbunătăţească productivitatea.
În centrul scandalului şi principalul vinovat pare a fi Scott Sullivan, fost
chief financial officer al companiei, care a făcut, o serie de operaţiuni financiare,
astfel încât WorldCom a părut mult mai bogată şi mai "sănătoasa" decât era în
realitate.

18
 Potrivit agenţiilor internaţionale de presă, mecanismul fraudei a fost descris
de persoane apropiate afacerii astfel: în fiecare trimestru din 2001 şi în primul
trimestru din 2002, se presupune că Sullivan ar fi tratat (din punct de vedere
contabil) o anumită parte din costurile operaţionale (cheltuieli efectuate pentru
desfaşurarea activitaţii de bază) drept cheltuieli de capital (investiţii efectuate). În
acest fel, pentru anul 2001 şi primul trimestru din 2002, pierderea de aproximativ
2,5 miliarde de dolari a devenit un profit de aproape 1,5 miliarde de dolari.
În noiembrie 2002, preşedintele gigantului Hewlett-Packard (HP), Michael
Capellas, a anunţat că demisionează. Motivele nu au fost făcute publice, dar se ştia
că urmează să devină de la 1 decembrie director executiv al WorldCom.
Capellas, noul preşedinte şi directorul general al WorldCom, îşi prevenise
salariaţii: "nu există altă soluţie pentru a ne atinge obiectivele decât desfiinţarea
altor locuri de muncă în cadrul firmei". Analiştii se aşteptau însă ca oficialii
WorldCom să anunţe reducerea cu 17.000 a numărului de angajaţi.
Grupul mai trebuia să facă faţă şi tendinţei de diminuare continuă a cifrei de
afaceri. Operatorul a înregistrat în luna noiembrie 2002 o cifră de afaceri de 2,2
miliarde de dolari, în scădere faţă de octombrie 2002 când a obţinut 2,3 miliarde de
dolari.
WorldCom şi-a "deghizat" cheltuielile de operare în investiţii de capital pe
termen lung, miscare ce i-a permis să raporteze costuri mai mici şi profituri mult
mai mari faţă de cele reale. Consiliul de administraţie al concernului a recunoscut
că, în mod eronat, 3,8 miliarde de dolari fuseseră trecuţi în acte la capitolul
"cheltuieli". Piaţa mondială de IT şi de telecomunicaţii a fost serios zdruncinată de
scandal.
Aproximativ 20.000 de angajaţi şi-au pierdut locul de muncă, iar acţionarii
au pierdut peste 180 de miliarde de dolari după ce compania a intrat în faliment.
WorldCom a recunoscut că şi-a "umflat" profiturile din 2001 şi 2002 cu
patru miliarde de dolari, solicitând în iulie protecţia legii falimentului.
Conducerea companiei americane WorldCom a anunţat că pierderile totale
se cifrau în decembrie 2002 la peste 80 de miliarde de dolari. Principala cauză a
acestui "record" (a doua mare pierdere din istoria economiei SUA, dupa cea a
AOL-Time Warner) a constituit-o devalorizarea activelor companiei. Conform
comunicatului companiei, pierderile operaţionale în decembrie au  atins un nivel
modest, de 47 de milioane de dolari, iar încasările au fost de 2,2 miliarde de dolari,
în special datorită menţinerii majorităţilor clienţilor tradiţionali.
Compania a început să aiba dificultăţi în timpul boom-ului tehnologic şi a
acumulat datorii de 41 de miliarde de dolari, iar neregularităţile din contabilitate au
fost descoperite în iunie 2002.
Pierderile nete ale WorldCom s-au dublat, în octombrie 2003 până la
aproape 205 milioane de dolari, comparativ cu luna precedentă, ceea ce indica

19
faptul că plasarea sub protecţia legii nu protejează grupul american de declinul
sectorului de telecomunicaţii. Pe toată perioada reorganizării sale, operatorul de
telefonie, care face obiectul unor anchete federale cu privire la practicile sale
contabile, trebuia să prezinte lunar rezultatele sale financiare în faţa unui tribunal
american, iar surse apropiate investigaţiilor au sugerat că agenţii federali ar putea
dezvălui o nouă neregulă contabilă, de aproape trei miliarde de dolari.
Directorii executivi ai WorldCom, inclusiv Bernie Ebbers, au fost acuzaţi de
fraudă după doi ani de investigaţii privind colapsul de 180 miliarde de dolari al
companiei de telecomunicaţii, cel mai mare prejudiciu din istoria corporatistă a
Statelor Unite.
Compania a raportat pierderi nete de peste 400 de milioane de dolari, în
primele doua luni de la intrarea în restructurare pentru a evita falimentul, şi a
solicitat tribunalului  o prelungire cu cinci luni a termenului limită de finalizare a
programului de restructurare.
La sfârşitul anului 2002 un grup de investitori intenţionează să achiziţioneze
o treime din datoriile grupului pentru a putea influenţa viitorul companiei. Grupul
condus de David Matlin - cel mai mare creditor al WorldCom - vrea totodată sa îl
numească pe fostul primar al New Yorkului, Rudolph Giuliani, în functia de
presedinte al companiei
David Matlin a cheltuit în ultimele luni peste 300 de milioane de dolari, cumpărând
aproximativ 10% din datoriile WorldCom.  El a pus la punct împreună cu Giuliani
un fond de investiţii, care are ca scop cumpărarea "pachetului de control" al
WorldCom..
Compania a anunţat că în luna ianuarie 2003, deşi nivelul încasărilor totale a scăzut
(2,16 miliarde dolari, fata de 2,2 miliarde USD în decembrie), a reuşit să
înregistreze un profit net de 155 de milioane de dolari.
Gigantul american WorldCom Inc. a folosit una dintre diviziile sale pentru a
ascunde situaţia financiară dificilă din 2001.
Astfel, grupul de telecomunicaţii a transferat o mare parte din cheltuielile
sale în contul diviziei MCI, care furnizează servicii persoanelor fizice şi
companiilor mici.
Surse apropiate operatorului american au estimat că valoarea fondurilor
aflate în discuţie depăşeşte trei miliarde de dolari. MCI Group prezenta rapoarte
financiare separate de cele ale companiei-mamă.Divizia avea proprii săi acţionari
şi plătea dividende din veniturile obţinute din activitatea individuală.
În mai 2003 WorldCom a anunţat că va construi în capitala irakiană o reţea
de telefonie mobilă, pentru că irakienii şi străinii aflaţi aici nu dispun de alte
mijloace eficiente de comunicare.Asupra valorii contractului obţinut astfel de
WorldCom, finanţat de Departamentul Apărării, domneste secretul. Afectată de
bombardamentele americane, de anii de dictatură şi de embargoul impus de

20
Natiunile Unite, capitala irakiană nu dispunea în acel moment de nici un serviciu
de telefonie mobilă. Militarii, ziaiştii şi în general toţi străinii din Bagdad foloseau
telefoanele prin satelit, care nu puteau fi însa utilizate în interiorul clădirilor,
neavând semnal.
Grupul american de telecomunicaţii WorldCom, a obţinut un profit net de 84
de milioane de dolari, în luna iunie, în creştere faţă de cele 46 de milioane de
dolari, raportate în mai. Profitul operaţional din perioada menţionată a crescut cu
30 de milioane de dolari, la un total de 146 milioane de dolari, ţn timp ce veniturile
au avansat de la 2,03 miliarde de dolari la 2,07 miliarde de dolari. Rezervele de
lichidităţi au totalizat 4,6 miliarde de dolari, în timp ce cheltuielile de capital
înregistrate s-au ridicat la 43 de milioane de dolari.
În iulie 2003 WorldCom s-a mai confruntat cu un proces. Procurorul general
din statul american Missouri a dat în judecată companiile de telecomunicaţii
AT&T, SBC Communications şi WorldCom, pentru a le împiedica să îşi mai
abordeze clienţii cu apeluri promoţionale, dacă aceştia nu doresc să fie contactaţi.
Cei trei operatori americani sunt acuzaţi că folosesc strategii agresive de marketing
pentru a stimula vânzarea produselor proprii.La sfarşitul lunii iunie, Comisia
Federală americană a Comerţului a început o campanie de limitare a activităţilor de
telemarketing, întocmind o listă cu cetaţenii din Statele Unite care nu doresc să mai
primească telefoane la domiciliu din partea acestui tip de operatori. Lista va intra
în vigoare de la începutul lunii octombrie, iar companiile care nu vor respecta
dorinţa persoanelor înscrise riscă să fie penalizate cu aproape 11.000 de dolari
pentru fiecare apel telefonic şi să fie implicaţi în eventualele procese intentate de
consumatori sau de autorităţi.
În aceeaşi lună operatorul american mai reprezenta obiectul unei investigaţii
începute de procurorii federali, fiind bănuit ca ar fi prejudiciat alte companii de
telefonie cu sute de milioane de dolari, în ultimii zece ani.
La sfârşitul lui 2003, gigantul telecom, sub conducerea lui Michael Capellas,
fostul şef al Compaq Computer, a cerut ieşirea de sub protecţia legii falimentului,
reuşind să îşi păstreze o serie de clienţi importanţi şi revenind în profit.
"Stabilirea precisă a nivelului pierderilor a fost unul din ultimii paşi necesari
pentru a ieşi din faliment", a declarat directorul financiar al WorldCom, Bob
Blakely.
În urma reorganizării, compania s-a rebrandat, renunţând la numele de
WorldCom în favoarea MCI.
Astfel, doi ani mai târziu, MCI îşi anunţa posibilitatea unei fuziuni cu grupul
american Qwest Communications International într-o tranzacţie în valoare de 6,5
miliarde de dolari (5 mld. euro). Reprezentanţii Qwest estimează că, în urma
acestei achiziţii, compania va realiza economii anuale de 2,5-3 miliarde de $ (1,9-
2,3 mld. euro).

21
 Unii observatori ai pieţei de telecomunicaţii au sugerat totuşi că este posibil
ca şi Verizon sau BellSouth să înainteze o ofertă pentru preluarea MCI, însă
acţionarii operatorului de telecomunicaţii par a fi favorabili unei fuziuni cu Qwest.
La rândul lor, acţionarii Qwest au lăsat să se înteleagă că sunt încrezători că oferta
lor nu va trebui să sufere îmbunătăţiri majore pentru a fi acceptată.
Verizon a făcut o ofertă informală în valoare de 6.3 miliarde USD în
numerar şi acţiuni – oferta asemănătoare cu cea facută de Qwest.
Totuşi, gigantul Verizon Communications, lider pe piaţa telefoniei fixe şi
numărul doi pe telefonie mobilă, a cumpărat operatorul MCI, fostul WorldCom,
pentru 6,7 miliarde de dolari (5,2 miliarde de euro).
Verizon va plăti 488 de milioane de dolari (373 milioane de euro) în cash,
mare parte în acţiuni proprii (4,8 miliarde de dolari - 3,7 miliarde de euro), iar
restul de bani vor fi plătiţi sub forma unor dividende speciale. Boardurile celor
două companii au acceptat tranzacţia, iar marele pierzator, Qwest oferise 7,3
miliarde de dolari (5,6 miliarde de euro) pentru preluarea MCI. Astfel se încheie un
capitol negru din telecom american.

Procesul

Cererea de intrare în faliment a fost înregistrată de tribunalul de district din sudul

oraţului New York. Plasându-se sub incidenţa prevederilor Capitolului 11 din legea
americană, pentru faliment, WorldCom va beneficia de protecţie împotriva
creditorilor în timp ce va încerca să-şi restructureze finanţele şi va
disponibiliza 17000 de angajaţi. Intrarea în faliment a WorldCom era aşteptată de
la 25 iunie 2002, cand au fost date publicităţii nereguli contabile în valoare de 3,9
miliarde de dolari. Ca urmare a acestor dezvăluiri, compania a luat decizia de a
revizui rezultatele financiare din 2001 şi primul trimestru al anului 2002. Un
consorţiu de bănci de investiţii condus de Citigroup, din care mai fac parte JP
Morgan şi divizia GE Capital a grupului General Electric, a acordat companiei o
facilitate de credit în valoare de circa două miliarde de dolari, sumă care ii
permitea să-şi continue activitatea pe perioada reorganizării presupuse de
procedura de faliment. Împrumutul era garantat cu reţeaua de Internet de mare
viteză deţinută de WorldCom, precum şi cu o serie de alte active.
Acţiunile Deutsche Bank şi ABN Amro au scăzut  pe fondul declanşării
procedurii de faliment la grupul american de telecomunicaţii, cele două instituţii
financiare numărându-se printre cei mai importanţi creditori ai acestuia. Astfel,
titlurile Deutsche Bank au pierdut 4%, atingând cel mai redus nivel din ultimele
opt luni, în condiţiile în care banca germană riscă să piardă circa un miliard de

22
dolari pe care l-a acordat WorldCom sub formă de credite. Potrivit avizului de
cerere a falimentului, Deutsche Bank era cel mai mare creditor european al
companiei, cu o valoare totală a împrumuturilor de 1,01 miliarde de dolari. De
asemenea, conform datelor furnizate de Thomson Financial, instituţia germană era
şi cel de-al optulea mare acţionar al WorldCom.
Acţiunile ABN Amro, grup care riscă să piardă 753,1 milioane de dolari ca
urmare a intrării în faliment a operatorului de telecomunicaţii, au scazut cu 5,88%,
până la cel mai redus nivel din ultimii patru ani.
Bank of America va plăti 460 de milioane de dolari pentru a evita un proces
în care este acuzată că a vândut obligaţiuni în valoare de miliarde de dolari ale
companiei de telecomunicaţii, ascunzând investitorilor situaţia financiară reală a
acesteia.

Banca americană JPMorgan Chase & Co. a acceptat să plăteasca două

miliarde de dolari pentru a rezolva în afara instanţei un caz în care era acuzata ca a
ascuns riscurile pentru investitori ale vânzării obligaţiunilor companiei WorldCom.
În toamna anului 2002, fostul contabil general, Buford Yates, a pledat
vinovat pentru acuzaţiile de complicitate şi fraudă, în faţa tribunalului din
Manhattan. El a recunoscut că a falsificat registrele contabile ale companiei la
îndemnul superiorilor săi şi a decis să colaboreze cu autorităţile americane în
ancheta cu privire la frauda descoperită. Yates a declarat în faţa tribunalului că
departamentul său a primit indicaţii direct de la superiori pentru a modifica
rezultatele financiare ale companiei, pentru a reduce cheltuielile raportate de
WorldCom.
Avocaţii lui Ebbers au solicitat de-a lungul procesului clemenţă, arătând că
acesta este „un om decent şi de onoare, care a urcat de la cel mai de jos nivel până
în vârful lumii americane de afaceri“. Procurorii care au instrumentat dosarul au
cerut pentru fondatorul WorldCom închisoarea pe viaţă, dar apărarea a solicitat o
sentinţă redusă, invocând bolile de inimă pe care le-ar avea Ebbers. Procurorii au
respins această cerere, considerând că orice problemă medicală a lui Ebbers va
putea fi tratată la închisoare.
Pe de altă parte, apărătorii au adus în discuţie operele caritabile realizate de fostul
director WorldCom, motiv respins la rândul său. „Deşi istoricul de fapte bune ale
acuzatului este lăudabil, este departe de a fi atât de extraordinar pentru a putea
justifica o scurtare a senţintei“, a sunat răspunsul autorităţilor.
Cazul susţinut de statul american împotriva lui Ebbers de 60 de ani, a luat o
altă turnură dupa ce Scott Sullivan, fostul director de finanţe al companiei, a fost

23
de acord să pledeze vinovat în faţa unor acuzaţii similare şi a depus mărturie
împotriva fostului director executiv.
Autorităţile americane au găsit dovezi privind vinovăţia fostului director
executiv Bernard Ebbers. El a fost acuzat că a contribuit la declinul companiei de
telecomunicaţii, dar agenţii federali au descoperit abia acum dovezi cu privire la
participarea sa la activităţi ilicite. Potrivit unui raport prezentat în faţa unui tribunal
american, Ebbers avea cunostinţă de metodele neregulamentare utilizate de
companie pentru mascarea veniturilor.
În 2003 WorldCom a declarat ca ar putea ajunge la un acord cu autorităţile
americane pentru retragerea acuzaţiilor. Corporaţia este dispusă să accepte plătirea
uneia din cele mai mari amenzi din istoria economiei americane, pentru ca oficialii
SEC să retragă acuzaţiile aduse companiei, cum că ar fi înşelat intenţionat
investitorii, crescând fraudulos valoarea acţiunilor firmei. Acordul urma de fapt să
înlesnească atingerea obiectivului principal al companiei, anume ieşirea de sub
incidenţa legii falimentului.

Verdictul

Sulivan, ex Chief Financial Officer( CFO) la WorldCom Inc. a fost condamnat la 5

ani de închisoare, pentru rolul avut în gestionarea fraudei de 11 miliarde USD ce a
dus la falimentul companiei de telecomunicaţii. Sullivan a fost de acord să pledeze
vinovat la acuzaţia de fraudă, conspiraţie şi eliberarea de documente financiare
false, colaborând cu procurorii, care apoi au trimis o scrisoare judecătorului
Barbara Jones, recomandând o sentinţă redusă.
Cooperarea lui Sullivan s-a manifestat şi prin întoarcerea împotriva fostului
său şef de laWorldCom, Bernard Ebbers, care a fost condamnat în iulie la 25 de ani
de închisoare pentru fraudă. Sullivan, 43 de ani, a fost principala armă a acuzării
împotriva lui Ebbers, şi singurul care a mărturisit că a discutat fraudarea
WorldCom direct cu acesta.
Condamnarea lui Sullivan a închis un capitol în istoriaWorldCom, companie
care s-a transformat în anii 90’ într-un gigant internaţional de telecomunicaţii
Bernard Ebbers a izbucnit în plâns atunci când a fost pronunţată sentinţa: 25
de ani de inchisoare, pentru partea lui de vină din scandalul de corupţie ce a dus la
falimentul companiei sale.
Ebbers a fost găsit vinovat pentru fraudă şi conjuraţie, în luna martie a
anului 2005 dupa care a înaintat un apel în iulie, acelaşi an dar fără succes.
De asemenea, Ebbers, în vârstă de 63 de ani, s-a mai facut vinovat şi pentru
sapte conturi pline de documente false. El işi va ispăşi pedeapsa la închisoarea
federală Yazoo, din statul american Mississippi, ironic, o locaţie situată foarte

24
aproape de reşedinţa sa. Sentinţa a fost pronunţată de judecătorul federal, Barbara
Jones, care l-a mai refuzat pe Ebbers, cu ceva timp în urmă, când acesta a cerut să
fie rejudecat cazul.
Sentinţa este una dintre cele mai dure de până acum din scandalurile
desfaşurate de-a lungul timpului în sectorul corporaţiilor amercane, judecătorii
afirmând că vor să facă din Ebbers un exemplu, decizia fiind una dură, dar
rezonabilă. Hotărârea a satisfăcut, pur şi simplu avocaţii acuzării, care şi-au
conceput pledoaria în aşa fel încât să obţină închisoarea pe viaţă pentru Ebbers.
Avocatul apărării, Reid Weingarten, a facut apel către judecator, pentru a
obţine o pedeapsă mai mică, pe motivul bolii grave de inimă de care suferea
Ebbers şi pentru activitatea caritabilă de necontestat pe care el a avut-o de-a lungul
vieţii.
Cu toate acestea, judecătorul Barbara Jones nu s-a lăsat impresionată de
"arsenalul" apărării si a spus ca, presupusa boală de inimă a inculpatului nu
reprezintă o garanţie pentru reducerea pedepsei.
De asemenea, judecătoarea a respins acuzaţiile apărătorilor cu privire la
faptul că Guvernul american a exagerat pierderile suferite de investitori şi că
Ebbers nu a fost "mintea criminala" din spatele acestei fraude de proporţii.
Acţionarii şi creditorii care au pierdut bani din cauza fraudei dezvăluite la
grupul american de telecomunicaţii WorldCom trebuiau să primească daune
suplimentare de 250 de milioane de dolari sub formă de acţiuni ale companiei
rezultate în urma procesului de restructurare. Această sumă se adăuga amenzii
record de 500 de milioane de dolari care a fost impusă, de Comisia americană
pentru Operaţiuni Bursiere (SEC). Şi aceste fonduri vor fi utilizate pentru
despăgubirea persoanelor afectate de practicile ilegale de la WorldCom.
Unul dintre judecători a renunţat la o înţelegere prin care Ebbers trebuia să
predea toate activele pe care le deţinea, inclusiv cinci milioane de dolari, cash,
pentru a rezolva problema valorii acţiunilor în instanţă.
Înţelegerea a "uşurat-o" pe soţia lui Ebers de apoximativ 50.000 de dolari
din avere şi o casă modestă în Jackson, statul Mississippi.
Judecătoarea Barbara Jones a susţinut cu tărie că Ebbers a fost omul care
dirija activitatea infracţională din umbră şi o pedeapsă mai mică ar fi contravenit
moralei justiţiei, pentru că, spune judecatoarea, tot activitate infracţională este şi
delapidarea.
Bernard Ebbers este primul din cei şase foşti preşedinti de la Worldcom care
au făcut faţă unor acuzaţii de fraudă, ceilalti cinci au pledat "vinovat" şi au acceptat
să depună mărturii împotriva fostului lor şef.
Ebbers, în vârstă de 63 de ani, fusese găsit vinovat de fraudă. Instanţa
judecatoreasca şi-a argumentat decizia prin aceea că acţiunile întreprinse de Ebbers

25
au fost folosite cu scopul precis de a realiza o imagine înfloritoare de profitabilitate
a WorldCom.
Ebbers a aşteptat soluţionarea apelului său în inchisoare. În tot acest timp el
era încrezător: "Dumnezeu are un plan pentru vieţile oamenilor şi cred că un astfel
de plan are şi pentru mine". Avocatii săi anunţau că vor merge mai departe în
instanţă până în momentul în care clientul lor va fi achitat.
În iulie 2004 Bernie Ebbers împreună cu alţi 18 foşti membri ai conducerii, a
fost de acord să plătească 51 milioane $ pentru a rezolva un proces cu angajaţii
care au pierdut miliarde de dolari când grupul de telecomunicaţii s-a prăbuşit.
Înţelegerea propusă, care trebuia să fie aprobată de o Curte Districtuală
americană, a fost anunţată de avocaţii care ii reprezentau pe angajaţii WorldCom,
din falimentul căreia a rezultat, prin reorganizare, compania MCI.

Parmalat

Introducere
Comisia pentru Titluri de Valori și Bursă din SUA (Securities and Exchange
Commission) a catalogat scaldalul Parmalat ca fiind „una dintre cele mai mari și
mai pline de rezonanță fraude financiare corporative din istorie”. S-a ivit la scurt
timp după cazul Enron și WordCom și oferă o oportunitate pentru a compara
eșecurile de pe ambele maluri ale Atlanticului. Cazul Parmalat scoate în evidență
cea mai important problemă specifică stucturilor de administație în firmele din
Europa Continentală, si anume un acționar majoritar care exploatează societatea,
mai degrabă decât să monitorizeze managerii. Structura de administrație Parmalat a
fost în mod fățiș deficitară, spre deosebire de cea a Enron, care aparent a fost bine
concepută. În ciuda acestui deficit, Parmalat a beneficiat de un rating de credit
pentru investiții și a putut împrumuta sume tot mai mari de capital de la investitori.
Privind retrospectiv s-ar putea susține faptul că piețele de capital au fost
ineficiente, deoarece nu au luat în considerație defectele din conducerea Parmalat.
Cu toate acestea, o afirmație mai plauzibilă ar fi că ele au redus riscul perceput și s-
au bazat puternic pe aprecierile unor terți cum sunt auditorii.
Astfel, încă odată, la fel ca și în cazul tuturor falimentelor financiare din
ultimul timp, atenția este îndreptată spre terți actori. În cazul de față este vorba

26
despre două rețele mari de audit (Grand Thornton International și Deloitte Touche
Tohmatsu), care nu au reușit să detecteze fraudele.. Unele bănci de prim rang
internațional au asistat alături de manageri Parmalat la structurarea și executatrea
unor tranzacții financiare complexe, menite să ascundă situația adevărată a firmei.
Sub pretextul unor verificări stăruitoare și a unor avize din partea firmelor juridice
de top, piața nu a fost niciodată avertizată în mod fățiș.
Organul de supraveghere al pieței de capital italiene (Consob) a început
investigațiile sale numai după ce pe piață s-a semnalat, la sfârșitul anului 2002 –
începutul anului 2003, că ceva este în neregulă cu Parmalat. Piața știa ceva ce
Consob nu știa. Scandalul Parmalat ar trebui să descurajeze ideea că supravegherea
publică a pieței poate preveni fraudele majore. Totuși, reacția atât în Italia cât și la
nivel european a fost aceea de a emite noi reglementări și norme publice, chiar
dacă ideea unui organism de reglementare publică european echivalent SEC nu a
constituit niciodată o prioritate pe agenda Uniunii Europene.

Apariția și evoluția Parmalat

Calisto Tanzi a fost moștenitorul unei dinastii al comerțului alimentar cu

sediul în Collecchio, Parma. Tanzi a intrat la sfârșitul anului 1960 pe piața laptelui,
profitând de procesul continuu de ambalare dezvoltat de Tetra Pak, iar Parmalat și-
a început expansiunea spre o industrie de lactate. În anii `70, marca Parmalat a
devenit cunoscută datorită sponsorizărilor din lumea sportului. În anii `80 a urmat
o nouă expansiune: Parmalat și-a consolidat poziția de lider mondial pe piața
produselor lactate și s-a extins pe alte piețe alimentare, cum sunt produsele de
panificație, sosurile tomate, sucurile de fructe. Tanzi a devenit cunoscut pentru
legăturile sale politice cu lideri creștin democrați. Mai cu seamă era considerat ca
fiind un prieten apropiat a lui Ciriaco De Mita, liderul influent a partidului Creștin
Democrat în anii `80. Parmalat a construit una din fabricile sale în Nusco, un orășel
mic din sudul Italiei, renumit pentru faptul că este orașul natal al lui De Mita.
Pretinsa influență a politicienilor este unul din motivele pentru care Tanzi s-
a aventurat pe piața TV în anii `80. Odeon TV este canalul pe care l-a cumpărat
prin intermediul familiei. Acesta a înregistrat rezultate îngrozitoare și a fost vândut
în 1989 către o companie a Sasea Group, gestionat de Florio Fiorini1. Odeon TV a
dat faliment, iar Tanzi, care a garantat datoriile Odeon TV, a fost nevoit să
plătească o imensă sumă de bani. În timpul investigațiilor penale cu privire la
falimentul Parmalat a ieșit la iveală faptul că acești bani au fost furnizați de către
1
Figură dominantă în grupul de companii Swiss Sasea, care a falimentat în 1992 din cauza fraudelor masive.

27
Parmalat. Aceasta reprezintă una din primele mari situații în care banii Parmalat au
fost folosiți pentru a acoperi datoriile lui Tanzi din alte domenii de afaceri.
Ulterior eșecului TV de la sfârșitul anilor `80, Parmalat era un grup
internațional aflat în turbulențe financiare. Printr-o tranzacție financiară complexă,
Coloniale s.r.l. (firma familiei Tanzi care deținea acțiunile Parmalat) și-a folosit
pachetul de control ca aport fără numerar în majorarea de capital a unei companii
listate, Finanziaria Centro Nord, care a devenit Parmalat Finanziaria. Prin
tranzacția financiară, Coloniale și-a păstrat pachetul de control de aproximativ
51% în Parmalat Finanziaria, care a devenit proprietatea unui grup format din 58
de companii, dintre care 33 cu sediul în afara Italiei, cu o cifră de afaceri de
aproximativ 1.100 miliarde lire italiene (560 milioane Euro). Cea mai importantă
dintre aceste companii a fost Parmalat S.p.A., principala companie de operare.
În anii `90, Grupul Parmalat a lansat o nouă campanie de achiziție, care a
fost foarte intensă în America de Sud. Cifra de afaceri a grupului a fost de 4.300
miliarde de lire italiene (2,4 miliarde Euro) în 1995 și 5.464 miliarde de lire
italiene (2,8 miliarde Euro) în 1996. În jur de 45% din cifra de afaceri era generată
în America Latină. Grupul multinațional a devenit un client lucrativ pentru băncile
de investiții, în special Chase Manhattan Bank. Grupul a devenit foarte activ pe
piața de capital, emițând serii de obligațiuni pe piața Euroobligațiunilor.
Între timp, Parmalat s-a diversificat în fotbal, cumpărând Parma Calcio
(clubul de fotbal din Parma), bine cunoscutul club brazilian Palmeiras și clubul
chilian numit Audax Italiano. Grupul a inițiat un plan masiv de sponsorizare în
America Latină. Parma Calcio a fost înmânat fiului lui Tanzi, Stefano, care a
devenit președintele clubului în 1996. Unul dintre marii rivali ai lui Tanzi pe piața
produselor lactate, Sergio Cragnotti, a fost și el implicat pe piața fotbalului.
Cragnotti, fostul manager a Ferruzzi Group care a fost implicat în acțiunile
criminale având drept urmare falimentul imperiului familiei Ferruzzi2, era
principalul acționar și manager a Cirio, și proprietarul Lazio, unul din cele două
cluburi de fotbal din Roma. Cirio urma să falimenteze în 2003 într-un scandal
financiar implicând bănci acuzate că ar fi acoperit expunerea lor la datorie prin
descărcarea obligațiunilor Cirio pe investitori de retail.
Tanzi a intrat și pe piața turismului în anii `90. Prin multe tranzacții și
achiziții, firma de turism a familiei Tanzi, HIT, a atins o valoare a cifrei de afaceri
de 1.000 miliarde lire italiene (550 milioane Euro), generând o mulțime de pierderi
și datorii. Fiica lui Calisto Tanzi, Stefania a fost responsabilă cu această afacere.
La sfârșitul deceniului Grupul Parmalat încă se extindea. Între 1998 și 2000
a achiziționat în jur de 25 de companii. Printre acestea, Parmalat a cumpărat în
1999 Eurolat, afacerea cu lactate a grupului Cirio, printr-o înțelegere care la ora

28
actuală se află sub investigație luându-se în considerare rolul jucat de Banca di
Roma, o bancă implicată puternic în criza financiară a companiei Cirio.
Tendința a continuat și la începutul noului mileniu. Parmalat emitea
continuu obligațiuni. În noiembrie 2000, Standard and Poor’sa evaluat Parmalat
cu o notă de BBB (nivelul inferior a clasei investiționale). Costul de capital al
Parmalat a crescut, urmând problemele economiei Americii Latine (cu
neîndeplinirea obligațiilor de către Argentina în Decembrie 2001) și falimentul
producătorului alimentar Cirio în noiembrie 2002. Totuși, grupul încă își urma
aparenta strategie de a deține o uriașă cantitate de numerar pentru a fi folosit în
fuzionări și achiziții, în timp ce nevoile sale de numerar erau finanțate prin
obligațiuni.
La sfârșitul lui 2002 Parmalat Finanziaria S.p.A. a fost listată ca deținătoare
a unui grup alimentar multinațional compus din peste 200 de companii răspândite
în aproximativ 50 de țări. Grupul a fost un lider mondial pe piața laptelui, a
produselor lactate și a băuturilor. A prelucrat 139 de plante industriale și a totalizat
mai mult de 36.000 angajați 7,6 miliarde Euro. Printre aceste pasive erau și datorii
sub formă de obligațiuni de 1,5 miliarde Euro, lansate prin 31 de emisiuni diferite.
La începutul anului 2003 Parmalat era din nou listat la indexul Mib30, acesta fiind
indexul celor mai mari 30 de companii italiene în termenii capitalizării de piață.

Colapsul

Elementul deosebit din raporturile financiare ale Parmalat a fost faptul că în

mod concomitent atât numerarul cât și datoriile aveau un nivel ridicat. Metoda de
divulgare a fost caracterizată de atitudinea opacă și arogantă a managementului său
față de analiști și investitori, similar cu cea a Enron.
În octombrie 2002 grupul a lansat o emisiune de obligațiuni de 150 milioane
Euro cu Banca Akros și UBM acționând ca principali subsciitori, iar în noiembrie a
urmat o nouă emisiune de obligațiuni din partea Parmalat Soparfi3, având o
valoare de 200 milioane Euro și Morgan Stanley Limited acționând ca singur
subscriitor. Aceste emisiuni au alertat piața.
Aroganța managementului Parmalat a fost o temă repetitivă în rapoarte. Un
raport a lui Merrill Lynch a avut un ton mai direct. Raportul, cu titlul „The Straws
Break the Camel’s Back” („Paiele rup spatele cămilei”), a declansat Parmalat de la
„cumpără” la „vinde”. Analistul a scris:
„Problema esențială care a continuat să ne surprindă, este de ce grupul
continuă să apeleze la piață pentru emisiuni relativ mici, dar de cele mai multe ori
destul de complexe dacă numerarul său continuă să crească.”
3
.

29
 Prima concluzie a analistului a fost că „grupul pierde bani avînd un nivel
total ridicat de datorii și numerar.”
Cea de-a doua concluzie a fost că problemele ar putea fi ascunse:
„această nevoie de refinanțare a ridicat întrebări cu privire la ceea ce stă la baza
generării de numerar a grupului.”
Toți ceilalți analiști au rămas aparent indiferenți. De exemplu, raportul
Euromobiliare din 23 ianuarie 2003 s-a referit la „Muntele de datorii ... sub
control” și a apărat strategia Parmalat datorită considerentelor fiscale.
Totuși aparenta susținere din partea analiștilor nu a putut convinge piața,
care a devenit mai suspicioasă cu privire la comportamentul Parmalat, dovedit clar
de zvonurile privitoare la o nouă emisiune în condiții nefavorabile în 2003, care a
lovit compania.Noua emisiune a fost anulată oficial.
În 6 martie 2003 „Assogestioni”, asociația italiană a managementului
activelor, a scris o scrisoare către Parmalat, Consob și Borsa Italiana, denunțând
lipsa transparenței grupului. Drept reacție, Parmalat a organizat o întâlnire în
Milano, în 10 aprilie 2003, în timpul căreia Tanzi a anunțat că Directorul Financiar
al Grupului, Tonna, a demisionat și că noul Directorul Financiar pe nume Ferraris
este responsabil. Piața a reacționat pozitiv, iar prețul a crescut, după încetinirea
creșterii din februarie. Între timp Parmalat a învinuit piața de manipulare și abuzuri
asociate, în ceea ce privește depozitele sale Consob, de asemenea menționând că
Lehman Brothers și alte bănci de investiții afirmau în discuții private cu clienții că
rapoartele Parmalat erau false. Consob a început investigațiile.
Noul Director Financiar al Parmalat, Ferraris, a asigurat că s-au utilizat doar
bani cash pentru a plăti datoriile grupului. Cu toate acestea, în iunie a ieșit la iveală
faptul că Parmalat, asistat de Morgan Stanley, a plasat în mod privat noi obligațiuni
subscrise în întregime de Nextra, managerul activelor la Banca Instesa Group.
Adevărata cantitate de obligațiuni în așteptare era încă un mister. Întrebat fiind,
Parmalat a răspuns că a rascumpărat câteva din propriile obligațiuni, dar cifrele nu
corespundeau, după cum a relatat un ziar italian în 7 iulie 2003. Urmând acest
articol, Consob a forțat compania să fie mai explicită, dar la acest nivel orice
comunicare ridica mai multe probleme decât rezolva. Organul de supraveghere a
început să pună presiune puternică asupra auditorilor statutari ai Parmalat
Finanziaria și asupra auditorilor externi, Deloitte. Cei din urmă au anunțat cu
referință la declarațiile financiare pentru al doilea semestru că nu pot oferi o
„opinie corectă” a adevăratei valori a fondului la vedere comun Epicurum,
înregistrat ca echivalent de numerar de către Parmalat Finanziaria pentru o
valoare contabilă de 497 milioane Euro; Deloitte a dezvăluit de asemenea existența
unei tranzacții complexe de swap valutar cu fondul. În 31 octombrie Consob a scris
o scrisoare către Parmalat, către auditorii săi statutari și către auditorii externi,

30
solicitând informații. Parmalat a răspuns că participația la Epicurum ar fi fost
vândută imediat
Parmalat a informat în 8 decembrie 2003 că Epicurum nu poate lichida
interesele de participare ale Parmalat. În aceeași zi ajungeau la scadență o serie de
obligațiuni iar Parmalat a declarat că nu le poate răscumpăra.. Următoarea zi, în
timpul încercării disperate de a vinde compania investitorilor americani, Tanzi a
recunoscut în privat faptul că înregistrările companiei erau false. În 11 decembrie
prețul acțiunilor s-a prăbușit. Consob a cerut Grant Thornton, auditorul companiei
Bonlat de pe Insulele Cayman, care deținea un cont la Bank of America unde se
presupunea că era depus tot numerarul grupului Parmalat în valoare de 3,95
miliarde Euro, să investigheze dacă afirmația cu privire la contul bancar era
adevărată. Bank of America a declarat că documentul ce confirma existența
contului bancar era un fals. Între timp managementul Parmalat a terminat
distrugerea completă a documentației relevante a companiei precum și dovezile
electronice ale fraudei. Au început cercetările penale. În data de 27 decembrie
2003 Parmalat S.p.A. a fost declarată insolventă. În aceeași zi Tanzi a fost arestat.
În 8 ianuarie a fost rândul Parmalat Finanziaria: procedura de insolvență a
grupului a început, iar Enrico Bondi, un manager celebru, a fost numit Comisar
Extraordinar.
În perioada 5 decembrie 2002 – 17 noiembrie 2003, numai un singur analist
(de la Merrill Lynch) a pus problema vânzării, printre cei care au postat rapoarte pe
site-ul oficial al Bursei de Valori italiene.
Se poate spune că Parmalat a scos la iveală unele caracteristici comune cu
firmele care au înfruntat eșecuri financiare catastrofale: creștere masivă,
contabilitate îndoielnică și contabili îndoielnici, performanță redusă, legături
politice, un acționar dominant, structuri corporative complexe și secrete
operaționale. Cu toate acestea, în comparație cu alte firme falimentare, structurile
administrative nu păreau a fi bine puse la punct sau de ultimă oră.

Frauda și procedurile penale

Managerii (și în special Tonna, cel mai puternic implicat) au colaborat cu
procurorii în închisoare. Au explicat ceea ce s-a întâmplat. În principiu, toate
declarațiile financiare ale Parmalat au fost falsificate de multă vreme, cu toate că
nu este clar de când exact. Atât randamentul redus al afacerii de bază cât și
cantitatea imensă de numerar furată de familia Tanzi de-a lungul anilor, de
asemenea în legătură cu rezultatele groaznice în afacerea din turism și alte
activități a familiei Tanzi (spre exemplu afacerea din fotbal), a creat un munte de
datorii care au scăpat de sub control.
Într-adevăr, prima analiză a arătat că din 1990 până la faliment, Grupul
Parmalat a consumat resurse financiare în valoare de 14,2 miliarde Euro

31
(informații detaliate se regăsesc în Figura 1.1.) generând un venit operațional de
1,2 miliarde Euro; 13,2 miliarde Euro au fost avansate de bănci. Această valoare
include 5,3 miliarde Euro în dobânzi și comisioane. În jur de 80% din finanțările
bancare au fost acordate de grupuri non-italiene. 3,8 miliarde Euro au fost utilizați
pentru achiziții. 2,3 miliarde Euro au fost utilizați pentru tranzacții necunoscute,
neraportate.

Figura 1.1.
Destinația estimată a resurselor financiare a grupului Parmalat (1990-2003)

Creșterea îndatorării
13,2 (93,0%)
Grupul (5,4) Piața, băncile, autoritățile fiscale (6,5)

Venituri din exploatare

1,0 (7,0%)

Dobânzi plătite și
Achiziționare de
comisioane bancare
participări
5,3 (37,3%)
Terțe părți
Mijloace fixe
Dividende
1,6 (11,3%)
0,3 (2,1%)

Cheltuieli nedocumentate Taxe plătite

şi/sau fără dovezi a 0,9 (6,3%)
serviciilor prestate în
conexiune cu acestea
2,3(16,2%)
Conform spuselor lui Enrico Bondi, banii Parmalat au avut mai multe destinații,
traseul acestora fiind prezentat în figura de mai jos (Figura 1.2.):

Figura 1.2.
Traseul banilor conform lui Enrico Bondi

32
 Traseul banilor conform Enrico Bondi
(Total: 14,2 miliarde Euro)
4
3
2
1
0 Md. Euro

În ceea ce privește mijloacele tehnice folosite să conceapă frauda, acestea au

fost extrem de elementare. Parmalat a ascuns pierderi, a supraevaluat activele sau a
înregistrat active inexistente, a subevaluat datoriile și a sustras numerarul
companiei în favoarea membrilor familiei Tanzi.
Pentru a ascunde pierderile, Parmalat a utilizat diferite entități deținute în
totalitate, printre care cea mai semnificativă a fost Bonlat, „coșul de gunoi” al
Grupului în ultimii săi 5 ani, situat pe Insulele Cayman. Bonlat a fost deținătorul
contului fals de la Bank of America. Creanțe ce nu au putut fi colectate, au fost
transferate de la companiile operative la aceste entități candidate, unde valoarea lor
reală a fost ascunsă. Schimburi inventate și tranzacții financiare, au fost organizate
să compenseze pierderi ale filialelor operative și de a mări activele și veniturile.
Scheme de securizare bazate pe false creanțe comerciale și facturi duplicate au fost
utilizate des pentru a finanța grupul.
Parmalat și-a subevaluat datoriile prin diferite scheme frauduloase. A
înregistrat răscumpărări inexistente de obligațiuni. A vândut în mod fals creanțe
descrise ca fiind non recurs, pentru a elimina obligațiile din registre. A caracterizat
greșit datorii sau, simplu, nu le-a înregistrat.
Fondurile au fost direcționate către membrii familiei Tanzi și companiile lor
private. Un plan periodic înregistra plățile ca și creanțe iar apoi muta falsa creanță
prin păienjenișul entităților offshore pentru a pierde urma adevăratei lor naturi. De
asemenea, familia Tanzi a canalizat rambursarea pentru disconturi cantitative

33
făcute de Tetra Pak la sfârșitul fiecărui an într-un cont ținut de o companie complet
controlată de familie. Fondurile au fost folosite de familie ca bani de cheltuială.
Pentru a înțelege dimensiunea acestei delapidări trebuie notat faptul că Parmalat
era al 3-lea cel mai mare client mondial al Tetra Pak. Comisarul Extraordinar al
Parmalat a afirmat că pentru perioada 1995-2003 plățile de discont au ajuns la o
medie de aproximativ 15 milioane dolari pe an.
Nu este necesar de spus că unii auditor au ajutat managementul. Rolul
auditorilor și avocații Parmalat au atras atenția imediat după faliment și au fost
imediat arestați.
Înainte de 1995, Maurizio Bianchi și Lorenzo Penca ofereau servicii de audit
companiilor Parmalat prin Hodgson Landau Brand S.a.S. În 1995 s-au mutat la
Grant Thornton, auditorul principal al Parmalat din 1990. Conform legii italiene,
auditorii trebuie să se rotească la fiecare 9 ani. Amândoi bărbații știau foarte bine
despre toate fraudele și erau îngrijorați că Deloitte, noul auditor, le-ar putea
descoperi și ar putea începe investigațiile. Ei au sugerat constituirea unei companii
în Insulele Cayman, Bonlat, prin contribuirea unor active false a altor companii
offshore (în principal Zilpa și Curcastle). Grant Thornton ar continua auditatrea
Bonlat ca și contabil secundar al grupului. Grant Thornton a fost cea care a
stabilizat Bonlat. Bonlat a devenit principalul „coș de gunoi” al grupului iar
Bianchi și Penca au ajutat managerii Parmalat să ascundă pierderile și datoriile
până la sfârșitul anului 2003. Cei 2 bărbați au apărut în ianuarie 2005 în fața Curții
de Justiție din Milano într-o procedură rapidă („giudizione abbreviato”), de obicei
cerută de inculpați cu puține șanse de succes care în cel mai bun caz pot spera o
reducere a pedepsei. Această procedură specială este o parte a procedurii penale
începute în Milano privind abuzuri ale pieței, rapoarte financiare false și obstacole
puse de-a lungul anchetei organelor de control. Aceste proceduri privesc 27 de
acuzați, printre care managementul Parmalat și auditorii statutari, parteneri a
firmelor de audit și bancheri, firmele de audit și unele bănci. Privitor la abaterile
penale ce au dus la faliment, investigația părea să se apropie de sfârșit iar faza de
procese a procedurilor Parma era așteptată să înceapă în 2005. De asemenea, aceste
investigații au implicat managerii Parmalat, auditorii statutari, parteneri ai firmelor
de audit și bancheri, firmele de audit și unele bănci.

Acțiuni civile

Scandalul Parmalat a generat o multitudine de acțiuni civile.

La începutul lui ianuarie 2004, avocați celebrii din Statele Unite au dat în
judecată un grup de acuzați printre care Tanzi, Tonna, Zini, și auditorii. Știrea că
doar câteva zile după declararea insolvenței Parmalat a fost început un proces de
grup în SUA, a pornit zvonurile că investitorii italieni ar putea profita de acest

34
lucru, alimentând dezbaterea privitoare la introducerea mecanismelor de tipul
proceselor de grup în procedurile civile italiene. Acțiunea a fost programată la
sfârșitul lui iulie 2004. Comisarul Parmalat a fost de acord cu provizioanele extinse
privind administrația societății și participarea acționarilor, care erau și aceștia parte
importantă a planului său de restructurare în Italia.
În august 2004 Comisarul Parmalat a convocat o întrunire cu Grant
Thornton SUA și Italia la fel ca și Swiss Associaton of Deloitte Touche Tohmatsu
precum și membri și firme afiliate (Deloitte & Touche USA LLP, Deloitte &
Touche LLP și Deloitte & Touche S.p.A.). Comisarul a evidențiat că afiliațiile și
relațiile internaționale ale Grant Thornton și au fost problemele de bază a
serviciilor de audit ce le-au vândut către Parmalat, de aceea, ca membrii unei rețele
integrate ei ar trebui să fie considerați răspunzători pentru pagubele de agenți sau
joint ventures4. Comisarul a considerat că ambele rețele au eșuat să auditeze în
mod corect companiile Parmalat și tranzacțiile lor asociate.
Ultima învinuire a fost folosită separat împotriva Bank of America.
În Italia mai mult de 7000 de investitori s-au pus împreună ca reclamanți
civili la procesul penal care a început în Milano în octombrie 2004. Așa un număr
nu a mai avut precedent în Italia și a evidențiat diferențele existente între
mecanismele de procese de grup și participații individuale la procedurile legale. De
asemenea Parmalat și Consob s-au alăturat procedurilor drept reclamanți civili
împotriva inculpaților individuali.

Reacții politice la scandalul Parmalat în Italia și UE

Scandalul Parmalat a fost subiectul dezbaterilor politice privind distribuția

puterilor între supraveghetorii italieni. Banca Italiei a fost atacată că nu ar fi
verificat emisiunile Parmalat pe piața obligațiunilor conform Articolului 129 din
Legea Bancară Consolidată. De asemenea a adus critici că a eșuat să descopere
adevărata natură a informațiilor oferite de Parmalat cu privire la datoriile sale, dat
fiind faptul că Banca Italia a atins așa numitul „Centrale Rischi”, o bază de date
care clasifică datoriile băncii. Guvernatorul Banca Italia a replicat că
supraveghetorul bancar nu are nicio putere să verifice emisiunile de obligațiuni și
să evalueze soliditatea financiară a grupurilor industriale și că datele înscrise în
„Centrale Rischi” au valoare informațională limitată, când o mare parte a finanțelor
grupului provenea de la creditori străini. Consob, supraveghetorul pieței de capital,
a susținut faptul că accesul la datele din „Centrale Rischi” ar fi oferit informații
esențiale și necesita mai multe resurse și mai multă putere pentru a conduce
investigațiile și a sancționa răufăcătorii.
4

35
 Parlamentul a creat un comitet comun pentru analiza falimentului Parmalat
și elaborarea unei noi legi privind piața de capital. După aproape un an nu a fost
emisă nicio lege. O problemă secundară apărută în urma scandalului Parmalat este
dezbaterea politică privind procesele de grup, deoarece nu a trecut neobservat
faptul că investigatorii au intentat procese în SUA, în timp ce în Italia nu s-a
întâmplat nimic până când nu a început procesul penal în Milano. Această
dezbatere a fost prezentată în mass-media italiană și uneori în ziare juridice italiene
drept un leac universal pentru toate problemele care afectează protecția
investitorilor sub procedurile civile italiene. Mecanismele proceselor de grup pot
oferi o explicație acțiunilor investitorilor care au fost duse în SUA, dar nu pot
explica de ce și Parmalat a acționat în SUA și nu a căutat să lupte împotriva Grant
Thornton, Deloitte, Citigroup și Bank of America în propria sa jurisdicție. Totuși,
dezbaterea politică italiană a fost greșit înțeleasă și nu a dus la vreo avansare
semnificativă în soluționarea problemelor care afectează justiția civilă italiană.
La nivel european, urmând rezoluția Parlamentului European privind
administrarea societăților pe acțiuni și supravegherea serviciilor financiare datate
din 12 februarie 2004, Comisia Europeană a adoptat în data de 27 septembrie 2004
un comunicat adresat Consiliului și Parlamentului European. Comunicatul a
evidențiat că trasparența și supravegherea trebuie să fie îmbunătățite, în special în
ceea ce privește paradisurile fiscale iar modul de aplicare al legii trebuie
îmbunătățită prin creșterea cooperării între agenții publici și procurori.
Comunicatul a evidențiat necesitatea unor reglementări suplimentare privind
auditorii, consilierii corporativi, analiștii și agențiile de rating și spălarea banilor.

Efectele asupra pieței a scandalului Parmalat

La începutul scandalului Parmalat, Consob a lansat o investigație de mare

amploare privind emisiunea de obligațiuni. Companii listate au fost nevoite să
ofere informații suplimentare, auditorii au abordat o atitudine mai strictă, iar unele
cazuri de insolvență au fost accelerate.
Efectul înșelătoriei Parmalat pe piața obligațiunilor a fost destul de
semnificativă. Potrivit unui raport dat de Fitch Ratings, numărul companiilor
italiene care au accesat piața obligațiunilor a suferit un colaps. Mai mult de
jumătate din cantitatea globală de noi emisiuni are legătură cu două companii
individuale, Telecom Italia, operatorul de telecomunicații și Autostrade, operatorul
de autostrăzi. Acești doi emitenți au avut cele mai bune practici pe piața
internațională și au putut emite obligațiuni indiferent de scandalurile financiare.
Alte companii au ieșit de pe piață și și-au reîntors atenția spre piața creditelor.

36
Administratia Corporativa siauditorii

Consiliul de administratie

Regulile postate de Bursa de Valori Milano cereau companiilor listate să

ilustreze sistemul lor de administrație. Companiile care au hotărât să nu respecte
recomandările Codului de Administrație a Societăților pe Acțiuni, emisă de Bursa
Italiană în 1999 și modificată în 2002, trebuiau să-și justifice hotărârea. Codul
recomandă numirea unor directori independenți, concept vag definit și foarte des
înțeles greșit în practică. Conducerea Parmalat nu a fost bine văzută niciodată. În
primul său raport din 2001, Parmalat a declarat că 4 din 13 directori ai săi erau
independenți dar nu a menționat numele acestora. A publicat numele acestora în
2002. În ceea ce privește anul 2003, printre cei 13 directori Parmalat, 8 erau
directori. Directorul Financiar era de asemenea membrul comisiei de audit formată
din trei persoane. Ceilalți membrii ai comisiei erau Francesco Giuffredi (alt
Director Executiv) și Luciano Silingardi. Printre cei 5 directori care nu erau
directori executivi, 3 erau calificați în raport ca fiind directori independenți. Cel
mai semnificativ a fost Luciano Silingardi. El și Tanzi au fost prieteni apropiați din
școală iar Silingardi a fost contabilul lui Tanzi înainte de a fi numit în funcția (prin
relațiile politice ale lui Tanzi și ale sale) de președinte a Cassa di Risparmiodi
Parma (banca locală care urma să fie unul dintre partenerii bancari cei mai de bază
ai Parmalat) și mai târziu a fundației care controlează banca. Ceilalți doi
independenți erau Paolo Schiumé, unul dintre avocații lui Tanzi și membrul multor
comisii, printre care Mediolanum5 și Enrico Barachini, acesta fiind de asemenea
membrul multor consilii, printre care consiliile a două filiale a grupului Banca
Popolare di Lodi, un alt partener bancar semnificativ al Parmalat.
Este clar că de-a lungul timpului, cei care erau directori executivi nu au
supravegheat niciodată managerii. Se pune întrebarea de ce nu au avut destule
stimulente pentru a monitoriza corect și detaliat. Există cu siguranță o serie de
răspunsuri. Cel puțin unul dintre cei trei directori calificați de către Parmalat drept
independent nu a fost. Au acceptat proceduri care în mod clar erau inadecvate (de
sesizat rolul lui Tonna ca membru al comisiei de audit). Complexitatea structurii și
a finanțelor grupului necesitau un mare volum de muncă și o foarte bună gândire
financiară, iar ei nu erau pregătiți să sape în afacerea complexă a Parmalat.
Probabil s-au bazat pe Tanzi. Este însă curios faptul că nu le era frică de procese.

5
Principalul acționar al Mediolanum era la vremea aceea Prim Ministrul Italiei de atunci, Silvio Berlusconi.

37
Auditorii și Parmalat

Grant Thornton (GT) a fost auditorul Parmalat până în prima jumătate a

anului 1999. Potrivit legii italiene, auditorii sunt numiți pentru 3 ani și pot fi
renumiți încă de 2 ori. După 9 ani ei trebuie schimbați. În 1998 necesitatea de a
numi noi auditori a creat o mare problemă atât pentru GT cât și pentru Parmalat,
care se temea că noii auditori ar putea descoperi adevăratul scop al existenței
entităților offshore. Bianchi și Penca au folosit rețeaua GT pentru a crea un nou
scut, scandalosul Bonlat, care putea fi verificat de GT, în calitate de auditor primar.
Astfel, dacă auditorul primar nu era prea strict, Bonlat putea fi folosit drept „coș de
gunoi” care nu era sub controlul direct al auditorului primar. În cazul confirmării
acestor acuzații ar fi fost clar că în cadrul controlului intern GT erau mari scurgeri
de informații. Consob a șters compania prin care GT opera în Italia (Grant
Thornton s.p.a., redenumit în urma scandalului Parmalat Italaudit s.p.a.) din
registrul auditorilor certificați (autorizați să auditeze companiile listate), după ce s-
a convins că entitatea aparținând rețelei GT nu a urmat procedurile de audit
adecvate. În 2002 GT a auditat în calitate de împuternicit 15 companii listate
(printre care Parmalat și Cirio) și intermediari financiari. Mai exact, GT a auditat
primul semestru al raportului financiar consolidat Cirio din 2002 iar Bianchi a fost
partenerul responsabil cu auditul. În momentul în care în noiembrie 2002 a devenit
evidentă neîndeplinirea obligațiilor de către Cirio, nu a existat nicio îndoială că
cineva a făcut legătura între Cirio și Parmalat prin rețeaua GT. Posibil să fi fost o
întâmplare, dar primul avertisment serios apărut pe piață privind situația financiară
Parmalat a apărut în decembrie 2002. Din moment ce GT nu se află printre firmele
de audit de top, ar fi fost interesant să se afle cât din veniturile GT erau generate de
Parmalat, însă nu există informații publice cu privire la această problemă.
Firma italiană membră Deloitte Touche Tohmatsu (Deloitte & Touche
S.p.A.), firma de contabilitate aflată pe locul 2 în lume, a fost numită prim auditor
de către Parmalat în 1999. Deloitte Touche Tohmatsu mai fusese deja implicată în
servicii de consultanță pentru Parmalat. De exemplu, a fost raportat faptul că
evaluarea privind o tranzacție controversată anunțată în decembrie 1999 și
implicând unitatea principală Parmalat din Brazilia a fost pregătită de
departamentul financiar al Deloitte cu multe luni înainte, adică în iulie 1998. Unele
dovezi arată că firma Deloitte a fost implicată în servicii de non-audit pentru
Parmalat chiar și după numirea Deloitte în 1999. O altă tranzacție investigată din
cauza aparentei atitudini îndoielnice a Deloitte privește un membru de birou în
Malta și în special un mare împrumut intercompanii între Parmalat Capital

38
Finance Ltd., un mijloc cu destinație specială care controla Bonlat, și cea din urmă.
Într-adevâr biroul maltez înregistrat al Parmalat Capital Finance a fost biroul
Deloitte. Tranzacțiile între Parmalat Capital Finance și Bonlat avea să fie doar una
din multe.
Povestea dintre Deloitte și Parmalat ridica multe probleme care păreau a fi
similare cu cele ridicate de afacerea Enron. Un auditor brazilian care nu era
convins de informațiile oferite de părintele italian a fost eliminat de către Parmalat
datorită lobby-ului puternic în sediul global Deloitte SUA din partea firmei
intaliene membre Deloitte. Comisarul Dr. Bondi a afirmat că firma italiană a
acționat în același fel și în alte situații similare.
Firma Deloitte din Luxemburg a auditat Parmalat Soparfi SA. Serviciile de
informare financiară au raportat că Deloitte „a scris în 3 rapoarte separate că
directorii unităților nu au oferit destule dovezi care să susțină valorile din
contabilitate puse în participație și ținute în alte două unități Parmalat”. Problema
ar fi putut constitui un avertisment timpuriu privind atitudinea managementului
Parmalat.
Timp de 5 ani Deloitte a certificat declarațiile Parmalat. Nu este însă clar
dacă turbulențele pieței care au început în februarie 2003 au forțat Deloitte să fie
mai atenți, sau acțiunea supraveghetorului italian Consob care a urmat incredibilei
plângeri depuse de Parmalat în martie 2003. Cu toate acestea, este clar că Deloitte
nu a cerut niciodată GT să explice cum a fost verificată existența imensei sume de
bani ținute de Bonlat în contul din New York.
Deloitte au fost de asemenea și auditorii Cirio și au auditat declarațiile
companiei în 2001, acelea contestate de Consob în ianuarie 2003.

Alți creditori

. Bănci de investiții și bănci universale

Alți creditori reprezintă subscriitorii și alți intermediari financiari la a căror

servicii se apelează pentru a câștiga reputație, avocați, analiști.
Acțiunile comisarului Parmalat împotriva băncilor de investiții ale firmelor
falimentare sunt primele acțiuni civile masive împotriva băncilor de investiții ca
auditori privind grupul italian. Nu este nicio coincidență, totuși, că cea mai
semnificativă acțiune luată de Comisarul Extraordinar Parmalat începută în SUA
împotriva Citigroup și Bank of America.
În recentele scandaluri financiare din Italia băncile au fost atacate în mass-
media și în instanță pentru încălcarea normelor de conduită care îndrumau
activitatea lor de brokeri de investiții. Băncile și-au sfătuit clienții să cumpere

39
obligațiuni Cirio, știind că veniturile vor fi utilizate, așa cum s-a convenit cu
emitentul, să ramburseze împrumuturile bancare ale grupului alimentar. În plus,
multe bănci și-au sfătuit clienții să cumpere obligațiuni de mare valoare, cum erau
acelea emise de Argentina, Cirio sau Parmalat, care au fost adecvate pentru
portofoliile clienților lor.

Concluzii

Ca urmare a scandalurilor izbucnite în sectorul corporatist din cauza unor

probleme de ordin contabil, de genul celor în care au fost implicate companii ca
Enron, WorldCom, Parmalat, sute de companii americane au început să apeleze la
serviciile unor firme mai mici de audit contabil.
În Europa, însă, tendinţa ce se manifestă în continuare este aceea ca un
număr restrâns de mari companii de contabilitate să domine piaţa, lucru ce a dat

40
naştere unor temeri legate de posibilitatea producerii unor scandaluri de genul celui
în care a fost implicată compania Enron.
De la cele opt mari companii de audit ce operau în urmă cu aproximativ
cincisprezece ani, numărul firmelor de contabilitate s-a redus în prezent la patru, şi
anume Deloitte, Ernst&Young, KPMG şi PricewaterhouseCooper.
Scandalurile Enron şi WorldCom au fost generate în principal de o evidenţă
contabilă vădit frauduloasă. Din acest motiv s-a creat o dorinţă la nivelul
legislativului American de a slăbi influenţa conducătorilor de întreprinderi prin
asigurarea unei transparenţe sporite a acţiunilor acestora. Arthur Andersen, fosta
companie de contabilitate care a ajutat Enronul să îşi ascundă o mare parte din
pierderi şi datorii, s-a prăbuşit odată cu clientulei. Prin Legea Sarbanes-Oxley, se
dorea lungirea raportarilor financiare şi o supraveghere sporită a firmelor contabile
care efectuează auditul companiilor listate, astfel urmărindu-se sporirea protecţiei
investitorilor în acţiuni. Totodată, se urmărea posibilitatea ca investitorii să poată
contribui la alegerea cenzorilor independenţi care alcătuiesc consiliul de
administraţie şi prin aceasta, investitorii urmând la rândul lor a-şi avea interesele
protejate în momentul luării deciziilor importante din viaţa întreprinderilor de către
cenzorii respectivi, inclusiv stabilirea salariilor directorilor întreprinderilor şi
gradul de corelare a bonusurilor acestora cu mărimea profitului raportat, fapt care a
contribuit în trecut la raportari de profituri fictive.
Dar există şi o parte negativă. Legea prevede ca toate procedeele de control
financiar să fie documentate în schiţe şi logica acestor schite, ca şi funcţionalitatea
acestora, să fie examinate de auditor ca parte a auditului anual, ceea ce a făcut ca
durata orelor de examinare ca parte a auditului să creasca cu aprox. 50%,
conducând la creşterea substanţiala a costului acestuia. Dacă procedeele de control
sunt considerate ca neadecvate, lucru care se întâmplă cu precădere în cadrul
firmelor mici şi mijlocii, unde din cauza considerentelor legate de mărimea
salariilor plătite, aceeaşi persoană poate avea responsabilităţi custodiale cât şi de
înregistrare, spre exemplu, chiar dacă cifrele din balanţă şi cont de profit sunt
exacte, prin faptul că procedurile de control pot favoriza fraude, auditul va avea un
rezultat advers. Dacă datorită consturilor ridicate de audit, o companie care a fost
listată iniţial la una din bursele Americane, va dori delistarea, chiar şi dupa
delistare, atâta timp cât investori americani mai păstrează din acţiunile companiei,
compania respectivă încă mai trebuie să respecte Legea Sarbanes.
Un lucru e însă sigur: prin introducerea unor cenzori aleşi de investitori în
consiliile de administraţie, vor creşte cheltuielile.
Estimări ale unor directori de companii publice în America arătau costurile
anuale legate de această lege: în jur de 10 milioane de dolari de companie.
Sondaje de opinie arată că numeroase companii listate, ca urmare a acestei
legi, acum doresc delistarea.

41
 Prin urmare, multe companii au căutat în altă parte o piaţă de debut pentru
acţiunile lor.
Legislaţia dură din Statele Unite, precum şi accesul uşor la fonduri, au facut
din Londra o piaţă extrem de atractivă.
Bursa din Londra a avut o pondere de 15% pe piaţa globală a listărilor în
primele 11 luni ale anului 2006, conform firmei de contabilitate şi audit Ernst &
Young. Doar Hong Kong-ul, care a beneficiat de pe urma listării celor mai mari
companii din China, a depăşit acest procent.
Dintre cele cinci cele mai mari tranzacţii ale anului, două au fost în Hong
Kong, două în Marea Britanie şi una în Coreea de Sud. Doar una dintre ofertele
publice iniţiale de pe piaţa bursieră americană a ajuns în top zece, şi anume
MasterCard, care a urcat pe locul opt, strângând 2,6 mld. $ (2 mld. euro) prin
listarea la bursă.
În 2006, piaţa londoneză a strâns 18,6 miliarde de dolari (14,1 mld. euro) din
capitalul intern, mai mult decât dublul anului precedent.
Cea mai mare listare a unei companii britanice a fost cea a Standard Life,
care a strâns 4,4 miliarde de dolari (3,3 mld. euro). Pe locul doi s-a situat retailerul
Debenhams, care a acumulat 1,9 miliarde de dolari (1,4 mld. euro).
Deşi sistemul capitalist nu este un ideal de perfecţiune, el are la bază, mai
mult ca orice alt sistem, disciplina şi responsabilitatea individuală;eroarea este
sancţionată, sancţiunea este publică, pentru a nu se mai repeta şi a se reinstaura
ĩncrederea investitorilor.
Economia de piaţă se confruntă cu erori de gestiune, disimulări contabile,
falimente, concedieri, pierderi  de valoare a activelor;
Spre deosebire de europeni, ĩn sistemul american, riscul ĩn afaceri este o
atitudine socială;cine investeşte  şi riscă este văzut mai bine,devine protagonistul
unor poveşti de succes, chiar dacă eşuează.

42
 Bibliografie

 www.bbc.co.uk
 http://www.apropo.ro/cash/it-c/scandalul-worldcom-frauda-e-reala-urmeaza-
falimentul-2237269
 www.wall-street.ro
 www.blog.dotcommerce.ro
 www.businessmagazin.ro
 www.curierulnational.ro
 www.kappa.ro
 www.romanialibera.com
 www.siteresources.worldbank.org
 www.wikipedia.org
 www.zf.ro
 Baicu, C. G., Mauri, A., De ce și cum trebuie protejați investitorii în
instrumente financiare, Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Economie,
vol. 8, 2008, disponibil online
la:http://www.economia.unimi.it/uploads/wp/Deas2009_01wp.pdf
 Perrault, T., Parmalat: Comity or Tragedy, University of Connecticut
School of Law, International and Comparative Corporate Insolvency Law,
16 Martie 2010, disponibil online la: http://evanflaschen.net/Parmalat
%20Case%20Study.pdf
 ***, Management Accoutability and Power Abuse of Parmalat, disponibil
online la: http://www.docstoc.com/docs/18662692/Parmalat-case-study
 http://en.wikipedia.org/wiki/Enron_scandal
 http://www.deepdyve.com/lp/emerald-publishing/enron-s-hedging-scheme-
what-went-wrong-mOr8QWisLn
 http://www.comunicatedepresa.ro/mediaconsulta-international/
 http://filmedocumentare.com/enron-baietii-detepti-din-sistemul-energetic-
american/

43
44