186 Liviu-Alexandru Lascu

Liviu-Alexandru Lascu
linie
Aspecte referitoare la aplicarea procedurii „Plea Agreement”...

ASPECTE REFERITOARE LA APLICAREA PROCEDURII „PLEA

AGREEMENT” ÎN JURISPRUDENȚA INSTANȚELOR PENALE
INTERNAȚIONALE

*
dr. LIVIU-ALEXANDRU LASCU
Lector universitar – Facultatea de Drept,
Universitatea „Agora” din Oradea

ABSTRACT

The article aims to analyze the main aspects that characterize the procedure of
concluding the plea agreements, concluded between the prosecutor and the
defendant, within the proceedings before international criminal courts. The fact
that these courts have taken features from both legal systems, inquisitorial and
accusatorial, as well as the fact that this procedure has been implemented in a stage
subsequent to the adoption of the statutes of these courts, for reasons of practical
necessity, makes their experience of over 12 years in implementing this procedure
particularly useful to the European continental legal systems which, in their large
majority, have recently adopted the Plea Agreement procedure. These also include
Romania, once the „Plea Agreement” institution has been regulated within the
provisions of Articles 478–488 of the new Criminal Procedure Code, which makes
the study of the case-law of the international criminal courts also useful in the
Romanian judicial practice.

Key words: Plea Agreement; Plea Bargaining; negotiation of justice; Plea Guilty;
ad-hoc tribunals; sentencing hearings; commission of crimes in systemic contexts.

1. Considerații introductive. Negocierea actului de justiție este un concept care

până nu demult apărea ca inacceptabil în sistemele judiciare ale celor mai multe state
de drept și care, în ciuda inadvertenței sale cu principiile și cu instituțiile procesual
penale tradiționale, începe să prindă contur și să se dezvolte datorită faptului că
oferă posibilitatea instrumentării mai rapide a cauzelor ce presupun comiterea unor
infracțiuni de gravitate minoră și, deopotrivă, perspectiva unei mai solide probațiuni
în cauzele complexe. Negocierea actului de justiție, denumită Plea Agreement sau
Plea Bargaining, este o procedură provenită din procesele penale de tip
anglo-american care presupune o stabilire în mod pragmatic a responsabilității
penale a unei persoane pentru comiterea uneia sau mai multor infracțiuni, în sensul
în care atât acuzarea, cât și apărarea, ținând cont de circumstanțele concrete, ajung la
o înțelegere reciproc avantajoasă pe care ulterior o supun aprobării instanței de
judecată, dispensând astfel sistemul judiciar de efectuarea unei judecăți adjudicative,
după procedura clasică. În cadrul acestor proceduri, în schimbul recunoașterii de
către inculpat a infracțiunilor imputate, în funcție de jurisdicția la care ne referim,
*
e-mail: liviulascu@yahoo.com
Aspecte referitoare la aplicarea procedurii „Plea Agreement”... 187
linie
întâlnim diferite limite de negociere permise organelor de urmărire penală, astfel:
acestea pot renunța la unele acuzații în schimbul recunoașterii de către inculpat a
altora; pot stabili limite de pedeapsă mai mici, feluri de pedepse mai ușoare sau
moduri de executare a pedepselor în forme mai puțin coercitive; pot garanta o
întreagă gamă de beneficii în cadrul programelor de protecție a martorilor în scopul
recunoașterii anumitor fapte și al cooperării cu organele de judecată pentru tragerea
la răspundere a altor infractori.
Faptul că această modalitate de soluționare a cauzelor a apărut în sisteme
judiciare de tip acuzatorial din Anglia și Statele Unite ale Americii este strâns legat
de modul în care a fost înfăptuit actul justiției de-a lungul istoriei acestor state. În
cadrul procesului penal de tip acuzatorial întâlnit în statele mai sus menționate și în
altele aparținând Commonwealth, statul, districtul sau comunitatea sunt reprezentate
de procuror care, întocmai ca inculpatul, reprezintă o parte, și nu o autoritate
judiciară. Datorită acestui aspect, procesul penal prezintă un tipar de desfășurare
similar cu cel al unui proces civil. Pe lângă acest aspect, procesul penal de tip
acuzatorial, în mod tradițional, a oferit însemnate garanții procesuale inculpatului în
timp ce statul nu a beneficiat decât într-o etapă ulterioară de organe de investigații
criminale profesioniste1. Prin urmare, activitatea de probațiune a reprezentantului
statului era, nu de puține ori, una destul de dificilă. La toate acestea mai adăugăm că,
spre deosebire de procesele de tip inchizitorial, unde verdictele sunt pronunțate de
judecători profesioniști, în sistemele acuzatoriale acestea au fost pronunțate, în cele
mai multe cazuri, de către consiliile de jurați, a căror predictibilitate în decizii este
extrem de mică. În aceste condiții, în mod natural, a apărut nevoia de compromis, de
înțelegere reciproc avantajoasă între reprezentanții autorității și inculpat, de maniera
în care niciuna dintre părți să nu riște o decizie absolut nefavorabilă din partea
juriului.
Procedurile Plea Agreement nu numai că au evoluat de-a lungul timpului în
aceste sisteme acuzatoriale, devenind în prezent o practică curentă și absolut
necesară, în special în cauzele privind rețele de crimă organizată sau în care sunt
instrumentate așa-numitele corporate crimes2 (infracțiunile comise de către
structurile organizate în sistem corporatist, în scopul obținerii unui beneficiu
economic), dar, grație faptului că ele sunt capabile de a descongestiona,
semnificativ, volumul de muncă al organelor judiciare, au început să fie agreate și în
sistemele continental europene, de tip inchizitorial. Caracterizate, încă de la
începutul lor, de o disproporție vădită între armele acuzării și cele ale apărării,
precum și de omniprezentul principiu al oficialității procesului penal, sistemele
inchizitoriale, până nu cu mulți ani în urmă, nici nu creau interes pentru acuzare și
nici nu ofereau posibilitatea legală pentru o negociere cu inculpatul. În decursul
ultimelor decade ale secolului al XX-lea, situația s-a schimbat după ce majoritatea
statelor europene și-au amendat dispozițiile procedurale în scopul echilibrării

1
A se vedea G. Fisher, Plea Bargaining’s Triumph, în „Yale Law Journal (YLJ)” nr. 109/2000,
p. 857–897.
2
A se vedea J. Toobin, End Run at Enron, în „The New Yorker”, 27 octombrie 2003.
188 Liviu-Alexandru Lascu
linie
armelor acuzării și ale apărării. Un rol deosebit în acest sens l-a avut Consiliul
Europei, îndeosebi după ce alături de statele Europei Occidentale s-au alăturat în
organizație și fostele state comuniste din blocul Europei Centrale și de Est care și-au
modelat procesele penale și civile în concordanță cu normele Convenției (europene)
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și implicit cu
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Un merit aparte în procesul de
preluare a acestei proceduri din sistemele acuzatoriale l-au avut Recomandarea R.
87/1987 și Memorandumul Explicativ al acesteia, emis de Consiliul de Miniștri al
Consiliului Europei, care recomandă în mod explicit ca statele membre să prevadă
prin legislație posibilitatea ca inculpații care își recunosc faptele să beneficieze de
clemență în stabilirea pedepsei.
Am ales să reflectăm asupra câtorva aspecte privind procedura Plea
Agreement din jurisprudența instanțelor penale internaționale tocmai pentru că
acestea, prin modul în care au fost concepute, apar ca instanțe hibrid, preluând
caracteristici ale ambelor tipuri tradiționale de procese penale și, deopotrivă, pentru
faptul că atât membrii oficiului procurorului, cât și judecătorii care au compus
completele de judecată, provenind într-un număr însemnat din țări cu sisteme
judiciare de tip inchizitorial, s-au confruntat pentru prima dată în carierele lor cu
procedura Plea Agreement. Din această perspectivă, constatăm o seamă de
similitudini între perioada de debut în care aceste instanțe penale internaționale au
fost nevoite să aplice procedura Plea Agreement și perioada de după data de 1
februarie 2014 din practica penală din România, când „Acordul de recunoaștere a
vinovăției” din cuprinsul art. 478–488 din noul Cod de procedură penală,
reprezentând în fapt o formă adaptată la procesul penal român a procedurii Plea
Agreement, este în vigoare și se aplică în practica judiciară.

2. Istoricul adoptării procedurii Plea Agreement la tribunalele ad-hoc. De la

bun început se impune precizarea că, deși oferă această posibilitate în conținutul
statutului său, Curtea Penală Internațională nu are până în prezent o jurisprudență în
domeniul Plea Agreement, fapt pentru care aspectele privind aplicarea acestei
proceduri în practica instanțelor penale internaționale se referă, de fapt, numai la
jurisprudența celor două tribunale ad-hoc, Tribunalul Internațional Penal pentru
fosta Iugoslavie (T.I.P.F.I.) și Tribunalul Internațional pentru Rwanda (T.I.P.R.). În
privința adoptării procedurii Plea Agreement printre normele procedurale ale celor
două tribunale ad-hoc, se impune precizarea că reglementarea actuală nu a existat
din momentul adoptării inițiale a statutelor acestor tribunale. Un prim pas spre
procedura de negociere a actului de justiție a fost cel al adoptării în data de 12
noiembrie 1997 a procedurii Plea guilty (pledoaria vinovăției) în cuprinsul Regulii
nr. 62 bis din Regulamentul de proceduri și probe (R.P.P.), identic în conținut
pentru ambele tribunale ad-hoc. Chiar dacă ea nu însemna un acord privind
recunoașterea vinovăției încheiat între inculpat și procuror, oferea inculpatului
posibilitatea să pledeze vinovat în fața instanței în privința unora sau a tuturor
acuzațiilor din rechizitoriu, în scopul obținerii unei sentințe mai blânde.
Aspecte referitoare la aplicarea procedurii „Plea Agreement”... 189
linie
Procedura Plea Agreement, implicând o înțelegere între procuror și inculpat, a
fost introdusă prin amendarea R.P.P. din data de 13 decembrie 2001, abia la opt ani
după înființarea T.I.P.F.I., când o serie de evenimente politice a influențat activitatea
acestui tribunal. Astfel, după venirea la putere în Serbia în decembrie a coaliției
partidelor din opoziție conduse de Zoran Ðinđić, care a devenit astfel și
prim-ministru al Serbiei, era lipsei totale de cooperare a Iugoslaviei conduse de
Slobodan Milošević cu T.I.P.F.I. a luat sfârșit. La data de 1 aprilie 2001 Slobodan
Milošević avea să fie arestat preventiv de către autoritățile naționale, inițial, în
considerentul comiterii unor acte de corupție și delapidare pe timpul exercitării
mandatului, pentru ca, la data de 29 iunie 2001, acesta să fie predat tribunalului de la
Haga, în baza unui mandat de arestare emis pe numele lui încă din luna mai 1999, în
cauza privind crimele comise de forțele armate și de poliție iugoslave în provincia
Kosovo. Ulterior arestării lui Milošević, primul-ministru Zoran Ðinđić, un
pro-occidental convins care dorea să reașeze o Serbie stigmatizată în rândul statelor
europene, și-a asumat angajamentul de a-i preda pe toți inculpații sârbi pe numele
cărora existau mandate de arestare emise de T.I.P.F.I. Descoperirea și prinderea
celor mai mulți dintre suspecții ascunși pe teritoriul Serbiei reprezentau însă, în
continuare, o misiune dificilă pentru guvernul Ðinđić. Exista o dezaprobare expres
manifestată în acest sens din partea unor membri ai guvernului proveniți de la
Partidul Democratic Sârb, partidul de orientare naționalistă condus de Vojislav
Koštunica și aflat în coaliția de guvernământ, precum și o lipsă de interes, ba chiar o
protecție de care beneficiau mulți dintre suspecți din partea liderilor forțelor de
poliție specială, celebrele Berete Roșii, care erau încă loiali fostului regim3. Cu toate
acestea, vremea în care președintele iugoslav Slobodan Milošević le oferea protecție
deplină suspecților ascunși dispăruse și perspectiva predării lor la tribunalul de la
Haga era din ce în ce mai probabilă. În aceste condiții, a apărut și terenul propice
pentru negociere. O bună parte dintre suspecții aflați pe teritoriul Iugoslaviei și-a
făcut cunoscute intențiile de a se preda voluntar și de a-și recunoaște faptele de care
erau acuzați, cu condiția ca tribunalul internațional să le garanteze anumite
circumstanțe atenuante în stabilirea pedepselor. Aceste solicitări au fost recepționate
de către oficialii T.I.P.F.I. prin intermediul emisarilor guvernului sârb și, ca atare,
ținând cont de ansamblul de argumente în favoarea introducerii procedurii Plea
Agreement, la data de 13 decembrie 2001, acest fapt s-a materializat prin inserarea
Regulii nr. 62 ter în conținutul R.P.P.4. Oficialii tribunalului internațional au avut și
ei, de asemenea, un interes în adoptarea acestei proceduri deoarece ea avea să
deschidă o nouă perspectivă pentru T.I.P.F.I. Odată ce inculpați cu nume grele aveau
să compară în fața instanței, ba chiar să recunoască comiterea faptelor, tribunalul
internațional avea să depășească o etapă destul de dificilă în realizarea scopului său.
Pe rol existau până în acel moment procesele a doar câțiva inculpați de rang minor,
iar activitatea de urmărire penală a celor mai importanți lideri politici și militari sârbi

3
A se vedea V. Peskin, International Justice in Rwanda and the Balkans, Cambridge University
Press, 2008, Kindle Edition, p. 65.
4
Ibidem.
190 Liviu-Alexandru Lascu
linie
era deosebit de anevoioasă din cauza lipsei de cooperare a unor participanți la
comiterea de crime din tabăra lor.
Ca o dovadă că procedura Plea Agreement avea să reprezinte un moment cu
adevărat de cotitură în activitatea T.I.P.F.I. stă faptul că, imediat după adoptarea ei,
un număr de 6 inculpați aflați deja în custodia tribunalului (cei mai mulți dintre ei
judecați în c. Bosanski Šamac) aveau să încheie acorduri de recunoaștere a
vinovăției cu Procurorul T.I.P.F.I.5, iar, în anii următori, nu mai puțin de 11 inculpați
aveau să se predea voluntar tribunalului internațional și să încheie astfel de
acorduri6. Printre ei aveau să se numere câțiva inculpați care fuseseră implicați în
celebrul masacru comis în localitățile situate la nord de orașul bosniac Srebrenica, în
luna iulie 1995, când trupele sârbilor bosniaci, VRS, au executat mai bine de 6000
de prizonieri și civili necombatanți de etnie musulmană, iar mărturiile acestor
inculpați au scos la lumină fapte de o însemnătate deosebită în elucidarea cazului.

3. Limitele și condițiile procedurale ale aplicării procedurii Plea Agreement.

În cele ce urmează, vom prezenta cadrul normativ de negociere potrivit prevederilor
din R.P.P. cu privire la procedura Plea Agreement, așa cum sunt ele prevăzute în
Regula nr. 62 ter7: „Procurorul și apărarea pot încheia o înțelegere potrivit căreia,
ținând cont de recunoașterea vinovăției de către inculpat cu privire la acuzațiile din
rechizitoriu sau la parte dintre ele, procurorul să poată să susțină în fața instanței
de fond una sau mai multe dintre următoarele: (i) să ceară modificarea
rechizitoriului în acord cu această înțelegere; (ii) să prezinte ca adecvată o anumită
pedeapsă sau limită de pedeapsă; (iii) să nu se opună cererii inculpatului către
instanță de a beneficia de o anumită pedeapsă sau limită de pedeapsă.” În cuprinsul
alineatelor care urmează8, este prevăzut faptul că instanța de fond nu este ținută de
înțelegerea dintre părți, iar, în cazul în care inculpatul dorește să își schimbe
pledoaria sau să denunțe înțelegerea, instanța de fond este obligată să divulge în
ședință publică de judecată acordul confidențial de recunoaștere a vinovăției și să
urmeze una dintre celelalte proceduri prevăzute în regulament.
Observăm, așadar, din cuprinsul reglementării mai sus amintite, că, în cadrul
acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul poate să renunțe la anumite
acuzații (cel puțin în cazurile în care procedura Plea Agreement a fost adoptată
ulterior emiterii rechizitoriului) și poate să propună instanței felul pedepsei și
limitele acesteia. Instanța nu este ținută de conținutul acordului dintre părți, poate
dispune administrarea și a altor probe decât cele pe care se întemeiază rechizitoriul
și poate, de asemenea, să dispună reluarea procedurii clasice de judecată sau a celei

5
A se vedea A. Tieger, M. Shin, Plea Agreements in the ICTY. Purpose, Effects an Property, în
„Journal of International Criminal Justice” nr. 3/2005, Oxford University Press, p. 667.
6
Ibidem.
7
A se vedea International Tribunal for the Prosecution of Persons Responsible for Serious
Violations of International Humanitarian Law Committed in the Territory of the former Yugoslavia
since 1991 – Rules of Procedure and Evidence, p. 53, disponibil pe http://icty.org/x/file/
Legal%20Library/Rules_procedure_evidence/IT032Rev49_en.pdf.
8
Ibidem.
Aspecte referitoare la aplicarea procedurii „Plea Agreement”... 191
linie
prevăzute în conținutul Regulii nr. 62 bis din R.P.P. privind Plea Guilty dacă
inculpatul își schimbă pledoaria sau dacă acesta denunță înțelegerea cu procurorul.
Așa cum am amintit mai sus, potrivit statisticilor T.I.P.F.I. și a jurisprudenței
sale, introducerea procedurii Plea Agreement a însemnat un moment de relansare a
activității sale, în sensul soluționării unui număr însemnat de cauze într-un timp
relativ scurt și a avut, deopotrivă, un impact deosebit și în ce privește penetrarea
cercului de inculpați de rang înalt care se bucurau încă de impunitate. Pe lângă
aspectele pozitive ale procedurii respective există însă și câteva critici, fapt pentru
care, în privința ambelor, o să ne îndreptăm atenția în cele ce urmează.

4. Efecte pozitive ale aplicării procedurii Plea Agreement. 4.1.

Descongestionarea volumului de cauze în lucru. În privința aspectelor pozitive,
putem aminti, cu precădere, faptul că procedura Plea Agreement constituie, fără
niciun dubiu, un instrument util în surmontarea greutăților generate de încărcătura
imensă de cauze aflate în lucrul organelor judiciare ale tribunalelor ad-hoc. Acestea
au fost sesizate cu cauze reprezentând zeci de mii de morți în Iugoslavia, sute de mii
în Rwanda și milioane de persoane dislocate forțat de la domiciliile lor. Chiar și
după selectarea cauzelor în vederea tragerii la răspundere numai a celor mai
importanți lideri ai celor care au comis crimele deduse judecății, numărul și
amplitudinea acestor cauze s-au dovedit a fi copleșitoare pentru tribunalele ad-hoc
care dispun de numai trei complete de primă instanță și unul de apeluri. La toate
acestea se mai adaugă și faptul că tribunalele ad-hoc au o existență limitată
temporal, iar din exprimările oficialilor O.N.U. rezultă că activitatea acestora este
una extrem de costisitoare9. Aceste dificultăți, obiectiv determinate, au constituit,
așadar, argumente solide pentru a găsi remedii care să scurteze durata și costurile
proceselor. În ciuda criticilor care au apărut cu privire la alte aspecte, cel puțin în
privința descongestionării volumului de cauze, procedura Plea Agreement s-a
dovedit a fi o soluție benefică întrucât, după intrarea ei în vigoare, un număr mare de
suspecți, constituind aproximativ o treime dintre cei oficial inculpați10, a optat
pentru ea, descongestionând semnificativ volumul de cauze pe rol.
4.2. Simplificarea soluționării cauzelor complexe. Un alt aspect pozitiv îl
reprezintă cel referitor la degrevarea organelor judiciare de sarcina de probațiune
care în majoritatea cazurilor s-a dovedit extrem de dificilă, dată fiind complexitatea
cauzelor deduse judecății. În cadrul unor proceduri standard de judecare a cauzelor
aflate pe rolul tribunalelor ad-hoc, dovedirea de către procuror a gradului de
implicare și de vinovăție a inculpaților presupune audierea a zeci sau uneori sute de
martori, efectuarea de expertize tehnice sau medicale extrem de ample și sofisticate
și prezentarea anumitor documente a căror procurare, în condițiile unei constante
lipse de interes din partea autorităților care le dețin, apare uneori ca fiind aproape
imposibil de realizat. Această procedură Plea Agreement nu face altceva decât să
9
A se vedea A. Tieger, M. Shin, op. cit., p. 668.
10
A se vedea J. N. Clark, Plea Agreements at the ICTY. Guilty pleas and Reconciliation, în
„The European Journal of International Law” nr. 2/2009, vol. 20, Department of International Politics,
Aberystwyth University, U.K., p. 415–416.
192 Liviu-Alexandru Lascu
linie
valorifice în scopul bunului mers al procesului o mărturisire a inculpatului interesat
în cooperare, în dublu sens: pe de o parte, dispensează organele judiciare de
administrarea unui număr impresionant de mijloace de probă în faza de judecată a
cauzei în care inculpatul încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, iar, pe de altă
parte, oferă mărturii extrem de prețioase ulterior, în procesele altor inculpați, de
regulă, ale celor de rang mai înalt, în demersul dovedirii vinovăției acestora. Așadar,
în condițiile în care tribunalele ad-hoc, în mod constant, s-au confruntat cu o
cazuistică complexă, procedura Plea Agreement s-a dovedit a fi un instrument legal
extrem de prețios în facilitarea probațiunii, atât în cauzele în care sunt urmăriți penal
sau judecați inculpații care încheie acordul cu procurorul, cât și în altele în care
inculpații respectivi au fost audiați în calitate de martori11. Ar fi suficient să
exemplificăm doar câteva dintre cele mai importante evenimente din șirul lung care
s-au petrecut pe timpul războiului civil din fosta Iugoslavie, care au fost scoase la
lumină în urma unor pledoarii Plea Agreement. Regimul inuman de detenție și
crimele din lagărul de concentrare de la Vlasenica, masacrarea a peste 200 de
polițiști musulmani luați prizonieri de sârbii bosniaci după atacul asupra orașului
Prajedor, în lagărele de la Omarska și Keraterm, precum și celebrul masacru a peste
6000 de civili și prizonieri musulmani ce a urmat după cucerirea enclavei
Srebrenica, în iulie 1995, sunt numai câteva dintre cauzele elucidate ca urmare a
depozițiilor în instanță a unora dintre participanții la aceste evenimente care anterior
încheiaseră acorduri de recunoaștere a vinovăției12. Exemplele de mai sus se adaugă
multor altora, de o mai mică amplitudine, care au fost scoase la lumină în aceeași
manieră. Părerea specialiștilor este unanimă în a aprecia că, fără mărturisirile acestor
inculpați care au relatat aspecte esențiale din desfășurarea evenimentelor, aflarea
adevărului ar fi fost infinit mai greu de realizat.
4.3. Impactul Plea Agreement asupra pledoariei inculpaților. Așa cum am
precizat anterior, unul dintre aspectele pozitive cele mai importante pe care
procedura Plea Agreement îl aduce în economia desfășurării procesului este faptul
că din declarația inculpatului pot fi valorificate informații extrem de prețioase,
venite din tabăra agresorilor și care ar fi fost mult mai greu de procurat din alte
surse. Jurisprudența tribunalelor ad-hoc ne oferă însă și o altă perspectivă, foarte
interesantă, a impactului pe care îl are încheierea unui acord de recunoaștere a
vinovăției asupra declarațiilor inculpaților din fața instanței. Eliberați de tensiunea
inerentă și de încordarea pe care o resimt în fața instanței într-un proces standard din
cauza audierilor încrucișate, a întrebărilor ostile sau a impredictibilității verdictului
în privința severității pedepsei, inculpații care compar în fața instanței ca urmare a
încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției manifestă o disponibilitate mult
mai mare în a se confesa, a spune adevărul, îndeosebi cu ocazia audierii lor în
ședința publică de pronunțare a sentinței, așa-numita sentencing hearing.
Declarațiile inculpaților în cadrul sentencing hearings sunt făcute în această manieră
tocmai pentru faptul că, odată ce instanța a acceptat aplicarea procedurii Plea

11
A se vedea A. Tieger, M. Shin, op. cit., p. 669.
12
Ibidem, p. 671.
Aspecte referitoare la aplicarea procedurii „Plea Agreement”... 193
linie
Agreement, inculpatul nu mai riscă nimic în defavoarea sa în privința pedepsei, care
nu poate depăși limita maximă stabilită în cadrul acordului încheiat cu procurorul
(poate, în schimb, să fie aplicată o pedeapsă mai mică decât cea convenită în acordul
de recunoaștere a vinovăției). Jurisprudența T.I.P.F.I. consemnează declarații
încărcate de profundă emoție ale unor inculpați care, pe lângă faptul că și-au
recunoscut vinovăția, s-au arătat a fi puternic afectați de urmările crimelor în care au
fost implicați și de tragediile cumplite pe care le-au suferit victimele sau
aparținătorii acestora. Eliberați de tensiunea inerentă pe care o presupune un
interogatoriu încrucișat din timpul judecății, mulți dintre ei au fost dispuși să
relateze aspecte absolut surprinzătoare și informații extrem de prețioase.
Inculpata Biljana Plavšić, nimeni alta decât fostul reprezentant al Președinției
Colective și Extinse a Republicii Srpška, în declarația sa, în fața instanței, a dat
răspunsul la o întrebare care-i frământa de ani de zile pe membrii comunităților
non-sârbe din Bosnia-Herțegovina. De ce? De ce vecinii lor sârbi, cu care nu au
avut de împărțit nimic de zeci de ani, dintr-odată au comis cele mai odioase crime
împotriva lor și au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a le distruge comunitățile?
Într-o mărturisire profundă și convingătoare, Biljana Plavšić a declarat că amintirea
martiriului la care au fost supuși sârbii pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial
le-a declanșat o frică oarbă și o obsesie ca ei să nu mai îngăduie niciodată să fie
victime13.

13
În fața instanței, inculpata Biljana Plavšić a declarat următoarele: „Am ajuns acum la
convingerea și acceptarea faptului că mii de oameni nevinovați au fost victime ale unui efort organizat
și sistematic de a-i elimina pe musulmani și pe croați de pe teritoriul revendicat de sârbi. La acea
vreme, eram convinsă cu ușurință că aceasta este o chestiune de supraviețuire, de autoapărare. De
fapt, a fost mai mult. Conducerea noastră, din care am făcut și eu parte, a dirijat acest efort care a
făcut ca nenumărate persoane nevinovate să fie victimizate. Explicațiile privind autoapărarea și
supraviețuirea nu pot oferi o justificare pentru acestea. În cele din urmă, chiar și printre oamenii
noștri s-a exprimat ideea că în acest război ne-am pierdut noblețea noastră de caracter. Cum acest
adevăr este acum clar, rămân, în mod evident, întrebările: de ce nu l-am văzut mai devreme? Cum au
putut liderii noștri și cei care i-au urmat să comită astfel de acte? Răspunsul la ambele întrebări, cred
eu, este frica, acea frică oarbă care a condus la o obsesie, mai ales pentru aceia dintre noi pentru care
al Doilea Război Mondial a rămas o amintire vie, că sârbii nu vor mai permite niciodată ca ei înșiși să
devină victime. În acest fel, noi, cei din conducere, am încălcat îndatorirea de bază a oricărei ființe
umane, aceea de a ne înfrâna și de a respecta demnitatea umană a altora. Am fi fost obligați să facem
tot ce era necesar pentru a preveni ceea ce s-a întâmplat. Deși am fost informată, în mod repetat, de
acuzațiile privind comportamentul inuman, plin de cruzime împotriva non-sârbilor, am refuzat să
accept realitatea și să dau dispoziții pentru investigații. De fapt, m-au captat numai aspectele privind
suferințele îndurate de către victimele inocente de origine sârbă de pe timpul războiului. Aceste
aspecte cu care mă confruntam zi de zi au confirmat în mintea mea faptul că ne aflam într-o luptă
pentru propria noastră supraviețuire și că, în această luptă, comunitatea internațională a devenit
dușmanul nostru, așa încât am refuzat pur și simplu să dau crezare acestor acuzații și nu am depus
niciun efort pentru investigarea lor. Am rămas asigurată de credința mea că sârbii nu sunt capabili de
astfel de acte. Această obsesie a noastră de a nu deveni niciodată din nou victime ne-a făcut să
victimizăm noi înșine pe alții.” A se vedea, în acest sens, Sentința T.I.P.F.I. nr. IT–00–39 & 40/1,
Cazul Plavšić, instanța de fond, Sentencing judgment, 27 februarie 2003, disponibil pe
http://www.icty.org/x/cases/plavsic/cis/en/cis_plavsic_en.pdf.
194 Liviu-Alexandru Lascu
linie
Un alt exemplu semnificativ l-a constituit mărturisirea făcută de inculpații
Dragan Obrenović și Momir Nikolić14, doi foști ofițeri care au ocupat funcții de
conducere în cadrul Brigăzii Zvornik aparținând Corpului de Armată „Drina” a
sârbilor bosniaci. Declarațiile acestora au făcut lumină în cel mai odios episod din
timpul războiului civil din fosta Iugoslavie, masacrul de la Srebrenica. Ani de zile,
atât autoritățile, cât și întreaga comunitate a sârbilor bosniaci au negat existența
acestui masacru și au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a împiedica aflarea
adevărului. Declarațiile celor doi inculpați, în cadrul procedurii Plea Agreement, au
spulberat definitiv mitul inexistenței unui masacru la Srebrenica, susținut consecvent
până atunci de sârbii bosniaci. Într-un editorial entuziasmant, scriitorul bosniac
musulman Emir Suljagic, el însuși un supraviețuitor al acestui masacru, a descris
însemnătatea majoră pe care aceste declarații le-au avut pentru el, personal, și pentru
comunitatea musulmană din Bosnia-Herțegovina15.
Semnificativ în ce privește disponibilitatea inculpaților de a dezvălui fapte sau
informații prețioase în pledoariile din cadrul sentencing hearings este și episodul
petrecut în cazul Nikolić16. Pe lângă audierea inculpatului Dragan Nikolić, fostul
comandant al lagărului de prizonieri Sušica din localitatea Vlasenica, președintele
completului de judecată a dispus audierea câtorva martori printre care și mama a doi
băieți musulmani care au fost văzuți ultima dată în vara anului 1992 în incinta
acestui lagăr. Convinsă că băieții săi au fost executați, în finalul declarației sale,
aceasta l-a rugat pe inculpat să-i spună doar unde se află trupurile celor doi fii ai săi,
în care dintre gropile comune, pentru a-i dezgropa și a-i înmormânta cum se cuvine,
după obiceiul lor religios. După o scurtă pauză și după ce s-a consultat cu avocatul
său, în mod absolut surprinzător și șocant pentru audiență, inculpatul Dragan
Nikolić, cu permisiunea instanței, i s-a adresat direct acestei martore și i-a spus că își
amintește de cei doi fii ai ei. Reține că ei au făcut parte din ultimele grupuri de
prizonieri17 ce urmau a fi executați și că unul dintre ei era îmbrăcat cu geacă și

14
A se vedea Sentința T.I.P.F.I. nr. IT–02–60/2–S, Cazul Obrenović ș.a., Sentencing judgment,
instanța de fond, 10 decembrie 2003, paragr. 112 (disponibilă la adresa http://icty.org/x/cases/
obrenovic/tjug/en/obr-sj031210e.pdf).
15
În conținutul articolului „Truth at The Hague”, scriitorul Emir Suljagić menționa: „...
declarațiile lor mi-au creat un sentiment de ușurare pe care eu nu l-am cunoscut încă de la căderea
orașului Srebrenica în 1995. Ele dau o confirmare a acelor fapte pe care am așteptat-o de mai bine de
opt ani. Chiar dacă departe de a semnifica o cerere de iertare, această recunoaștere marchează un
început. Noi, bosniacii musulmani, nu mai trebuie să demonstrăm că am fost victime. Prietenii și verii,
tații și frații noștri au fost uciși, iar de aici înainte noi nu mai trebuie să dovedim inocența lor.” A se
vedea, în acest sens, E. Suljagić, Truth at The Hague, în „The New York Times”, 1 June 2003.
16
A se vedea Sentința T.I.P.F.I. în cauza IT–94–2–S, Cazul Nikolić, Sentencing hearings,
Dragan Nikolić, instanța de fond, paragr. 240 (disponibilă la adresa http://icty.org/x/cases/
dragan_nikolic/tjug/en/nik-sj031218e.pdf).
17
Lagărul de prizonieri de la Sušica, situat la periferia orașului Vlasenica, a funcționat în
perioada iunie–noiembrie 1992 și a constituit un sinistru instrument pentru a-i determina pe locuitorii
de origine musulmană din zona Vlasenica să-și părăsească locuințele și să se refugieze în localitatea
Kladanj și în împrejurimile acesteia, controlate de forțele guvernamentale bosniace. Încă din primăvara
anului 1992, după preluarea orașului Vlasenica în forță de către trupele armatei naționale iugoslave
(J.N.A.) controlate de sârbi, în urma unor confruntări armate violente, dar disproporționate, cu forțele
Aspecte referitoare la aplicarea procedurii „Plea Agreement”... 195
linie
pantaloni bluejeans marca Denim. A indicat locul în care a fost îngropat grupul de
prizonieri și a precizat că, dacă ar fi exhumat, ar putea fi recunoscut după
vestimentație.
Astfel de declarații, chiar dacă venite din partea unor personaje mai puțin
însemnate în angrenajul grupărilor criminale, au fost consemnate și în alte procese.
În consecință, se poate consemna, fără îndoială, că printre aspectele pozitive ale
aplicării procedurii Plea Agreement se numără și acela că oferă inculpaților
posibilitatea de a face declarații în fața instanței, fără teama de a-și îngreuna situația,
odată ce pedeapsa a fost convenită anterior, și datorită acestui lucru să relateze
aspecte pe care, în mod cert, altfel nu le-ar fi relatat în fața instanței.

5. Aspecte controversate privind impactul Plea Agreement în jurisprudența

tribunalelor ad-hoc. 5.1. Plea Agreement și justiția tranzițională. Un prim aspect de
natură să atragă controverse la adresa procedurii Plea Agreement este cel referitor la
faptul că aceasta frustrează victimele supraviețuitoare de posibilitatea de a se face
auzite în cadrul unor procese publice, de a evoca în fața asistenței fapte cu relevanță
deopotrivă judiciară și istorică care apoi să fie consemnate ca atare în analele
justiției internaționale. Majoritatea opiniilor doctrinare în materie susțin faptul că în

de ordine publică și militare ale musulmanilor bosniaci, din orașul de 35.000 de locuitori, dintre care
aproximativ 20.000 erau musulmani, câteva mii de locuitori de origine musulmană au plecat din
proprie inițiativă. Cei care au rămas au fost supuși unei politici de epurare etnică sălbatică din partea
nou instalatei administrații a sârbilor bosniaci. Lagărul de la Sušica era locul unde sute de familii de
musulmani erau aduse forțat din oraș, sub amenințarea armelor, și erau supuse timp de câteva zile sau
săptămâni unui regim de teroare. Femeile și copiii erau separați de bărbați. Aceștia din urmă erau
închiși în două hangare uriașe, înghesuiți și fără a avea asigurate cele mai elementare mijloace de
igienă. Bărbații erau bătuți și torturați în permanență, fără vreun motiv anume și nediscriminatoriu. La
început pe timpul zilei, dar ulterior numai seara și pe timpul nopții, comandantul lagărului, inculpatul
Dragan Nikolić, însoțit de gardieni și militari, alegea la întâmplare 8–9 prizonieri pe care îi scoteau din
hangar, îi aliniau lângă gardul lagărului și îi executau prin împușcare. Martorii supraviețuitori au
declarat că aceste practici erau aproape zilnice, iar uneori, când sârbii bosniaci înregistrau pierderi în
confruntările armate, ca represalii, erau executate chiar și câteva sute de prizonieri musulmani într-o
singură zi. Femeile erau supuse, de asemenea, violențelor și zilnic erau alese câteva zeci dintre ele,
scoase din hangar și duse în altă clădire unde erau violate și molestate sexual de către gardienii și
militarii sârbi. Aproximativ 8000 de persoane, în serii de câteva sute, au fost închise în acest lagăr până
în noiembrie 1992 și peste 3000 de persoane, în imensa lor majoritate de sex masculin, au fost
executate și îngropate în gropi comune în diferite zone din apropierea lagărului. Lagărul a fost închis în
noiembrie 1992, după ce a fost descoperit de către observatorii străini și serviciile secrete occidentale
un alt lagăr de concentrare al sârbilor bosniaci, celebru prin atrocitățile pe care le-a găzduit, cel de la
Omarska, și reacția comunității internaționale a fost una extrem de negativă la adresa sârbilor bosniaci.
Ultimii 300 de prizonieri musulmani au fost executați într-o singură zi, după care lagărul a fost
transformat într-un depozit militar. Cert este că după operațiunea de epurare etnică care a avut loc în
orașul Vlasenica, practic nu au mai rămas locuitori de origine musulmană. Inculpatul Dragan Nikolić
nu numai că a coordonat toate aceste operațiuni în calitatea lui de comandant al lagărului, dar a
participat personal la nenumărate episoade de violențe și agresiuni asupra prizonierilor și a executat
personal cel puțin 9 persoane, potrivit martorilor. Pentru aceste fapte, el a fost condamnat la 20 de ani
de închisoare pentru crime împotriva umanității, sentință pronunțată în urma unui acord de recunoaștere
a vinovăției. A se vedea, în acest sens, R. Cohen, Bosnian Camp Survivors Describe Random Death,
publicat în „The New York Times”, 2 august 1994.
196 Liviu-Alexandru Lascu
linie
cadrul proceselor penale internaționale trebuie să-și facă loc, în mod necesar, și
caracteristicile așa-numitei justiții tranziționale18. Acest gen de justiție este întâlnit
în jurisprudența penală a unor state aflate în perioadele imediat următoare prăbușirii
unor regimuri autocratice, dictatoriale, care s-au menținut la putere inclusiv prin
mijloace criminale. Ea presupune că, în procesele publice în care sunt judecați lideri
importanți ai fostului regim, instanțele de judecată, pe lângă rolul pe care îl
îndeplinesc, în mod firesc, de a stabili vinovăția inculpaților trimiși în judecată, se
constituie ca veritabile tribune ale victimelor, dându-le acestora posibilitatea să
relateze într-un cadru public și oficial traumele și suferințele îndurate, să dezvăluie
faptele criminale la care au fost supuse de către inculpați sau din dispoziția acestora.
În cadrul acestor procese, numărul și amplitudinea declarațiilor victimelor sau
martorilor sunt de regulă mult în exces față de pragul de utilitate necesar acuzării
pentru dovedirea faptelor și vinovăției inculpaților, dar ele sunt permise de către
instanțe tocmai în vederea constituirii lor ca probe în slujba unei juste evaluări
istorice a faptelor deduse judecății, separat de rolul lor probator în cadrul procesului.
Că lucrurile stau la fel și în cazul instanțelor penale internaționale o dovedește
numărul enorm de pagini al motivărilor sentințelor acestor instanțe, unele trecând
bine pragul de 1000 de pagini, aspect absolut neobișnuit pentru niște instanțe
naționale, și din cuprinsul cărora cea mai mare parte este alocată declarațiilor
consemnate pe timpul proceselor. Acestea reprezintă, în cele din urmă, file
incontestabile de istorie, dat fiind faptul că persoanele audiate pe timpul proceselor
sunt supuse așa-numitei proceduri de audiere cross-examination (interogatoriu
încrucișat), că veridicitatea celor afirmate și credibilitatea persoanelor audiate sunt
testate prin întrebări adresate din partea ambelor părți, în regim contradictoriu, ceea
ce face ca relatările lor să poată fi evaluate cu o mai mare obiectivitate. Așadar, unul
dintre aspectele critice ale procedurii Plea Agreement îl reprezintă tocmai văduvirea
victimelor de ocazia de a face declarații în cadrul dezbaterilor publice ale
tribunalelor internaționale care să constituie, deopotrivă, probe de natură judiciară și
istorică în evaluarea faptelor și evenimentelor supuse judecății.
Aceste observații critice nu sunt totuși suficient de argumentate, dacă ținem
cont de câteva aspecte din practica judiciară a tribunalelor ad-hoc. Primul dintre ele
se referă la faptul că în toate cauzele în care a fost aplicată procedura Plea
Agreement instanțele de fond au solicitat procurorului să li se pună la dispoziție
întregul suport probatoriu, atât cel care însoțește rechizitoriul, cât și cel privind
acordul confidențial de recunoaștere a vinovăției. Chiar dacă criticii susțin, în mod
obiectiv, că materialul probator pus la dispoziția instanței de către procuror nu poate
fi comparabil calitativ cu cel administrat în fața instanței, grație lipsei de
contradictorialitate în audierea persoanelor pe timpul fazei de urmărire penală, există
însă o altă fațetă care compensează acest aspect, dacă ne referim strict la valența
istorică a declarațiilor. Admițând că realitatea istorică a evenimentelor care au

18
A se vedea A. Marston Danner, J. S. Martinez, Guilty Associations: Joint Criminal
Enterprise, Command Responsibility and the Development of International Criminal Law, în
„California Law Review”, vol. 93/2005, p. 90.
Aspecte referitoare la aplicarea procedurii „Plea Agreement”... 197
linie
generat comiterea crimelor deduse judecății se obiectivizează pe măsură ce un
număr semnificativ de fapte este scos la lumină în cadrul proceselor penale, atunci
procedura Plea Agreement, cu toate neajunsurile sale legate de lipsa
contradictorialității în procesul de administrare a probelor de către procuror, creează
posibilitatea soluționării unui număr mult mai mare de cauze decât urmând o
procedură standard de judecată și implicit aduce la cunoștința publicului un număr
mai mare de fapte ce concură la conturarea realității istorice. Cu alte cuvinte, ceea ce
pierde în profunzime, Plea Agreement câștigă în întindere19. Pe de altă parte,
criticile privind credibilitatea îndoielnică a declarațiilor din dosarul de urmărire
penală nu sunt întru totul fundamentate din moment ce inculpatul, prin încheierea
acordului cu procurorul, și-a asumat vinovăția pentru comiterea crimelor care au
făcut obiectul dosarului de urmărire penală. Este de presupus că, în principiu, dacă
recunoaște comiterea acestor fapte, atunci nu contrazice probele administrate de
procuror în dovedirea lor, implicit declarațiile victimelor și martorilor, chiar dacă
acestea au fost audiate în condițiile lipsei de contradictorialitate specifice fazei de
urmărire penală. Concluzionăm, prin urmare, că deși procedura Plea Agreement, în
aparență, frustrează prin lipsa unor audieri publice cu rezonanță și însemnătate
istorică ce să contribuie la percepția obiectivă a evenimentelor, creează totuși
premisele judecării unui număr mai mare de fapte decât în cazul urmării unor
proceduri clasice și, implicit, o obiectivizare a realității istorice din această
perspectivă.
5.2. Declarațiile victimelor în cadrul procedurii Plea Agreement. Un alt aspect
interesant al procedurii Plea Agreement în privința aceluiași aspect al detensionării
depozițiilor din fața instanței este cel referitor la declarațiile victimelor. Așa cum am
precizat anterior, instanța de fond a tribunalelor ad-hoc poate dispune ca anumite
persoane să fie audiate în fața instanței, chiar dacă declarațiile lor date în fața
procurorului au constituit parte din suportul probatoriu al unui acord de recunoaștere
a vinovăției. Cel mai adesea, au fost ascultate victimele supraviețuitoare, iar uneori
și membri ai familiilor acestora. În aparență, faptul că aceste victime nu sunt supuse
unui interogatoriu încrucișat ar putea induce o anumită temere că subiectivismul
declarațiilor lor ar putea altera adevărul. Cu toate acestea, profesorul Brandon
Hamber20, cercetător din Africa de Sud citat în lucrarea profesorului Eric Stover 21
din cadrul Universității din California, care a studiat psihologia victimei în cadrul
proceselor tribunalelor ad-hoc, apreciază că, pentru reabilitarea lor din punct de
vedere emoțional și depășirea traumelor psihice pe care le-au suferit, victimele
supraviețuitoare simt nevoia de a fi ascultate cu privire la fiecare detaliu al
experienței lor traumatizante într-un climat sigur, calm și care să le inspire încredere.

19
A se vedea A. Tieger, M. Shin, op. cit., p. 674.
20
A se vedea B. Hamber, Do Sleeping Dogs Lie? The Psychological Implications of the Truth
and Reconciliation Commission in South Africa, lucrare prezentată în cadrul seminarului organizat de
asociația „Centre for the Study of Violence and Reconciliation”, Johannesburg, Africa de Sud, 26 iulie
1995.
21
A se vedea E. Stover, The Witnesses, War Crimes and the Promise of Justice in The Hague, în
„Berkeley: Human Rights Center: University of California”, Berkeley, 2003, p. 2–3.
198 Liviu-Alexandru Lascu
linie
Din această cauză, interogatoriul încrucișat din fața instanței nu oferă nici pe departe
un astfel de climat. Reîntâlnirea cu agresorul, întrebările apărării care tind să nege,
să desconsidere faptele sau, chiar mai dureros, să decredibilizeze afirmațiile victimei
sunt ingredientele perfecte ale unui mediu ostil și propice pentru ca victima să sufere
o nouă traumă pe timpul audierii, să-i inhibe dorința de a relata faptele și implicit să
frustreze auditoriul de aspecte importante din cursul evenimentelor. Prin urmare, în
ciuda aparențelor, nevoia victimelor de a fi auzite nu înseamnă în mod absolut că
sala de judecată le va oferi cele mai bune auspicii în acest sens. Lipsa de
contradictorialitate de pe timpul urmăririi penale poate oferi avantajul de a asigura
acel climat despre care profesorul Hamber spunea că e necesar pentru confesiunea
victimelor, în condiții mult mai bune.
5.3. Limitele negocierii. Marja de care dispune procurorul în cadrul
negocierilor privind un acord de recunoaștere a vinovăției reprezintă o altă chestiune
în discuție și, în mod deosebit, aspectul delicat al renunțării la unele acuzații. După
cum am precizat anterior, dispoziția procedurală care a implementat procedura Plea
Agreement în cuprinsul R.P.P. permite procurorului ca, în schimbul declarației
inculpatului privind recunoașterea vinovăției, să poată modifica corespunzător
rechizitoriul. Cum în cuprinsul rechizitoriului nu sunt referiri la felul și cuantumul
pedepselor, singura interpretare logică a dispoziției respective este că modificarea
rechizitoriului, în fapt, presupune renunțarea la anumite acuzații din cuprinsul
acestuia. Practica judiciară a tribunalelor ad-hoc a confirmat că așa stau lucrurile
pentru că, încă de la primele cazuri în care s-a aplicat procedura Plea Agreement,
respectiv în Cazul Nikolić, procurorul a renunțat la acuzația de complicitate la
genocid față de inculpatul Momir Nikolić, păstrându-le doar pe cele de complicitate
la crime împotriva umanității și la crime de război. În aceste condiții, ținând cont și
de gravitatea crimelor deduse judecății, s-a născut o temere atât pentru instanță, cât
și pentru victime, ca nu cumva aceste acorduri dintre părți să afecteze profund actul
de justiție în detrimentul unor calcule pragmatice ale oficiului procurorului.
Renunțarea la anumite acuzații din rechizitoriu, în mod normal, nu s-ar justifica
decât în considerentul lipsei elementelor constitutive ale crimelor respective sau a
probelor care să le facă dovada și nicidecum ca urmare a atitudinii inculpatului de pe
timpul procesului. Este adevărat că, potrivit normelor procedurale, procurorul este
cel care, urmare a efectuării actelor de urmărire penală, decide pentru ce anume
acuzații va fi trimis inculpatul în judecată și tot el este cel care poate modifica
rechizitoriul sub acest aspect. Temerea specialiștilor, ba chiar și a instanței (a se
vedea Cazul Nikolić)22, este că, deși procurorul retrage anumite acuzații în temeiul
reaprecierii probelor de care dispune în dovedirea elementelor constitutive ale unor
crime, în fapt, acest demers reprezintă un troc pentru încheierea unui acord de
recunoaștere a vinovăției de către inculpat. Aspectele din Cazul Nikolić trebuie
22
Instanța a cerut procurorului să manifeste „prudență extremă” atunci când decide acuzațiile,
pentru ca acestea să reflecte în modul cel mai adecvat contribuția faptică a acuzatului. A se vedea, în
acest sens, cauza T.I.P.F.I nr. IT–02–56–I, Cazul Nikolić, Sentencing judgment, instanța de fond, 2
decembrie 2003, paragr. 65 (disponibil la adresa http://icty.org/x/cases/nikolic/tjug/en/031202_Nikoli
Momir_summary_en.pdf).
Aspecte referitoare la aplicarea procedurii „Plea Agreement”... 199
linie
înțelese însă și în contextul concret al acestei cauze. La momentul întocmirii
rechizitoriului în cauză, nu exista implementată încă procedura Plea Agreement, iar
după adoptarea acesteia și după manifestarea disponibilității inculpatului Momir
Nikolić de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției, marja de negociere a
procurorului era una destul de mică. O acuzație precum complicitatea la genocid, de
o gravitate extremă, nu i-ar fi permis procurorului să propună o pedeapsă redusă, de
natură să-i trezească inculpatului interesul pentru a pleda vinovat. Prin urmare, e
foarte probabil ca demersul de retragere a acuzației respective din rechizitoriu să fi
fost făcut în scopul negocierii, mai degrabă, decât al reaprecierii suportului probator
pentru crima respectivă. În cauzele care au urmat, situația s-a schimbat însă deoarece
procurorul a avut posibilitatea să stabilească acuzațiile înainte de întocmirea
rechizitoriului, astfel încât să nu existe suspiciunea retragerii unor acuzații din
rechizitoriu în scopul realizării unei înțelegeri cu inculpatul de natură să afecteze
principiile și scopurile actului de justiție. Opinăm că această temere există totuși
chiar dacă demersurile procurorului sunt mai mult sau mai puțin transparente și
depinde numai de buna-credință și de spiritul justițiar al procurorului ca aplicarea
procedurii Plea Agreement să nu denatureze scopurile tribunalului ad-hoc și să nu
decredibilizeze justiția penală internațională.
5.4. Egalitatea de tratament a inculpaților în fața curții. Tratamentul inegal de
care se bucură inculpații în tratativele cu procurorul este un alt subiect de discuție pe
care îl suscită aplicarea procedurii Plea Agreement. Chiar dacă nu este prevăzută în
niciun text de lege și nici ca principiu, practica acordării de către procuror a unor
reduceri de pedeapsă în cadrul negocierilor cu inculpații în funcție de cantitatea și
calitatea informațiilor pe care aceștia le pun la dispoziția procurorului pare a fi o
realitate care, în anumite cazuri, este de natură a distorsiona reflectarea gravității
faptelor comise de un anumit inculpat. Astfel, un inculpat care a participat la mai
multe crime și a fost mai implicat în orchestrarea sau comiterea lor are posibilitatea
de a oferi informații mult mai prețioase decât inculpatul mai puțin implicat. Chiar
dacă pentru procuror declarațiile celui dintâi sunt mult mai utile decât ale celuilalt,
încheierea unui acord care să prevadă o pedeapsă mai mică celui mai implicat decât
celui mai puțin implicat, luând în considerare, cu prioritate, cantitatea și calitatea
informațiilor furnizate, apare ca un tratament inechitabil23. O astfel de situație
contravine deopotrivă și principiilor în baza cărora se stabilesc pedepsele în cadrul
tribunalelor ad-hoc, și anume gravitatea faptelor și conduita inculpatului. Așadar,
chiar dacă cantitatea și calitatea informațiilor furnizate de inculpat pot fi asimilate
într-un anume fel conduitei inculpatului de pe timpul procesului, aceste aspecte nu
trebuie să prevaleze și să distorsioneze cuantumul de pedeapsă pe care îl merită
inculpatul în raport de gravitatea faptelor comise. Pe de altă parte, informațiile de
interes pentru procuror sunt cunoscute în cuantum diferit de către inculpați și, ca
atare, în mod obiectiv, aceștia nu pot furniza aceleași informații chiar dacă ar avea
dorința deplină să o facă. Prin urmare, o prevalență a acestui criteriu în
disponibilitatea procurorului de a propune pedepse reduse ar produce grave

23
A se vedea A. Tieger, M. Shin, op. cit., p. 677–678.
200 Liviu-Alexandru Lascu
linie
inechități și o deformare a actului de justiție. Temerea că astfel de situații pot exista
în practică, că procurorul este tentat să procedeze astfel, animat de interesul
soluționării altor cauze, este reală și, la fel ca în cazul anterior, ea depinde în cea mai
mare măsură de buna conduită a procurorului.
5.5. Pedeapsa redusă pentru economie de timp și resurse. Acest aspect
reprezintă, indubitabil, o realitate pe care o presupune procedura Plea Agreement și
care excede principiilor generale de drept cu referire la regimul pedepselor. De bună
seamă că organizarea unor procese după procedura standard și condamnarea
inculpaților în deplin acord cu gravitatea faptelor comise și cu atitudinea lor
ulterioară față de crimele comise și urmările acestora ar fi un deziderat nobil și în
deplină concordanță cu așteptările victimelor sau ale familiilor acestora. Însă
realitatea cu care se confruntă organele judiciare ale tribunalelor internaționale face
aproape imposibil de realizat acest deziderat. Pe de o parte, tribunalele ad-hoc au o
limitare în timp a existenței și funcționării lor, potrivit deciziilor Consiliului de
Securitate al O.N.U. Pe de altă parte, costurile funcționării acestora sunt foarte
ridicate tocmai datorită complexității cauzelor deduse judecății. Primul președinte al
T.I.P.F.I., regretatul profesor Antonio Cassese, a exemplificat în Cazul Erdemovic24
doar câteva din foarte multele activități care presupun un consum uriaș de resurse de
către tribunalul internațional, astfel: strângerea unui volum enorm de probe,
asigurarea măsurilor de protecție a victimelor, organizarea și desfășurarea proceselor
care presupun traduceri simultane în mai multe limbi, redactarea de documente în
mai multe limbi, transportul din țările de domiciliu la sediul instanței și acordarea
diferitelor forme de asistență victimelor și martorilor, plata specialiștilor și experților
audiați. Prin urmare, sublinia profesorul Cassese, prin pledoaria vinovăției sale și
evitarea angajării acestor resurse pe timpul procesului, inculpatul contribuie,
indubitabil, la realizarea unui interes public. Așadar, dat fiind faptul că acest interes
public de a dispune rațional și eficient de resursele alocate justiției este într-o
concurență cu un alt deziderat public, acela al înfăptuirii actului de justiție pentru
orice faptă care contravine legii, procedura Plea Agreement nu face altceva decât să
realizeze un compromis între acestea. Mai precizăm că procedura Plea Agreement
nu se impune și nici nu ar trebui să fie aplicată la toate cazurile deduse judecății
tribunalelor ad-hoc. Din ceea ce se reține în practica judiciară, ea a fost utilizată
pentru a reduce timpul și resursele alocate pentru procese și, de asemenea, pentru a
determina cooperarea unor inculpați cu procurorul, în scopul facilitării soluționării
altor cazuri. Dimpotrivă, în cauzele în care sunt judecați cei mai importanți lideri
politici și militari responsabili de crimele comise pe timpul celor două războaie
civile, încheierea unor acorduri de recunoaștere a vinovăției cu inculpații respectivi
ar afecta profund actul de justiție, ar întina memoria a sute de mii de victime și ar
decredibiliza instanțele internaționale.

24
A se vedea cauza T.I.P.F.I. nr. IT–96–22, Cazul Erdemović, instanța de apel, Separate and
Dissenting Opinion of Judge Cassese, Appeals Judgement, paragr. 8 (disponibilă la adresa
http://icty.org/x/cases/erdemovic/acjug/en/erd-adojcas971007e.pdf).
Aspecte referitoare la aplicarea procedurii „Plea Agreement”... 201
linie
6. Concluzii. Așa cum am precizat anterior, aplicarea procedurii Plea
Agreement în cadrul proceselor penale ale tribunalelor ad-hoc poate oferi câteva
învățăminte prețioase sistemului nostru judiciar care, de la începutul anului 2014,
creează posibilitatea aplicării unei proceduri similare în cadrul proceselor penale din
România. Din aspectele pozitive sau negative pe care atât instanțele internaționale
de judecată, cât și criticii de specialitate le-au invocat, cu siguranță că cel puțin o
parte dintre ele pot constitui repere însemnate pentru practica penală din România.
Cel mai probabil că o parte dintre problemele luate anterior în discuție și cu
care s-au confruntat instanțele internaționale aplicând procedura Plea Agreement,
cum ar fi văduvirea victimelor de posibilitatea de a se exprima în ședință publică de
judecată sau diminuarea posibilității ca declarațiile victimelor și ale martorilor din
sala de judecată să constituie file de istorie ale evenimentelor pe care acestea le-au
trăit, nu va avea un impact similar în practica judiciară din România. Aprecierile de
mai sus au fost făcute în contextul aprecierii caracterului de justiție tranzițională al
proceselor penale internaționale și de la care există astfel de așteptări, numai că
aceste aspecte, în mod evident, nu au o corespondență în sistemul nostru judiciar
actual.
Dacă ne referim însă la celelalte aspecte, ca, de pildă, limitele de negociere,
egalitatea de tratament a inculpaților, proporția reducerii de pedeapsă în raport de
economia de timp și resurse sau impactul acordului de recunoaștere a vinovăției
inculpatului față de drepturile și interesele părților vătămate, cu siguranță că
experiența tribunalelor ad-hoc poate fi folositoare și pentru organele judiciare din
România. Această apreciere rezultă și din faptul că arhitectura procesului penal din
România, în lumina noului Cod de procedură penală, este relativ similară cu cea a
instanțelor penale internaționale. Pe de o parte, noile reglementări procedurale din
România introduc o serie de instituții și practici specifice sistemelor acuzatoriale
care sunt de natură să crească interesul pentru negocierea unor acorduri de
recunoaștere a vinovăției atât din partea organelor judiciare, cât și din cea a
inculpaților, iar, pe de altă parte, omniprezentul principiu al oficialității procesului
penal va limita posibilitatea negocierilor pentru recunoașterea vinovăției la o marjă
rezonabilă, de natură să nu afecteze scopurile procesului penal și nici rațiunile
înfăptuirii actului de justiție.
Nu putem trece cu vederea însă câteva aspecte de natură critică cu privire la
modul cum a fost reglementată materia „Acordului de recunoaștere a vinovăției”
din noul Cod de procedură penală, dacă este să facem o comparație cu procedura
Plea Agreement din cadrul proceselor penale internaționale. Dispozițiile art. 480 din
noul Codul de procedură penală prevăd o limitare a aplicației acestei proceduri la
infracțiunile pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de până la 7 ani.
Pe cale de consecință, procedura prevăzută la art. 478–488 din noul Cod de
procedură penală, teoretic, ar avea un câmp de aplicare destul de mare, excepția
constituind-o grupul de infracțiuni grave, printre care, cu titlu de exemplu, amintim
cele de omor, parte dintre cele de corupție și cele din domeniul infracționalității
organizate, pentru acestea legea prevăzând limite maxime de pedepse mai mari de 7
ani. Chiar dacă poate fi înțeleasă teama legiuitorului că o aplicare extensivă a
202 Liviu-Alexandru Lascu
linie
justiției negociate să nu afecteze înseși principiile și rațiunile de înfăptuire a actului
justiției, această limitare prevăzută de lege poate avea drept urmare și o nedorită
reducere a câmpului ei de aplicare.
Așa cum am arătat în secțiunile anterioare, una dintre rațiunile pentru care a
fost instituită această procedură în legislațiile occidentale și în jurisprudența
tribunalelor ad-hoc este aceea de a obține mărturii de la inculpații de rang minor în
procesele inculpaților de rang înalt în angrenajul grupărilor criminale. Așadar, dacă
este să ne raportăm la infracțiunile comise în contexte sistemice25, cum ar fi cele din
domeniul infracționalității organizate, faptul că normele procedurale limitează
aplicarea procedurii va avea drept consecință imposibilitatea încheierii unor acorduri
de recunoaștere a vinovăției cu inculpații de rang minor în scopul utilizării lor apoi
ca martori în procesele liderilor grupărilor infracționale. Legiuitorul a scăpat din
vedere faptul că unii participanți la unele dintre infracțiunile grave pot avea o
contribuție minoră la comiterea acestora, iar faptele lor să nu implice o
responsabilizare penală de natură a atrage pedepse mai mari decât cele aplicate
autorilor unor infracțiuni pentru care legea prevede pedepse cu închisoare de până la
7 ani. Cum textul de lege se raportează numai la limitele de pedeapsă a
infracțiunilor, un inculpat în sarcina căruia s-a reținut cea mai ușoară formă de
participație la comiterea unei infracțiuni grave nu va fi eligibil pentru încheierea
unui acord de recunoaștere a vinovăției. Pe cale de consecință, legea a diminuat
șansele organelor judiciare de a valorifica informațiile deținute de acest inculpat în
sprijinul acuzării unor inculpați mult mai implicați în comiterea infracțiunilor.
Practic, cele mai sus arătate vin în contradicție cu unul dintre aspectele
pozitive de necontestat din jurisprudența tribunalelor ad-hoc, și anume că, deși
crimele date în competența acestor instanțe, prin natura lor, sunt de o gravitate
extremă, procedura Plea Agreement și-a găsit un câmp de aplicare propice în zona
modalităților derivate de participare la comiterea de crime, cum ar fi instigarea,
complicitatea, planificarea și ordonarea, pentru ca inculpații care au încheiat
acorduri de acest gen să compară ca martori în procesele autorilor, coautorilor și
participanților la întreprinderi criminale comune.
Nu mai puțin adevărat este și faptul că, urmare a rezultatelor din practica
judiciară privind aplicarea dispozițiilor art. 478–488 din noul Cod de procedură
penală în actuala lor formulă de reglementare și în lumina nevoilor organelor
judiciare de a da acestei proceduri și o altă valență decât cea a soluționării mai
rapide a cauzelor simple, este posibil ca în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat
legiuitorul să permită o aplicare mai extinsă a acestei proceduri, fără a afecta
principiile și scopurile înfăptuirii actului de justiție.

25
A se vedea L. A. Lascu, Modalități de participare la comiterea crimelor date în competența
instanțelor penale internaționale, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 71–90.
Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.