Biserici fortificate

Puţină istorie
În secolul XII au sosit în Transilvania primii colonişti saşi sosiţi din zonele de pe malul stâng al
Rinului. Câteva decenii mai târziu, numărul coloniştilor a crescut semnificativ, celor stabiliţi în
Transilvania alăturându-se colonişti veniţi din Franconia şi sudul Germaniei.
Punctul central al colonizării a fost zona Sibiului, nucleul mărindu-se treptat şi cuprinzând şi alte
regiuni din Transilvania. La mijlocul secolul XIV, Sibiul a fost transformat în provincia celor
Şapte Scaune, iar în 1486 a luat naştere Universitatea Săsească care i-a unit pe toţi saşii de pe
Pământul Crăiesc (Transilvania). Marea majoritate a coloniştilor s-au stabilit la nordul judeţului
Sibiu de astăzi, în zone de deal şi podiş care permiteau cultivarea pământului practicarea
diverselor meşteşuguri.
Coloniştii şi-au construit sate mari cu străzi concentrate în jurul unei pieţe centrale. Viaţa
spirituală a comunităţii nu era deloc neglijată. De cum au sosit, coloniştii au ridicat bazilici
romanice asemănătoare construcţiilor ecleziastice din Saxonia, Bavaria şi Turingia. La mijlocul
secolului XIII, construcţiilor ecleziatice li se adaugă elemente ale goticului timpuriu, cea mai
edificatoare construcţie în acest sens fiind abaţia cisterciană de la Cârţa, o bazilică cu trei nave şi
o nava transversală în sistem legat.
La mijlocul secolului XIII au apărut influenţele goticului în construcţia bisericilor, iar începând
cu mijlocul secolului XIV, noile biserici construite în zonele rurale erau puternic influenţate de
stilurile ecleziastice urbane.

În deceniul al treilea al secolului XV, în urma invaziilor otomane, bisericile din Transilvania îşi
schimbă rolul. Dacă până atunci, rolul lor firesc era de centru al vieţii spirituale, odată cu
invaziile turceşti, bisericile se transformă în simboluri ale rezistenţei împotriva năvălitorilor.
Acestea au fost fortificate prin adăugarea de orificii de tragere şi guri de păcură, drumuri de
strajă, turnuri şi ziduri de apărare.

Bisericile construite ulterior (sfârşitul secolului XV) aveau structura unui turn apărat din toate
direcţiile, un exemplu fiind biserica fortificată de la Bazna.

Mai mult de 150 de biserici fortificate au fost construite în Transilvania; astăzi, în nordul
judeţului Sibiu, nu este localitate săsească în care să nu existe o biserică fortificată. Peste 50 de
astfel de biserici din judeţul Sibiu au fost declarate monumente arhitectonice de excepţie - printre
care bisericile patrimoniu UNESCO de la Biertan şi Valea Viilor -, şi o bună parte din ele au fost
sau vor fi restaurate.

Este greu să facem o clasificare a celor mai frumoase biserici fortificate. Fiecare e aparte în felul
ei deoarece fiecare poartă amprenta unei istorii greu încercate, fiecare e marcată de spiritul
comunităţii pe care a adăpostit-o timp de secole.

Sub acest titlu sunt înscrise în Lista Patrimoniului Mondial şapte localităţi a căror trăsătură
comună este păstrarea structurii şi imaginii istorice, asociată cu prezenţa, pe teritoriul aşezării, a
unei biserici fortificate exemplară pentru acest fenomen arhitectural tipic satelor de colonizare
săsească din Transilvania.
Transilvania, regiune colinară aşezată în centrul României, a dobândit, de-a lungul istoriei sale,
un peisaj cultural specific dat de convieţuirea, pe acest teritoriu nu foarte întins, a românilor,
maghiarilor şi saşilor.
Saşii sunt o populaţie de origine germană, colonizată, începând cu secolul al XII-lea, pe
"pământurile regale" din Transilvania. Colonizarea a fost iniţiată de regalitatea maghiară pentru
consolidarea stăpânirii asupra acestui teritoriu de curând cucerit. Prima zonă mai întinsă ocupată
de colonişti a fost "Provincia Sibiului" în sudul Transilvaniei. Colonizarea Ţării Bârsei, în sud-
estul Transilvaniei, a fost încredinţată, în 1211, ordinului cavalerilor teutoni.
Colonizarea saşilor în pământurile regale s-a încheiat la începutul secolului al XIV-lea,
localităţile fondate de aceştia (cca. 250) acoperind un teritoriu îngust, în sudul şi estul
Transilvaniei, de-a lungul arcului carpatic. Dispoziţia geografică a acestor aşezări şi drumurile
istorice dintre ele confirmă planul şi rolul colonizării.
Grupurile de coloni erau conduse de greavi. Aceştia organizau coloniile, trasau teritoriul,
asigurau legătura între coloni şi regalitate. Ca mod de organizare a aşezărilor a fost aleasă "sesia
flamandă", caracterizată prin grupuri compacte de gospodării, deoarece dădea un plus de
coeziune colectivităţilor, ceea ce va fi decisiv pentru evoluţia lor ulterioară. În centrul aşezării
sau pe o colină în imediata apropiere a acesteia se aflau biserica şi, adesea, locuinţa comitelui.
Tipurile de sate datând din perioada colonizării - cu una sau două uliţe, cu pajişte interioară sau
cu piaţă centrală - sunt uşor de recunoscut şi în prezent în structura localităţilor săseşti din
Transilvania.
Colonii erau atraşi în Transilvania de acordarea de drepturi individuale. Confirmarea scrisă a
drepturilor colonilor din Provincia Sibiului - Diploma Andreeană/Goldener Freibrief - a fost
semnată în 1224 de regele Andrei al II-lea şi regla relaţiile între regalitate şi saşii din această
Provincie. Drepturile prevăzute de Diplomăau constituit un reper pentru saşii din celelalte zone
de colonizare, care s-au străduit să ajungă în posesia aceloraşi privilegii. În 1486, regele Mattia
Corvinul a întărit privilegiile cuprinse în Diploma Andreeană pentru toţi saşii de pe pământurile
regale. Tot atunci a luat naştere Universitatea Săsească Naţională, care, prin atribuţiile sale, a dat
coeziune grupurilor de coloni veniţi din teritorii diferite şi în perioade diferite, formând o unitate
etnică, juridică şi administrativă. Reformele din 1781 ale împăratului Iosif al II-lea au redus
privilegiile săseşti. Universitatea Naţională şi sistemul ei administrativ şi juridic s-au menţinut
însă până în 1876.
Universitatea laică era ajutată în acţiunile sale de Universitatea ecleziastică. Importanţa
acesteia a crescut după adoptarea Reformei în varianta Confesiunii Augustane, în 1572, când
biserica evanghelică a devenit biserică naţională a saşilor.
Această evoluţie are ca fundal o istorie locală frământată, dominată de ameninţări interne şi
externe. Primul eveniment catastrofal pentru coloniile în curs de constituire a fost năvălirea tătară
din 1241-1242. Ca urmare, regalitatea a încurajat fortificarea localităţilor, iar colonii au aplicat
practicile defensive din regiunile de origine: localitatea era lăsată pradă invadatorilor,
comunitatea refugiindu-se într-o fortificaţie uşor accesibilă. Grupuri de localităţi apropiate au
construit cetăţi de refugiu (ex. Saschiz), bisericile au fost înconjurate cu incinte fortificate (ex.
Cisnădioara), turnurile vestice ale bisericilor au fost transformate în reduit.
Spre sfârşitul secolului al XIV-lea a apărut un nou pericol - invaziile turceşti. Ca şi în cazul
invaziei tătare, regalitatea a preluat iniţiativa fortificării localităţilor, ajutată fiind de Universitate
şi Biserică. Distrugerile produse de marea invazie turcă din 1491 au avut drept consecinţă
fortificarea, în primul sfert al secolului al XVI-lea, a tuturor bisericilor din satele săseşti de pe
pământurile regale (circa 200 biserici fortificate). Modelele de fortificare au fost oferite de
fortificaţiile orăşeneşti. Au existat şi exemple, mai rare, de adaptare a vechilor cetăţi de refugiu
(ex. Râşnov) sau de adaptare a locuinţelor nobiliare fortificate preluate de comunitatea săsească
de la greavi, exemplarul cel mai bine păstrat fiind fortificaţia rurală din Câlnic. În interiorul
fortificaţiilor au fost amenajate structurile care au permis continuarea vieţii cotidiene în aspectele
sale esenţiale, chiar în caz de asediu - de la locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moară,
cuptor de pâine şi până la şcoală. Vreme de peste două secole bisericile fortificate, devenite
veritabil simbol al comunităţilor, au fost continuu adaptate la evoluţia armelor şi tehnicilor de
atac. Au fost create astfel opere arhitecturale de excepţie, datorită folosirii adecvate a
repertoriului de forme de arhitectură defensivă ale evului mediu european târziu.
Deşi fiecare biserică fortificată constituie o soluţie defensivă specială, acestea pot fi grupate
în trei tipuri:
I.Bisericile cu incintă fortificată, tipice pentru zona plată a Ţării Bârsei, au instalaţiile
defensive dispuse aproape exclusiv pe incintă, biserica fiind puţin sau deloc fortificată. Cea mai
autentică imagine a acestui tip de fortificare este oferită de biserica cu incintă fortificată
din Prejmer.
II.Bisericile fortificate, tipice pentru zonele colinare, au elementele defensive dispuse aproape
în egală măsură pe biserică şi pe incintă. Bisericile au fost restructurate: navele laterale au fost
desfiinţate, deasupra navei principale au fost ridicate etaje de apărare, turnul vestic a fost
transformat în reduit iar corul a fost suprapus de un bastion. Biserica a fost înconjurată cu o
incintă fortificată.
Remarcabile pentru complexitate amenajărilor defensive sunt biserica din Valea Viilor şi incinta
triplă a bisericii din Biertan. La Viscri, fortificaţia cuprinde în modul cel mai egal şi armonios
atât incinta cât şi III. Bisericile-reduit, apărute la sfârşitul secolului al XV-lea, constituie ultima
etapă în evoluţia fortificării bisericilor. Au fost construite biserici dotate dintru început cu o
multitudine de instalaţii defensive şi incinte mai puţin fortificate. Prima biserică-reduit a fost cea
construită în Saschiz, în 1496.
Modul de protejare a comunităţilor prin fortificarea bisericilor a fost preluat de aşezările secuieşti
din vecinătate, exemplară pentru această influenţă fiind biserica fortificată din Dârjiu.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, bisericile fortificate şi-au pierdut funcţia defensivă. Ele
au focalizat însă în continuare viaţa comunităţilor, concentrând, la interior sau în jurul lor,
clădirile de folosinţă comună sau pe cele cu destinaţie specială ale comunităţilor: primăria, şcoala
confesională, sala comunală, casa parohială evanghelică şi casele predicatorilor, etc.
Începând cu aceeaşi perioadă, favorizată de prosperitatea economică, ia naştere imaginea
istorică a satului săsesc, cu gospodării compacte, fronturi continue de faţade de case alternând cu
porţi înalte de zid şi curţi înconjurate de grajduri, şoproane şi şuri monumentale.
Reformele împăratului Iosif al II-lea, din 1781, în special decretul de concivilitate, care a abolit
dreptul exclusiv de proprietate şi de cetăţenie al saşilor, permiţând şi altor etnii să se aşeze în
aceste localităţi, a determinat apariţia cartierelor pe criterii etnice, grupate în jurul bisericilor
proprii.
Imaginea, dominată de biserica fortificată, a localităţilor săseşti, puţin modificată în ultimele
două secole, este completată de peisajul înconjurător, modelat de ocupaţiile tradiţionale.
Fiecare din cele şapte localităţi ale sitului UNESCO Sate cu biserici fortificate din
Transilvania formează astfel "un tot coerent, o unitate cu valoare de identitate istorică, care are
un echilibru şi o natură specifică cuprinzând în acelaşi timp organizări spaţiale, clădiri şi urme
ale activităţilor umane care structurează mediul".
Biserica fortificată de la Valea Viilor Localitatea Valea Viilor este situată în
nordul județului Sibiu, la o distanță de 14 km. de orașul Mediaș, pe drumul
județean 142G Motiș - Valea Viilor - DN14.

e locul actualei biserici a existat mai întâi o bazilică romanică, urme ale acesteia fiind descoperite
chiar sub podeaua sacristiei. Bazilica a fost ridicată probabil în secolul XIII odată cu întemeierea
localităţii.

Biserica de astăzi a fost contruită în secolul XIV, în stil gotic. Ulterior, pentru a face faţă
invaziilor necontenite, biserica a fost înconjurată cu ziduri şi turnuri de apărare. Astăzi se mai
păstrează 4 turnuri şi zidurile înalte de 6-7 m, prevăzute cu metereze. În biserică există
numeroase obiecte deosebit de valoroase precum stranele de la 1528, altarul din 1779, orga din
1807 şi baldachinul amvonului datat în 1746. Un alt element important al acestei biserici este
hersa, aflată deasupra portalului de nord, care s-a păstrat intactă din 1525.

Săpăturile arheologice aduc dovezi materiale ale unei locuiri încă din cele mai vechi timpuri
astfel, pe teritoriul satului s-au descoperit o secure de piatră din neolitic și o brățară de bronz de
la începutul epocii fierului. În anul1875, pe locul numit "Hall", s-au descoperit două vase de lut
și un topor de bronz cu gaură de fixare în coadă, datate în epoca bronzului. În hotarul satului, în
partea sud-vestică s-au descoperit blocuri de piatră fasonată și urme ale unui strat de cultură
provincial roman.

Localitatea apare menționată pentru prima oară în istorie în anul 1263 ca posessio Barwmlak.
[3]
În 1305, după moartea comitelui Apafi, proprietarul comunei, fiii săi Gregor și Iacob și-au
împărțit mai multe posesiuni, între care și terra Baromlak.[4] În anul 1357 Gebhard din Vorumloc
a fost conducătorul preoților reclamanți dindecanatul Șeica împotriva episcopului de Alba Iulia,
în chesiunea zeciuielii.[5] În anul 1411 abatele de la Cluj-Mănăștur a reclamat localitatea
Vorumloc, pe care o considera posesiune a sa.[6]

Din 1999 întregul sit face parte din lista monumentelor protejate de UNESCO.

La intrarea în curtea bisericii se află un mic muzeu al culturii săseşti unde puteţi admira
costume tradiţionale săseşti, fotografii şi alte obiecte donate de membrii comunităţii din Valea
Viilor. Biserica se află pe lista monumentelor protejate - UNESCO. rogram:

Vara, luni-vineri: 09.00-12.00 şi 14.00-17.00

Iarna, doar cu programare.

 iserica Evanghelică, construcție din sec. XIV-XVI

 Biserica Ortodoxă cu hramul "Sf. Arhangheli Mihail și Gavril"

 Casa Memorială Marțian Negrea

 Bustul lui Marțian Negrea, deBzveit în anul 2003[10]

 Monumentul Eroilor

Biertan

Pe o colină, în centrul Biertanului, se află una dintre cele mai impunătoare şi bine fortificate
cetăţi ţărăneşti din Transilvania.

Un adevărat centru economic al zonei, declarat în secolul XVI şi centru al episcopatului săsesc,
Biertanul devenea o ţintă râvnită de mulţi năvălitori. Era nevoie de o biserică cât mai
impunătoare înconjurată de puternice ziduri de apărare.

Biserica a fost construită la începutul secolului XVI sub forma unei biserici-hală în stil gotic
târziu. Aceasta şi-a păstrat aspectul până în zilele noastre, iar elementele din interior sunt valori
inestimabile a căror poveste merge cu secole în urmă. De cum intraţi în biserică privirea vă va fi
luată de impozantul altar cu cele 28 de scene pictate, amvonul din secolul XVI, stranele realizate
artistic în relief plat, covoarele anatoliene şi impresionanta uşă a sacristiei.

Dispunerea celor 3 incinte ce înconjoară biserica, cele 6 turnuri de apărare şi 3 bastioane ne

dezvăluie lucruri atât de interesante legate de viaţa zilnică a locuitorilor. Accesul în cetate se face
printr-o scară acoperită ce trece pe lângă Turnul Paznicului (azi o mică librărie e amenajată aici),
iar la capătul scării, în faţa bisericii se află o piatră mare pe care, demult, erau aşezaţi toţi
răufăcătorii pentru ca întreaga comunitate să îi recunoască.

Program:

Zilnic 10:00 - 13:00 + 14:00 - 17:00

Știați că…?

Bastionul estic al cetăţii avea rol de carceră pentru soţii care se certau? Aceştia erau închişi în
bastion pentru o vreme şi lăsaţi singuri până se împăcau.

Uşa sacristiei a fost realizată în 1515 şi este deosebit de valoroasă prin sistemul unic de
închidere? Aceasta este prevăzută cu un sistem de 19 încuietori acţionate concomitent de o
singură cheie. Sistemul a fost premiat la o expoziţie de la Paris în anul 1910.

Bazna

Biserica a fost construită în secolul XV de către comunitatea săsească din localitate. Un secol
mai târziu, aceasta a fost fortificată prin adăugarea unui zid de incintă şi a turnurilor de apărare.
După anul 1300, Bazna a aparţinut Scaunului Mediaş ca sat liber, documentele vremii atestând
acest lucru. Biserica păstrează încă, în cor, un tabernacol, cu o reprezentare a lui Iisus, care
datează din 1504. De asemenea, un element mai rar întâlnit, este faptul că în turnul clopotniţă,
care are rol şi de turn de poartă, se mai păstrează trei clopote din secolele XIV-XV, printre
puţinele rămase din acea perioadă. Clopotele bisericilor fortificate săseşti au fost topite în timpul
Primului Război Mondial, pentru fabricarea uneltelor de război.

Medias

Biserica ce purta hramul Sf. Margareta a fost atestată pentru prima dată în anul 1414. În anul
1545 aceasta a intrat în proprietatea comunităţii evanghelice luterane din Mediaş devenind
centrul comunităţii săseşti locale.

De-a lungul timpului biserica a fost înzestrată cu numeroase obiecte de artă laică sau religioasă.
Printre acestea, se remarcă cristelniţa realizată în bronz masiv în cea de-a doua jumătate a
secolului XIV.

La sfârşitul secolului XV autorităţile au decis să înalţe turnul bisericii să îl construiacă cât mai
înalt, mai înalt chiar decât cel al bisericii Sf. Ştefan din Viena. Se pare că dorinţa lor L-a mâniat
pe Dumnezeu care, drept pedeapsă ar fi înclinat turnul. Astăzi, acesta are 8 m înălţime şi o
inclinaţie de la verticală de 2.28 m.

Turnul bisericii poartă numele de Turnul Trompeţilor deoarece, un trâmbiţaş anunţa mereu, din
turn, pericolele ce ameninţau cetatea. În acest turn a fost reţinut Vlad Ţepeş în anul 1476, din
cauza unui conflict avut cu regele Ungariei Matia Corvin.

Pe pereţii interiori se pot admira şi astăzi mai multe picturi murale executate în secolele XIV-XV.

Zilnic 10:00 - 19:00

Duminică 11:00-19:00

Biserica fortificată de la Stejărişu

Prima biserică a localităţii se afla dincolo de râul Hârtibaci, către nord. În 1867 s-au scos la
lumină fundamentele vechii biserici, dar pietrele ei au fost folosite pentru repararea drumului, în
cele din urmă acestea dispărânt total.

La fortificarea ei, pe la 1500, s-a construit, la capătul vestic unul dintre acele masive turnuri de
piatră, care s-au înălţat tot pe atunci şi în satele învecinate - Ruja, Iacobeni, Netuş, Movile,
Noiştat.
În 1860, incinta interioară a fost demolată la reconstrucţia bisericii, materialul de construcţie
fiind folosit la mărirea bisericii. Ca urmare, turnul nord-estic care făcea parte din incinta
interioară, stă azi complet izolat, la numai un metru distanţă de biserică.

Biserica fortificată de la Mălâncrav

Biserica a fost construită în secolul XIV, iar sanctuarul a fost reconstruit în anul 1400 în stil gotic
internaţional.

Şi această biserică a fost fortificată cu ziduri şi turnuri de apărare, însă astăzi doar o simplă
centură din zidul de fortificaţie mai poate fi admirată.

Biserica de la Mălâncrav se distinge însă printr-un element cu totul deosebit, şi anume pictura
murală din interiorul acesteia- o pictură narativă gotică ce datează din secolul XIV. Pictura redă
întâmplări biblice de la Geneză şi până la Patimile lui Iisus permiţând o mai bună înţelegere a
credincioşilor şi o apropiere a acestora de Dumnezeu.

Localitatea a fost reşedinţa familiei nobiliare Apafy, care mai stăpânea, pe lângă Mălâncrav şi
satele Stejărişu, Noul Săsesc, Roandola, Floreşti şi Criş. Mălâncravul intră, în următoarele
secole, în proprietatea familiilor Betheln şi Haller.

Zilnic 10:00 - 18:00

În incinta bisericii puteţi vizita o mică expoziţie ce redă interiorul unei

gospodării tradiţionale săseşti.

Biserica fortificată de la Aţel

Faima meşterilor şi calfelor care au construit biserica evanghelică de la Sibiu a mers în toată
Transilvania. Se pare că aceştia au contribuit şi la construcţia fortificaţiei de la Aţel, meţionată în
anul 1471.

Ansamblul este un exemplu de arhitectură medievală de apărare, în stil gotic cu un turn

clopotniţă bine fortificat. Ani de-a rândul a urcat în turn Hans, paracliserul bisericii, unul dintre
puţinii saşi rămaşi la Aţel. Are 70 de ani şi nenumărate poveşti adunate despre biserică şi sat. De
trei ori pe zi urca Hans scările spiralate ale clopotniţei pentru a anunţa ora în sat sau vreun
eveniment, iar atunci când norii negri ameninţau satul, aceasta trăgea clopotele alungând ploaia
primejdioasă.
Astăzi Hans, nu mai trage clopotele atât de des...nu mai sunt atât de multe evenimente ca
odinioară, mulţi saşi au plecat în ultimele decenii din Aţel. Dar este mereu bucuros să îşi
întâmpine turiştii. Din turn le arată întregul sat, tunelul de evadare în timpul invaziilor şi
dealurile cândva acoperite cu vii.

Zilnic 10:00 - 18:00, cu anunțare

Duminică - Închis

Biserica fortificată de la Movile

Satul „celor o mie de dealuri” aşa se numeşte Movile în dialectul săsesc „Hundertbücheln”.
Denumirea nu e una întâmplătoare; satul e situat într-un peisaj cu totul spectaculos, înconjurat de
dealuri împădurite şi fâneţe invadate de flori şi plante variate, pârâuri şi izvoare limpezi.

În secolul XV, biserica veche a fost întărită cu ziduri de apărare şi turnuri. Biserica reprezenta
locul de adăpost pentru toţi locuitorii în timpul atacurilor, iar turnurile de apărare deveneau şi
depozite pentru alimente - Turnul Slăninilor şi Turnul Prunelor. Acesta din urmă se remarcă încă
de departe, dintre dealuri, prin acoperişul său în formă de coif cu o siluetă elegantă.

În secolul XVI, pornind de pe turnul de S şi până pe turnul de N, ocolind pe la V vechea curtină,

se mai construieşte un zid ce închide o a doua incintă.

Despre clopotniţa bisericii se crede că ea ar proveni de la o biserică mai veche, judecând după
fisura ce o desparte de zidul navei.

Biserica fortificată de la Moşna

În secolul XIII, primii colonişti sosiţi la Moşna au construit o mică bazilică romanică. Trei secole
mai târziu însă, renumele localităţii şi mai ales prosperitatea locuitorilor i-a determinat pe aceştia
să construiască în locul bazilicii o biserică mult mai mare.

Astfel, la începutul secolului XVI, vestitul meşter pietrar Andrea Lapicida alături de calfele sale
punea bazele celei mai frumoase biserici-hală din zona Târnavelor.

Biserica, deşi construită în stil gotic târziu, păstrează încă elemente din vechea bazilică. Pe
măsura trecerii anilor şi intensificării atacurilor turicilor în Transilvania, şi la Moşna au fost
construite zidurile de fortificaţie. Lucrările au început în 1520 când a fost construit turnul de
observaţie, două turnuri de apărare şi două bastioane. A fost construit apoi zidul cetăţii cu o
înălţime de 9 m care înconjoară biserica.

Astăzi, biserica se află în proces de reabilitare, urmând să fie inclusă în patrimoniul UNESCO.

Biserica fortificată de la Richiş

Iniţial actuala biserică a fost o mănăstire cisterciană transformată în 1400 în biserică catolică. În
perioada 1540-1550 a fost impus la Richiş cultul evanghelic. Astfel, saşii richişeni au trecut şi la
„transformarea fizică” a bisericii. Pentru că erau mândri şi vroiau o biserică cu ziduri cât mai
albe şi mai curate au văruit biserica an de an...astfel, nu după mult timp grosimea varului de pe
pereţi era de aproape un deget.

Zidul de fortificaţie a fost adăugat tot prin preajma anului 1500. În dreptul bisericii se remarcă
turnul clopotniţă detaşat de clădirea bisericii şi asta deoarece iniţial, ordinul cistercian nu avea
voie să construiască un turn pe biserică.

În anul 1957, noul preot sosit în sat a mobilizat întregul sat pentru a curăţi varul învechit de pe
pereţi şi a scoate din nou la iveală frumoasele motive ale goticului timpuriu. O vară întreagă au
curăţat richişenii biserica, însă efortul lor nu a fost în zadar.

Biserica de la Richiş este o comoară de netăgăduit ce se lasă treptat descoperită de ochiul iscusit
al vizitatorului. Interiorul abundă în motive zoomorfe, vegetale şi antropomofe inedite. Cea mai
captivantă este, de departe, figura omniprezentă a „omului verde” văzut în diverse ipostaze,
„drăcuşori” după cum îi numeşte dl. Schaas. Interesant este şi altarul realizat în 1775, în stil
baroc cu tema Răstignirii.

La biserică vă va întâmpina dl. Schaas, unul dintre puţinii saşi care au mai rămas în sat. Domnul
Schaas este un ghid desăvârşit, nenumărate sunt poveştile sale despre oameni, sat şi biserică,
astfel că o zi întreagă în compania sa pare a nu fi deajuns.

Omul Verde era la origini o zeitate păgână? Cu toate acestea reprezentarea sa apare în foarte
multe biserici ca întruchipare a vitalităţii, fertilităţii pământului, întoarcerii la natură. Este
posibil ca, locuitorii din Richiş să fi reprezentat rodnicia solului prin imaginea Omului Verde.

În dreptul portalului bisericii se află piatra funerară a compozitorului de muzică Peter Georg
Meyndt (1852-1903), cunoscut datorită cântecelor compuse în dialect săsesc?

Iacobeni