Curs FR IDR 2022

Introducere
Suportul de curs Istoria statului și dreptului românesc – manual

universitar pentru învățământul cu frecvență redusă, elaborat în tehnologia ID-
IFR, este destinat autoinstruirii studenților de la forma de învățământ cu frecvență
redusă, Domeniul de licenţă: Drept, Programul de studii: Drept .
Suportul de curs este elaborat pentru disciplina Istoria statului și dreptului
românesc cuprinsă în planul de învățământ al Programul de studii: Drept, anul I,
având următoarele caracteristici:
1. Autoinstruire: 28 ore
2. Studiu individual: 58 ore
3. Seminar față în față: 14 ore
4. Forma de verificare: EXAMEN
5. Numărul de puncta de credit: 4
Obiectivul general al cursului constă în cunoaşterea evoluţiei dreptului
românesc; a specificului normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale poporului
român din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.
Parcurgerea cursului și promovarea examenului, contribuie la achiziționarea
următoarelor competențe, care vor conferi absolventului o serie de rezultate ale
învățării, prezentate mai jos:
C1. Utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi
metodologiilor din domeniul juridic
Rezultatele învățării:
- Absolventul va putea descrie conceptele, teoriile, paradigmele şi
metodologiile utilizate în domeniul juridic;
- Absolventul va putea utiliza limbajul juridic de specialitate, scris și oral,
precum și instrumentele de logică juridică pentru explicarea şi interpretarea
conceptelor şi teoriilor specifice domeniului dreptului ;
- Absolventul va putea utiliza limbajul juridic de specialitate, scris și oral,
precum și instrumentele de logică juridică, în elaborarea unor argumentări specifice
domeniului, în scris şi oral;
- Absolventul va putea utiliza limbajul juridic de specialitate pentru evaluarea
conceptelor, teoriilor şi metodelor consacrate în domeniul juridic;
- Absolventul va putea utiliza limbajul juridic de specialitate în elaborarea
proiectelor profesionale.
Suportul de curs destinat autoinstruirii este postat pe platforma e-learning
a Universității din Pitești, unde studenții programului de studiu îl pot accesa pe
bază de user și parolă, din contul personal. Alături de suportul de curs, studenții au
acces si la alte resurse disponibile pe platformă, puse la dispoziție de titularul
cursului. În timpul orelor de seminar sunt utilizate echipamente audio-vizuale, dar și
metode moderne de predare precum: dialogul, lucrul în echipă, conversaţia
euristică. Pentru comicarea cu studenții se folosesc în principal platforma de e-
learning a Universității din Pitești și e-mailul.
Structura cursului cuprinde 10 unități de învățare, după cum urmează:
Unități de învățare Ore

Unitatea de învăţare 1: Organizarea politica și 2
dreptul geto-dac
3
Unitatea de învăţare 2: Organizarea de stat și 3
dreptul în Dacia-provincie romană
Unitatea de învăţare 3: Apariția primelor 2
formațiuni politice românești și dreptul în
feudalismul timpuriu
Unitatea de învăţare 4: Formarea statelor feudale 3
românești
Unitatea de învăţare 5: Legea țării și instituțiile 3
sale.
Unitatea de învăţare 6: Dreptul scris până la 3
instaurarea regimului turco-fanariot
Unitatea de învăţare 7: Tara Românească și 3
Moldova în timpul regimului turco-fanariot
Unitatea de învăţare 8: Dreptul și statul în 3
perioada 1821-1864. Principalele acte legislative
perioada 1866-1918
perioada interbelică
Pe parcursul semestrului studenții vor susține o evaluare semestială și o
temă de casă, în săptămânile precizate în calendare disciplinei.
Evaluarea finală este scrisă și constă în 2 subiecte teoretice, reprezentând

50% din nota finală.
Bibliografia obligatorie: Iancu D, Istoria statului și dreptului românesc –

manual universitar pentru învățământul cu frecvență redusă, Pitești 2021,
format electronic disponibil pe platforma informatică.
Universitatea din Pitești depune o serie de eforturi pentru a asigura și

promova o educație incluzivă de calitate în rândul membrilor comunității
universitare. În acest sens infrastructura permite accesul în spațiile Universității din
Pitești persoanelor cu dizabilități. În repartizarea sălilor pentru desfășurarea
activităților didactice se ține cont de persoanele cu dizabilități, fiind repartizate acele
spații care să permită accesul facil al acestor persoane. Studenții cu dizabilități pot
beneficia de sesiuni de consiliere, orientare în carieră și mentorat, susținute de
specialiști în domeniu din cadrul Universității din Pitești. Îndrumătorii de an oferă
suport studenților cu dizabilități în accesarea serviciilor administrative și
educaționale oferite de universitate.
4
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1:
Organizarea politică şi dreptul geto-dac
►Cuprinsul unităţii de învăţare

1.1. Organizarea politică a geto-dacilor
1.2. Dreptul geto-dac
1.2.1.Proprietatea la geto-daci
1.2.2. Capacitatea juridică a persoanelor
1.2.3. Familia
► Obiectivele temei:
- dobândirea de cunoştinţe privind organizarea politică a geto-dacilor
- dobândirea de cunoştinţe privind obieceiurile și normele juridice ale
strămoşilor daci;
►Timpul alocat temei: 2 ore
► Bibliografia recomandată cursantului:

Cernea,E., Molcuţ,E., Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006
Danciu,T., Istoria dreptului romanesc, vol. I. Dreptul cutumiar, Editura C.H.Beck,
București, 2019
Iancu,D., Istoria dreptului românesc – manual universitar pentru învăţământ cu
frecvenţă redusă, (suport electronic), 2022
Iancu, D. Istoria dreptului românesc .Manual pentru învățământul cu frecvență
redusă, Editura Universității din Pitești, 2016
1.1. Organizarea politică a geto-dacilor

Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor, considerat de Herodot drept
cel mai numeros neam după cel al indienilor. În sânul acestei etnii geto-dacii au
constituit cea mai importantă ramură, din punct de vedere al culturii materiale şi
spirituale, cât şi a nivelului de organizare statală pe care l-au atins.
Denumirea de geto-daci provine de la marii istorici ai antichităţii, cei greci
folosind termenul de geţi, iar cei romani pe acela de daci. De asemenea se
menţionează în unele izvoare că dacii erau aşezaţi în arcul carpatic, iar geţii în
zona extracarpatică. Mărturia lui Strabo clarifică această aparentă diferenţă, el
afirmând că dacii şi geţii constituie acelaşi popor şi vorbesc aceeaşi limbă.
În istoriografia greacă şi latină găsim cele mai importante date cu privire la
modul de viaţă al geto-dacilor, dezvoltarea lor economică şi sistemul social de
conducere.
Primele informaţii le datorăm lui Herodot care, în lucrarea sa Istoriile,
prezintă campania regelui persan Darius din anul 514 î.Chr. , afirmând că geto-
dacii, deşi au opus „o rezistenţă îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei
mai drepţi şi viteji dintre traci”.
5
Istoricul Tucidide ne transmite preţioase date despre obiceiurile geto-dacilor
şi ale sciţilor căci, după cum consemnează acesta în lucrarea Războiul
peloponesiac, “geţii şi celelalte popoare din aceste ţinuturi sunt vecini cu sciţii, au
aceleaşi arme şi au aceleaşi obiceiuri”.
Expediţia întreprinsă în anul 335 î.e.n. de către Alexandru cel Mare la nord
de Dunăre s-a bucurat de atenţia istoricilor Strabo şi Arrian. Aflăm informaţii
privind armata geţilor, despre existenţa unui oraş întărit cu o populaţie
numeroasă şi despre „nesfârşitele lanuri de grâu”.
Pentru realizarea unui tablou cât mai aproape de adevăr privind situaţia
geto-dacilor sunt extrem de importante şi mărturiile lui Diodor din Sicilia,
Justinus, Pompeius Trogus.
Textele evocate, alături de săpăturile arheologice, conduc la afirmaţia că
geto-dacii erau o populaţie sedentară care practica agricultura, cu o puternică
dezvoltare a meşteşugurilor, producţiei şi schimbului de mărfuri, posedă armate
puternice, bine echipate, capabile să se opună, uneori cu succes, marilor puteri ale
vremii.
În privinţa formelor de organizare, încă din secolul IV î.Hr. sunt
menţionate puternice formaţiuni militare aflate sub conducerea unor regi, a
căror autoritate se exercita pe anumite teritorii, fără ca societatea geto-dacă
să cunoască încă organizarea statală, baza acestui sistem fiind reprezentată
de uniunile de triburi. La început regii erau simpli conducători militari, însă,
treptat autoritatea lor se extinde. Tendinţa înregistrată era de permanentizare
a poziţiei şi de transmitere a acesteia pe cale ereditară, Autoritatea acestor
conducători militari a crescut din ce în ce mai mult începând cu secolele III –
II î. Hr. Astfel, s-a trecut treptat de la organizarea gentilică la cea politică.
Înainte de formarea statului geto-dac, relaţiile sociale ale geto-dacilor erau
reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic. O parte dintre aceste
obiceiuri au fost menţinute şi în epoca statală, unele mentinându-se chiar până în
perioada feudală.
Ca semn de constituire a proprietăţii private avem menţionat faptul că furtul
era considerat o infracţiune deosebit de gravă şi fiii puteau cere de la părinţi
delimitarea părţii ce li se cuvenea din proprietate comună.
Convenţiile dintre părţi se încheiau prin jurământ. De asemenea, se practica
jurământul pe zeităţile palatului regal.
Statul dac a luat naştere în vremea regelui Burebista ca urmare a unificării
triburilor. Acest proces complex de unificare a triburilor în cadrul unui stat a fost
determinat de factori de ordin intern şi extern. Printre factorii de ordin intern
menţionăm:
- importantele progrese realizate în domeniul producţiei şi schimbului de
mărfuri, ceea ce a condus la o intensificare a circulaţiei monetare,
- stratificarea populaţiei şi accentuarea diferenţelor între clasele sociale.
Factorii de ordin extern au fost:
6
- slăbirea populaţiilor vecine dacilor, cu care aceştia au avut conflicte, ca
urmare a expansiunii romane:
- creşterea pericolului roman.
Personalitate complexă, Burebista a reuşit să-i unească şi să-i disciplineze
pe daci, întemeind un mare stat de care se temeau toţi vecinii, inclusiv romanii,
după cum ne spune istoricul Strabo. Statul dac a lui Burebista se întindea de la
Dunărea mijlocie (la vest), Carpaţii Păduroşi (la nord), zona de dincolo de Nistru (la
est) şi Munţii Balcani (la sud).
În cadrul noului stat constituit se regăsesc două tendinţe importante: pe de o
parte s-au format marile latifundii, care încep să folosească munca sclavilor (fără ca
aceasta să devină esenţială în procesul de producţie), iar pe de altă parte obştea
teritorială, integrată în statul dac, a dus o continuă luptă împotriva tendinţelor de
acaparare ale aristocraţiei, consolidându-şi structura şi caracterul. Ca reprezentanţi
ai celor bogaţi sunt menţionaţi „tarabostes” sau „pileati”, iar cei săraci erau numiţi
„comati” sau „capillati”. Evident, toate funcţiile din cadrul aparatului de stat erau
ocupate de către „tarabostes”.
Monarhia dacică are particularităţi care o individualizează în cadrul
monarhiilor sclavagiste ale antichităţii. Spre exemplu, regele putea exercita atât
puterea laică cât şi pe cea religioasă. De asemenea, regele deţinea monopolul
minelor de aur. În cadrul monarhiei un rol extrem de important era deţinut de
instituţia religioasă, după cum am văzut marele preot putea chiar să preia puterea
regală, acreditându-se ideea că legile erau de origine divină, preoţii fiind principalul
factor (formal) în elaborarea şi aplicarea acestora.
În ceea ce priveşte organizarea administrativă, existau două tipuri de
dregători locali, unii cu atribuţii economice şi alţii care se ocupau de problemele
militare. Un asemenea sistem de organizare a dregătoriilor locale atestă împărţirea
teritoriului şi a populaţiei în unităţi administrative. Potrivit informaţiilor lui Strabo, în
lucrarea sa Geografia, Dacia dispunea de un vast sistem de apărare, în centrul
căruia se aflau cetăţile, construite pe întreg teritoriul statului, existând mărturii
arheologice privind complexul cetăţilor grupate în jurul capitalei Sarmizegetusa
(Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru), în Transilvania ( Băniţa, Căpâlna, Surduc), în
Moldova (Bâtca Doamnei) şi în Oltenia (Deniţa). De asemenea este menţionată
forţa militară a dacilor, estimată la 200 000 de luptători, impresionantă pentru acea
vreme.
Odată cu formarea statului geto-dac relaţiile sociale încep să fie
reglementate de norme juridice. În conţinutul unor dintre normele juridice se
regăsesc şi o parte dintre vechile obiceiuri. Evident, au apărut şi reglementări noi.
În statul geto-dac a fost elaborat un sistem de legi aşa cum rezultă din izvoarele
istorice. Tot pe baza izvoarelor istorice pot fi reconstituite, în linii mari, câteva dintre
instituţiile juridice ale geto-dacilor.
1.2. Dreptul geto-dac
1.2.1. Proprietatea la geto-daci
7
Aşa cum am afirmat deja, în statul geto-dac s-au format mari latifundii, dar s-
au păstrat şi obştile teritoriale. Deci, o primă formă de proprietate este proprietatea
privată a marilor proprietari.
În cadrul obştilor săteşti proprietatea a fost comună asupra pământului
agricol, apelor şi păşunilor.
1.2.2. Capacitatea juridică a persoanelor

Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică antichităţii,
diferenţiind persoanele în categorii sociale.
Categoria socială superioară (tarabostes sau pileati), forma baza de
alegere a regilor şi a preoţilor. Oamenii de rând (comati sau capilati) aveau
capacitate juridică restrânsă se pare numai în ceea ce priveşte dreptul public: acce-
sul lor la demnităţile de rege şi preot nu era posibil.
A treia categorie o formau sclavii atestaţi în număr destul de mic.
1.2.3. Familia
Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici familia la geţi era poligamă. În
schimb Horaţiu, referindu-se la familia dacă, o prezintă ca pe o familie
monogamă.
Căsătoria se încheia, prin cumpărarea soţiei de la părinţii acesteia de către
bărbat. Se menţionează şi practica dotei.
Soţia se afla sub autoritatea şi puterea bărbatului, putând fi pedepsită chiar
cu moartea de către bărbat pentru infidelitate.
Familia era patriliniară (descendenţa copiilor se stabilea în primul rând după
tată) şi patrilocală (soţia se muta în casa soţului).
TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Prezentaţi principalii factori care au condus la formarea statului
dac. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pagina 6-7
2. Prin ce se caracteriza monarhia dacică? Folosiţi spaţiul de mai jos

pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pagina 7
8
3. Forme de organizare ale geto-dacillor in sec IV i Hr. Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
LUCRARE DE VERIFICARE.
Prezentaţi dreptul de proprietate la geto-daci
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- utilizarea bibliografiei precizate.
Rezumat
Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor, considerat de Herodot drept
cel mai numeros neam după cel al indienilor. În istoriografia greacă şi latină găsim
cele mai importante date cu privire la modul de viaţă al geto-dacilor, dezvoltarea lor
economică şi sistemul social de conducere.
Geto-dacii erau o populaţie sedentară care practica agricultura, cu o
puternică dezvoltare a meşteşugurilor, producţiei şi schimbului de mărfuri, posedă
armate puternice, bine echipate, capabile să se opună, uneori cu succes, marilor
puteri ale vremii. În privinţa formelor de organizare, încă din secolul IV î.Hr. sunt
menţionate puternice formaţiuni militare aflate sub conducerea unor regi, a căror
autoritate se exercita pe anumite teritorii, fără ca societatea geto-dacă să cunoască
încă organizarea statală, baza acestui sistem fiind reprezentată de uniunile de
triburi.
Înainte de formarea statului geto-dac, relaţiile sociale ale geto-dacilor erau
reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic. O parte dintre aceste
obiceiuri au fost menţinute şi în epoca statală, unele mentinându-se chiar până în
perioada feudală.
Statul dac a luat naştere în vremea regelui Burebista ca urmare a unificării
triburilor. Acest proces complex de unificare a triburilor în cadrul unui stat a fost
determinat de factori de ordin intern şi extern. Monarhia dacică are particularităţi
9
care o individualizează în cadrul monarhiilor sclavagiste ale antichităţii.
Odată cu formarea statului geto-dac relaţiile sociale încep să fie
reglementate de norme juridice. În conţinutul unor dintre normele juridice se
regăsesc şi o parte dintre vechile obiceiuri, însă au apărut şi reglementări noi. Pe
baza izvoarelor istorice au putut fi reconstituite, în linii mari, câteva dintre instituţiile
juridice ale geto-dacilor, sistemul de legi despre care face vorbire Iordanes
netransmițându-se până in zilele noastre.
10
Organizarea de stat şi dreptul în Dacia – provincie romană

2.1. Organizarea de stat în Dacia – provincie romană
2.2. Dreptul în Dacia romană ..................................................................................... 14
► Obiectivul temei:
- dobândirea de cunoştinţe privind dreptul aplicabil în Dacia Provincie
Romană şi rezultatul îmbinării între sistemului de drept roman şi obiceiurile dace.

București, 2019
2.1. Organizarea de stat în Dacia – provincie romană

O a doua importantă etapă în analiza epocii antice o reprezintă studiul
statului şi dreptului în Dacia romană.
Transformarea Daciei în provincie romană a cunoscut două faze. Prima,
desfăşurată în perioada 85 – 89 a reprezentat prima tentativă romană de ocupare a
statului dac. Pentru romani această campanie a reprezentat un semieşec, Domiţian
nereuşind să supună regatul lui Decebal. Totuşi, dacii nu au putut să nu ţină cont
de cea mai mare putere a perioadei şi vor ajunge la o soluţie de compromis, Dacia
devenind în anul 89 stat clientelar Romei. Acest statut va aduce mai multe avantaje
decât dezavantaje geto-dacilor, ei primind subsidii băneşti importante, instructori
militari şi meşteri constructori.
Împăratul Traian a denunţat tratatul, considerându-l umilitor pentru Roma, iar
prin campaniile militare din anii 101-102 şi 105-106 a supus regatul dac
transformându-l în provincie romană. Deşi, pe considerente de ordin strategic, nu
toată suprafaţa Daciei a inclusă în noua provincie, romanizarea populaţiei a avut loc
şi în afara acesteia.
Provincia Dacia, organizată de către Traian, cuprindea vestul Olteniei,
11
Banatul şi zona intracarpatică, fără colţul de sud-est al Transilvaniei.
Provincia Dacia a fost supusă mai multor reorganizări, în funcţie de interesele
de moment ale Imperiului Roman.
Dacia, fiind provincie imperială, a fost condusă de către un guvernator
cu titlul de LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE. Guvernatorul exercita, la
nivel central, atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti. Rangul
provinciei era acordat în funcţiei de numărul de legiuni care staţionau pe
teritoriul său, din cauza reorganizărilor succesive, provincia Dacia având
diferite ranguri.
Concilium trium Daciarum sau Concilium Provincia era adunarea
provincială, formată din delegaţi ai oraşelor, care se întruneau o dată pe an.
Adunarea era prezidată de către preotul cultului imperial din provincie.
Atribuţiile adunării erau limitate la discutarea problemelor de interes general.
De asemenea, în cazul unor abuzuri, puteau fi adresate plângeri împăratului.
Administraţia finanţelor provinciei era coordonată de către procuratorul
financiar al Daciei, cu sediul la Sarmizegetusa. El era numit din rândul ordinului
ecvestru (cavalerii) şi se afla în subordinea directă a legatului imperial. În timpul
modificărilor în statutul administrativ al provinciei această funcţie a fost preluată de
comandantul legiunii care staţiona în zonă sau de către un procurator financiar
local. Pentru o bună colectare a impozitelor erau făcute din cinci în cinci ani
recensăminte, de care se ocupau magistraţi specializaţi: DUUMVIRI
QUINQUENALES. Existau două tipuri de impozite:
1. directe – numite tributa – care se plăteau pe proprietatea funciară şi pe
clădiri şi pe persoană – numit tributum capitis –
2. indirecte – numite vectigalia – care se plăteau pe moşteniri, pe eliberări
de sclavi, pe vânzări de mărfuri şi de sclavi, pe circulaţia mărfurilor şi persoanelor
Pentru încasarea taxelor vamale au fost înfiinţate anumite oficii – numite
stationes – atât în interiorul provinciei, cât şi la graniţe.
Armata romană staţionată în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare şi
trupe neregulate. Legiunile formau nucleul armatei, în jurul căruia gravitau celelalte
forţe. În funcţie de necesităţile momentului numărul trupelor romane a variat pe
parcursul existenţei provinciei, o singură legiune, a XIII-a Gemina, staţionând la
Apulum de la înfiinţarea provinciei până la retragerea aureliană. Apărarea era
susţinută de un complex sistem de întăriri militare format din valuri de pământ şi
castre.
Organizarea locală împărţea aşezările în două categorii: urbane şi rurale.
Primele purtau denumirea de colonii şi municipii, coloniile fiind centre urbane
puternic romanizate, locuitorii având toate drepturile politice şi civile, unele chiar
bucurându-se de jus italicum.
Municipiile erau inferioare ca statut coloniilor, iar locuitorii acestora aveau un
statut intermediar între cetăţeni şi peregrini.
Cu timpul diferenţele dintre colonii şi municipii tind să dispară, mai ales că
12
majoritatea oraşelor din provincia Dacia au fost vechi aşezări ale autohtonilor,
singura ctitorie exclusiv romană a fost Ulpia Traiana, numită mai târziu, în timpul lui
Hadrian, COLONIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA, construită
în apropierea vechii capitale a lui Decebal şi colonizată cu 15 – 20 000 de cetăţeni
romani. În timp va căpăta denumirea de metropolis – ca o recunoaştere a
importanţei deosebit pe care o avea în sistemul administrativ al provinciei. Alte
oraşe, care au căpătat diferite ranguri de-a lungul stăpânirii romane au fost:
Drobeta, Apulum, Romula, Potaissa, Porolissum, Dierna.
Conducerea supremă în colonii şi municipii era exercitată de un consiliu
asemănător senatului roman, numit ordodecurionum, numărul membrilor care
formau acest consiliu, numiţi decurioni, variind în funcţie de numărul cetăţenilor
romani. Decurionii erau desemnaţi o dată la cinci ani, din rândul cetăţenilor în
vârstă de cel puţin 25 de ani şi care aveau o avere de minimum 100 000 de
sesterţi.
Printre principalele atribuţii ale decurionilor se numărau: coordonarea
activităţilor administrative şi fiscale, atribuirea de terenuri, soluţionarea problemelor
edilitare, organizarea jocurilor publice, îndeplinirea obligaţiilor de cult, întreţinerea
cultului împăratului, alegerea magistraţilor şi sacerdoţilor. Decurionii ocupau
următoarele funcţii:
- magistraţi superiori, duum viri iure dicundo, aleşi pe o
perioadă de un an – cu atribuţii de ordin executiv şi judiciar;
- edili, aediles, - asigurau poliţia oraşelor, aprovizionarea
pieţelor şi întreţinerea clădirilor publice;
- questori, quaestores, - conduceau administrarea finanţelor şi
bunurile oraşelor
- preoţi municipali, - în ierarhia magistraturilor sacerdotale primii
erau pontifex, urmaţi de flamines şi augurii.
Colegiile constituiau un ordin distinct în cadrul oraşelor, fiind constituite pe diferite
criterii: etnice, profesionale sau religioase. Acestea erau conduse de către
praefectus sau magister.
Majoritatea populaţiei din Dacia provincie romană locuia, însă, în mediul
rural, aşezările fiind organizate fie după model roman, fie în obşti teritoriale, după
modelul geto-dac. Aşezările rurale organizate după model roman erau de două
tipuri: pagi şi vici. Primele erau localităţi rurale situate pe teritoriile dependente de
colonii, care nu aveau o conducere proprie, fiind dependente de colonia pe teritoriul
căreia se afla. Celelalte erau aşezate în afara teritoriilor coloniilor sau în regiuni
lipsite de oraşe.
O altă categorie de aşezări erau canabele formate în jurul castrelor, fiind
locuite de meşteşugarii, negustorii sau bancherii care însoţeau trupele, precum şi
de către veterani sau membrii familiilor soldaţilor.
Numeroase localităţi rurale şi-au păstrat însă organizarea proprie, în cadrul
obştilor teritoriale.
13
2.2. Dreptul în Dacia romană
Stăpânirea romană în Dacia nu a impus în mod exclusiv dreptul cuceritorilor.

Potrivit concepţiei romane, cutuma locală putând fi aplicată în măsura în care nu
venea în contradicţie cu principiile generale ale dreptului roman. Ca urmare a
acestui fapt, normele juridice romane şi obiceiurile locale s-au aplicat în paralel,
pentru ca, ulterior, să dea naştere unui sistem de drept nou, daco-roman. Aplicarea
normelor de drept erau condiţionate, în sistemul juridic roman, de apartenenţa la o
anumită categorie de oameni liberi (cetăţeni, latini, peregrini – inclusiv autohtonii).
Astfel, în relaţiile dintre cetăţenii romani se aplicau normele de drept civil, extrem de
rigid şi de formalist, fiind de asemenea şi profund exclusivist.
Cetăţenii romani se bucurau de capacitate juridică deplină şi de toate
drepturile civile şi politice, spre deosebire de alte categorii de persoane.
Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele:
jus suffragii – dreptul de a alege persoane în funcţii publice;
jus honorum – dreptul de a fi ales în funcţii publice;
jus commercii – dreptul de a dobândi proprietatea şi de a încheia acte
juridice conform dreptului roman;
jus militiae – dreptul de a servi ca soldat în legiunile romane;
jus connubii – dreptul de a încheia o căsătorie conform dreptului roman;
testamenti factio – dreptul de a face testament.
Prin latin se desemna atât originea etnică, cât şi o anumită condiţie juridică a
unei persoane. Latinii aveau un statut inferior cetăţenilor, bucurându-se, de regulă
numai de ius commercii . Ei erau incluşi în categoria latinilor fictivi, deoarece aveau
condiţia juridică a latinilor coloniari (locuitori ai Italiei), dar nu erau rude de sânge cu
romanii, aşa încât nu erau latini şi în sens etnic.
Peregrinii formau majoritatea populaţiei din provincie, deoarece în această
categorie intrau toţi locuitorii liberi ai Daciei Romane, inclusiv străinii care nu erau
cetăţeni sau latini.
Existau două categorii de peregrini:
- peregrinii obişnuiţi care, în relaţiile dintre ei, puteau să se conducă după
propriile reguli de drept, cu condiţia ca acestea să nu fie contrarii dreptului roman,
iar în relaţiile cu cetăţenii romani se conduceau după regulile aparţinând lui jus
gentium.
- peregrinii dedicticii erau aceia care se opuseseră pretenţiilor hegemonice
ale Romei dar, totuşi fuseseră cuceriţi şi ulterior cetatea lor fusese desfiinţată.
Aceştia nu aveau posibilitatea să meargă la Roma sau să obţină cetăţenia romană.
Autohtonii care făceau parte din categoria peregrinilor obişnuiţi puteau
încheia între ei acte juridice conform cutumei locale sau, în relaţia cu latinii sau
cetăţenii, aveau acces la normele de drept ale ginţilor, o diviziune a dreptului roman
14
– ius gentium.
Cu timpul, cel trei orânduiri juridice – dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul
cutumiar local – suferă un proces de întrepătrundere, dând naştere unui sistem de
drept nou.
În Dacia romană s-au manifestat, în paralel, două forme de proprietate
asupra terenurilor: proprietatea provincială şi proprietate quiritară.
Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din provincii,
chiar dacă în urma cucerii, teoretic, pământurile treceau în proprietatea publică cu
titlul de ager publicus.
Se considera că locuitorii din provincii exercită asupra pământului
posesiunea şi uzufructul, putând fi asimilaţi, până la un anumit punct cu titularii de
drepturi reale. Terenurile puteau fi transmise moştenitorilor, după moartea
proprietarului provincial, dar putea fi transmis şi în timpul vieţii, prin tradiţiune. De
asemenea, locuitorii din provincii puteau dobîndi dreptul de proprietate prin
prescriptio longi temporis – o formă a prescripţiei achizitive aplicată fondurilor
provinciale.
Dreptul de proprietate al cetăţenilor romani avea ca obiect proprietăţile
scutite de impozite, cu condiţia ca acestea să se bucure de ius italicum - potrivit
acestei ficţiuni, solul anumitor localităţi era asimilat celui din Italia.
Dreptul de proprietate al peregrinilor putea, însă, avea ca obiect şi alte
bunuri, în afara terenurilor. Atunci când purta asupra acestor bunuri era cunoscută
sub denumirea de proprietate peregrină.
Proprietatea peregrină a fost protejată prin mijloace juridice create după
modelul celor aplicate în societatea romană, existând acţiuni de revendicare, acţiuni
cu privire la furt sau la paguba cauzată pe nedrept.
În relaţiile dintre peregrini era aplicat, pe lângă dreptul ginţilor, şi legile şi
obiceiurile locale – denumite leges moresque peregrinorum. Căsătoriile,
adopţiunea, înfrăţirea cu efecte juridice, precum şi sclavia erau încheiate conform
obiceiurilor locale.
Succesiunea se putea realiza fie prin testament, în general în formă orală, fie
în lipsa acestuia – ab intestat. Deşi nu se bucurau de ius commercii peregrinii
puteau totuşi veni la succesiunea cetăţenilor romani, cu excepţia peregrinilor
dedicticii.
Cele mai importante date privind dreptul în Dacia romană ne parvin prin
intermediul Tripticelor din Transilvania. Tăbliţele cerate sau tripticele descoperite
între anii 1786 şi 1855 la Roşia Montana (Alburnus Maior) în Transilvania şi
publicate de Theodor Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum, reprezintă
documente care ilustrează aplicarea dreptului roman în Dacia. Din cele 25 de
tăbliţe descoperite doar 14 au fost descifrate, restul rămânând indescifrabile
datorită deteriorării. Tăbliţele conţineau patru acte de vânzare-cumpărare, trei
contracte de muncă, un contract de societate, un contract de depozit, două
contracte de împrumut, un proces verbal prin care se constată desfiinţarea unei
15
asociaţii funerare, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet şi obligaţia unei
persoane de a plăti o datorie. Data ultimului act juridic cuprins în triptice este 29 mai
167. Pe baza lor au fost stabilite liniile generale privind fizionomia dreptului daco-
roman.
1. Ce înțelegeți prin leges moresque peregrinorum? Folosiţi spaţiul de
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
2. Ce categorii de impozite erau cunoscute în Dacia Romană? Folosiţi

spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
3. Enumeraţi drepturile cetăţenilor romani. Folosiţi spaţiul de mai jos

............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
Prezentaţi dreptul de proprietate în Dacia Romană
16
Unitatea de învăţare 3:
Apariţia primelor formaţiuni politice româneşti şi
dreptul în feudalismul timpuriu

3.1. Forme de organizare după retragerea aureliană .......................................... 17
3.2. Apariția primelor formațiuni politice românești
3.3. Legea Țării
►Obiectivele temei:
- Dobândirea de cunoştinţe privind apariţia unităţilor teritoriale și organizarea
locală a populaţiei autohtone
- Însuşirea unor noţiuni de bază privind conceptul de formaţiune politică
statală şi de drept consuetudinar românesc

București, 2019
3.1. Forme de organizare după retragerea aureliană

Retragerea autorităţilor romane (271/274 e.n.) din provincia Dacia a dus la
desfiinţarea administraţiei centrale cu efect direct asupra coeziunii din acest
teritoriu, impulsionând formele de organizare locală şi „ruralizarea” modului de
organizare. Prezenţa popoarelor migratoare ( goţii – 295/297, hunii – 376, gepizii –
454, avarii – 576, slavii – sec. 7, bulgarii – 679)în anumite intervale de timp pe
teritoriul fostei provincii nu a exercitat o presiune administrativă asupra noilor forme
de organizare, obligaţiile autohtonilor fiind în principal de natură economică. Lipsa
protecţiei din partea armatei romane duce la ruralizare treptată a oraşelor, satele
devenind un mod de organizare mai potrivit noilor realităţi, preluând de la acestea
anumite elemente de organizare administrativă – duumviri jure dicundo – magistraţii
din colonii, devenind în localităţile rurale jude, judec, judeţ. Denumirea de „sat” este
preluată din latină, termenul roman de fossatum definind o aşezare rurală întărită
cu diferite elemente de fortificaţie.
Satul şi obştea teritorială sătească sunt elementele fundamentale ale
organizării teritoriului locuit de români în perioada de început a Evului Mediu.
17
În comparaţie cu obştea gentilică, unde baza o reprezenta rudenia de
sânge, obştea teritorială este fundamentată pe stăpânirea în comun a unui
anumit teritoriu.
Organele obştei:
- Adunarea megieşilor – formată din toţi membrii stăpânitori
din cadrul obştei – cu atribuţii generale
- Oamenii buni şi bătrâni – aleşi dintre megieşi – cu atribuţii
judiciare
- Juzii – şefii militari ai satelor – însărcinaţi cu paza, straja,
păstrarea ordinii interne, dar şi cu sarcini judecătoreşti.
În cadrul obştei existau două feluri de proprietate: cea comună (devălmaşă),
în care erau integrate alături de terenuri agricole şi pădurile, apele şi păşunile, care
putea trece în folosinţă individuală doar cu acordul obştei, acesta păstrând un drept
superior de supraveghere şi control şi cea personală reprezentată în forma iniţială
de casa şi curtea anexă. Al doilea tip de proprietate era reprezentată de stăpânirea
personală unde membrii obştei şi-au întemeiat casa şi curtea anexă, delimitată de
gard – semn al trecerii gospodăriei casnice în stăpânire personală.
Principiul fundamental al obştei săteşti era egalitatea dintre membrii
săi, manifestată pe plan social în posibilitatea fiecăruia de a îndeplini anumite
sarcini. Căsătoria se încheia prin liberul consimţământ al soţilor, sub influenţa
bisericii ortodoxe impunându-se binecuvântarea religioasă.
Divorţul şi succesiunea se bazau pe aceleaşi principii de egalitate.
Sistemul pedepselor se caracterizează în esenţă prin blândeţe,
pedeapsa cu moartea nu se aplica; echivalentul ei era izgonirea vinovatului din
comunitate şi care însemna moarte civilă.
În privinţa judecăţii, a organizării judecătoreşti, juzii, cnezii, jupanii (indiferent
de denumire) au avut o competenţă de judecată generală. În cazul comiterii unor
fapte grave, aceştia judecau asistaţi de sfatul oamenilor buni şi bătrâni. În cazurile
deosebite, alături de căpetenia obştii şi oamenii buni şi bătrâni, participă la
judecată şi Adunarea megieşilor.
3.2. Apariția primelor formațiuni politice românești

Concomitent cu afirmarea personalităţii etnice a românilor a avut loc şi
organizarea lor în formaţiuni politice proprii, influenţate de creşterea
demografică şi creşterea economică. Noile structuri politice vor purta
denumirea de: ţară, voievodat, cnezat, câmpulung, câmp. Principalele
formaţiuni politice menţionate în zona locuită de români în sec. X sunt:
- Transilvania: Ţara Crişanei – condusă de Menumorut; Ţara
voievodatului Glad – ducele Banatului; Ţara Ultrasilvana –
condusă de voievodul Gelu; Ţara Bârsei; Ţara Făgăraşului;
ŢaraHaţegului; Ţara Zarandului; Ţara Maramureşului;
18
- Moldova: Ţara Bolohovenilor; Ţara Brodnicilor; Câmpul lui
Dragoş;
- Ţara Românească: Vlaşca cu Codrul Vlăsiei; Paristrion –
condus de Tatos; Cnezatele lui Ioan şi Farcaş; Voievodatele
lui Litovoi şi Seneslau;
Unitatea de bază a noilor entităţi politice este reprezentată de obştea
teritorială, uniunile de obşti dând naştere la acele unităţi politice realizate şi
conduse cei care, în urma accentuării inegalităţilor sociale, devin lideri economici şi
politici.
Deşi în funcţie de zona în care îşi manifestau autoritatea conducătorii politici
aveau diferite denumiri (juzi, jupani, cnezi, voievozi, duces, potentes, vatamani)
în practică aveau atribuţii similare. Juzii – erau magistraţi aleşi ca judecători ai
obştei dar şi conducători militari ai acesteia. Denumirea lor provine din magistratura
romană – duumviri iure dicundo. Importanţa acestei denumiri provine din faptul că
ea demonstrează continuitatea poporului român şi originea latină a acestuia.
Jupanii – aveau atribuţii judecătoreşti şi militare, numele provine de la un termen
trac, ce este asimilat în timp cu un titlu boieresc în cadrul statelor feudale
româneşti. Numele de voievod este de origine slavă, dar instituţia voievodatului în
spaţiul românesc are caracteristici proprii, la slavi voievodul având puteri mai
limitate, fără atribuţii judecătoreşti. Originea denumirii de cneaz poate fi atribuită
latinescului cuneus sau provine de la popoarele germanice care foloseau termenul
de künig.
Evoluţia economică a determinat în feudalismul timpuriu o modificare a
proprietăţii, conducând la o stratificare socială. Prin extinderea suprafeţelor
cultivate multe dintre aceste terenuri sunt lucrate de către o singură familie, care
are tendinţa să scoată aceste proprietăţi din circuitul de folosinţă comună şi doreşte
să dispună de aceasta după cum doreşte, inclusiv prin înstrăinare. Pentru a se
limita pătrunderea străinilor în cadrul obştei acesta impune dreptul de promitis –
preferinţa la cumpărare acordată rudelor sau celorlalţi membrii ai obştei. Social,
inegalităţile de avere duc la poziţii diferenţiate în cadrul noilor forme de organizare,
marcând constituirea unei aristocraţii feudale. Alături de pătura socială superioară
marea masă a populaţiei era formată din ţărănimea liberă. Apare de asemenea
ţărănimea aflată în stare de aservire feudală, iar din sec. XI, robii cunoscuţi în ţările
române ca ţigani sau tătari. Odată cu structurarea noilor state feudale româneşti se
dezvoltă o altă categorie socială, populaţia târgurilor care evoluează ascendent,
paralel cu aşezările orăşeneşti.
3.3. Legea ţării

Cristalizarea normelor juridice a dus la apariţia unui ansamblu unitar, numit
Legea ţării, care avea aplicativitate pe un anumit teritoriu, cu o populaţie
organizată politic. În acest fel se realizează o diferenţă semnificativă faţă de
normele juridice ale populaţiilor migratoare, care aveau caracter personal şi nu
19
teritorial, Legea ţării conţinând norme precise privind protecţia proprietăţilor
imobiliare, fie ele ale oştei sau aflate în proprietate personală. De asemenea este
reglementată rezolvarea conflictelor, stabilirea şi apărarea hotarelor. Deşi este o
creaţie originală românească, Legea ţării a suferit mai multe influenţe, cele mai
importante fiind cele de origine slavă, germană şi bizantină. Comunităţile româneşti
ce existau în zone dominate de străini aplicau aceeaşi lege, fiind menţionat faptul
că ele se conduceau după norme juridice proprii, denumite în izvoarele vremii jus
valachium.
Caracteristicile lui jus valachicum (legea ţării)
A. Este unitar din punct de vedere geografic, fiind comun tuturor
românilor.
B. Este unitar din punct de vedere social
C. Este, în principal, un drept cu caracter rural.
D. Este complet şi complex, reuşind să reglementeze principalele relaţii
sociale statornicite la nivelul societăţii.
E. Este elastic şi receptiv la cerinţele realităţii, ale condiţiilor economico-
sociale.
F. Este original, originalitatea vechiului drept românesc rezultând din modul
de viaţă al strămoşilor noştri.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Prezentaţi organele obştei teritoriale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru

formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
2. Enumeraţi principalele formaţiuni menţionate în Transilvania în

secolul X. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la paginile 18-19
3. Prezentaţi proprietatea în feudalismul timpuriu. Folosiţi spaţiul de mai

jos pentru formularea răspunsului.
20
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
Prezentaţi caracteristicile lui Jus valahicum
Rezumat
Retragerea autorităţilor romane (271/274 e.n.) din provincia Dacia a dus la

desfiinţarea administraţiei centrale, iar lipsa protecţiei din partea armatei romane
duce la ruralizare treptată a oraşelor, satele devenind un mod de organizare mai
potrivit noilor realităţi.
Satul şi obştea teritorială sătească sunt elementele fundamentale ale
organizării teritoriului locuit de români în perioada de început a Evului Mediu.
În comparaţie cu obştea gentilică, unde baza o reprezenta rudenia de sânge,
obştea teritorială este fundamentată pe stăpânirea în comun a unui anumit teritoriu.
Principiul fundamental al obştei săteşti era egalitatea dintre membrii săi,
manifestată pe plan social în posibilitatea fiecăruia de a îndeplini anumite sarcini.
Concomitent cu afirmarea personalităţii etnice a românilor a avut loc şi
organizarea lor în formaţiuni politice proprii, influenţate de creşterea demografică şi
creşterea economică. Noile structuri politice vor purta denumirea de: ţară,
voievodat, cnezat, câmpulung, câmp.
Unitatea de bază a noilor entităţi politice este reprezentată de obştea
teritorială, uniunile de obşti dând naştere la acele unităţi politice realizate şi
conduse cei care, în urma accentuării inegalităţilor sociale, devin lideri economici şi
politici.
Cristalizarea normelor juridice a dus la apariţia unui ansamblu unitar, numit
Legea ţării, care avea aplicativitate pe un anumit teritoriu, cu o populaţie
organizată politic. În acest fel se realizează o diferenţă semnificativă faţă de
normele juridice ale populaţiilor migratoare, care aveau caracter personal şi nu
21
teritorial, Legea ţării conţinând norme precise privind protecţia proprietăţilor
imobiliare, fie ele ale oştei sau aflate în proprietate personală.
22
Formarea statelor feudale româneşti

4.1. Formarea statelor feudale centralizate româneşti
4.2. Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc
4.3. Structura socială în perioada feudală
4.4. Organele centrale ale statului
4.5. Structura generală a puterii judecătoreşti a domnului
4.6. Organizarea administrativ teritorială
- dobândirea de cunoştinţe privind începuturile organizării statale pe teritoriul
României, principalele prerogative ale domnitorilor Ţărilor Româneşti, dregătoriile
centrale şi locale;
-însuşirea unor noţiuni de bază privind prerogativele domnitorilor, ale
dregătorilor în plan central şi local.

București, 2019
Danciu,T., Istoria dreptului romanesc, vol. II, Apariția și evoluția dreptului scris,
Editura C.H.Beck, București, 2019
4.1. Formarea statelor feudale centralizate româneşti

Încercările de obţinere a independenţei în ţările române a avut rezultate
diferite în funcţie de anumiţi factori.
În Ţara Românească după tentativa nereuşită a lui Litovoi, cel care reuşeşte
să desfacă legăturile de vasalitate cu Ungaria este voievodul Basarab în urma
bătăliei de la Posada din anul 1330. Victoria împotriva lui Carol Robert (regele
Ungariei) marchează actul de naştere a statului Ţara Românească, ce se întindea
de la Carpaţi la Dunăre, în dreapta Oltului până la Porţile de Fier, iar spre răsărit
23
până la Brăila. Noul stat va primi din partea popoarelor vecine denumirea de Vlahia,
Valahia, Ungro-Vlahia.
Moldova trece printr-un proces diferit, constituirea statului se face la
intervenţia Ungariei, care întemeiază aici o „marcă” (unitate administrativă), cu
centrul la Baia, în anul 1359. Conducătorul noii formaţiuni este voievodul român
Dragoş din Maramureş, vasal regelui maghiar, care deţinea funcţia de căpitan
regal. Eliminarea vasalităţii a fost realizată sub conducerea voievodului Bogdan din
Maramureş care, în anul 1364 îl alungă pe reprezentantul regelui Ungariei, Balc.
Graniţele Moldovei erau marcate de linia Carpaţilor, graniţa cu Polonia, Nistrul până
la Dunăre şi Marea Neagră. În scrierile vremii acest teritoriu este numit terra
Moldovana, Moldovalahia, Vlahia cea Mică.
Transilvania are o traiectorie diferită de celelalte ţări române, ea fiind
integrată, cu toată rezistenţa românilor, în sistemul administrativ maghiar, totuşi ea
îşi păstrează un mare grad de autonomie faţă de Ungaria. Pentru a controla
populaţia românească din Transilvania regatul maghiar declanşează o politică de
colonizare, aducând aici pe saşi şi secui care se organizează în scaune.
În Dobrogea, în sec. XI – XIII, sunt menţionate formaţiunile politice conduse
de Tatos, Seslav şi Satza. De-a lungul timpului teritoriul dintre Dunăre şi Marea
Neagră trece sub autoritate bizantină, apoi aceea a Ţaratului Bulgar, şi, în final, cu
toate acţiunile domnitorului Mircea cel Bătrân, care reuşeşte să o recucerească de
la turci în anul 1404, recade sub stăpânire otomană pentru mai bine de 450 de ani.
Condiţiile social economice, demografice şi politice asemănătoare pe întreg
spaţiul geografic locuit de români au determinat apariţia în feudalism a unor forme
de organizare politică similare.
4.2. Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc

Gruparea formaţiunilor prestatale în diferite ţări feudale, unitare sub aspect
politic şi juridic, s-a realizat în jurul voievodului întemeietor, care a luat titlul de
domn.
Domnia este instituţia centrală în aparatul de stat, ea apărând
concomitent cu întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei. Domnia este o
instituţie românească originală, care a apărut ca o treaptă superioară în
evoluţia ţărilor româneşti din perioada feudalismului. Principiile de bază care
au stat la temelia domniei au fost: alegerea şi ereditatea. Originalitatea
sistemului feudal românesc constă în îmbinarea celor două elemente fundamentale
ale domniei. Pe linie ereditară se remarcă strădania domnitorilor de a transmite
descendenţilor conducerea ţării, regula eredităţii acoperind un cerc mai larg al
rudelor, fiind valabilă atât pentru descendenţa pe linie directă cât şi cea pe linie
colaterală (fraţi, unchi, veri). De asemenea au vocaţie succesorală, pe lângă fiii
legitimi şi cei nelegitimi. Prin alegere se hotăra cine dintre persoanele cu vocaţie
succesorală la domnie devenea domn. Procedura alegerii era reprezentată de două
ceremonii: învestitura şi încoronarea. Alegerea era făcută de clasele sociale
24
feudale – boierii şi ţara, episcopii şi toată curtea, având şi semnificaţia prestării
jurământului de credinţă faţă de noul domn. Alegerea se făcea pe viaţă.
Cele două principii – ereditatea şi alegerea –s-au îmbinat pentru a forma
sistemul electivo-ereditar. Deteriorarea acestui sistem impune din partea
domnitorilor găsirea unor soluţii care să elimine ciocnirile violente în momentul
schimbării domniei. Astfel se practică „asocierea” la domnie ca o cale paşnică de a
restrânge cercul larg al rudelor cu pretenţii la conducerea statului, prin proclamarea
de către domn a unui asociat la domnie. În Ţara Românească a procedat astfel
Basarab cel Mare ce l-a asociat pe fiul său Nicolae Alexandru, iar în Moldova fraţii
Petru I şi Roman I au domnit împreună.
La înscăunare domnul se încorona. Spre finele secolului al XVI-lea,
coroana a fost înlocuită cu cuca (termen din limba turcă - căciulă înaltă împodobită
cu pene de struţ).
Caracteristicile domniei
a) În Ţările Române domnia a fost absolutistă.
b) Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în
plenitudinea sa.
4.3. Structura socială în perioada feudală

Structura socială în perioada feudală s-a constituit în strânsă legătură cu
formele de proprietate existente. Clasa marilor proprietari funciari era compusă din
boieri şi înaltul cler. Boieria avea un caracter ereditar şi nu putea fi desprinsă de
calitatea de proprietar. Pierderea moşiei ducea automat la pierderea titlului nobiliar.
A doua clasă socială fundamentală în perioada feudală a fost ţărănimea aservită,
formată din ţăranii fără pământ care intră în relaţii de dependenţă personală faţă de
feudalii pe a căror moşie locuiau. Cu timpul condiţia juridică a acestora se
înrăutăţeşte tot mai mult, la sfârşitul secolului al XVI-lea dreptul lor de strămutare
este complet desfiinţat, consfinţindu-se „legarea” lor de pământ. Ţăranii dependenţi
erau numită rumâni în Ţara Românească şi vecini în Moldova.
Ţărănii liberi – care deţineau proprietăţi agricole – purtau denumirea de
moşneni în Ţara Românească şi răzeşi în Moldova.
Populaţia oraşelor era formată din negustori, meşteşugari şi proprietari de
case, alături de care mai exista şi populaţia urbană săracă.
Robii formau o categorie socială cu un regim juridic aparte, se deosebeau
de sclavi prin faptul că puteau stăpâni anumite bunuri cu titlu de proprietate, nu
putea fi omorâţi de stăpânii lor, dar puteau fi vânduţi separat de moşii, fie individual,
fie cu întreaga familie.

Organele centrale ale statului erau:
- Domnul – vârful ierarhiei feudale în sistemul vasalităţii, exercita atribuţii
privind conducerea politică-administrativă, militară, judecătorească şi legislativă. În
25
calitate de şef al administraţiei domnul avea următoarele atribuţii : împărţirea
teritorial administrativă, numirea dregătorilor, încasarea dărilor şi bătea monedă.
Domnul exercita o tutelă asupra bisericii, confirmând mitropoliţii şi episcopii,
exercita comanda militară a armatei şi avea drept de judecată asupra tuturor
supuşilor, în calitate de judecător suprem.
- Sfatul domnesc – organism format din boieri, cu următoarele atribuţii:
întărea actele de transfer al proprietăţii, donaţiile domneşti şi acordarea de
imunităţi, participa alături de domn la judecarea proceselor penale şi civile, sfătuia
pe domn în problemele de stat, garanta respectarea de către domn a tratatelor.
- Dregătorii – înalţi demnitari ai statului, numiţi de către domn, cu atribuţii în
cadrul curţii domneşti, pe plan administrativ, judiciar şi militar. Cei mai importanţi
dregători erau:
1. Logofătul – şef al cancelariei domneşti, purtător al marelui sigiliu, cu
care întărea actele domneşti.
2. Vornicul – conducătorul slujitorilor curţii, cu atribuţii judecătoreşti în
materie penală. De asemenea, asigura paza graniţelor.
3. Postelnicul – cu atribuţii de politică externă, fiind cel care coordona
relaţiile cu alte state. Avea şi atribuţii jurisdicţionale (exercita jurisdicţia
asupra funcţionarilor inferiori de la curte).
4. Vistiernicul – strângea veniturile statului, asigura mijloacele necesare
pentru întreţinerea curţii şi a armatei. Ţinea evidenţa visteriei şi avea
atribuţii judecătoreşti în materie fiscală.
5. Spătarul – păstra spada domnească, putea prelua comanda armatei.
6. Paharnicul – avea grijă de pivniţele domneşti
7. Stolnicul – administra cămările, grădinile şi pescăriile domneşti.
8. Comisul – se ocupa de grajdurile domnului.
Biserica a reprezentat pe tot parcursul epocii feudale principalul sprijin

al statului. În schimbul acestei susţineri domnitorii au donat bisericii domenii întinse
şi un număr important de ţărani aserviţi şi robi.
În Ţara Românească, până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea biserica
era subordonată patriarhiei de la Ohrida. Domnitorul Nicolae Alexandru Basarab
susţine crearea mitropoliei Ungro-Valahiei cu centrul la Curtea de Argeş,
recunoscută de patriarhia de la Constantinopol în anul 1359. Au apărut şi primele
episcopii la Severin, Râmnicu Vâlcea şi Buzău.
Mitropolia Moldovei se afla până în anul 1388 sub autoritatea spirituală a
mitropoliei Haliciului, pentru a trece, din anul 1401, în subordinea patriarhiei de la
Constantinopol. Primele episcopii au fost înfiinţate la Roman, Rădăuţi şi Huşi.
Prin donaţii din partea domnitorilor şi a boierilor biserica devine proprietara
unor domenii întinse, corelând influenţa religioasă cu una de natură economică. În
acest fel clerul îşi asigură un rol important în cadrul statului feudal, mitropolitul
ajungând chiar în fruntea sfatului domnesc. Totuşi, biserica se afla sub tutela
26
domnitorului, care îi confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni şi, în virtutea lui
dominium eminens exercita întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii.
4.5. Structura generală a puterii judecătoreşti a domnului

În cadrul statelor feudal, ca şi în cele sclavagiste, exista o confuzie a
atribuţiilor, puterea fiind deţinută de un cerc restrâns de persoane, exponenţi ai
claselor privilegiate, în vârful cărora se afla domnul.
Ca şef al statului şi vîrf al ierarhiei feudale, domnul avea şi calitatea
de arbitru înte boieri, precum şi pe cea de judecător suprem pentru toţi
supuşii săi.
Domnul, în aceeaşi calitate, de judecător suprem, avea dreptul să intervină
în orice pricină aflată în curs de judecată şi, de asemenea, avea dreptul să dea
instrucţiuni cu privire la modul de soluţionare a pricinilor. Hotărârile sale se bucurau
de autoritate de lucru judecat, însă numai pe domniei, existând posibilitatea
redeschiderii procesului de către părţi în momentul în care pe tronul ţării se aşeya
un alt domn. Cartea românească de învăţătură a lui Vasile Lupu prevede obligaţia
judecătorului sesizat cu o anumită pricină de a înştiinţa în scris pe domn şi a
aştepta instrucţiuni. Evident, judecătorul avea obligaţia de a se conforma
instrucţiunilor primite.
Drepturile domnului, în calitatea sa de judecător suprem, pot fi
sintetizate astfel:
a) Avea dreptul de a judeca singur, sau împreună cu sfătuitori (Sfatul
domnesc);
b) Putea să delege dreptul său de judecată;
c) Competenţa domnului era una generală, putând judeca orice cauze,
în orice materie, indiferent de valoarei;
d) Avea dreptul să reformeze orice hotărâre judecătorească, indiferent
de cine o pronunţase: o instanţă din ţară sau un domn anterior.
4.6. Organizarea administrativ teritorială

Organizarea admnistrativ teritorială a ţărilor române păstrează particularităţi
ale epocilor istorice anterioare. Ca mari subdiviziuni întâlnim ţinutul din dreapta
Oltului, care se bucura de o anumită autonomie şi era condusă de un dregător
numit ban. În Moldova teritoriul era împărţit în două mari subdiviziuni, Ţara de Sus
şi Ţara de Jos.
Cele mai vechi unităţi administrative sunt judeţele, în Ţara Românească, şi
ţinuturile în Moldova. Odată cu procesul de consolidare a statului feudal aceste
entităţi administrative se vor subordona puterii centrale. Judeţele erau conduse
către dregători locali, numiţi judeţi, bani sau vornici, iar ţinuturile erau administrate
de sudeţi, vornici sau pârcălabi. Aceştia exercitau atribuţiuni judecătoreşti,
fiscale, militare şi administrative.
27
Oraşele erau unităţi administrative cu o organizare proprie, aflate sub
conducerea unui aparat administrativ format atât din dregători aleşi de orăşeni, cât
şi din dregători domneşti.
Satele, în epoca feudalismului dezvoltat, erau împărţite în două mari
categorii: libere şi aservite. Satele libere îşi păstrează autonomia şi după
formarea statelor feudale, având organe proprii de conducere. Ele se subordonau
pe plan administrativ, fiscal şi militar ţinuturilor. În satele aservite conducerea era
exercitată de un reprezentant al proprietarului.
1. Prezentaţi organele centrale ale statului în feudalism. Folosiţi spaţiul
de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
2. Enumeraţi drepturile domnului în calitate de judecător suprem.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
3. Enumaraţi cei mai importanți dregători. Folosiţi spaţiul de mai jos

............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
Prezentaţi organizarea administrativ-teritorială a țărilor române
28
Rezumat
Încercările de obţinere a independenţei în ţările române a avut rezultate

diferite în funcţie de anumiţi factori.
În Ţara Românească după tentativa nereuşită a lui Litovoi, cel care reuşeşte
să desfacă legăturile de vasalitate cu Ungaria este voievodul Basarab în urma
bătăliei de la Posada din anul 1330.
Moldova trece printr-un proces diferit, constituirea statului se face la
intervenţia Ungariei, care întemeiază aici o „marcă” (unitate administrativă), cu
centrul la Baia, în anul 1359.
Transilvania are o traiectorie diferită de celelalte ţări române, ea fiind
integrată, cu toată rezistenţa românilor, în sistemul administrativ maghiar
Domnia este instituţia centrală în aparatul de stat, ea apărând concomitent cu
întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei. Principiile de bază care au stat la temelia
domniei au fost: alegerea şi ereditatea.
Structura socială în perioada feudală s-a constituit în strânsă legătură cu
formele de proprietate existente
Organizarea admnistrativ teritorială a ţărilor române păstrează particularităţi
ale epocilor istorice anterioare. Ca mari subdiviziuni întâlnim ţinutul din dreapta
Oltului, care se bucura de o anumită autonomie şi era condusă de un dregător
numit ban. În Moldova teritoriul era împărţit în două mari subdiviziuni, Ţara de Sus
şi Ţara de Jos.
Cele mai vechi unităţi administrative sunt judeţele, în Ţara Românească, şi
ţinuturile în Moldova.
Oraşele erau unităţi administrative cu o organizare proprie, aflate sub
conducerea unui aparat administrativ format atât din dregători aleşi de orăşeni, cât
şi din dregători domneşti.
Satele, în epoca feudalismului dezvoltat, erau împărţite în două mari
categorii: libere şi aservite. Satele libere îşi păstrează autonomia şi după formarea
statelor feudale, având organe proprii de conducere. Ele se subordonau pe plan
administrativ, fiscal şi militar ţinuturilor. În satele aservite conducerea era exercitată
de un reprezentant al proprietarului.
29
Legea Ţării şi instituţiile sale

5.1. Dreptul de proprietate
5.2. Persoane, rudenie, familie, căsătorie, succesiune
5.3. Obligațiile
5.4. Dreptul penal
5.5. Procedura de judecată
- dobândirea de cunoştinţe privind instituţiile juridice din perioada
feudalismului, inclusiv procedura de judecată;
-însuşirea unor noţiuni de bază instituţiile de drept civil, drept penal, a
procedurii de judecată aplicabile în Evul Mediu Românesc

București, 2019
5.1. Dreptul de proprietate
La baza instituţiilor politice şi juridice din perioada feudalismului s-a aflat

dreptul de proprietate. În analiza acestei instituţii juridice trebuie avut în vedere
faptul că, în această perioadă, au coexistat mai multe forme de stăpânire, ca
urmare a menţinerii dreptului de proprietate devălmasă asupra unor categorii de
bunuri, precum şi a adezvoltării dreptului de proprietate privată. Importantă în
30
analiza instituţiei dreptului de proprietate este şi poziţia socială a titularilor. În
funcţie de titularii acestui drept, distingem:
- Proprietatea ţărănească iar, în cadrul aceteia, proprietatea ţăranilor liberi
şi proprietatea ţăranilor aserviţi. În obştile libere coexistau ambele forme de
proprietate: devălmasă şi personală, cu accentuarea acesteia din urmă. Făceau
obiectul dreptului de proprietate devălmasă pădurea, păşunile şi apele aflate pe
teritoriul obştei respective, titularii având un drept de folosinţă. Nu putea fi
modificată starea naturală a acestor bunuri.
Terenurile amenajate prin muncă proprie făceau obiectul dreptului de
stăpânire personală. Aceste terenuri au fost desprinse treptat din proprietatea
devălmasă şi puteau fi înstrăinate, potrivit Legii Ţării, cu respectarea dreptului de
preemţiune, drept care acorda preferinţa la cumpărare rudelor şi vecinilor din obşte,
în ordinea menţionată. Introducerea acestei preferinţe la cumpărare era o
modalitate prin care se încerca menţinerea unităţii obştilor.
Dreptul de proprietate în obştea liberă are un caracter mixt: pe de o
parte este un drept de stăpânire în devălmăşie asupra păşunii, pădurii şi apelor
ce fac parte din notarul satului, iar pe de altă parte un drept de stăpânire
personală asupra unor terenuri amenajate prin munca proprie unor membri ai
obştii: casa de locuit şi curtea, câmpul de arat, curaturile, prisăcile, viile, livezile cu
pomet, grădinile de legume, fâneţele şi poienile, iazurile, vadurile de mori şi morile,
braniştele etc.
- Proprietatea boierească provenea din moştenire şi din donaţiile
domnitorilor pentru anumite servicii îndeplinite de boieri. În cazul săvârşirii faptei
de înaltă trădare (hiclenie) de către un boier, proprietatea acestuia era confiscată
de către domn.
- Proprietatea bisericii – provenită din donaţiile credincioşilor.
- Proprietatea domnului – era formată atât din bunurile care făceau
obiectul dreptului său de proprietate înainte de a deveni domn, precum, şi cele
dobândite ulterior, la care se adăugau anumite venituri ce i se cuveneau în
calitatea sa de domn. De asemenea, domnul avea un drept de administrare
asupra proprietăţii domneşti.
5.2. Persoane, rudenie, familie, căsătorie, succesiune

Capacitatea juridică a persoanelor în feudalism era diferită, în funcţie de
categoria socială căreia îi aparţinea respectiva persoană.
Astfel, boierii aveau o capacitate juridică deplină, fără deosebire prea mare
între ei la începuturile feudalismului.
Clerul avea o situaţie asemănătoare cu cea a boierilor, având
competenţa de a judeca anumite procese, putând face parte din sfatul
domnesc.
Orăşenii aveau dreptul de administrare a oraşelor, de o situaţie
asemănătoare bucurându-se şi ţăranii liberi în ceea ce priveşte administrarea
31
satelor. Ambele categorii se bucurau de dreptul de dispoziţie asupra bunurilor pe
care le deţineau în proprietate.
Ţăranii aserviţi aveau o capacitate juridică restrânsă, fiind excluşi de la
exerciţiul drepturilor publice.
Robii formau o categorie complet lipsită de libertate, diferită însă de cea a
sclavilor prin faptul că nu puteau fi ucişi de către stăpânii lor. Puteau face, însă,
obiectul diverselor tranzacţii.
Străinii se bucurau de un regim tolerant, cu condiţia să fie creştini.
Puteau desfăşura activităţi comerciale, puteau să formeze comunităţi şi să
aibă propriile biserici.
Familie, căsătorie
Familia se întemeia în urma căsătoriei, care în toată perioada de la
antichitatea târzie şi până în epoca modernă s-a încheiat în exclusivitate în formă
religioasă.
Din punct de vedere juridic, căsătoria era reglementată de regulile canonice
ortodoxe. Căsătoria se încheia, sub influenţa Bisericii, de regulă pe viaţă. În
conformitate cu învăţătura creştină, doar prima cununie ţine de sacralitatea uniunii
conjugale, a doua şi a treia sunt îngăduite pentru neputinţa firii omului, însă nunta
cea de a patra ,,este după moravurile porceşti” (Sf. VASILE CEL MARE).
Raporturile dintre soţi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor.
Familia românească a prezentat o deplină unitate de regim juridic în toate
provinciile istorice datorită aplicării aceloraşi norme.
Impedimentele la căsătorie
Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări a căror existenţă împiedică

încheierea căsătoriei. Verificarea existenţei lor era obligaţia preotului în faţa căruia
se încheia căsătoria. Încheierea unei căsătorii în prezenţa impedimentelor era
sancţionată cu anularea căsătoriei. Preotul care nu-şi îndeplinea obligaţia de a
verifica dacă existau astfel de impedimente era sancţionat cu o pedeapsă care
varia, în funcţie de gravitatea consecinţelor unei astfel de casatorii, de la amendă
până la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler).
Un prim impediment îl constituia gradul de rudenie al viitorilor soţi,
constituind impediment atât rudenia naturală cât şi rudenia spirituală.
Constituiau, de asemenea, impedimente, starea bisericească, căsătoria
a patra, consimţământul părinţilor, religia, etnia.
Rudenia naturală era impediment in linie dreaptă la infinit, iar în linie
colaterală până la un anumit grad.
Gradele rudeniei spirituale se calculau la fel ca cele ale rudeniei naturale.
Căsătoria era precedată de logodnă, care avea valoarea unei promisiuni de
căsătorie.
32
Până la încheierea căsătoriei, logodnicii obişnuiau să se viziteze („vederea în
fiinţă”), să discute planurile de viitor („urmarea de vorbă”).
Succesiunea
Transmisiunea bunurilor mortis causa se făcea fie pe cale legală fie pe cale
testamentară.
Potrivit moştenirii legale se bucurau de egală vocaţie succesorală asura bunurilor
părinţilor decedaţi toţi copiii acestora (rezultaţi din căsătoria respectivă sau adoptaţi),
indiferent de sex. Copiii naturali aveau vocaţie succesorală numai la moştenirea
mamei lor, iar copiii vitregi doar la moştenirea părintelui propriu. Se cunoştea şi se
aplica instituţia reprezentării. De asemenea, Legea ţării recunoştea şi soţului
supravieţuitor un drept de moştenire, în concurs cu copii.
Testamentul putea fi oral – limbă de moarte – sau scris – diată. Ambele se
făceau în prezenţa martorilor.
5.3. Obligaţiile
Obligaţia este raportul de drept în care o persoană numită creditor, are

posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute prestaţia de a
da, a face, sau a nu face, iar în cazul neexecutării ei să recurgă la forţa de
constrângere a statului.
În dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligaţiilor au fost contractul şi delictul.
Elementele constitutive ale contractului
Subiectele
Subiecte ale contractului de vânzare-cumpărare puteau fi orice persoane care
aveau capacitatea juridică necesară, între care să se realizeze acordul de voinţă,
dar potrivit dreptului cutumiar, în cazul vânzării unui pământ în baza dreptului de
preemţiune (protimis) era nevoie şi de consimţământul prealabil al rudelor şi
vecinilor. În caz contrar aceştia puteau cere anularea contractului, restituind preţul
cumpărătorului.
Obiectul contractului
Obiectul contractului puteau fi atât bunuri imobile, cât şi mobile, dar cum
principala bogăţie era pământul, majoritatea contractelor aveau acest obiect.
Obiectul contractului trebuia să fie un bun in comercium, adică să poată face
obiectul comerţului. Şi în Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul
comerţului (ex. teritoriul ţării, sceptrul domnitorului).
Bunurile furate şi apoi vândute, de regulă, se restituiau proprietarului, iar
cumpărătorii de rea credinţă erau sancţionaţi.
33
Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia să fie determinat sau
determinabil.
Preţul
Un alt element al contractului este preţul. Acesta putea fi stabilit în bani, în
lucruri sau în bani şi lucruri.
Consimţământul părţilor
În fine, un alt element al contractului era consimţământul părţilor. Acesta
trebuia să fie neviciat de dol, eroare sau violenţă, oferta vânzării şi acceptarea ei
trebuind să se realizeze în deplină cunoştinţă de cauză. Aşa se explică faptul că, în
chip stereotip, în documentele vremii, apar precizările că vânzarea s-a făcut „fără
împresurare sau asuprire”, ori „de bună voie şi nesilit de nimeni”.
Forma contractului
Cât priveşte forma contractului de vânzare-cumpărare, acesta era considerat
valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară forma scrisă
a acestuia sau încheierea în faţa autorităţilor.
Publicitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel a tuturor

categoriilor de contracte pe care le vom prezenta în cele ce urmează, se realiza
prin aldămaş, adică printr-o petrecere cu băutură la care participau martori anume
aleşi ori întâmplători.
Închirierea
Deşi nu a avut răspândirea contractului de vânzare-cumpărare, contractul de
închiriere a fost reglementat de cutumele româneşti.
Contractul de închiriere se prezenta sub diferite forme: închirierea lucrurilor,
a forţei de muncă sau a unor lucrări.
O altă formă a contractului de închiriere şi cu o aplicabilitate mai frecventă
era contractul de arendă. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile,
livezi, păşuni.
Contractele reale
Dintre contractele reale, adică acele contracte pentru a căror formare pe
lângă acordul de voinţă al părţilor este necesară şi remiterea materială a lucrului,
care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi, folosite în feudalism şi reglementate
de cutumă, menţionăm: contractul de depozit, împrumutul şi contractul de schimb.
Contractul de schimb, consta în transferul proprietăţii unui bun în schimbul
altui bun de la o parte contractantă la alta.
Cutuma i-a dat o reglementare asemănătoare contractului de vânzare-
cumpărare. În general, obiectul contractului de schimb consta în terenuri, moşii,
sate, robi, prăvălii, ţărani dependenţi etc.
34
Contractul de împrumut (comodat) s-a practicat frecvent odată cu apariţia
monedei. Împrumuturile de bani însoţite de stipularea unei dobânzi erau strâns
legate de acumularea capitalului comercial şi cămătăresc. O particularitate a
contractului de împrumutului de bani era aceea că restituirea se putea face şi în
echivalent, adică prin bunuri imobile ori mobile, raportându-se valoarea la sumele
de bani împrumutate. Obiceiul pământului nu a plafonat cuantumul dobân-zilor.
Contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre
părţi transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte fără a primi un
echivalent. Aşadar o parte îşi măreşte patrimoniul său, iar cealaltă îşi diminuează
patrimoniul.
Liberalităţile erau frecvente în feudalism. Ele se făceau de către domn sau
de către persoane particulare, având ca obiect atât bunuri imobile, cât şi bunuri
mobile. Obiectul donaţiilor, ca şi la vânzare, putea fi şi persoana umană.
Specificul liberalităţilor consta în aceea că, în general, acestea se realizau în
pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.
De asemenea, era frecvent întâlnit şi contractul de depozit.
Delictele
Şi în societatea feudală pentru aceste fapte era antrenată răspunderea. Spre
exemplu, în situaţiile în care se producea uciderea sau schilodirea unei vite se
ducea alta în schimb sau se plăteau despăgubiri în bani. Pentru incendierea unei
case din neglijenţa vinovatul era obligat la dezdăunare.
Tot la fel, în caz de vătămare din culpă a unei persoane, autorul era obligat la
dezdăunarea celui vătămat.
În ce priveşte răspunderea contractuală, potrivit cutumelor româneşti,
aceasta era redusă la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsă), nu
şi la lucrum cessans (beneficiul nerealizat).
Garanţia obligaţiilor
În vederea executării obligaţiilor întocmai şi la timpul stipulat în contract,
contractele erau întărite de diferite garanţii. În dreptul feudal garanţiile erau de două
feluri: personale şi reale.
Garanţiile reale aveau rolul de a asigura executarea contractului aşa cum a
fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce serveau
drept gaj, în vederea asigurării executării contractului. Pe lângă terenuri, sate etc.
erau considerate ca şi garanţii reale şi familii de iobagi. În situaţia în care la
scadenţă contractul nu se onora, bunul gajat trecea în proprietatea creditorului.
În cazul garanţiilor personale terţe persoane numite chezaşi se angajau
faţă de creditor că, în situaţia în care debitorul nu îşi îndeplinea obligaţiile prevăzute
prin contract, ele personal se obligau la executarea contractului.
35
5.4. Dreptul penal
Infracțiuni și pedepse în feudalism
În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta apreciată ca
periculoasă de către reprezentanţii puterii politice; de aceea, ea era sancţionată de
către organele publice cu pedeapsă.
În general, pedepsele se caracterizau prin următoarele trăsături:
a) urmăreau intimidarea;
b) nu erau limitate prin lege, domnul aplicând sancţiuni şi „peste pravilă";
c) cumulul pedepselor era îngăduit;
d) erau inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă ele se aplicau în raport cu
poziţia socială a celui vinovat;
e) cele mai multe pedepse erau lăsate de lege „la voia judecătorului";
f) aduceau venituri domnului şi dregătorilor care judecau;
g) răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală. Era permisă
compoziţia voluntară.
În acest cadru, menţionăm următoarele categorii de infracţiuni:

I. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:
Înalta trădare, denumită hiclenie; Osluhul;
II. Infracţiuni contra vieţii: Omorul, „moarte de om" sau „ucidere";

III. Infracţiuni contra proprietăţii: Furtul; Tâlhăria; Încălcarea hotarelor;
Incendierea.
IV. Infracţiuni contra integrităţii corporale: În această categorie intrau

rănirile, precum şi sluţirile de orice fel.
V. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială: Răpirea de

fete; Seducţia; Sodomia;
VI. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei: Jurământul

mincinos, „mărturia strâmbă" sau „limba strâmbă”.
VII. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei: Erezia; Ierosilia.
În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de

răspundere penală colectivă: a) răspunderea solidară a obştii; b) răspunderea
familială.
Infracţiunile se numesc fapte, clasificate după gravitate în mari şi mici.
Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi a şefului statului
36
- Înalta trădare sau hiclenia, era fapta săvârşită de boieri împotriva
domnului prin care ei îşi călcau jurământul de credinţă prestat. Se pedepsea cu
moartea şi confiscarea averii celui hiclean.
- Osluhul era fapta de neascultarea a poruncilor domneşti, pedepsită cu
moartea sau amenda, dar şi neîndeplinirea de către ţăranii aserviţi a îndatoririlor
faţă de stăpânii feudali, care era pedepsită cu amendă în vite şi cu bătaia.
Infracţiuni împotriva persoanei

Omuciderea se pedepsea cu moartea, iar În caz de nedescoperire a
autorului, se aplica duşegubina (amendă) asupra proprietarului locului unde s-a
petrecut fapta, sau asupra satului dacă locul faptei era pe teritoriul satului
(Aplicarea duşegubinei era o formă de răspundere colectivă care, în această
perioadă, era întâlnită şi în dreptul fiscal precum şi în cel al comerţului
internaţional).
Rănirile se numeau sânge şi se pedepseau cu amendă. Aceeaşi sancţiune se
aplica şi în cazul lovirilor. Pentru lovirile cauzatoare de moarte pedeapsa era
moartea sau închisoarea.
Infracţiuni împotriva proprietăţii

Furtul era conceput ca luarea pe ascuns a unui mobil aparţinând altei
persoane, care s-a menţinut şi în legiuirile scrise ulterioare. Furtul săvârşit în
anumite circumsatenţe ca, spre exemplu, la drumul mare, cu arme, etc, era
considerat tâlhărie. Această faptă era pedepsită cu moartea prin spânzurare la
locul faptei.
Hotărnicia falsă sau mutarea hotarelor era, de asemenea, o faptă
asimilată furtului.
Fapta prin care se provoca distrugerea bunurilor altor persoane, ca şi
incendierea era sancţionată cu obligaţia de a-i despăgubi pe proprietarii bunurilor
dstruse. În cazul în care despăgubirile nu erau plătite, se aplicau pedepse.
5.5. Procedura de judecată

Termenul de „proces" provine din latinescul processus, ce desemna activitatea
de înaintare, progres, activitate progresivă.
Organizarea şi desfăşurarea procesului are multe particularităţi, unele
tradiţionale altele determinate de realităţile societăţii feudale din ţările române.
Legea ţării se remarcă şi în procedura de judecată prin caracterul unitar al
normelor juridice.
Părţile în procesulpurtau denumiri diferite: reclamantului i se spunea jeluitor,
prigonitor, sau pârâş, iar pârâtului prigonit; învinuit. Învinovăţit se numea cel care
comisese o infracţiune.
Capacitate procesuală în feudalism aveau, în principiu, toate persoanele, cu
anumite limitări:
37
- în cazul ţăranilor dependenţi şi a robilor capacitatea era limitată doar la
procesele având ca obiect starea lor de dependenţă. Aceştia puteau fi reprezentaţi
în proces de către stăpânii lor.
- femeia căsătorită era asistată de soţ. Femeile majore necăsătorite şi
văduvele aveau capacitate deplină.
Acţiunea era formulată verbal sau în scris şi se numea pâră sau jalbă.
Începând cu secolul al XVIII-lea plângerea scrisă se generalizează în ţările române.
Termenul de judecată era denumit soroc şi era stabilit de către instanţa de
judecată după primirea plângerii (acţiunii). Exista şi o procedură de urgenţă pentru
pricinile care necesitau intervenţia rapidă a autorităţilor. Aceste pricini erau
soluţionate fără o judecată contradictorie, prin intermediul cărţilor de volnicie. Prin
intermediul acestor cărţi, pârâtului i se aducea la cunoştinţă soluţia şi, în cazul în
care era nemulţumit putea să pornească un nou proces.
Părţile erau citate prin cărţile de soroc. Citarea se realiza de către aprozi sau
vătafi. În cazul amânării procesului pentru neprezentarea părţilor, acetea puteau fi
aduse în instanţă manu militari, fiind obligaţi să plătească toate cheltuielile
ocazionate de aducerea lor în instanţă de către slujbaşii domneşti.
Instanţele de judecată erau:
- La sate – oamenii buni şi bătrâni,
- La oraşe - şoltuzii (juzii) cu cei 12 părgari.
Peste acestea s-au suprapus organele statului cu atribuţii de judecată ca,
spre exemplu, vornicii, banii – dregători cu atribuţii în circumscripţiile lor
administrative.
Competenţa acestora era una generală, judecând atât în materie civilă cât
şi penală. Existau şi instanţe cu competenţă specializată – acestea erau formate
din boieri, mănăstiri, dregători. Competenţa lor era stabilită în actele domneşti de
delegare a atribuţiilor lor judecătoreşti.
După cum lesne se poate observa, exista o confuzie de atribuţii, dregătorii
exercitând atât atribuţii administrative cât şi atribuţii judecătoreşti.
Nu existau căi de atac şi nici autoritate de lucru judecat astfel că părţile puteau
redeschide procesul la aceeaşi instanţă la la o instanţă superioară.
Judecata se făcea „după lege şi dreptate ". Legea sau obiceiul sunt Legea
Ţării, iar dreptatea este morala epocii, conştiinţa juridică, aceea care trebuie să
vegheze la respectarea moravurilor, la justa interpretare şi aplicare a legii.
Probele erau scrise şi orale.

Probele scrise erau fie oficiale - hrisoavele, diresele şi cărţile
domneşti – fie înscrisuri sub semnătură privată – zapisele.
Probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu
brazda.
38
1. Prezentaţi succesiunea legală în feudalism. Folosiţi spaţiul de mai jos
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
2. Enumeraţi categoriile de infracţiuni din dreptul penal medieval.

............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
3. Capacitatea juridică în feudalism. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru

............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
Prezentaţi elementele constitutive ale contractului
Rezumat
La baza instituţiilor politice şi juridice din perioada feudalismului s-a aflat

dreptul de proprietate. În analiza acestei instituţii juridice trebuie avut în vedere
faptul că, în această perioadă, au coexistat mai multe forme de stăpânire, ca
urmare a menţinerii dreptului de proprietate devălmasă asupra unor categorii de
39
bunuri, precum şi a adezvoltării dreptului de proprietate privată. Importantă în
analiza instituţiei dreptului de proprietate este şi poziţia socială a titularilor. În
funcţie de titularii acestui drept, distingem: proprietatea ţărănească iar, în cadrul
aceteia, proprietatea ţăranilor liberi şi proprietatea ţăranilor aserviţi, proprietatea
boierească provenea din moştenire şi din donaţiile domnitorilor pentru anumite
servicii îndeplinite de boieri. În cazul săvârşirii faptei de înaltă trădare (hiclenie) de
către un boier, proprietatea acestuia era confiscată de către domn, proprietatea
bisericii, proprietatea domnului – era formată atât din bunurile care făceau
obiectul dreptului său de proprietate înainte de a deveni domn, precum, şi cele
dobândite ulterior, la care se adăugau anumite venituri ce i se cuveneau în
calitatea sa de domn. De asemenea, domnul avea un drept de administrare
asupra proprietăţii domneşti.
Capacitatea juridică a persoanelor în feudalism era diferită, în funcţie de
categoria socială căreia îi aparţinea respectiva persoană.
Familia se întemeia în urma căsătoriei, care în toată perioada de la
antichitatea târzie şi până în epoca modernă s-a încheiat în exclusivitate în formă
religioasă. Raporturile dintre soţi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor.
Transmisiunea bunurilor mortis causa se făcea fie pe cale legală fie pe cale
testamentară.
Potrivit moştenirii legale se bucurau de egală vocaţie succesorală asura bunurilor
părinţilor decedaţi toţi copiii acestora (rezultaţi din căsătoria respectivă sau adoptaţi),
indiferent de sex. Copiii naturali aveau vocaţie succesorală numai la moştenirea
mamei lor, iar copiii vitregi doar la moştenirea părintelui propriu. Se cunoştea şi se
aplica instituţia reprezentării. De asemenea, Legea ţării recunoştea şi soţului
supravieţuitor un drept de moştenire, în concurs cu copii.
Testamentul putea fi oral – limbă de moarte – sau scris – diată. Ambele se
făceau în prezenţa martorilor.
În dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligaţiilor au fost contractul şi delictul.
Elementele constitutive ale contractului: subiectele, obiectul contractului, prețul,
consimțământul părților.
În vederea executării obligaţiilor întocmai şi la timpul stipulat în contract,
contractele erau întărite de diferite garanţii. În dreptul feudal garanţiile erau de două
feluri: personale şi reale.
În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta apreciată ca
periculoasă de către reprezentanţii puterii politice; de aceea, ea era sancţionată de
către organele publice cu pedeapsă.
În general, pedepsele se caracterizau prin următoarele trăsături: urmăreau
intimidarea; nu erau limitate prin lege, domnul aplicând sancţiuni şi „peste pravilă";
cumulul pedepselor era îngăduit; erau inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă ele
se aplicau în raport cu poziţia socială a celui vinovat; cele mai multe pedepse erau
lăsate de lege „la voia judecătorului"; aduceau venituri domnului şi dregătorilor care
40
judecau; răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală. Era permisă
compoziţia voluntară.
Organizarea şi desfăşurarea proceselor avea multe particularităţi, unele
tradiţionale altele determinate de realităţile societăţii feudale din ţările române.
Legea ţării se remarcă şi în procedura de judecată prin caracterul unitar al
normelor juridice. Exista o confuzie de atribuţii, dregătorii exercitând atât atribuţii
administrative cât şi atribuţii judecătoreşti. Nu existau căi de atac şi nici autoritate
de lucru judecat astfel că părţile puteau redeschide procesul la aceeaşi instanţă la
la o instanţă superioară.
Judecata se făcea „după lege şi dreptate ". Legea sau obiceiul sunt Legea
Ţării, iar dreptatea este morala epocii, conştiinţa juridică, aceea care trebuie să
vegheze la respectarea moravurilor, la justa interpretare şi aplicare a legii.
Probele erau scrise şi orale.
Probele scrise erau fie oficiale - hrisoavele, diresele şi cărţile
domneşti – fie înscrisuri sub semnătură privată – zapisele.
41
DREPTUL SCRIS PÂNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI

TURCO-FANARIOT

6.1. Pravilele bisericești
6.2. Pravilele laice
►Obiectivul temei:
- dobândirea de cunoştinţe privind începuturile dreptului scris în Țara
Românească și Moldova;

6.1. Pravilele bisericești

În paralel cu dreptul nescris, începând cu secolul XV începe să se dezvolte şi
să aplice dreptul scris, sub forma pravilelor bisericeşti sau laice.
Pravilele edictate din porunca domnilor au avut izvoare comune: Legea agrară
bizantină, Bazilicalele, Sintagma lui Matei Vlastarie, Exabiblul lui Constantin
Armenopol - ceea ce explică trăsăturile comune ale acestora.
Primele pravile apărute pe teritoriul ţării noastre au fost în limba slavonă,
fapt ce a generat dificultăţi în aplicarea lor în practică, având în vedere faptul că
atât majoritatea clerului cât şi poporul nu cunoşteau limba slavonă.
Importanţa dreptului scris a crescut odată cu apariţia primelor pravile în limba
română.
Pravilele scrise în limba slavonă. Cele mai vechi izvoare de drept canonic
care s-au păstrat sunt:
Pravila de la Târgovişte , scrisă în 1452
P r a v i l a de la P u t n a (1581)
Pravila de la M ă n ă s t i r e a B i s t r i ţ a (Moldova) din 1618
Pravila de la Galaţi (începutul secolului XVII)
Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia) din 1636
42
Pravilele scrise în limba română:
Pravila Sfinţilor apostoli a fost tipărită de către diaconul Coresi la
Braşov între anii 1560-1562
Pravila sfinţilor după învăţătura marelui Vasile
Pravila aleasă a fost scrisă de către logofătul Eustratie în anul
1632 (Moldova).
Pravila de la Govora sau Pravila cea mică a fost edictată şi
tipărită din porunca lui Matei Basarab la 1640.
Pravilele bisericeşti se caracterizează prin îmbinarea dispoziţiilor cu

caracter juridic cu cele cu caracter religios şi cu texte diverse extrase din
lucrări religioase. De asemenea, reglementările cu caracter juridic nu sunt
prezentate sistematic. Din aceste motive dar, mai ales pentru faptul că
normele din aceste pravile reprezentau transpuneri ale legiuirilor bizantine,
fără să fie adaptate realităților din cele două țări române, i-a determinat pe
domnitori sa aplice, în continuare, legea țării.
6.2. Pravilele laice

Primele pravile laice au apărut în anul 1646 în Moldova – Cartea
Românească de Învățătură, respectiv 1652 în Țara Românească –
Îndreptarea Legii. Și in acest caz, între cele două pravile există asemănări în
ceea ce privește conținutul, ca urmare a faptului că, în mare, au fost utilizate
aceleași izvoare pentr redactarea acestora.
Diferența esențială între cele două codificări constă în faptul că legiurirea
moldovenească are un caracter laic, în timp ce, în cea muntenească, o parte
este dedicată dreptului canonic.
Spre deosebisere de pravilele bisericești care, așa cum am vazut,
reprezentau transpuneri ale izvoarelor bizantine, in elaborarea pravilelor laice
au fost preluate acele dispozitii care corepundeau realităților economice și
sociale.
Apariţia celor două codificări laice a răspuns necesității unor legiuiri care,
prin normele lor, să reglementeze relațiile în cadrul societății, având în
vedere faptul că, atunci când normele bizantine cuprinse în vechile pravile
erau de multe ori inaplicabile, iar judecătorii erau nevoiți să aplice obiceiul,
legea țării.
Ca urmare a adoptării celor două pravile, aparatul de stat şi puterea
domnului au fost consolidate.
Cele două codificări reglementează atat materia persoanelor, a bunurilor,
obligatiilor, contractelor, succesiunilor, cat si pe cea a dreptului penal, dar și
procedura de judecată.
43
În materia dreptului penal a fost folosită ca izvor opera romanistului italian
Prosper Farinacius denumită Praxis et theoricae criminalis.
Persoanele erau denumite „obraze” fiind împărţite în două categorii:
slobozi și robi, iar slobozii se împarţeau în: boieri și țărani.
Și boierii erau împărțiți in două categorii: „oameni domneşti” – dregătorii,
iar dacă nu erau dregatori, „ruda bună aleasă şi de folos ţării”.
Ţaranii, însa, erau numiţi „ţăran gros”, „neînţelegător”, „om de gios”.
Statutul juridic al persoanelor era reglementat în consecință.
Căsătoria era precedata de logodnă. Prin căsătorie soţul dobândea
dreptul de a administra zestrea soției, care avea un statut inferior, conform
reglementărilor cuprinse în pravile.
Divorţul era, în continuare, admis.
Bunurile erau clasificate în mobile și imobile, imobilele fiind considerate
mai importante, fiind, pe cale de consecință, mai protejate. De asemenea, de
o protecție superioară se bucurau și bunurile sfințite, spre deosebire de cele
laice.
În materia succesiunilor erau reglementate: Succesiunea legală și
succesiunea testamentară. Erau reglementate clasele de moștenitori,
nedemnitatea succesorală, incapacitatea unor persoane de a testa.
Izvoarele obligațiilor erau: contractele și delictele. Cele mai răspîndite
contracte erau: vânzarea, împrumutul şi donaţia.
În materia procedurii de judecată, nu existau, în continuare, instanţe
specializate și nici trepte de jurisdicție.
1. Enumeraţi pravilele scrise în limba slavonă. Folosiţi spaţiul de mai jos

.............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
....................................................................................................................
2. Enumeraţi categoriile de persoane reglementate de pravilele laice.

............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
44
Prezentaţi asemănările și deosebile dintre pravilele bisericești și cele
laice.
Rezumat
În paralel cu dreptul nescris, începând cu secolul XV începe să se dezvolte şi

să aplice dreptul scris, sub forma pravilelor bisericeşti sau laice.
Pravilele edictate din porunca domnilor au avut izvoare comune: Legea agrară
bizantină, Bazilicalele, Sintagma lui Matei Vlastarie, Exabiblul lui Constantin
Armenopol - ceea ce explică trăsăturile comune ale acestora.
Pravilele bisericeşti se caracterizează prin îmbinarea dispoziţiilor cu caracter
juridic cu cele cu caracter religios şi cu texte diverse extrase din lucrări religioase.
De asemenea, reglementările cu caracter juridic nu sunt prezentate sistematic.
Primele pravile laice au apărut în anul 1646 în Moldova – Cartea
Românească de Învățătură, respectiv 1652 în Țara Românească –
Îndreptarea Legii.
Spre deosebisere de pravilele bisericești care, așa cum am vazut,
reprezentau transpuneri ale izvoarelor bizantine, in elaborarea pravilelor laice
au fost preluate acele dispozitii care corepundeau realităților economice și
sociale.
Apariţia celor două codificări laice a răspuns necesității unor legiuiri care,
prin normele lor, să reglementeze relațiile în cadrul societății, având în
vedere faptul că, atunci când normele bizantine cuprinse în vechile pravile
erau de multe ori inaplicabile, iar judecătorii erau nevoiți să aplice obiceiul,
legea țării.
45
Ţara Românească şi Moldova în timpul regimului turco-fanariot

7.1. Consideraţii generale........................................................................................... 46
7.2. Organele centrale ale statului ......................................................................... 46
7.3. Evoluţia dreptului sub regimului turco-fanariot ........................................... 47
- dobândirea de cunoştinţe privind administraţia politico-teritorială în perioada
fanariotă, principalele reforme ale lui Constantin Mavrocordat, monumente
legislative ale epocii fanariote şi instituţii juridice aplicabile în acele timpuri
- însuşirea unor noţiuni de bază referitoare la organizarea social-politică în
timpul regimului fanariot, a reformelor administrative şi judecătoreşti şi evoluţia
instituţiilor juridice

7.1. Consideraţii generale

Regimul turco-fanariot, instaurat în Țările Române în anul 1711, a cunoscut
două faze: de la 1711 până la 1774 şi de la 1774 până la 1821.
Prima fază se caracterizează printr-o gravă încălcare a autonomiei ţărilor
româneşti, iar cea de-a doua prin redobândirea unor drepturi.
Primul domn fanariot a fost Nicolae Mavrocordat. Acesta a domnit mai
întâi în Moldova şi apoi în Țara Românească, trecerea domnilor fanarioţi de la
o ţară românească la cealaltă fiind o practică instituită de Înalta Poartă.
Domnul. După instaurarea regimului turco-fanariot, sistemul alegerii şi

confirmării domnului a fost înlocuit, în mod treptat, cu cel al numirii sale de către
Poartă.
46
Domniile era foarte scurte, iar numirile erau condiţionate de îndeplinirea
unor obligaţii faţă de Poartă. Aşa cum am precizat deja, se practica trecerea
domnilor fanarioţi de la oţară la acealaltă.
Divanul a luat locul vechiului Sfat domnesc, dar competenţa sa a fost
mult restrânsă.
Numărul dregătoriilor a crescut şi s-a produs o delimitare a atribuţiilor.
O r g a n i z a r e a f i n a n c i a r ă - Sistemul fiscal a fost reorganizat şi
modernizat.
Angajaţii statului în domeniul fiscal erau plătiţi din foncuri constituite prin
perceperea unor taxe suplimentare (răsura). Tot în această perioadă a fost
înfiinţată Casa răsurilor – fond din care erau plătiţi funcţionarii statului.
Fiscalitatea s-a caracterizat printr-o permanentă creştere, fiind în strânsă
legătură cu creşterea tributului.
Un aspect important, demn de a fi menţionat, este separarea vistieriei
statului de cămara domnească.
Armata tradiţională a fost desfiinţată.
7.3. Evoluţia dreptului sub regimului turco-fanariot
În prima parte a regimului turco-fanariot un loc deosebit de important îl ocupă

reformele înfăptuite de Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat – primul
domn fanariot. Constantin Mavrocordat a de şase ori domn în Țara Românească şi de
patru ori în Moldova, prima domnie începând în anul 1730 în ţara Românească.
Au fost adoptate, în timpul domniilor sale, o serie de măsuri având drept scop
consolidarea paratului de stat central. Printre acestea se numără şi numirea a câte doi
ispravnici în fiecare ţinut. Aceştia aveau atribuţii administrative, fisale şi judecătoreşti.
Funcţionarii domneşti, plătiţi din fondul special creat, aveau obligaţia de a-l
informa periodic pe domn cu privire la activitatea desfăşurată.
Toţi boierii care îndeplineau funcţia de dregător în cadrul aparatului de stat
erau scutiţi de la plata impozitului pe cap de locuitor.
Prin reforma privind reorganizarea stărilor sociale, realizată în anul 1740,
boierii dregători au fost împărţiţi în trei categorii sau ranguri: mare, mijlociu şi
mic. În funcţie de rangul deţinut, era stabilită şi remuneraţia din vistieria statului.
Calitatea de boier depindea, acum, de exercitarea unei dregătorii.
De asemenea, a fost redus numărul ţăranilor scutelnici (acei ţarani care, în
chimbul dărilor către stat, se obligau la anumite prestaţii faţă de boieri şi înaltul
cler) prin stabilirea unui număr fix pentru fiecare reprezentant al ierarhiei
boiereşti, precum şi pentru reprezentanţii înaltului cler. Obligaţiile acestor ţărani
faţă de boieri sau înaltul cler erau stabilite, de cum, prin contract.
Tot mai multe persoane au fost introduse în categoria plătitorilor de
impozite, prin reorganizarea stărilor militare. Mare parte dintre reprezentanţii
acestor stări au sporit categoria ţăranilor birnici. Cealaltă pare, în schimbul unor
47
facilităţi fiscale, au rămas la dispoziţia dregătorilor domneşti pentru a îndeplini
activităţi poliţieneşti.
Prin reforma sa fiscală, C. Mavrocordat a unificat impozitele, împărţindu-le
în patru sferturi. Însă, datorită sporirii neîncetate a obligaţiilor faţă de Poartă,
sferturile au crescut la 6 şi, apoi, la 8. Tot ca urmare a reformelor adopate în
această materie, a dispărut solidaritatea în materie fiscală.
În anul 1746, C. Mavrocordat a dat un hrisov de eliberare din rumânie în Țara
Românească. Potrivit prevederilor acestui hrisov, ţăranii aveau posibilitatea să iasă din
starea de dependenţă personală faţă de stăpânii de moşii, răscumpărându-se în
schimbul sumei de 10 taleri.
Aceeaşi reformă a fost înfăptuită şi în Moldova, în anul 1749, însă nu a fost
prevăzută o sumă pentru răscumpărare.
Codificările realizate până la 1821 privesc în mod special organizarea
instanţelor, procedura de judecată şi dreptul civil.
Noile acte normative au fost denumite de condică, codică, sau cod. Printre
acestea se numără: Pravilniceasca condică întocmită în Ţara Românească din
porunca lui Alexandru Ipsilanti în anul 1775, Legiuirea Caragea şi Codul Callimachi.
Legiuirea Caragea a fost edictată şi tipărită în anul 1818, din ordinul
domnului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea. Legiuirea Caragea a intrat
în vigoare la 1 septembrie 1818 şi a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare
a Codului civil român în anul 1865. . ,,Este .. un cod general […] în care se
juxtapun patru coduri specializate: civil, penal, procedură civilă şi procedură
penală”.
Legiuirea este împărţită în 6 părţi care, la rândul lor, cuprind mai multe
capitole.
Partea I – Despre obraze – cuprinde dispoziţii privind persoanele.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legiuire, persoanele se clasificau astfel:
- După fire, în bărbaţi şi femei, doar bărbaţii având capacitate juridică deplină.
Femeile erau excluse de la exercitarea oricăror stăpâniri şi slujbe publice.
- După naştere, în adevăraţi, din curvie, vitregi şi buni.
Proba filiaţiei, potrivit Legiuirii Caragea, se putea face şi prin martori. Biletul de
botez semnat de preot avea valoare probantă în constatrea filiaţiei.
- După vârstă şi după minte, în vârstnici, nevârstnici, risipitori şi fără minte.
Erau considerate majore persoanele care aveau vârsta de 25 de ani, atât
bărbaţii, cât şi femeile.
Femeia minoră se emancipa prin căsătorie, dobândind toate drepturile unui
minor emancipat. Astfel, ea putea înstrăina toate bunurile sale mobile.
Actele încheiate de minori, contracte sau donaţii, fără acordul părinţilor sau
epitropilor, nu erau considerate valabile decât dacă erau în folosul acestora. Minorii
puteau accepta donaţii, chiar fără autorizarea părinţilor şi tutorilor, acestea fiind,
evident, în folosul lor.
48
Fără minte erau consideraţi nebunii şi smintiţii. Aceste persoane nu
răspundeau pentru faptele lor, iar actele încheiate de ele erau considerate nule.
Risipitorii erau acele persoane care îşi risipeau averea şi care puteau fi puşi
sub tutela (înfrânaţi prin epitropi) de către instanţa de judecată, la cererea rudelor
sau prietenilor. După punerea sub tutelă, actele încheiate de către aceştia, fără
autorizarea epitropilor, erau considerate nule. Spre deosebire de cei fără minte,
risipitorii răspundeau pentru faptele lor.
- După noroc, în slobozi, robi şi sloboziţi.
Slobozi erau toţi cei care se năsteau din peroane libere sau ale căror mame
erau libere.
Robii erau consideraţi cei care sunt dobândă altuia, aşa cum erau ţiganii din
Țara Românească.
Cei care se năşteau din părinţi robi sau doar din mame aflate în robie,
deveneau robi.
Stăpânii acestora nu aveau dreptul să îi ucidă. Puteau însă, să îi vândă sau să
îi doneze.
Țiganii fără stăpân erau consideraţi robi domneşti.
Sloboziţi erau considerate persoanele eliberate din robie. Robii nu puteau fi
sloboziţi până la împlinirea vârstei de 20 de ani. Egumenii nu îi puteau slobozi robii
mănăstireşti.
Actul de slobozenie trebuia întocmit, întotdeauna, în formă scrisă.
Partea a II-a – Pentru lucruri – clasifica bunurile în mişcătoare şi
nemişcătoare, din prima actegorie făcând parte acelea câte au suflet, sau şi
neavând suflet se mişcă, se strămută, cum: dobitocul, hainele şi celelalte. În cea
de-a doua categorie erau incluse pământul, zidirile şi celelalte.
Partea a II-a cuprindea, de asemnea, dispoziţii cu privire la dobândirea
dreptului de proprietate, la servituţi, la stabilirea hotarelor.
Servituţile erau de mai multe feluri: de trecere, de lumină, vedere, sprijinire,
vărsătură, picătură de apă, etc.
Se putea dobîndi o servitute şi în urma efectuării unor lucrări, dacă proprietarul
bunului aservit nu se opunea.
Pentru strămutarea hotarelor era prevăzută sancţiunea despăgubirii cu
contravaloarea terenului însuşit astfel.
În materie de hotărnicie, stabilirea proprietăţii era făcută în funcţie de zapisele
şi alte documente prezentate, deoarece acestea nu puteau fi combătute de vecini
prin probe contrarii.
Partea a III-a cuprindea dispoziţii privind contractele, societăţile comerciale,
dispoziţii de dreptul familiei, precum şi dispoziţii privind soluţionarea pricinilor pe
cale amiabilă, prin încheierea unei convenţii între două sau mai multe persoane.
Tocmelile erau considerate a fi de trei feluri:
- Lucrare pentru lucrare
- Dare pentru dare
49
- Lucrare
Erau reglementate în mod distinct următoarele contracte: vânzarea, schimbul ,
închirierea sau arenda, sădirea sau clădirea, claca, tocmelile de slujbe, împrumutul.
Vânzarea-cumpărarea între soţi nu era permisă.
Bunurile mobile puteau fi înstrăinate fără sa fie necesar încheierea unui act
în formă scrisă, consimţământul părţilor, tradiţiunea obiectului şi plata preţului fiind
suficiente pentru ca respectivul act să fie considerat valabil.
Pentru imobile şi pentru robi, forma scrisă a actului era obligatorie. De
asemenea, se acoda dreptul de protimis la cumpărarea bunurilor imobile
următoarelor categorii de persoane, în ordine: rudele de sus şi de jos, rudele de
alăturea până la a patra spiţă, când sunt şi părtaşi sau devălmaşi, rudele de
alăturea până la a patra spiţă, când sunt şi vecini, cei ce sunt numai rude de
alăturea până la a patra spiţă, cei ce sunt numai părtaşi sau devălmaşi, cei ce sunt
numai vecini (întâi), ce se vecinesc în lung, (al doilea) cei ce se vecinesc în lat, (al
treilea) cei ce se vecinesc la vreun colţ.
Cei ce beneficiau de dreptul de protimis şi se aflau în ţară, aveau la dispoziţie
un termen de 40 de zile să se hotărască, iar cei care nu se aflau pe teritoriul ţării un
termen de un an şi jumătate.
În cazul în care vânzarea se făcea se făcea cu arvună, dacă vânzătorul se
răzgândea, era obligat să plătească dublul arvunei primite, iar dacă cumpărătorul
era cel care se răzgândea, pierdea arvuna.
Sădirea sau clădirea era o formă de închiriere a pământului pentru ca o altă
persoană să sădească sau să zidească pe acesta în schimbul un preţ.
Societăţile comerciale erau reglementate în capitolul XIV, sub titlul Pentru
tovărăşie.
Societatea comercială era definită ca fiind un fel de obştire, şi se zice când doi
inşi sau mai mulţi tocmindu-se, vor pune toţi câte atât, cu care se negustoresc
împreună, având de obşte şi câştigul şi paguba.
Aportul putea fi în bani, bunuri sau muncă.
Căsătoria este reglementată în capitolul XVI.
Se interzicea căsătoria între persoane libere şi robi, precum şi între creştini şi
cei de altă religie. Minorii nu se puteau căsători fără încuviinţarea părinţilor sau
epitropilor, dar nici nu puteau fi căsătoriţide către aceştia din urmă împotriva voinţei
lor.
Bunurile dotale ale soţieii rămâneau în proprietatea acesteia, însă venitul
obţinut de respectivele bunuri aparţinea soţului, cuurmătoarele precizări:
Când venitul zestrei este venit de peste an, atunci numai este al bărbatului, iar
când nu va fi de peste an, este al femeii, adică adaosul zestrei. Spre exemplu, în
cazul în care femeia a primit ca zestre pădure cu ghindă, ghinda ca venit anual
aparţinea bărbatului, iar venitul obţinut din vânzarea copacilor tăiaţi aparţinea
femeii. De asemenea, fânul cosit de pe o fâneaţă primită ca zestre de soţie,
50
aparţinea soţului. Însă, în cazul în care, pe terenul respectiv se afla o zidire, venitul
obţinut din vânzarea materialelor extrase din respectiva zidire aparţinea soţiei.
Tatăl era obligat să-şi înzestreze fiica, iar în cazul în care acesta deceda
înainte, obligaţia trecea asupra fraţilor fetei. Fraţii aveau obligaţia de a-şi înzestra
surorile chiar din bunurile proprii, atunci când nu exista avere părintească.
Atunci când promisiunea de zestre nu era onorată, soţul avea dreptul de o cere
în instanţă.
Toate bunurile pe care femeia le avea în proprietate, în afara bunurilor dotale,
erau denumite cu termenul de exoprică. Provenienţa acestor bunuri trebuia
cunoscută de către soţ, în caz contrar ele devenind proprietatea acestuia.
Legiuirea Caragea reglementa şi cazurile de desfacere a căsătoriei, astfel:
Se desparte căsătoria:
1. Când se face împotriva legii,
2. Când bărbatul din slăbiciune nu-şi va împlini datoria căsătoriei sale, până în
trei ani;
3. Când femeia, dintru început, are pricini împotrivitoare spre împreunare ce nu
se pot tămădui;
4. Când bărbatul sau nevasta vor vrea să se călugărească, sunt slobozi a se
despărţi;
5. Când bărbatul va dovedi cum că nevasta lui a cugetat rău împotriva vieţii,
sau muierea cum că bărbatul i-a cugetat rău, atunci de trebuinţă e a se
despărţi;
6. Când bărbatul va dovedi că muierea lui n-a fost fecioară, este slobod să se
despartă;
7. Când bărbatul va dovedi pre muierea lui de curvă e slobod să o despartă
8. Când bărbatul are posadnică în casa sa, sau că ţine cu cheltuială de faţă
aiurea, este slobodă nevasta sa-l despartă;
9. Când bărbatul îşi va defăima nevasta, cum că n-a fost fecioară sau că e
curvă şi nu o va putea dovedi, este slobodă nevasta să-l lase.
10. Când bărbatul neguţătoreşte cinstea nevestei este slobodă nevasta să-l
despartă;
11. Când nu voeşte unul pe altul, şi nu se vor învoi, până în trei ani.
În cazul desfacerii căsătoriei, copiii erau încredinţaţi potrivit următoarelor reguli:
fetele erau încredinţate mamei, iar băieţii tatălui. În cazul în care băieţii ar fi fost la o
vârstă la care ar mai fi avut nevoie de creşterea mamei, erau, de asemenea,
încredinţaţi mamei.
Obligaţia de întreţinere, după desfacerea căsătoriei revenea, în regulă
generală, tatălui, iar, prin excepţie – când situaţia materială a acestuia era precară,
iar cea a mamei era bună – mamei.
Capitolul XXI – pentru epitropi reglementa tutela.
51
Potrivit dispoziţiilor din legiuire, tutorele putea fi stabilit fie prin pravilă, fie de
către Domnie, fie de către judecători, fie de către părinţii minorului prin testament
(diată).
În funcţie de averea minorului, puteau fi stabiliţi unul sau mai mulţi epitropi.
Epitropul nu putea să înstrăineze bunuri imobile sau mobile care se puteau
conserva ale minorului fără autorizarea justiţiei.
Partea a IV-a – Pentru daruri – reglementa donaţia şi moştenirea lageală şi
testamentară.
Donaţiile între soţi erau considerate simple împrumuturi.
Nu se moşteneau privilegiile personale ale defunctului şi nici pedeapsa pentru
faptele săvârşite de către acesta.
Asupra moştenitorului treceau atât activul cât şi pasivul succesoral.
De asemenea, moştenitorul un drept de opţiune succesorală, putând accepta
sau refuza moştenirea, în termen de 6 luni. Acceptarea putea fi expresă sau tacită:
Însă şi cel ce nenumindu-se moştenitor, va urma ca un moştenitor, (plătind adică
datoriile mortului, sau vânzând din averea lui şi celelalte), rămâne şi acela bun
moştenitor, şi nu se mai poate lepăda.
Moştenirea legală
Potrivit dispoziţiilor legale, moştenitorii se împărţeau în trei clase: rude din sus,
din jos şi de alăturea.
Din prima clasă făceau parte copiii, nepoţii, strănepoţii, etc.
Din cea de-a doua: părinţii, moşii, strămoşii şi ceilalţ, iar din cea de-a treia:
fraţii, unchii, nepoţii, verii şi ceilalţi.
Toate rudele moşteneau până la gradul al 6-lea. Soţul supravieţuitor avea
drept de moştenire în concurs cu copiii. Soţia dobândea doar folosul părţii sale.
Nu aveau drept de moştenire decât băieţii, cu obligaţia de a le înzestra şi
căsători pe fetele neînzestrate. În cazul în care la moştenire veaneau numai fete,
acestea moşteneau în cote egale. Copiii vitregi veneau doar la moştenirea
părintelui bun.
Prin testament, puteau moşteni şi rudele şi străinii.
Nimeni nu putea să-şi facă testament mai înainte de împlinirea vârstei de 25 de
ani. De asemenea, nu puteau să-şi facă testament nebunii.
În cazul în care existau descendenţi, bunurile nu puteau fi lăsate moştenire
rudelor din altă clasă de moştenitori.
Copiii, precum şi ceilalţi descedenţi, puteau fi dezmoşteniţi pentru următoarele
cauze:
- Când descendenţii i –au necistit, ocărându-i sau bătându-i sau acuzându-i în
instanţă pe nedrept;
- Când, aflându-se în nevoie, descendenţii nu i-au îngrijit:
- Când, căzuţi fiind în robie, descendenţii nu i-au răscumpărat;
- Când descendenţii au încercat să-i omoare.
52
Partea a V-a – Pentru vini
În partea a cincea erau reglementate infracţiunile: omorul, tâlhăria, furtul,
plastografia, mărturia mincinoasă, etc.
Omorul putea cu intenţie sau din culpă. Era, de asemenea, reglementat omorul
cu premeditare.
Pentru omorul intenţionat pedeapsa era moartea. Legitima apărare exonera de
răspundere, la fel şi nebunia sau monoritatea. Uciderea din culpă era pedepsită
astfel: Cine asvârlind cevaş cu nebogare de seamă va omorî, să răscumpere cu
bani omorul, de la rudele celui omorât.
Cine din beţie va omorî, de va fi sărac să se bată, şi să se osândească la
surghiunie de trei ani, iar de va fi bogat să răscumpere cu bani omorul de la rudele
omorâtorului şi iarăşi să se orânduiască la surghiunie asemenea.
Care la mânie lovind va omorî, de va fi lovit cu armă, şi tăind sau săgetând,
sau împungând va omorî, să se omoare; iar de nu va lovi cu armă şi va omorî, să
se pedepsească ca ucigaşul din beţie.
Tâlhăria se pedepsea cu moartea, iar bunurile găsite asupra tâlharilor erau
înapoiate proprietarilor.
Furtul se pedepsea cu bătaia prin târg, plata bunurilor furate şi 1 an închisoare.
În caz de recidivă pedeapsa era bătaia prin târg şi 5 ani la ocnă.
Sancţiunea pentru plastografi era diferită, în funcţie de obiectul falsului, astfel:
- Pentru falsificarea semnăturii domneşti sau pecetei, pedeapsa era tăierea
mâinii, iar pentru falsificarea unor numere, cuvinte, litere din scrisori domneşti – 5
ani de ocnă;
- Pentru falsificarea de zapise sau de datorii particulare, pedeapsa era
obligarea la plata dublului sumei pe care ar fi câştigat-o cu zapisul mincinos.
Mărturia mincinoasă era pedepsită cu bătaia prin târg şi înscrierea în registrul
judecătoriilor.
Partea a VI-a – Pentru ale judecăţilor
Judecata se numea prigonire, iar părţile se numeau: pârâş sau jeluitor –
reclamantul şi pârât.
Prigonirea era fie criminală, fie politicească.
Legiuirea Caragea prevedea obligaţia depunerii unui jurămând de către cel
care introducea acţiunea criminală, în caz contrar acţiunea fiind respinsă.
Reclamantul trebuia să jure că nu porneşte acţiunea respectivă din invidie, ci pentru
aflarea adevărului.
Erau prevăzute termene în care se putea exercita dreptul la acţiune pentru
diverse cauze, spre exemplu: din prigonirile cele pentru bani: cea pentru stăpânire
cu rea-credinţă a lucrurilor celor mişcătoare şi nemişcătoare, se porneşte până la
30 de ani de la începutul stăpânirii.
La progonirile politiceşti (la care învinovăţirea nu este vină) instanţa
competentă să soluţioneza cauza era instanţa de la domiciliul pârâtului. La pricinile
criminale oriunde va găsi pârâşul pe pârât să-l tragă în judecată.
53
Sarcina probei incumba celui care cere.
Probele erau de două feluri: cu meşteşug sau fără meşteşug. Cu meşteşug
erau acele probe pe care judecătorii le izvodesc cu isteţimea lor şi care sunt
anevoie a se coprinde şi a se canonisi. Fără meşteşug erau următoarele probe:
cărţile, martorii, jurământul, cartea de blestem şi cazna.
Copia după copie a unui titlu nu putea avea forţă probantă în justiţie în lipsa
originalului. Copiile de pe originale, adeverite de către judecătorie sau de alţi
funcţionari publici, constituiau probă în justiţie ca şi originalul, însă originalele
trebuiau prezentate atunci când erau cerute, dacă se aflau în posesia părţii care
prezenta doar copia lor.
Cărţile publice se bucurau de o forţă probantă mai mare decât cele particulare.
Nimănui nu-i era permis să fie martor în propria cauză.
Proba cu martori nu putea fi completă decât prin încredinţarea a doi martori,
acolo unde legea nu prevedea mai mulţi martori. Mărturia unui singur martor era
lipsită de valoare probantă.
Hotărârea judecătorească trebuia să îmbrace forma scrisă, în caz contrat fiind
lipsită de valoare.
Hotărârea pronunţată putea fi atacată cu apelaţie.
Hotărârea unui Domn putea fi atacată cu apelaţie la un alt Domn.
Hotărârea unui Domn, atacată de alt Domn, are apelaţie la al treilea Domn.
Hotărârea domnească întărită de doi Domni să nu aibă apelaţie.
Judecata cercetată de 3 Domni să nu aibă apelaţie.
Codul Callimachi (Codica ţivilă a Moldovei) a fost elaborat la iniţiativa

domnului Scarlat Callimachi. Principalele izvoare au fost: Obiceiul românesc,
dreptul bizantin, Codul civil francez (1804) şi Codul civil austriac (1811). Ca şi
Legiuirea Caragea, s-a aplicat până la intrarea în vigoare a Codului civil român.
AL. Xenopol afirma în Istoria României, vol.X, că „ legiuirea moldovenească
este mult mai deplină şi mai bine întocmită decât cea muntenească”.
Astfel, partea I a Codului, cu privire la drepturile persoanelor se referă la
capacitatea de exerciţiu, stabilind: „Acei ce, ori din nevîrstnicie, sau din lipsa minţii,
sau din alte pricini nu-şi pot povăţui însuşi a lor lucrări şi a-şi ocîrmui lucrurile lor se
apără mai cu din adinsul, ca să nu se asuprească în driturile lor, precum sunt: a)
pruncii care încă n-au păşit peste al şaptelea an al vîrstei; b) nevîrsnicii acei din
partea bărbătească, care n-au păşit peste peste al 14 an, şi cei din partea
femeiască peste al 12 an; c) sprevîrstnicii, adică cei ce au trecut peste 14 sau 12
ani şi n-au împlinit încă 25 ani”.
În art. 34 relatează principiul roman: infans conceptus pro nato habetur,
quotiens de commodis eius agitur (Copilul conceput este privit ca şi născut ori de
câte ori interesele lui o cer). Astfel: „Legile se îngrijesc şi pentru acei ce zămislit,
încă de la ceasul zămislirii lor, pentru că se socotesc ca nişte născuţi cînd se atinge
pricina de dînşii însuşi, iar nu de a treia persoană, iar pruncul ce se naşte mort, în
54
cît se atinge de cele pentur dînsul păstrate drituri, în nădejdea de ase naşte viu, se
socoteşte ca şi cînd nici ar fi fost zămislit”.
Despre drepturile şi obligaţiile părinţilor asupra copiilor se vorbeşte în capitolul
III al Codului: Pentru driturile între părinţi şi fii.
Art. 180: „Din legiuită însoţire, născîndu-se fii, se începe o nouă legiuită
legătură, pe care se întemeiază drituri şi îndatoriri între părinţi şi fii”. Art. 182:
„Părinţii deobşte sunt îndatoriţi a da fiilor săi cuviincioasă creştere, adică îngrijindu-
se pentru viaţa şi sănătatea lor, să li dee trebuincioasă hrană, deprinzîndu-le
puterile trupeşti şi iscusinţele sufleteşti spre bine şi întemeind fericirea lor cea
viitoare prin învăţături, mai întîi a dogmelor credinţei şi apoi a celorlalte folositoare
ştiinţe”. Art. 183: „Tatăl mai ales este îndatorit a se îngriji pentru hrana copiilor,
pînă ce vor veni în vîrstă de a se hrăni de sineşi, iar mama pentru nevătămarea
trupului şi sănătăţii lor”.
Art. 190: „Părinţii pot a-i pedepsi pe copiii cei cu năravuri rele, pre cei nesupuşi
sau pre cei ce tulbură casnica liniştire, însă cu un chip cuviincios şi nepricinuitoriu
de vătămare”.
În ceea ce priveşte numele copilului, Codul Calimach prevedea în art 192:
„Copii dobîndesc porecla tatălui lor şi marca neamului şi toate celelalte drituri ale
familiei şi a stării lui afară de cele nemutate personalnice drituri, care îndată se
sting după moartea persoanelor”.
Cu privire la capacitatea de exerciţiu, Codul prevedea în art. 196: „Toate cele
cîştigate de fii, prin orice chip legiuit, sunt drept ale lor; în cîtă vreme vor fi supt
puterea părintească, ocîrmuirea acelor lucruri se cuvine tatălui”. Adică, tatăl avea
capacitatea necesară să administreze averea fiilor. În cazul în care tatăl se arată
nevrednic în „ocîrmuirea” averii, atunci „se depărtează tatăl de acest drit” şi se
numeşte de către judecătorie un alt „ocîrmuitoriu”. De asemenea art. 204 spune că:
„Tatăl este datoriu a apăra driturile fiilor săi, şi a celor supervîrstnici”.
Puterea părintească înceta odată ce copilul împlinea vârsta de 25 de ani, şi
dacă „nu s-au slobozit de judecătorie întinderea puterii părinteşti şi peste această
vîrstă, după cererea din partea părintelui”. Cazurile în care era încuviinţată
prelungirea puterii părinteşti şi după împlinirea vârstei de 25 de ani, conform
Codului Calimach erau: „a) Dacă fiul şi în legiuita vîrstă de 25 de ani nu este
vrednic a se hrăni de sineşi sau a-şi ocîrmui de lucrurile sale, pentru metehne
trupeşti sau sufleteşti; b) Dacă au căzut în datorii mari în curgerea sprevîrstnicii lui;
c) Dacă au căzut într-acest feliu de vinovăţii, pentru care trebuie a se mai ţinea
multă vreme încă supt strînsa privighere a părinţilor”.
De asemenea, părinţii care nu-şi exercitau obligaţiile părinteşti în mod
neorespunzător – „care nicidecum nu se îngrijesc pentru hrana şi buna creştere a
fiilor” – erau decăzuţi din drepturile părinteşti (pierd puterea părintească). De altfel
art. 234 prevedea: „Pentru reaoa întrebuinţare a puterii părinteşti, prin care se
vatămă driturile fiului, sau pentru lenevirea îndatoririlorlipite cu puterea părintească,
poate nu numai însuşi fiul, ci orişicare altul ce ar avea ştiinţă pentru aceasta, mai
55
vîrtos rudeniile cele mai aproape, ca să ceară agiutorul judecătoriei …”, urmând ca
judecătorul să cerceteze pricina, să-l cerceteze pe tată, după cum spune legea,
pentru a putea da o hotărâre („să facă puneri la cale potrivite cu incungiurările”).
„Reaoa întrebuinţare a puterii părinteşti” însemna vătămări corporale aduse
copilului, comportamentul imoral pe care-l adopta în faţa copilului, neadministrarea
corectă a averii copilului sau a altor drepturi cuvenite copilului. Codul mai prevedea:
„Acest feliu de fapte sunt: vrăşmăşia împotriva fiului sau îndemnarea cătră năravuri
rele, pedepse nemăsurate, silnicia spre însurare sau cătră alegerea chipului vieţuirii
lui”.
Pe lângă codurile amintite, au fost întocmite şi pravile care, chiar dacă nu au
intrat în vigoare, au prezentat interes pentru practicieni. Este vorba, în special,
despre Pandectele lui Toma Carra şi despre Manualul juridic al lui Andronache
Donici.
Sfârşitul feudalismului este marcat, în istoria ţării noastre de Revoluţia de la
1821.
1.. Enumeraţi organele centrale ale statului în timpul regimului turco-
fanariot. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
5.6. Când şi cine a desfiinţat rumânia în Ţara Românească? Folosiţi

............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
5.7. Prezentaţi principalele măsuri administrative în timpul regimului

turco-fanariot. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
56
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
Prezentaţi organizarea financiară în timpul regimului turco-fanariot
Rezumat
Regimul turco-fanariot, instaurat în Țările Române în anul 1711, a cunoscut

două faze: de la 1711 până la 1774 şi de la 1774 până la 1821.
Prima fază se caracterizează printr-o gravă încălcare a autonomiei ţărilor
româneşti, iar cea de-a doua prin redobândirea unor drepturi.
După instaurarea regimului turco-fanariot, sistemul alegerii şi confirmării
domnului a fost înlocuit, în mod treptat, cu cel al numirii sale de către Poartă.
Divanul a luat locul vechiului Sfat domnesc, dar competenţa sa a fost mult
restrânsă.
Numărul dregătoriilor a crescut şi s-a produs o delimitare a atribuţiilor.
În prima parte a regimului turco-fanariot un loc deosebit de important îl ocupă
reformele înfăptuite de Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat – primul
domn fanariot. Constantin Mavrocordat a de şase ori domn în Țara Românească şi de
patru ori în Moldova, prima domnie începând în anul 1730 în ţara Românească.
Au fost adoptate, în timpul domniilor sale, o serie de măsuri având drept scop
consolidarea paratului de stat central. Printre acestea se numără şi numirea a câte doi
ispravnici în fiecare ţinut. Aceştia aveau atribuţii administrative, fisale şi judecătoreşti.
Prin reforma privind reorganizarea stărilor sociale, realizată în anul 1740,
boierii dregători au fost împărţiţi în trei categorii sau ranguri: mare, mijlociu şi
mic. În funcţie de rangul deţinut, era stabilită şi remuneraţia din vistieria statului.
Calitatea de boier depindea, acum, de exercitarea unei dregătorii.
Prin reforma sa fiscală, C. Mavrocordat a unificat impozitele, împărţindu-le
în patru sferturi..
În anul 1746, C. Mavrocordat a dat un hrisov de eliberare din rumânie în Țara
Românească. Aceeaşi reformă a fost înfăptuită şi în Moldova, în anul 1749.
57
Codificările realizate până la 1821 privesc în mod special organizarea
instanţelor, procedura de judecată şi dreptul civil.
Noile acte normative au fost denumite de condică, codică, sau cod. Printre
acestea se numără: Pravilniceasca condică întocmită în Ţara Românească din
porunca lui Alexandru Ipsilanti în anul 1775, Legiuirea Caragea şi Codul Callimachi.
Legiuirea Caragea a fost edictată şi tipărită în anul 1818, din ordinul
domnului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea. Legiuirea Caragea a intrat
în vigoare la 1 septembrie 1818 şi a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare
a Codului civil român în anul 1865. . ,,Este .. un cod general […] în care se
juxtapun patru coduri specializate: civil, penal, procedură civilă şi procedură
penală”.
Legiuirea este împărţită în 6 părţi care, la rândul lor, cuprind mai multe
capitole.
Codul Callimachi (Codica ţivilă a Moldovei) a fost elaborat la iniţiativa
domnului Scarlat Callimachi. Principalele izvoare au fost: Obiceiul românesc,
dreptul bizantin, Codul civil francez (1804) şi Codul civil austriac (1811). Ca şi
Legiuirea Caragea, s-a aplicat până la intrarea în vigoare a Codului civil român.
AL. Xenopol afirma în Istoria României, vol.X, că „ legiuirea moldovenească
este mult mai deplină şi mai bine întocmită decât cea muntenească”.
58
Dreptul şi statul în perioada 1821-1864. Acte legislative fundamentale
elaborate.

8.1. Organele centrale ale statului în perioada regulamentară 6.2. Pravilele
laice
8.2. Adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris
8.3. Legislaţia cu caracter reformator a lui Al.I.Cuza
- dobândirea de cunoştinţe privind începutul modernizării dreptului şi a legislaţiei
reformatoare;
- cercetarea fenomenului constituţional al apariţiei unor acte de referinţă cum ar fi:
Regulamentele organice, Statutul dezvoltător al Convenţei de la Paris


laice
Problema reorganizării interne a principatelor Române a fost înscrisă în actul

adiţional al Convenţiei de la Akkerman din 1826. Regulamentele Organice nu au
fost adoptate, însă, decât după încheierea Tratatului de la Adrianopol în 1929,
astfel: în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832.
Domnul – era şeful puterii executive, fiind ales pe viaţă din rândul marilor
boieri pământeni, spre deosebire de dispoziţiile Convenţiei de la Cetatea Albă, care
prevedeau că domnul era ales pentru o perioadă de 7 ani, tot din rândul boierilor
pământeni.
În calitatea sa de şef al puterii executive îi numea şi revoca pe miniştri,
precum şi pe funcţionarii publici. De asemenea, domnul sanţiona legile adoptate de
Adunarea Obştească şi avea şi iniţiativă legislativă. El trimitea Adunării proiectele
59
de legi prin pitac domnesc (art.48 lit.e) Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula
domnească în Moldova (art.51 lit.a).
Domnul îşi exercita atribuţiile executive cu ajutorul Sfatului administrativ
extraordinar şi al Sfatului administrativ. Din primul făceau parte conducătorii
următoarelor departamente: Interne, Finanţe, Externe, Justiţie, Culte, Armată, iar
din cel de-al doilea doar primii trei.
Regulamentele Organice separau cămara domnească de vistieria statului
şi stabilea o listă civilă pentru Domn de 1,2 milioane pe an în Țara Românească
(art. 65 Regulamentul Organic al Valahiei) şi 800.000 leiîn Moldova (art. 74
Regulamentul Organic al Moldovei).
Puterea legislativă era încredinţată Adunării Obşteşti, denumită şi
Obişnuita Obşteasca Adunare sau Adunarea Obştească Ordinară. Adunarea vota
proiectele de lege în forma în care îi erau supuse sau putea să le aducă modificări.
Amendamentele la diverse articole trebuia să fie sprijinite de cel puţin 6 membri ai
Adunării (art.48 lit.b) Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.b. Regulamentul
Organic al Moldovei).
De asemenea, putea atrage atenţia Domnului asupra unor probleme de
interes public prin anaforale.
În Ţara Românească Obişnuita Obştească Adunare se compunea din 43
de membri (membri de drept erau mitropolitul şi cei trei episcopi, 20 de boieri de
treapata întâia aleşi şi 18 deputaţi ai judeţeler, de asemenea boieri plus un
reprezentant al Craiovei), iar aceea a Moldovei din 35 de membri (structura era
identică cu cea a Adunării Obşteşti din Țara Românească, doar numărul membrilor
fiind mai redus). Preşedintele de drept Adunării era mitropolitul
Adunările erau alese pentru o perioadă de 5 ani. Ele puteau fi dizolvate de
către Domn.
Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1 decembrie.
Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi.
Adunarea obştească extraordinară avea atribuţia de a-l alege pe
domn. După alegere, adunarea solicita Porţii investirea domnului, iar Curţii ţariste
confirmarea sa.
Prin Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare
principat de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de
membri (art.2), iar în Moldova 132 de membri (art.2 şi 3). Prezenţa a 3/4 din
membrii Adunării era necesară pentru a se putea proceda la alegerea domnului.
Înainte de a păşi la alegere, deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la
alegerea ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo
îmbulzire străină, nici de vreo altă cugetare, ci de binele şi fericirea obştei îmi va fi
cel dintâi scop".
Condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească candidaţii la domnie erau
următoarele: să facă parte din rândul marilor boieri, să fie boieri cu o vechime de
cel puţin 3 generaţii şi să aibă vârsta de 40 de ani împliniţi.
60
Organizarea judecătorească – este fundamentată pe principiul separării
puterilor în stat. Se introduc, de asemenea, o serie de principii noi, cum ar fi:
principiul autorităţii de lucru judecat, principiul stabilităţii judecătorilor pentru o
perioadă de trei ani, cu drept de reconfirmare.
Instanţele judecătoreşti în această perioadă erau: tribunalele judeţene care
judecau în primă instanţă, divanurile judecătoreşti care judecau atât ca primă
instanţă cât şi ca instanţă de apel – 2 în Țara Românească şi unul în Moldova şi
Înaltul Divan sau Divanul Domnesc – judeca apelurile formulate împortriva
hotărârilor divanurilor judecătoreşti şi a tribunalelor de comerţ.
Au fost înfiinţate şi instanţe specializate în materie comercială.
La sate, pentru soluţionarea conflictelor minore existau un fel de instanţe
săteşti formate din preot şi trei reprezentanţi ai ţăranilor.
8.2. Adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Prevederile Convenţiei de la Paris nu puteau asigura realizarea unei domnii

efective pentru Alexandru Iona Cuza şi nici îndeplinerea unor reforme. Acestea din
urmă nu puteau fi realizate datorită faptului că majoritatea în Adunarea Electivă la
acel moment era deţinută de moşierime. Mai mult, această situaţie a condus la o
instabilitate politică, prin schimbarea guvernelor la intervale foarte scurte de timp
ca urmare a votului de blam din partea Adunării.
Pentru realizarea efectivă a reformelor şi, în special, a reformei agrare
trebuiau făcute modificări în organizarea puterii de stat, iar acest lucru s-a făcut
prin adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţie de la Paris. Acest act nu era,
însă, suficient. Trebuia modificată şi legea electorală. Astfel, la 2 mai 1864,
Adunarea legislativă a fost dizolvată, iar Statutul dezvoltător al Convenţiei de la
Paris şi noua lege electorală au fost aprobate prin plebiscitul desfăşurat în
perioada 10 – 14 mai 1864. Voturile exprimate au fost: pentru „da” 682.621, pentru
„nu” 1307.
Deşi Statutul , aşa cum îl prezintă denumirea sa, părea un act adiţional al
Convenţiei de la Paris, iar în preambulul său se prevede că Convenţiunea încheiată
la Paris în 7/9 august 1858, între Curtea Suzerană şi între Purterile garante
autonomiei Principatelor-Unite, este şi rămâne legea fundamentală a României,
conţinutul său dovedeşte contrariul.
Principalele dispoziţii ale Statului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Modificăriile importante aduse de Statut erau motivate prin îndoita alegere
din 5 şi 24 ianuarie 1858 care făcea neaplicabile mai multe articole esenţiale din
Convenţiune.
61
Pentru restabilirea echilibrului între puterile statului Statutul prevedea că
puterea publică este încredinţată Domnului, Adunării ponderatrice şi Adunării
elective. Se înlocuia, astfel, Parlamentul unicameral cu unul bicameral.
Iniţiativa legilor aparţinea, în exclusivitate, Domnului. Acesta pregătea actele
normative cu concursul Consiliului de stat, iar, apoi, le supunea, spre votare,
Adunării elective şi Corpului ponderator.
Deputaţii Adunării elective erau aleşi în conformitate cu noua lege electorală.
Pentru a putea fi ales deputat trebuiau îndeplinite următoarele condiţii: cetăţenia
română, vârsta de 30 de ani împliniţi, dreptul de vot şi un cens de eligibilitate de
200 de galbeni, indiferent de natura venitului. Venitul putea fi dovedit prin biletele
de plată a impozitelor sau în orice alt mod.
Mandatul de deputat era incompatibil cu funcţia de ministru, de membru al
Curţii de Casaţie, de procuror pe lângă Curţi şi Tribunale, de director sau şef de
secţie în ministere sau prefecturi, prefect, subprefect, comisar de poliţie sau militar
în serviciu activ.
Preşedintele şi membrii tribunalelor nu puteau fi aleşi deputaţi în districtul de
jurisdicţie.
Preşedintele Adunării elective era numit în fiecare an de către Domn, dintre
membrii acesteia. Vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii erau aleşi de Adunare.
Rolul Adunării elective era de a discuta şi vota proiectele de lege prezentate
de către Domn şi susţinute în cadrul acesteia de către miniştri sau membri ai
Consiliului de stat, delegaţi de către Domn în acest scop.
Corpul Ponderator sau Senatul era format din mitropoliţi, episcopii eparhiilor,
primul Preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în activitate plus încă
64 de membri numiţi de către Domn: jumătate din aceştia pentru merite deosebite
şi experienţa acumulată, iar cealaltă jumătate dintre membrii Consiliilor generale ale
districtelor, câte unul pentru fiecare judeţ.
Orice proiect de lege votat de Adunarea Electivă, cu excepţia bugetului de
venituri şi cheltuieli, era supus analizei Corpului Ponderator. Acesta avea
următoarele variante prevăzute de Statutul dezvoltător al Convenţie de la Paris:
- să adopte proiectul aşa cum a fost votat de Adunare;
- să îl amendeze;
- să îl respingă.
În cazul în care proiectul era votat fără modificări de către Corpul
Ponderator, urma sancţiunea Domnului.
Dacă îi erau aduse amendamente, proiectul de lege se întorcea la Adunarea
electivă şi, în cazul în care aceasta aproba amendamentele, urma sanţiunea
Domnului. În cazul în care Adunarea respingea amendamentele, proiectul de lege
era trimis Consiliului de Stat pentru a fi restudiat, urmând să ca proiectul revăzut să
fie supus din nou spre aprobare în sesiunea respectivă sau în altă sesiune
parlamentară.
62
În cazul respingerii, proiectul era trimis, de asemenea, Consiliului de Stat
spre restudiere. Proiectul revăzut nu putea, însă, să fie supus spre aprobare
Adunării decât într-o sesiune viitoare.
8.3. Legislaţia cu caracter reformator a lui Al.I.Cuza
Reforma agrară
Reforma agrară a fost realizată după adoptarea, prin plebiscit, a
Statutului dezvoltător al Convenţei de la Paris.
Prin legea promulgată la 14 august 1864 se prevedea dreptul de
proprietate al ţăranilor asupra terenurilor pe care le aveau în posesie, în
întinderea stabilită prin lege. Suprafaţa de teren care făcea obiectul dreptului de
proprietate al ţăranilor era stabilită în funcţie de numărul de vite pe care aceştia
le stăpâneau.
Prin aceeaşi lege a fost desfiinţat şi regimul clăcăşiei, în schimbul unor
despăgubiri ce urmau a fi plătite de către ţărani eşalonat, în termen de 15 ani.
Ca urmare a aplicării acestei legi, aproximativ două treimi din pământurile
boierilor au devenit proprietatea ţăranilor.
Reforma electorală
Legea electorală din 1864 prevedea, în articolul 1, că alegătorii sunt fie
primari, fie direcţi.
Erau alegători primari în comunele rurale cei care plăteau un impozit către
stat de 48 de lei. În comunele urmabe erau consideraţi alegători primari cei care
plăteau un impozit de 180 sau de 110 lei, precum şi patentarii până la a cincea
clasă, inclusiv, având în vedere faptul că îşi aveau reşedinţa în oraşe.
Erau alegători direcţi, atât în oraşe cât şi la sate, toţi românii care aveau un
venit de o sută de galbeni, indiferent de natura (provenienţa) acestuia. Venitul
putea fi dovedit prin biletele de plată a impozitului sau în orice alt mod. Făceau
parte, de asemenea, din categoria alegătorilor direcţi, fără a fi necesar să justifice
venitul de o sută de galbeni, preoţii parohiilor, profesorii academiilor şi ai colegiilor,
doctorii şi licenţiaţii diferitelor facultăţi, avocaţii, inginerii şi arhitecţii, toţi aceştia
având diplome eliberate sau recunoscute de Guvern, institutorii primari ai şcolilor
publice, precum şi conducătorii instituţiilor private de învăţământ recunoscute de
Guvern.
Puteau, de asemenea, fi aleşi alegători direcţi, şi funcţionarii civili şi militari,
retraşi din serviciu, care dovedeau că primesc o pensie anuală de minim 3000 de
lei.
O altă condiţie pentru exercitarea dreptului de vot, pentru alegătorii de
ambele grade, era vârsta de 25 de ani împliniţi.
50 de alegători primari numeau câte un alegător direct. Aceştia din urmă
erau aleşi din nou ori de câte ori se convocau colegiile pentru alegerile generale
63
sau parţiale ale deputaţilor. Alegerea alegătorilor direcţi se făceau prin vot deschis
(spre deosebire de alegerea deputaţilor, care se făcea prin vot secret).
Opera legislativă
În perioada domniei lui Cuza au fost elaborate Codul Civil, Codul penal,
Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală.
S-a creat, astfel, un cadru juridic modern, adaptat noilor realităţi economice
şi sociale. Au fost introduse norme şi instituţii juridice evoluate, codurile fiind
inspirate din cele mai moderne legislaţii ale vremii şi adaptate realităţilor româneşti.
Astfel, Codul civil român a fost de inspiraţie franceză, Codul penal a fost
inspirat Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal
francez din 1810, iar Codul de procedură penală a avut ca model Codul de
instrucţie criminală francez.
Codul civil
Codul civil din 1865 avea următoarea structură:
– Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
– Cartea I despre persoane;
– Cartea a II-a despre lucruri;
– Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
– Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea
altor legiuiri mai vechi.
În titlul preliminar, la articolul 1, se prevedea că legea dispune numai pentru
viitor, ea nu are putere retroactivă.
Cartea I cuprindea dispoziţii privind drepturile civile și naturalizarea,
pierderea drepturilor civile prin pierderea calităţii de român, despre actele de stare
civilă, despre absenţi, despre căsătorie, despre paternitate şi despre filiaţiune,
despre adopţie, despre puterea părintească, minoritate, tutelă şi emancipaţiune.
Vârsta matrimonială era stabilită pentru bărbaţi - 18 ani, iar pentru femei -15.
Pentru motive grave, Domnul putea da dispensă.
Se interzicea căsătoria în linie colaterală între rudele până la gradul IV
inclusiv.
Femeile nu puteau introduce o cerere de chemare în judecată fără acordul
soţului său. De asemenea, ea nu se putea recăsători mai devreme de 10 luni de la
desfacerea căsătoriei anterioare.
Era reglementată acţiunea în tăgada paternităţii, precum şi legitimarea
copiilor născuţi sau concepuţi în afara căsătoriei.
Majoratul era stabilit la vârsta de 21 de ani.
Emanciparea minorului se realiza, de drept, prin căsătorie. Chiar şi
necăsătorit, minorul putea fi emancipat de tatăl său sau, în lipsa tatălui, de mama
sa, la împlinirea vârstei de 18 ani.
64
Cartea II – a cuprindea dispoziţii despre bunuri, despre proprietate, despre
uz, uzufruct şi abitaţie, despre servituţi.
Conform articolului 480 – Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se
bucura şi a dispune de un lucru în mod exlcusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege.
Nimeni nu pote fi silit a cede proprietatea sa, afarã numai pentru causa de
utilitate publica şi primind o drepta şi prealabile despãgubire.
Cartea a III- a – cuprinde dispoziţii privind succesiunea legală şi succesiunea
testamentară, despre contracte sau convenţii, delicte, cvasidelicte şi obligaţii.
Erau reglementate clasele de moştenitori şi ordinea în care aceştia veneau
la moştenire, precum şi reprezentarea şi cazurile de nedemnitate succesorală.
Codul prevede un drept de uzufruct al văduvei sărace în concurs cu
descendenţii, si un drept de proprietate în concurs cu celelalte clase de moştenitori.
Codul penal
Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în
anul 1937.
Structura Codului penal din 1865 este următoarea:
– Dispoziţii preliminarii;
– Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor;
– Cartea a II-a – Despre crime şi delicte în special şi despre pedepsele lor;
– Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor.
Codul de procedură civilă

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu
Codul civil român.
Materia Codului este împărţită în şapte cărţi:
I. Procedura înaintea judecătoriilor de plasă;
II. Tribunalele judeţene;
III. Curţile de apel;
IV. Arbitrii;
V. Executarea silită;
VI. Forme de procedură;
VII. Dispoziţii generale.
Procedura de judecată era orală, publică şi contradictorie.
Judecătoriile de plasă erau competente să judece toate cererile în materie
personală şi imobiliară, precum şi:
Contestaţiunile dintre hotelari, ospatari, hangii, carciumari cu cãlãtorii, ospetii
sau musterii loru, pentru cheltuieli de ospatarie sau pretenţiuni de perderea totalã
ori parţialã a obiecteloru aduse în oteluri, hanuri sau carciumi.
65
Contestaţiunile dintre cãlãtori comisionari sau espeditori cu cãrãuşii sau
intreprindatorii de transport, pentru intardierea, stricãciunea şi perderea obecteloru
transportate ori pentru plata preţului transportului.
Cererile pentru vãtãmarea adusã de cãtre omeni sau dobitoce tariniloru,
holdeloru, fructeloru şi recolteloru.
Cererile pentru curãţirea santuriloru, canaluriloru de irigatie, iazuriloru,
girleloru, zagazuriloru (iezeturelor) când drepturile de proprietate sau de servitute
nu suntu contestate.
Cererile pentru usurpare sau stricãciuni de locuri, copaci, garduri, santuri,
sau alte îngrãdiri.
Cererile pentru reparatiunile locuriloru sau cladiriloru închiriate, impuse prin
contractu sau de cãtre lege în sarcina locatarului (chiriaşului).
Contestaţiunile dintre stãpâni şi servitori patroni şi lucrãtori cu diua, cu luna
sau cu anulu, pentru plata simbriei sau salariului loru, ori esecutarea contractului.
Cereri pentru despãgubiri civile provenite din difamatiuni, injurii, bãtãi sau loviri,
candu însã pãrţile n'au intrat pe calea criminalã. (art. 2 şi 3 din Codul de procedură
civilă din 9 septembrie 1865).
Cererea de chemare în judecată se depunea la judecătoria de ocol dela
domiciliul sau reşedinţa pârâtului.
În materie imobiliară, cererea se depunea la instanţa în raza teritorială a
căreia se afla imobilul în litigiu.
Cererea era redactată în scris şi trebuia să cuprindă: numele, profesia şi
domiciliul părţilor, obiectul, temeiurile pârâşului, semnătura şi data.
Dpă primirea cererii, judecătorul stabilea termenul de înfăţişare - de la 3 la
15 zile sau, pentru cazurile urgente, chiar în aceeaşi zi. Termenul se consemna de
către judecător într-un registru special, după care petiţia era înmânată
reclamantului, care urma să o cuminice pârâtului.
În cazul în care pârâtul nu vroia să semneze de primire respectiva petiţie,
reclamantul transmitea cererea primarului de la domiciliul pârâtului sau comisarului
sau subcomisarului de poliţie, după caz.
Potrivit art. 16, părţile se puteau înfăţişa înaintea oricărui judecător de plasă,
fără vreo cerere scrisă. Cu condiţia ca respectiva cauză să fie în stare de judecată,
obiectul şi valoarea acestuia să se constate în scris în instanţă, în prezenţa
judecătorului, printr-un act semnat atât de către judecător cât şi de către părţi.
În cel mult cinci zile de la pronunţarea hotărârii, judecătorul de plasă sau ocol
dădea fiecărei părţi o carte de judecată care, în cazul hotărârilor pronunţate în
ultimă instanţă, cuprindea şi formula executorie, iar în celelalte cazuri cuprindea o
menţiune privinddreptul părţilor de a face apel la tribunalul judeţean. Termenul de
apel era de o lună şi curge de la primirea sau lăsarea cărţii de judecată la domiciliu.
Cartea de judecată cuprindea obiectul cererii, mijloacele de probă şi articolul
pe care se întemeia hotărârea respectivă.
66
Cartea I cuprindea dispoziţii privind judecata în lipsă şi opoziţia la aceasta,
excepţiile de procedură şi recuzarea.
Dispoziţiile cărţii I nu s-au aplicat niciodată din lipsă de cadre.
Tribunalele de judeţe erau competente să judece atât în primă instanţă, cât
şi în apel, acestea având o competenţă generală.
Orice cerere adresată unui tribunal se făcea printr-o petiţie adresată
preşedintelui acestuia. Petiţia trebuia să cuprindă: ziua, luna şi anul, numele,
prenumele, profesia, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul cererii şi prezentarea
pe scurt a motivelor pe care aceasta se întemeia. Pentru cererile având ca obiect
imobile, trebuia precizată şi plasa sau plaiul, oraşul sau comuna în care era situat
imobilul.
Lipsa numelui, a prenumelui, precum şi nearătarea obiectului cererii atrăgea
nulitatea petiţiei.
Petiţia se făcea de către reclamant în atâtea exemplare câte părţi citate erau
în cauză, plus un exemplar pentru tribunal.
Citaţiile erau comunicate prin agenţi judecătoreşti.
În apel nu puteau fi formulate cereri noi, cu excepţia celor se serveau ca
mijloc de apărare la acţiunea principală.
De asemenea, nu erau admise intervenţiile în apel.
Codul de procedură penală

Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu
Codul penal.
Codul este compus din două mari părţi:
– Dispoziţii preliminare;
– Cartea I – Despre poliţia judiciară – reglementa descoperirea, urmărirea
şi instrucţia infracţiunilor;
– Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa
instanţelor penale: judecătorii, tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de casaţie.
Potrivit articolului 1, orice infracţiune dă naştere la o acţiune publică şi
poate produce şi o acţiune privată. De asemenea, codul prevedea că acţiunea
publică aparţine societăţii.
Renunţarea la acţiunea privată nu putea nici opri, nici suspenda acţiunea
publică, cu excepţia cazurilor prevăzute în mod expres de lege.
Procesul penal cuprindea două faze: cea premergătoare judecăţii şi cea a
judecăţii. În prima fază erau implicaţi ofiţerii de poliţie judiciară, responsabili cu
descoperirea infracţiunilor, procurorii, care îndeplineau procedura urmăririi şi, în
anumite cazuri mai complicate, judecătorii de instrucţie care procedau la o anchetă.
Instanţele de judecată prevăzute de cod erau: judecătoriile de plasă,
tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
67
1.. Care erau atribuţiile Obişnuitei Obşteşti Adunări?. Folosiţi spaţiul de
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
2. Care au fost principiile fundamentale în baza cărora s-a făcut

reorganizarea instanţelor de judecată? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
3. Prezentaţi alcătuirea Corpului Ponderator şi prezentaţi atribuţiile

acestuia. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
LUCRARE DE VERIFICARE
Prezentaţi reforma electorală a lui Cuza

68
Rezumat
Problema reorganizării interne a principatelor Române a fost înscrisă în actul

adiţional al Convenţiei de la Akkerman din 1826. Regulamentele Organice nu au
fost adoptate, însă, decât după încheierea Tratatului de la Adrianopol în 1929,
astfel: în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832.
Domnul – era şeful puterii executive, fiind ales pe viaţă din rândul marilor
boieri pământeni, spre deosebire de dispoziţiile Convenţiei de la Cetatea Albă, care
prevedeau că domnul era ales pentru o perioadă de 7 ani, tot din rândul boierilor
pământeni.
Domnul îşi exercita atribuţiile executive cu ajutorul Sfatului administrativ
extraordinar şi al Sfatului administrativ. Din primul făceau parte conducătorii
următoarelor departamente: Interne, Finanţe, Externe, Justiţie, Culte, Armată, iar
din cel de-al doilea doar primii trei.
Puterea legislativă era încredinţată Adunării Obşteşti, denumită şi
Obişnuita Obşteasca Adunare sau Adunarea Obştească Ordinară. Adunarea vota
proiectele de lege în forma în care îi erau supuse sau putea să le aducă modificări.
Amendamentele la diverse articole trebuia să fie sprijinite de cel puţin 6 membri ai
Adunării (art.48 lit.b) Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.b. Regulamentul
Organic al Moldovei). De asemenea, putea atrage atenţia Domnului asupra unor
probleme de interes public prin anaforale.
Adunarea obştească extraordinară avea atribuţia de a-l alege pe
domn. După alegere, adunarea solicita Porţii investirea domnului, iar Curţii ţariste
confirmarea sa.
Condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească candidaţii la domnie erau
următoarele: să facă parte din rândul marilor boieri, să fie boieri cu o vechime de
cel puţin 3 generaţii şi să aibă vârsta de 40 de ani împliniţi.
Organizarea judecătorească – este fundamentată pe principiul separării

puterilor în stat. Se introduc, de asemenea, o serie de principii noi, cum ar fi:
principiul autorităţii de lucru judecat, principiul stabilităţii judecătorilor pentru o
perioadă de trei ani, cu drept de reconfirmare.
Prevederile Convenţiei de la Paris nu puteau asigura realizarea unei
domnii efective pentru Alexandru Iona Cuza şi nici îndeplinerea unor reforme.
Pentru realizarea efectivă a reformelor trebuiau făcute modificări în
organizarea puterii de stat, iar acest lucru s-a făcut prin adoptarea Statutului
69
dezvoltător al Convenţie de la Paris. Acest act nu era, însă, suficient. Trebuia
modificată şi legea electorală. Astfel, la 2 mai 1864, Adunarea legislativă a fost
dizolvată, iar Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi noua lege electorală
au fost aprobate prin plebiscitul desfăşurat în perioada 10 – 14 mai 1864. Voturile
exprimate au fost: pentru „da” 682.621, pentru „nu” 1307.
Deşi Statutul , aşa cum îl prezintă denumirea sa, părea un act adiţional al
Convenţiei de la Paris, iar în preambulul său se prevede că Convenţiunea încheiată
la Paris în 7/9 august 1858, între Curtea Suzerană şi între Purterile garante
autonomiei Principatelor-Unite, este şi rămâne legea fundamentală a României,
conţinutul său dovedeşte contrariul.
Reforma agrară a fost realizată după adoptarea, prin plebiscit, a
Statutului dezvoltător al Convenţei de la Paris. Ca urmare a aplicării acestei legi,
aproximativ două treimi din pământurile boierilor au devenit proprietatea ţăranilor.
Legea electorală din 1864 prevedea, în articolul 1, că alegătorii sunt fie
primari, fie direcţi.
Erau alegători primari în comunele rurale cei care plăteau un impozit către
stat de 48 de lei. În comunele urmabe erau consideraţi alegători primari cei care
plăteau un impozit de 180 sau de 110 lei, precum şi patentarii până la a cincea
clasă, inclusiv, având în vedere faptul că îşi aveau reşedinţa în oraşe.
Erau alegători direcţi, atât în oraşe cât şi la sate, toţi românii care aveau un
venit de o sută de galbeni, indiferent de natura (provenienţa) acestuia. Făceau
parte, de asemenea, din categoria alegătorilor direcţi, fără a fi necesar să justifice
venitul de o sută de galbeni, preoţii parohiilor, profesorii academiilor şi ai colegiilor,
doctorii şi licenţiaţii diferitelor facultăţi, avocaţii, inginerii şi arhitecţii, toţi aceştia
având diplome eliberate sau recunoscute de Guvern, institutorii primari ai şcolilor
publice, precum şi conducătorii instituţiilor private de învăţământ recunoscute de
Guvern.
Puteau, de asemenea, fi aleşi alegători direcţi, şi funcţionarii civili şi militari,
retraşi din serviciu, care dovedeau că primesc o pensie anuală de minim 3000 de
lei.
O altă condiţie pentru exercitarea dreptului de vot, pentru alegătorii de
ambele grade, era vârsta de 25 de ani împliniţi.
În perioada domniei lui Cuza au fost elaborate Codul Civil, Codul penal,
Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală.
S-a creat, astfel, un cadru juridic modern, adaptat noilor realităţi economice
şi sociale.
70
DREPTUL ŞI STATUL ÎN PERIOADA 1866-1918

9.2. Partidele politice
9.3. Evoluţia dreptului
- dobândirea de cunoştinţe privind organizarea României ca monarhie
constituţională, intensificarea vieţii politice şi importanţa actului de independenţă;
- dobândirea de cunoştinţe privind organizarea de stat şi a vieţii social-economice
în general, organizarea administrativ-teritorială a României ca regat şi, totodată, se
are în vedere evoluţia principalelor ramuri ale dreptului, dreptul civil şi dreptul penal
dar şi al noilor ramuri de drept desprinse din acestea.

Organele centrale ale statului, în cadrul monarhiei instaurate în anul 1866

erau: Domnul, Reprezentaţiunea naţională (Parlamentul) şi Guvernul.
Puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domn şi Parlament.
Structura Parlamentului a rămas neschimbată faţă de dispoziţiile Statutului
dezvoltător al Convenţie de la Paris, în sensul că se păstrează Parlamentul
bicameral, format din Senat şi Adunarea deputaţilor. Iniţiativa legislativă aparţinea
atât Domnului câr şi celor două camere parlamentare.
Puterea executivă era încredinţată Domnului, iar puterea judecătorească era
exercitată prin Curţi şi Tribunale.

În această perioadă, pe scena politică au activat următoarele formaţiuni
politice: Partidul Naţional Liberal din care, de-a lungul timpului, s-au desprins o
71
serie de grupări ca, spre exemplu, gruparea drapelistă sau cea a tinerilor liberali şi
Partidul Conservator (în anul 1907 a fost creat Partidul Conservator Democrat de
către Take Ionescu).

Principalele izvoare ale dreptului în această perioadă au fost: Constituţia de
la 1866 şi Codurile adoptate în perioada domniei lui lexandru Ioan Cuza. Alături de
acestea, au fost adoptate legi noi, conforme realităţilor economice şi sociale ale
vremii.
Drept constituţional
Constituţia României din 1866 cuprinde 133 de articole, prin care se
reglementează cele mai importante relaţii sociale. Normele juridice cuprinse în
constituţia sunt sistematizate în opt titluri şi anume :
Titlul I - Despre teritoriul României.
În primul articol, Constituţia prevede că „Principatele Unite Române
constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”; consacrându-se,
astfel, caracterul unitar şi indivizibil al statului român.
Titlul II - Despre drepturile românilor.
În titlul referitor la drepturile românilor erau proclamate drepturile şi libertăţile
cetăţenilor români, şi anume: libertatea conştiinţei, libertatea învăţământului, libertatea
presei, libertatea întrunirilor
Articolul 10 proclama egalitatea în faţa legii a tuturor românilor, iar articolul 12
interzicea privilegiile, scutirile sau monopolurile de clasă.
Proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă. Nimeni nu putea fi expropriat
decât pentru cauză de utilitate publică şi numai după o dreaptă şi prealabilă
despăgubire.
Titlul III - Despre puterile statului.
În titlul referitor la puterile statului se proclama principiul separaţiei puterilor, cu
precizarea că ele emană „de la naţiune" şi că se exercită numai „prin delegaţie".
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare în linie coborâtoare directă
şi legitimă a Măriei Sale Principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat
în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi a
descendenţilor acestora. În lipsa unor descendenţi de sex masculin, se prevedea că
la succesiunea Tronului va veni cel mai în vărstă dintre fraţii Domnului (ulterior, după
proclamarea Regatului, în anul 1881, a Regelui) sau dintre descendenţii acestuia. În
cazul în care nici unul dintre fraţii Domnului sau dintre descendenţii acestora nu ar mai
fi fost în viaţă sau ar fi declarat că nu primesc Tronul, Domnul putea să-şi desemneze
succesorul dintr-o dinastie suverană din Europa, cu acordul Parlamentului întrunit în
şedinţă comună cu prezenţa a trei pătrimi dintre membrii fiecărei camere. Pentru
desemnarea unui succesor în aceste condiţii era necesară o majoritate de două treimi
dintre cei prezenţi.
72
Pe perioada vacanţei tronului, Parlamentul numea o Locotenenţă Domnească
formată din trei persoane, care urma să exercite puterile Domnului până la urcarea pe
tron a următorului Domn.
Cu privire la activitatea legislativă se preciza că aceasta se va exercita
numai prin acordul dintre domn şi parlament.
Titlul IV - Despre finanţe.
Articolul 109 stabilea regula potrivit căreia nici un impozit al statului nu poate
fi stabilit şi perceput decât în temeiul unei legi. De asemenea impozitele locale nu
se puteau stabili decât cu acordul consiliului judeţean, respectiv consiliului comunal.
Impozitele stabilte de consiliile judeţene şi comunale trebuiau să primească
confirmarea puterii legiuitoare.
Cu privire la procedura bugetară erau reglementate prin Constituţie
următoarele principii:
- principiul anualităţii - În fiecare an Adunarea deputaţilor încheia socotelile
şi vota bugetul;
- principiul universalităţii – Toate veniturile sau cheltuielile statului trebuie
trecute în buget şi în socoteli.
În materie bugetară era, de asemenea, stabilită regula potrivit căreia Dacă
bugetul nu se votează în timp util, puterea executivă va îndestula serviciile publice
după bugetul anului precedent, fără a putea merge cu acel buget mai mult de un an
peste anul pentru care a fost votat.
Titlul V - Despre puterea armată
Potrivit art. 118 Tot românul face parte sau din armata regulată, sau din
militii, sau din garda cetăţenească, conform legilor speciale.
Titlul VI - Dispoziţiuni generale
În art.128 se interzice suspendarea Constituţiei.
Titlul VII - Despre revizuirea Constituţiei
Articolul 129 prevedea că dreptul de a declara necesitatea revizuirii unor
dispoziţii din Constituţie aparţinea Parlamentului. Declaraţia privind necesitatea
revizuirii Constituţiei trebuia citită de 3 ori, din 15 în 15 zile, în şedinţă publică, după
care cele două camere parlamentare erau dizolvate de drept, urmănd ca noi
Adunări să fie convocate pentru ca, în acord cu Domnul, să modifice dispoziţiile
constituţionale supuse revizuirii. Pentru deliberare era necesară prezenţa a cel
puţin două treimi din numărul membrilor şi orice modifiare trebuia să întrunească
două treimi din numărul voturilor.
Titlul VIII - Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare
Aceste dispoziţii stabileau un anumit program legislativ.
Membrii Adunării deputaţilor erau aleşi de către alegători împărţiţi în patru
colegii:
- Primul colegiu era format din alegătorii cu un venit funciar de peste 300 de
galbeni;
73
- Colegiul al doilea era constituit din alegătorii cu un venit funciar cuprins
între 300 şi 100 de galbeni, inclusiv;
- Din cel de-al treilea colegiu al oraşelor făceau parte comercianţii şi
industriaşii care plăteau către stat o dare de 80 de lei. În cadrul acestui colegiu,
erau scutiţi de cens toţi cei care exercitau profesiuni liberale, ofiţerii în retragere,
profesorii şi pensionarii statului.
- Din cel de-al patrulea colegiu făceau parte toţi cei care plăteau un impozit
către stat, oricât de mic, şi care nu intrau în niciuna dintre categoriile amintite mai
sus.
Primele trei colegii alegeau direct, cei din colegiul al patrulea alegând
delegaţi.
Censul nu putea fi dovedit decât prin rolul de contribuţiune, chitanţele sau
avertismentele din partea împlinitorilor de dări pe anul încetat şi pe anul curent.
Condiţiile de eligibilitate erau:

- cetăţenia română;
- vârsta de 25 de ani împliniţi;
- domiciliul în România;
- deplinătatea drepturilor civile şi politice.
Membrii Senatului erau aleşi de către alegători din două colegii, câte doi
în fiecare judeţ, astfel:
- unul de către primul colegiu format din proprietarii de fonduri rurale cu
un venit funciar de 300 de galbeni cel puţin:
- cel de-al doilea de către alegătorii din al doilea colegiu, cel al oraşelor
reşedinţă format din proprietarii de imobile cu un venit funciar mai mic de 300
de galbeni.
Condiţiile de eligibilitate pentru Senat erau:
- cetăţenia română;
- deplinătatea drepturilor civile şi politice;
- domiciliul în România;
- vârsta de 40 de ani;
- un venit de orice natură de 800 de galbeni.
În anul 1884, ca urmare a schimbării raportului de forţe dintre clase, s-a

schimbat şi sistemul electoral. Astfel, cele patru colegii au fost reduse la trei, prin
contopirea colegiilor 1 şi 2. La colegiul I intrau alegătorii cu un venit funciar sau
urban de cel puţin 1200 lei, iar în colegiul II orăşenii care plăteau un impozit de cel
puţin 20 lei.
Colegiul al treilea cuprindea, în principal, pe săteni, care votau tot în mod
indirect. Din cei 183 membri ai Adunării deputaţilor, 75 erau aleşi la Colegiul I, 70
la Colegiul II şi 38 la Colegiul III.
74
Activitatea executivă era exercitată de către domn prin intermediul
guvernului. Miniştrii erau numiţi de către domn şi dădeau seama în faţa domnului
pentru activitatea lor. Domnul, ca şi fiecare din cele două adunări, aveau dreptul
de a-i acuza pe miniştri şi de a-i trimite în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În plus, domnul putea să-i revoce oricând pe miniştri. Miniştrii răspundeau şi
pentru actele care emanau de la domn şi pe care ei le contrasemnau.
Poziţia domnului în stat a devenit şi mai puternică după ce, în condiţiile
favorabile, create prin cucerirea independenţei România a fost proclamată regat,
iar domnul a fost proclamat rege (1881).
Potrivit constituţiei, teritoriul ţării era împărţit în judeţe, plăşi şi comune, cu
organe administrative proprii.
Votul universal a fost introdus pentru prima dată prin Legea nr.721 din 1917
pentru toate categoriile sociale. Acesta este consfinţit printr-un Decret – lege dat
de Regele Ferdinand care stabileşte „Toţi cetăţenii români majori vor alege prin vot
obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale, un
număr de deputaţi proporţional cu populaţia”. Dreptul de vot era însă acordat
bărbaţilor în vârstă de cel puţin 21 de ani pentru Camera Deputaţilor şi de 40 de ani
pentru Senat. Nu aveau drept de vot femeile, militarii şi magistraţii.
Dreptul administrativ
Administraţia centrală era condusă de rege şi miniştri. Puterile regelui au
sporit după proclamarea regatului.
El era cel care îi numea şi revoca pe miniştri. Art. 92 din Constuţia de la
1866 prevedea că Nici un act al Domnului nu pote avea avea tărie deca nu va fi
contra-semnat de un ministru care prin acesta chiar devine respundetor de acel
act.
Nu puteau fi miniştri decât cetăţenii români din naştere sau care au
dobândit ulterior cetăţenia. Membrii familiei domnitoare nu puteau fi miniştri.
În Constituţia de la 1866 nu era prevăzută funcţia de prim-ministru.
Ministerele care au jucat un rol important în administraţia statului au fost:
Ministerul de Interne, care exercita conducerea generală asupra administraţiei,
Ministerul de Finanţe, Ministerul Afacerilor Externe. În cadrul Guvernului au mai
funcţionat: Ministerul de Justiţie, Ministerul de Război, Ministerul Educaţiei
Naţionale, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Ministerul Industriei şi Comerţului,
Ministerul Sănătăţii.
Atât Parlamentul, cât şi regele aveau dreptul de a-i acuza pe miniştri şi de
a-i trimite în faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a fi judecaţi.
Dreptul civil
În această materie a rămas în vigoare şi a continuat să se aplice Codul civil
adoptat în perioada domniei lui Al. I. Cuza. Au fost, însă, adoptate şi legi speciale
care au avut drept scop încurajarea dezvoltării indistriei naţionale. Au fost, astfel,
75
adoptate mai multe legi în acest scop, cum au fost, spre exemplu, legile din 1887 şi
din 1912 prin care se acordau avantaje anumitor întreprinderi (cu un anumit capital
social şi un anumit număr de muncitori, sau care dispuneau de anumite tipuri de
maşini). De asemenea, au apărut reglementări noi în domeniul proprietăţii
indistriale, cu privire la proprietatea minieră şi la regimul contractului de muncă.
Domeniul răspunderii civile şi cel al contractelor au suferit modificări.
În anul 1887 a fost aduptat Codul comercial care, la rândul lui, a suferit mai
multe modificări în perioada imediat următoare. Structura Codului comercial era
următoarea:
- Despre comerciu în genere;
- Despre comerciu maritim şi despre navigaţiune;
- Despre falimen;
- Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor.
Dreptul penal
Şi în acest domeniu s-a aplicat în continuare Codul penal adoptat în 1865. De
asemenea, au fost adoptate legi speciale prin care au fost incriminate grevele, dar şi
fapte precum spionajul, trădarea de patrie.
Dreptul procesual
Codurile de procedură civilă şi penală au continuat să se aplice.
Dintre dispoziţiile noi, în domeniul procedurii civile trebuie menţionată
republicarea codului în anul 1900, ocazie cu care au fost redefinite anumite
instituţii. A fost, de asemenea, introdusă procedura graţioasă.
În domeniul procedurii penale, în anul 1913 a fost adoptată Legea micului
parchet în care se prevedea o procedură urgentă, fără parcurgerea fazelor
premergătoare pentru infracţiunile flagrante săvârşite în oraşele reşedinţă de judeţ.
1.. Prezentaţi organele centrale ale statului. Folosiţi spaţiul de mai jos
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
2. Enumerati principalele partide politice. Folosiţi spaţiul de mai jos

76
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
3. Prezentaţi dispoziţiile Constituţiei de la 1866 cu privire la puterile

statului. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
4. Prezentaţi principalele modificări ale Constituţiei de la 1866. Folosiţi

............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.........................................................................................................................
Prezentaţi dreptul procesual

77
Rezumat
Organele centrale ale statului, în cadrul monarhiei instaurate în anul 1866

erau: Domnul, Reprezentaţiunea naţională (Parlamentul) şi Guvernul.
Puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domn şi Parlament.
Puterea executivă era încredinţată Domnului, iar puterea judecătorească era
exercitată prin Curţi şi Tribunale.
Principalele izvoare ale dreptului în această perioadă au fost: Constituţia de
la 1866 şi Codurile adoptate în perioada domniei lui lexandru Ioan Cuza. Alături de
acestea, au fost adoptate legi noi, conforme realităţilor economice şi sociale ale
vremii.
Constituţia României din 1866 cuprinde 133 de articole, prin care se
reglementează cele mai importante relaţii sociale. Normele juridice cuprinse în
constituţia sunt sistematizate în opt titluri şi anume : Titlul I - Despre teritoriul
României; Titlul II - Despre drepturile românilor; Titlul III - Despre puterile statului;
Titlul IV - Despre finanţe; Titlul V - Despre puterea armată; Titlul VI - Dispoziţiuni
generale; Titlul VII - Despre revizuirea Constituţiei; Titlul VIII - Dispoziţii tranzitorii şi
suplimentare
Membrii Adunării deputaţilor erau aleşi de către alegători împărţiţi în patru
colegii.
În anul 1884, ca urmare a schimbării raportului de forţe dintre clase, s-a
schimbat şi sistemul electoral. Astfel, cele patru colegii au fost reduse la trei, prin
contopirea colegiilor 1 şi 2.
Activitatea executivă era exercitată de către domn prin intermediul
guvernului. Miniştrii erau numiţi de către domn şi dădeau seama în faţa domnului
pentru activitatea lor.
Poziţia domnului în stat a devenit şi mai puternică după ce, în condiţiile
favorabile, create prin cucerirea independenţei România a fost proclamată regat,
iar domnul a fost proclamat rege (1881).
Potrivit constituţiei, teritoriul ţării era împărţit în judeţe, plăşi şi comune, cu
organe administrative proprii.
Votul universal a fost introdus pentru prima dată prin Legea nr.721 din 1917
pentru toate categoriile sociale.
Administraţia centrală era condusă de rege şi miniştri.
78
DREPTUL ŞI STATUL ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

10.1. Făurirea statului naţional unitar român
10.4. Regimurile dictatoriale în România interbelică
- Dobândirea de cunoştinţe privind unificarea legislativă şi făurirea statului unitar
român, evoluţia dreptului şi a statului în perioada interbelică
- Preocupări în legătură cu analiza vieţii social politice în preajma unirii din 1918,
organizarea de stat şi administrativ teritorială după acesta, evoluţia dreptului şi
unificarea legislativă în România interbelică, inclusiv în perioada regimurilor
dictatoriale

10.1. Făurirea statului naţional unitar român

Conferinţa de Pace de la Paris a fost deschisă, prin şedinţă solemnă în data
de 18 ianuarie 1919. Principiul egalităţii între state a fost în mod flagrant încălcat prin
împărţirea statelor participante la conferinţă în „state cu interese generale”-acestea
fiind Marile Puteri învingătoare – şi „state cu interese limitate”, adică statele mici –
printre acestea numărându-se şi statul nostru - şi prin „conferirea de puteri nelimitate
unor consilii alcătuite exclusiv prin reprezentanţii marilor puteri ce urmau să conducă
lucrările conferinţei şi să delibereze asupra tuturor chestiunilor”.
Delegaţia română a protestat împotriva acestei politici dictatoriale a Marilor
Puteri: Ion I. C. Brătianu, prim-delegat al delegaţiei române la Conferinţa de Pace, îi
scria la 2 septembrie 1919 lui Nicolae Mişu, delegat secund: „În declaraţia de remis
la conferinţă, după sau înaintea pasajului privitor la independenţa Regatului, care nu
s-a putut pierde prin acţiunea lui alături de Aliaţi, trebuie introdusă ideea următoare:
În 1916 Franţa, Marea Britanie şi Italia îi recunoşteau României dreptul de a
79
participa la negocierile de pace cu inamicul pe picior de perfectă egalitate cu ele. În
1919 aceleaşi puteri, prin tratatul pe care l-au negociat cu Austria, îi cer României să
se angajeze să respecte tot ceea ce ele, de acord cu America, vor considera
necesar să impună cu privire la dreptul minorităţilor, dreptul de tranzit şi la comerţ.
Contradicţia între cele două tratamente, dinainte şi de după război, este prea mare
pentru ca guvernul român să poată să-şi piardă speranţa de a vedea recunoaşterea
drepturilor sale împlinite”.
Datorită diplomaţiei de la Bucureşti tratatele de pace cu Germania (Versailles
– 28 iunie 1919), Austria (Saint Germain – 9 septembrie 1919, semnat de România
la 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine – 27 noiembrie 1919, semnat de
România la 10 decembrie 1919), Ungaria (Trianon – 4 iunie 1920) şi Turcia (Sèvres
– 10 august 1920) au devenit pietre de hotar pentru recunoaşterea Marii Uniri.

În această perioadă viaţa politică românească a fost dominată de două
mari partide politice: Partidul Naţional Liberal şi Partidul naţional Ţărănesc, care
au alternat la putere (după o perioadă în care, în prim plan s-a aflat Partidul
Naţional Liberal).
Partidul Naţional Ţărănesc a luat naştere ca urmare a fuziunii dintre Partidul
Naţional şi Partidul Ţărănesc, în anul 1926.
Legiunea Arhanghelului Mihail (Garda de Fier) a fost înfiinţată în anul 1927.

Dreptul constituţional
Adoptarea unei noi constituţii în anul 1923 a fost impusă de noile realităţi
politice, dar şi economice şi soaciale.
Elaborarea noi constituţii s-a realizat pornindu-se de la dispoziţiile
Constituţiei din 1866 – rămasă în vigoare până în 1923 – foarte multe dintre
vechile texte fiind preluate în noua reglementare constituţională, fapt ce a
condus pe mulţi dintre specialiştii în domeniul juridic şi politic să afirme că
Constituţia de la 1923 a fost doar o modificare a Constituţiei din 1866.
În elaborarea noii constituţii s-a pornit de la textele celei din 1866. dintre
care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, în doctrina politică şi juridică s-a
afirmat că, în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a
constituţiei din 1866.
Principiul suveranităţii era formulat de o manieră mult mai clară în noua
Constituţie care declara Regatul României Stat naţional unitar şi indivizibil.
În titlul II – Despre drepturile românilor, erau introduse o seie de principii
democratice:
- drepturile şi libertăţile erau garantate tuturor românilor, fără deosebire
de originea etnică, de limbă sau de religie. Deosebirea de credinţe religioase şi
80
confesiuni , de origine etnică şi de limbă, nu constituie în România o piedică
spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita.
- inviolabilitatea domiciliului.
La art. 64 se prevedea votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret
Dreptul administrativ
În acest domeniu au fost adoptate reglementări importante, având în vedere
necesitatea exietnţei unei reglementării unitare privind aparatul de stat. A fost astfel
adoptată legea pentru organizarea ministerelor în anul 1929, potrivit căreia regele
desemna persoana care urma să constituie guvernul. De asemenea, era reluată
dispoziţia potrivit căreia regele îi numea şi revoca pe miniştri. De asemenea, a fost
adoptată şi legea pentru organizarea administraţiei publice locale.
Dreptul civil
Dacă în materia dreptului administrativ unificarea legislaţiei s-a putut fără
prea mari dificultăţi, în materie civilă s-a pus chiar problema adoptării unui nou cod
civil, având în vedere diferenţele fundamentale existente între aceleaşi instituţii în
diferitele provincii.
Au fost adoptate noi reglementări, spre exemplu în materie de proprietate,
fără ca acestea să modifice fundamental fizionomia instituţiilor juridice. Cele mai
importante modificări au intervenit în materia persoanelor juridice, în materia
obligaţiilor, precum şi în cea a contractelor.
În domeniul Dreptului penal, al Procedurii civile şi al Procedurii penale, cu
anumite modificări au fost păstrate prevederile codurilor adoptate în 1864, cu
anumite modificări determinate de noile realităţi.
10.4. Regimurile dictatoriale în România interbelică

În 1938 intră în vigoare o nouă Constituţie care a marcat trecerea de la
democraţia parlamentară la instaurarea în România a dictaturii autoritare a regelui
Carol al II –lea, moment ce marchează o involuţie a sistemului constituţional
românesc. Constituţia concentrează puterea în mâna regelui, toate celelalte puteri
în stat fiindu-i subordonate. Astfel, se prevedea că: „Puterea legislativă se exercită
de rege prin Reprezentanţă Naţională”.
Parlamentul - rămâne tot bicameral, format din Camera Deputaţilor şi Senat.
Camera deputaţilor este format din deputaţi aleşi de către cetăţenii români - pentru
un mandat de 6 ani - care au vârsta de 30 de ani împliniţi şi care practicau una
dintre următoarele ocupaţii: agricultura şi munca manuală, comerţul şi industria şi
ocupaţiile intelectuale.
Alegerea se făcea prin vot secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin
uninominal, pe circumscripţii care să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a
alegătorilor.
81
A fost pentru prima dată când, în evoluţia constituţională a Românie, dreptul
la vot a fost condiţionat de exercitarea unei anumite îndeletniciri.
Compunerea Senatului cunoaşte de asemenea modificări, în sensul că, se
discută de două categorii de senatori, respectiv: senatori de drept (Art.64 enumera
în această categorie: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi; toţi
principii familiei regale majori; patriarhul şi mitropolitul ţării; episcopii eparhioţi ai
bisericilor ortodoxe române şi greco-catolice şi capii confesiunilor recunoscute de
către stat) şi senatori aleşi. Apare categoria senatorilor numiţi (Intrau în această
categorie toţi principii familiei regale, regele creându-şi astfel un avantaj deosebit
asupra acestei Camere a Parlamentului. Numărul lor este de 88, adică egal cu cel
al senatorilor aleşi.) de rege, fără ca Legea electorală sau Constituţia să
stabilească anumite criterii. Numărul lor era de jumătate din numărul total.
Prin Legea electorală din 1939 se prevedea că au drept de vot doar cetăţenii
români atât femei, cât şi bărbaţi, care aveau vârsta de cel puţin 30 de ani împliniţi,
erau ştiutori de carte şi practicau una dintre îndeletnicirile expres prevăzute de lege.
Ca urmare a acestei reglementări, Constituţia acordă drept de vot şi femeilor,
stabilind însă că „femeile sunt eligibile în Adunarea Deputaţilor”.
1.. Enumeraţi principalele partide politice. Folosiţi spaţiul de mai jos

............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
2. Enumeraţi principalele dispoziţii în domeniul dreptului administrativ

............................................................................................................................
............................................................................................................................
............................................................................................................................
.....................................................................................................................
82
LUCRARE DE VERIFICARE
Prezentaţi dispoziţiile Constituţiei de la 1938.
Rezumat
Datorită diplomaţiei de la Bucureşti tratatele de pace cu Germania (Versailles

– 28 iunie 1919), Austria (Saint Germain – 9 septembrie 1919, semnat de România
la 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine – 27 noiembrie 1919, semnat de
România la 10 decembrie 1919), Ungaria (Trianon – 4 iunie 1920) şi Turcia (Sèvres
– 10 august 1920) au devenit pietre de hotar pentru recunoaşterea Marii Uniri.
Adoptarea unei noi constituţii în anul 1923 a fost impusă de noile realităţi
politice, dar şi economice şi soaciale.
Elaborarea noi constituţii s-a realizat pornindu-se de la dispoziţiile
Constituţiei din 1866 – rămasă în vigoare până în 1923 – foarte multe dintre
vechile texte fiind preluate în noua reglementare constituţională, fapt ce a
condus pe mulţi dintre specialiştii în domeniul juridic şi politic să afirme că
Constituţia de la 1923 a fost doar o modificare a Constituţiei din 1866.
Principiul suveranităţii era formulat de o manieră mult mai clară în noua
Constituţie care declara Regatul României Stat naţional unitar şi indivizibil, iar
in titlul II – Despre drepturile românilor, erau introduse o seie de principii
democratice: drepturile şi libertăţile erau garantate tuturor românilor, fără
deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, inviolabilitatea
domiciliului.
La art. 64 se prevedea votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret
În domeniul dreptului administrativ au fost adoptate reglementări importante,
având în vedere necesitatea exietnţei unei reglementării unitare privind aparatul de
stat.
Dacă în materia dreptului administrativ unificarea legislaţiei s-a putut fără
prea mari dificultăţi, în materie civilă s-a pus chiar problema adoptării unui nou cod
civil, având în vedere diferenţele fundamentale existente între aceleaşi instituţii în
diferitele provincii.
83
În domeniul Dreptului penal, al Procedurii civile şi al Procedurii penale, cu
anumite modificări au fost păstrate prevederile codurilor adoptate în 1864, cu
anumite modificări determinate de noile realităţi.
În 1938 intră în vigoare o nouă Constituţie care a marcat trecerea de la
democraţia parlamentară la instaurarea în România a dictaturii autoritare a regelui
Carol al II –lea, moment ce marchează o involuţie a sistemului constituţional
românesc.
Prin Legea electorală din 1939 se prevedea că au drept de vot doar cetăţenii
români atât femei, cât şi bărbaţi, care aveau vârsta de cel puţin 30 de ani împliniţi,
erau ştiutori de carte şi practicau una dintre îndeletnicirile expres prevăzute de lege.
Ca urmare a acestei reglementări, Constituţia acordă drept de vot şi femeilor,
stabilind însă că „femeile sunt eligibile în Adunarea Deputaţilor”.
Bibliografie
Brătianu, Gh. I., Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina

corespondenţei diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu, ediţia a 2-a, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1940
Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, E., Moisuc, V., România şi Conferinţa de
Pace de la Paris, 1918-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
Bulei, I., Scurtă istorie a românilor , Ed. Meronia, Bucureşti 1996
Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi
presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996
Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revăzută şi
adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2006
Constantiniu F., O istorie sincerã a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic,Bucureşti,1997
Djuvara N., O scurtã istorie a românului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999
Focşeneanu E., Istoria constituţionalã a României, Bucureşti, 1992
Fotino G., Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei
R.S.R.,Bucureşti,1972
Georgescu, T., Istoria Românilor, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
1997.
Georgescu, V., Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1995
Guţan M., Istoria dreptului românesc, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu,
2004
84
Mamina, I., Scurtu, I., Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Ed. Silex, Bucureşti,
1996.
Muraru I., Iancu Gh., Constituţiile române. Texte, note, prezentare comparativã,
Bucureşti, 1995
Moţiu D., Bolovan I., Istoria dreptului românesc, Cluj-Napoca, 1996
Muşat M., Ardeleanu I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti,
1983
Negoiţă F., Introducere în istoria dreptului, Editura TCM Print S.R.L., Bucureşti,
2004
Rãdulescu A., Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei
R.S.R.,Bucureşti,1970
Scurtu, I., Buzatu, Gh., Istoria românilor în secolul XX. 1918-1948, Ed. Paideia,
Bucureşti, 1999.
85
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1: ............................................................................................ 5

1.1. Organizarea politică a geto-dacilor.................................................................... 5
1.2.1. Proprietatea la geto-daci ...................................................................... 7
1.2.2. Capacitatea juridică a persoanelor...................................................... 8
1.2.3. Familia ................................................................................................... 8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2: .......................................................................................... 11
2.1. Organizarea de stat în Dacia – provincie romană ........................................ 11
2.2. Dreptul în Dacia romană ..................................................................................... 14
Unitatea de învăţare 3: .................................................................................................... 17
Apariţia primelor formaţiuni politice româneşti şi................................................... 17
dreptul în feudalismul timpuriu .................................................................................... 17
3.1. Forme de organizare după retragerea aureliană .......................................... 17
3.3. Legea ţării ............................................................................................................... 19
Formarea statelor feudale româneşti .......................................................................... 23
4.1. Formarea statelor feudale centralizate româneşti ....................................... 23
4.2. Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc ..................... 23
4.4. Organele centrale ale statului ........................................................................... 23
4.5. Structura generală a puterii judecătoreşti a domnului ............................... 23
4.6. Organizarea administrativ teritorială ............................................................... 23
4.1. Formarea statelor feudale centralizate româneşti ....................................... 23
4.2. Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc ..................... 24
4.3. Structura socială în perioada feudală ............................................................. 25
4.5. Structura generală a puterii judecătoreşti a domnului ............................... 27
4.6. Organizarea administrativ teritorială ............................................................... 27
Legea Ţării şi instituţiile sale..................................................................................... 30
5.1. Dreptul de proprietate ......................................................................................... 30
5.4. Dreptul penal .......................................................................................................... 30
5.5. Procedura de judecată ........................................................................................ 30
5.1. Dreptul de proprietate ..................................................................................... 30
5.2. Persoane, rudenie, familie, căsătorie, succesiune ............................... 31
5.3. Obligaţiile ............................................................................................................. 33
5.4. Dreptul penal ....................................................................................................... 36
DREPTUL SCRIS PÂNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI TURCO-FANARIOT .. 42
6.1. Pravilele bisericești .............................................................................................. 42
6.2. Pravilele laice ....................................................................................................... 423
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7: ........................................................................................... 46
Ţara Românească şi Moldova în timpul regimului turco-fanariot ................................ 46
7.1. Consideraţii generale........................................................................................... 46
7.2. Organele centrale ale statului ......................................................................... 46
7.3. Evoluţia dreptului sub regimului turco-fanariot ........................................... 47
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8: .......................................................................................... 59
86
Dreptul şi statul în perioada 1821-1864. Acte legislative fundamentale
elaborate. ............................................................................................................................ 59
laice .................................................................................................................................. 59
8.2. Adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris ...................... 59
8.3. Legislaţia cu caracter reformator a lui Al.I.Cuza .......................................... 59
laice .................................................................................................................................. 59
8.2. Adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris ..................... 61
8.3. Legislaţia cu caracter reformator a lui Al.I.Cuza .......................................... 63
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9: ...................................................................................... 71
DREPTUL ŞI STATUL ÎN PERIOADA 1866-1918 ............................................... 71
9.2. Partidele politice .................................................................................................. 71
9.3. Evoluţia dreptului ................................................................................................. 71
►Obiectivele temei: ..................................................................................................... 71
9.1. Organele centrale ale statului ........................................................................ 71
9.2. Partidele politice .................................................................................................. 71
9.3. Evoluţia dreptului ................................................................................................. 72
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10: ...................................................................................... 79
DREPTUL ŞI STATUL ÎN PERIOADA INTERBELICĂ .......................................... 79
10.1. Făurirea statului naţional unitar român ........................................................ 79
10.2. Partidele politice ................................................................................................ 79
10.3. Evoluţia dreptului ............................................................................................... 79
►Obiectivele temei: ..................................................................................................... 79
10.1. Făurirea statului naţional unitar român ........................................................ 79
10.2. Partidele politice ................................................................................................ 80
10.3. Evoluţia dreptului .............................................................................................. 80
10.4. Regimurile dictatoriale în România interbelică........................................ 81
Bibliografie ........................................................................................................................... 84
87

Curs FR IDR 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs FR IDR 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Suportul de curs Istoria statului și dreptului românesc – manual

Structura cursului cuprinde 10 unități de învățare, după cum urmează:

Unități de învățare Ore

Evaluarea finală este scrisă și constă în 2 subiecte teoretice, reprezentând

Bibliografia obligatorie: Iancu D, Istoria statului și dreptului românesc –

Universitatea din Pitești depune o serie de eforturi pentru a asigura și

►Cuprinsul unităţii de învăţare

►Timpul alocat temei: 2 ore

► Bibliografia recomandată cursantului:

1.1. Organizarea politică a geto-dacilor

1.2.2. Capacitatea juridică a persoanelor

2. Prin ce se caracteriza monarhia dacică? Folosiţi spaţiul de mai jos

►Cuprinsul unităţii de învăţare

►Timpul alocat temei: 3 ore

► Bibliografia recomandată cursantului:

2.1. Organizarea de stat în Dacia – provincie romană

Stăpânirea romană în Dacia nu a impus în mod exclusiv dreptul cuceritorilor.

2. Ce categorii de impozite erau cunoscute în Dacia Romană? Folosiţi

3. Enumeraţi drepturile cetăţenilor romani. Folosiţi spaţiul de mai jos

►Cuprinsul unităţii de învăţare

►Timpul alocat temei: 2 ore

► Bibliografia recomandată cursantului:

3.1. Forme de organizare după retragerea aureliană

3.2. Apariția primelor formațiuni politice românești

3.3. Legea ţării

1. Prezentaţi organele obştei teritoriale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru

2. Enumeraţi principalele formaţiuni menţionate în Transilvania în

3. Prezentaţi proprietatea în feudalismul timpuriu. Folosiţi spaţiul de mai

Retragerea autorităţilor romane (271/274 e.n.) din provincia Dacia a dus la

►Cuprinsul unităţii de învăţare

►Timpul alocat temei: 3 ore

► Bibliografia recomandată cursantului:

4.1. Formarea statelor feudale centralizate româneşti

4.2. Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc

4.3. Structura socială în perioada feudală

4.4. Organele centrale ale statului

Biserica a reprezentat pe tot parcursul epocii feudale principalul sprijin

4.5. Structura generală a puterii judecătoreşti a domnului

4.6. Organizarea administrativ teritorială

2. Enumeraţi drepturile domnului în calitate de judecător suprem.

3. Enumaraţi cei mai importanți dregători. Folosiţi spaţiul de mai jos

Încercările de obţinere a independenţei în ţările române a avut rezultate

►Cuprinsul unităţii de învăţare

►Timpul alocat temei: 3 ore

► Bibliografia recomandată cursantului:

5.1. Dreptul de proprietate

La baza instituţiilor politice şi juridice din perioada feudalismului s-a aflat

5.2. Persoane, rudenie, familie, căsătorie, succesiune

Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări a căror existenţă împiedică

Obligaţia este raportul de drept în care o persoană numită creditor, are

Elementele constitutive ale contractului

Publicitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel a tuturor

În acest cadru, menţionăm următoarele categorii de infracţiuni:

II. Infracţiuni contra vieţii: Omorul, „moarte de om" sau „ucidere";

IV. Infracţiuni contra integrităţii corporale: În această categorie intrau

V. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială: Răpirea de

VI. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei: Jurământul

VII. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei: Erezia; Ierosilia.

În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de

Infracţiunile se numesc fapte, clasificate după gravitate în mari şi mici.

Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi a şefului statului

Infracţiuni împotriva persoanei