RIDICAREA DE DETALII ŞI CALCULUL DE SUPRAFEŢE

6.1.Ridicarea detaliilor topografice

Ridicarea detaliilor topografice – reprezintă totalitatea măsurătorilor şi calculelor

efectuate cu scopul determinării poziţiei detaliilor din teren pentru transpunerea acestora pe
plan. Determinarea poziţiei unui detaliu topografic din teren se poate realiza prin
geometrizarea acestuia, adică prin descompunerea acestuia în puncte caracteristice.
Punctele caracteristice sunt punctele în care conturul ce delimitează detaliul îşi
schimbă direcţia. De exemplu colţurile unei clădiri sau capetele unui pod ce traversează un
râu. Deci detaliile topografice se definesc prin aceste puncte caracteristice, alese la
schimbarea de direcţie, fiind condiţionate ca număr şi poziţie de precizia cerută şi de scara de
reprezentare. Ridicarea în plan a detaliilor presupune aşadar descompunerea lor în puncte
caracteristice, determinarea poziţiei relative a acestora faţă de punctele reţelei poligonale şi
reprezentarea lor pe plan.

6.1.1.Metoda radierii (metoda coordonatelor polare)

Metoda radierii se aplică pentru ridicarea punctelor de detaliu care se află în jurul unui
punct ale cărui coordonate sunt cunoscute (punct de îndesire sau punct de poligonaţie).
Ridicarea este posibilă doar pe o rază de 100m datorită erorilor de măsurare.
Operaţiile de teren constau în culegerea coordonatelor polare ale punctelor radiate
(unghi orizontal, distanţă). De exemplu având cunoscut traseul poligonal 101, 102, 103,
poziţia liniei de afloriment identificată în teren se va transpune pe plan prin determinarea
coordonatelor polare ale punctelor de detaliu 1, 2,…,5 (fig.6.1).
Elementele măsurate vor fi unghiurile orizontale 1 ,  2 ,..., 5 şi distanţele înclinate
d1 , d 2 ,..., d 5 care se vor reduce la orizontală cu unghiurile verticale  1 ,  2 ,..., 5 .

Fig.6.1

Unghiurile orizontale se vor măsura în staţia 102 având ca origine zero grade latura
102-103. Distanţele se vor măsura prin metoda tahimetrică (pe cale optică).
Punctele importante de detaliu (de exemplu forajul F87) se vor radia dublu, atât din
punctul de staţie 102 cât şi din punctul 103. Măsurătorile din teren se vor transpune pe plan
fie prin metoda polară (unghi orizontal măsurat cu raportorul şi distanţe reduse la scară cu
rigla) fie prin transformarea coordonatelor polare în coordonate rectangulare şi raportarea
acestora faţă de caroiajul topografic.

6.1.2.Metoda coordonatelor rectangulare

Se aplică în cazul în care în teren există numeroase detalii secundare aşezate de o parte
şi de alta a traseului poligonal şi la distanţe nu mai mari de 40-50m faţă de aceste trasee.

Fig.6.2
Metoda constă în trasarea în teren a unor perpendiculare din punctele caracteristice
1,2,3,4 pe latura cunoscută 201-202 a unui traseu poligonal şi măsurarea directă cu ruleta a
coordonatelor X1 Y1 , X 2 Y2 ,..., X 4 Y4 (fig.6.2). Aceste coordonate se observă că sunt în raport
cu un sistem de referinţă particular având axa Y dirijată în lungul laturii poligonale iar axa X
perpendiculară pe aceasta. Metoda se aplică doar în terenuri orizontale său cu pantă mică.

6.1.3.Metoda intersecţiilor unghiulare

Se aplică în cazul detaliilor greu accesibile. De exemplu pentru transpunerea pe plan a

unei insule creata în mijlocul unui râu din depozite aluvionare. Metoda constă în măsurarea
din două puncte de staţie 201 şi 202 ale unei poligonaţii, a perechilor de unghiuri i ,i
(fig.6.3). Prin intersecţie unghiulară
înainte poziţia planimetrica a punctelor
de detaliu este unic determinată.
Măsurătorile pot fi efectuate simultan
de către doi operatori, ambii operatori
Fig.6.3

trebuind să vizeze acelaşi punct de

detaliu.
Raportarea punctelor se face
prin transpunerea pe plan a unghiurilor
i ,i obţinându-se la intersecţia
direcţiilor, punctele de detaliu.

6.1.4.Metoda intersecţiilor liniare

Se aplică în terenuri orizontale când distanţele de la punctele de detaliu sunt sub 50m.
Constă în măsurarea a cel puţin două distanţe de la punctele cunoscute ale traseului poligonal.
De exemplu pentru determinarea poziţiei forajelor F78 şi F79 în teren, în raport cu latura
poligonală 201-202, în vederea transpunerii lor pe plan se vor măsura cu ruleta distanţele
orizontale a78,b78 şi a79,b79 (fig.6.4).
 Pentru raportarea pe plan, aceste distanţe se vor reduce la scară şi se vor trasa arce de
cerc din punctele 201-202.
La intersecţia arcelor de cerc se găsesc forajele F78, F79.

F79

F78
b79
a79
a78 b78

202

201
Fig.6.4

6.2.Calculul suprafeţelor

Cunoaşterea mărimii unor suprafeţe din teren constituie o problemă topografică

curentă ce poate reprezenta uneori obiectivul principal al ridicării. Întotdeauna se obţine
suprafaţa productivă sau utilă de construcţie, adică suprafaţa terenului proiectată în planul
orizontal de referinţă (fără a ţine cont de relieful terenului). Pentru calculul suprafeţelor se
utilizează următoarele metode:
- metode numerice
- metode grafice
- metode mecanice

6.2.1.Metode numerice

Sunt metodele care conferă cel mai ridicat grad de precizie şi constau în determinarea
suprafeţelor folosind relaţii geometrice, trigonometrice şi analitice.
a)Determinarea suprafeţelor cu relaţii geometrice –se utilizează la suprafeţe delimitate
de contur poligonal, suprafeţe ce se pot împărţi în triunghiuri de forme diferite cu baze şi
înălţimi cunoscute sau numai cu laturi cunoscute.
Elementele h1,h2,h3,h4,b1,b2 se vor măsura în teren (fig.6.5).
Suprafaţa totală (S) este egală cu suma suprafeţelor S1,S2,S3,S4 calculate folosind relaţia
de calcul a suprafeţei triunghiului.

h
S 1
1 D
B b
h 1
2 S
2 h
S 3
3
b
2 E
A S h
4 4
F

Fig.6.5
 Cunoscând „lungimile” laturilor la triunghiurile formate (fig.6.6) suprafeţele se pot
calcula prin relaţia lui Heron:

S  p  p  a  p  b  p  c  (6.1)
Unde:

abc
p -semiperimetrul triunghiului (6.2)
2

C
l1 l4
l2 D
B
l3 l5
l6
F
l 10 l9 l7
E
l8
A

Fig.6.6
a)Determinarea suprafeţelor prin relaţii trigonometrice (fig.6.7)

N 1
2
 S1

 S2
 3


 S3

6 
S4 4

5
Fig.6.7

d13  h1
S1  (6.3)
2
dar:

h1  d12  sin 
h1  d12  sin  13   12 
 2S1  d 12  d 13  sin  13   12 
2S 2  d13  d14  sin  14   13 
2S 3  d14  d15  sin  15   14 
2S 4  d15  d 16  sin  16   15 

b)Determinarea suprafeţelor prin procedeul analitic se aplică atunci când se cunosc

coordonatele rectangulare X,Y ale tuturor punctelor de pe conturul poligonal:
S  S1  S 2  S 3  S 4
c)Presupunem patrulaterul delimitat de punctele 1,2,3,4 de coordonatele cunoscute şi
proiecţiile lor 1’,2’,3’,4’ pe axa Y.
Suprafaţa (S) simplu haşurată reprezintă suprafaţa poligonului 1,2,3,3’,1’ din care se
scade suprafaţa SI dublu haşurată 1,4,3,3’,1’ (fig.6.8).

2
S
3
1
x2 4 x3
x1

x4
y1 1' 2' 4' 3'
y2 y
y4
y3

Fig.6.8

Primul poligon este format din două trapeze 122’1 şi 233’2’ a căror arie este:

2S I   x1  x 2    y 2  y1    x 2  x3    y 3  y 2 

Suprafaţa care trebuie scăzută este formată din suprafaţa a două trapeze 144’1’ şi
’ ’
33 4 4.

2S II  x 1  x 4   y 4  y1   x 3  x 4   y 4  y 3 

Desfăcând parantezele şi grupând termenii dupa X obţinem:

2S  2 S I  2S II  x1   y 2  y 4   x 2   y 3  y1   x 3   y 4  y 2   x 4   y1  y 3 
sau prin grupare după Y:

2S  2 S I  2S II  y1   x 4  x 2   y 2   x1  x3   y 3   x 2  x 4   y 4   x3  x1 
Relaţiile generalizate pentru un poligon cu un număr oarecare de laturi vor fi:
n
2S   xi  y i 1  y i 1 
i 1
 n
2S   y i  xi 1  x i 1  (6.4)
i 1

Relaţia a doua, serveşte drept control de calcul.

6.2.2.Metode grafice

Pentru determinarea suprafeţelor prin metode grafice este necesar ca acestea să fie
raportate pe plan la o anumită scară. Precizia determinării suprafeţelor este funcţie de scara
planului, ea va fi cu atât mai mare cu cât scara de reprezentare este mai mare.
Determinarea suprafeţelor prin descompunerea în figuri geometrice elementare
(triunghiuri, trapeze) (fig.6.9,6.10).

S1 S2
S2 S3 S4 S5
S3 S1 S6

S4 S 12 S 11 S 10 S9 S8 S7

Fig.6.9 Fig.6.10

Elementele de calcul (baze şi înălţimi) se vor măsura la scara planului şi se vor

transforma în lungimii de teren cu care se efectuează apoi calculul suprafeţelor parţiale.

a) Metoda paralelelor echidistante (metoda trapezelor) (fig.6.11).

Se utilizează la suprafeţe alungite, cu un contur limitat de linii curbe.
Metoda constă în împărţirea suprafeţei în trapeze, care au înălţimi constante (h), cu
ajutorul unei hărţii de calc sau alt material transparent subţire şi rezistent pe care se trasează
o serie de linii paralele şi echidistante.
Se aplică reţeaua de linii peste suprafaţa de determinat şi se obţine
o serie de suprafeţe elementare care pot fi aproximate cu nişte trapeze.

b2 b
b
S1 1
3
bn-2 bn-1 S2
bn

h h h h h h h h

Fig.6.11
 Suprafeţele trapezelor se obţin în funcţie de înălţimile constante (h) iar semisuma
bazelor trapezelor (bi) se măsoară grafic la mijlocul echidistanţei. Suprafaţa totală se obţine
prin însumarea suprafeţelor trapezelor:

 b  b2 b2  b3 b  bn 
S  S1  h   1   ...  n1   S2
 2 2 2 

 b  bn 
S  S1  h   1  b2  b3  ...  bn 1   S 2
 2 
Unde:
S1 şi S2 –suprafeţele de la capete, calculate prin asimilare
cu suprafeţele a două triunghiuri.
Pentru control se va face o nouă determinare schimbând poziţia reţelei de linii
echidistante.

b) Metoda reţelei de pătrate module (fig.6.12)

Se foloseşte la determinarea suprafeţelor mărginite de un contur sinuos. Metoda
constă în acoperirea suprafeţelor de pe plan cu o reţea de pătrate egale a căror suprafaţă este
cunoscută având latura egală cu “a”.
n2

n1
a
a

aa
Fig.6.12

Se numără pătratele întregi n1 din interiorul suprafeţei şi apoi se apreciază din ochi
fracţiunile pătratelor marginale care însumate vor da un număr n2 de pătrate întregi.
Suprafaţa totală rezultă din relaţia:

S  a 2  n1  n2  (6.5)
în care:
a2 -reprezintă suprafaţa Sm=a2, suprafaţă modul transformată la scara
planului.

A doua determinare se va face prin rotirea reţelei după o altă direcţie.

Reţeaua de pătrate module se realizează prin desenarea ei pe plan sau pe hârtie
transparentă (grilă) şi suprapunerea ei în diferite poziţii pe plan.
6.2.3. Metoda mecanică

Foloseşte pentru determinarea suprafeţei cu un instrument mecanic numit

planimetru, care se utilizează pentru determinarea suprafeţelor cu contur sinuos, unde
descompunerea în figuri geometrice este complicată (fig.6.13).
S-au construit diverse tipuri de planimetre: polare, cu disc, cu role, liniare şi
automate.

4
1
3
6 5

2 S

Fig.6.13

Planimetrul polar (Coradi – fig. 6.13) se compune din două braţe articulate: (1)-
braţul polar de lungime constantă; (2)-braţul trasor de lungime reglabilă funcţie de scara
planului. Braţul polar se roteşte în jurul unui pol format de acul (3) ţinut înfipt în planul
topografic prin intermediul greutăţii (4). Conturul suprafeţei de determinat se urmăreşte prin
intermediul stiletului (5), iar măsurarea drumului parcurs este înregistrată printr-un sistem
de contorizare (6).
Sistemul de contorizare este format din (fig.6.14):
4

3
7
8
10
4 0 6
0 5
5 1
4
3
2

3 2 R
1
Fig.6.14
1. disc contor;
2. tambur înregistrator;
3. vernier;
4. rola de sprijin.
Discul contor are 10 diviziuni numerotate de la 1…10.
Tambur înregistrator are 100 diviziuni numerotate cu cifre din 10 în 10 diviziuni.

Vernier pentru citirea submultiplilor, are 10 diviziuni fiind numerotate prima şi

ultima diviziune.
Citirea la planimetru este un număr format din patru cifre: - prima cifră reprezintă
cifra de pe discul contor din dreptul diviziunii care a trecut de reperul fix R; - a două cifră
reprezintă valoarea diviziunii de pe tambur care a trecut de diviziunea zero a vernierului; -a
treia reprezintă numărul de diviziuni numărate pe tambur de la diviziunea numerotată cu
cifre până la diviziunea zero a vernierului; -ultima cifră reprezintă numărul de diviziuni
numărate pe vernier de la diviziunea zero până în dreptul diviziunii de pe tambur care este
în prelugirea unei diviziuni de pe vernier.
Înainte de planimetrarea unei suprafeţe se face etalonarea planimetrului. Etalonarea
se va face pe o suprafaţă (Se)-suprafaţa etalon cunoscută.
Suprafaţa etalon va fi un cerc de rază R; S e   R 2 sau un pătrat de latură (a) egal cu
S=a2 (fig.6.15). Suprafaţa se va calcula în funcţie de scara planului cu dimensiunile
corespunzătoare în teren.

A A

a n
Se
Se
a

Fig.6.15

Se va planimetra suprafaţa din punctul A în sensul de mers al acelor de ceasornic,

astfel:
Ci –citirea iniţială;
Cf-citirea finală.

Ce=Cf-Ci -citirea corespunzătoare suprafeţei etalon (Se)

Apoi se va planimetra suprafaţa ce trebuie determinată (Sx) care are o formă

neregulată (fig.6.16).

Sx

Fig.6.16

Planimetrarea se va face în acelaşi sens având ca citire iniţială Ci’ şi citirea finală Cf’.
Citirea corespunzătoare traseului parcurs este:
Cx=Cf’-Ci’. Suprafaţa ce se determină va fi determinată astfel:

Ce……………………Se
Cx……………………Sx
 C X  Se
SX   K P  CX
Ce
Se
unde: K P  - constanta planimetrului (6.6)
Ce
Raportul 6.6 se păstrează constant pentru o anumită scară şi constituie aşa numita
constantă a planimetrului. Prin reglarea lungimii braţului trasor se va obţine o constantă
reprezentând un număr întreg 2,5,10, etc.
Precizia de determinare a suprafeţelor cu planimetrul, este în funcţie de tipul
planimetrului folosit, de mărimea suprafeţei planimetrate, de scara planului şi de metoda de
planimetrare. Toleranţa admisă între rezultatele planimetrării aceleaşi suprafeţe S este:

2
TS  0,02  S (cm ) (6.7)