ANALIZĂ COMPARATIVĂ ASUPRA

ÎNVAŢAMÂNTULUI DIN ROMÂNIA - FINLANDA

Prof. DOBRILĂ MIOARA

Colegiul Naţional “ Mihai Viteazul „

Sfântu Gheorghe , Covasna

 Analiza comparativă a sistemului de învăţământ

din ROMÂNIA - FINLANDA

 MOTTO: Un sistem de învăţământ bine gândit

poate face dintr-un elev obişnuit, unul excepţional.

INFORMAȚII GENERALE DESPRE CELE DOUĂ ȚĂRI

Romania este situată în sud-estul Europei. Suprafața României este de 238391

km². Capitala la București. Are o populație de 21,5 milioane de locuitori și este împărțită în
opt regiuni de dezvoltare (necesare pentru ca România să adere la Uniunea Europeană),
numite după poziția geografică în țară - Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud,
Vest, Centru, București și Ilfov. Limba național este româna. Moneda folosită este leul.
Forma de guvernământ: republică prezidențială.
Finlanda este o republică situată în extrema nordică a Europei. Se întinde pe o
suprafață de 338.144 km² și are capitala la Helsinki. Are o populație de 5.2 milioane de
locuitori și este împărțită în 5 provincii și insula Äland. Limba națională este finlandeza și
se vorbește și suedeza. Moneda folosită este euro. Forma de guvernământ: republica
prezidențială.

IMAGINE GENERALĂ A SISTEMULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Încă de la începutul anilor ’80, sistemele de învăţământ din numeroase ţări, fie
ele puternic dezvoltate, fie în curs de dezvoltare, parcurg un amplu proces de reformă, atât
la nivel de structură, cât şi la nivelul conţinutului învăţământului. Pentru majoritatea
sistemelor de învăţământ, modalităţile de finanţare, volumul cheltuielilor cu educaţia,
precum şi gestionarea resurselor alocate acesteia sunt considerate priorităţi ale procesului
de reformă.
Debutul reformei sistemelor de învăţământ, în special în ţările occidentale, nu
poate fi separat de criza economică de la începutul anilor ’80.
Multiplicarea problemelor sociale – creşterea şomajului, adâncirea inegalităţilor
sociale, creşterea deficitului bugetar etc. – ca urmare a dificultăţilor economice, au condus
la presiuni puternice şi de durată asupra bugetelor naţionale, astfel încât finanţarea
sistemelor de învăţământ nu a mai reprezentat o prioritate, iar ponderea cheltuielilor cu
educaţia prin raportare la PIB a început să scadă.
Pentru a caracteriza starea sistemelor de învăţământ este utilizat tot mai
frecvent termenul de criză, care vizează două aspecte:
• criză, în sensul de imposibilitate a acoperirii costurilor cu educaţia exclusiv
de la bugetul de stat;
• criză, în sensul evidenţierii ineficienţei gestionării resurselor alocate
educaţiei: persistenţa inegalităţilor sociale de acces la educaţie,
amploarea fenomenului de eşec şcolar (abandon, repetenţie, performanţe
educaţionale scăzute etc.), în ciuda unor costuri considerat ridicate, au
condus la punerea în discuţie nu numai a volumului de resurse alocate
învăţământului, ci şi a modalităţilor de gestionare ale acestora.
Reformarea sistemelor de învăţământ a reprezentat, pentru majoritatea ţărilor,
cea mai potrivită soluţie pentru ieşirea din criză. Iniţiate la începutul anilor ’80, la nivelul
ţărilor occidentale, reforma sistemelor de învăţământ va debuta un deceniu mai târziu şi în
sud-estul Europei.
Diferenţele care apar între sistemele de învăţământ, în ceea ce priveşte debutul
procesului de reformă, perioada de timp necesară derulării acesteia, efectele şi rezultatele
obţinute până în prezent etc., ţin atât de contextul socioeconomic şi politic al unei ţări, cât
şi de locul pe care-l ocupă educaţia între obiectivele prioritare ale ţării.
Majoritatea schimbărilor care au avut loc în sistemele de învăţământ, începând
cu anii ’80, în ţările occidentale şi în ’90, în ţările foste comuniste, au fost orientate, în
principal, spre descentralizarea mecanismelor de finanţare a învăţământului, dar şi spre
îmbunătăţirea recrutării şi formării personalului didactic, spre stabilirea unor criterii
naţionale de evaluare a performanţelor educaţionale, spre încurajarea şi dezvoltarea
învăţământului privat, la toate nivelurile sale etc.
În termeni generali, descentralizarea sistemelor de învăţământ presupune
transferul de competenţe (finanţare, organizare pedagogică, planificarea şi structura
învăţământului etc.) de la nivel central spre nivel regional şi/sau local, şi chiar la nivelul
instituţiilor de învăţământ. O analiză a obiectivelor procesului de descentralizare relevă
situaţii foarte diverse.
În majoritatea ţărilor, obiectivul principal al descentralizării sistemului de
învăţământ este unul exclusiv de natură financiară: diminuarea presiunilor financiare
asupra autorităţii centrale, incapabile de a acoperi corespunzător costurile cu educaţia şi
transferarea acestora, parţial sau în totalitate, către autorităţile regionale şi/sau locale.
Procesul de descentralizare a sistemului de învăţământ a început şi în ţările
central şi est-europene după 1990, urmărind aceleaşi obiective. Modul în care s-a realizat
descentralizarea mecanismelor de finanţare a învăţământului în ţările central şi est-
europene este diferit:
 preluarea de către autorităţile locale sau regionale a tuturor
responsabilităţilor financiare, sau doar a unora dintre acestea (Ungaria –
1990, Cehia şi Slovacia – 1997, Polonia – 1990 pentru învăţământul
primar, iar în 1999 şi pentru cel secundar inferior, România – 1999 pentru
învăţământul preuniversitar etc.)
 transferul autonomiei financiare direct instituţiilor de învăţământ (Bulgaria
– 1998, Slovenia – 1996, în Cehia, Slovacia, dar şi în România, această
modalitate de finanţare este în stadiu de testare).
În România, legea privind descentralizarea sistemului de învăţământ prin care o
parte a cheltuielilor cu educaţia, dar numai pentru nivelul preuniversitar, au trecut în
responsabilitatea autorităţilor locale, a intrat în vigoare la începutul anului 1999. În timp,
legislaţia cu privire la descentralizarea mecanismelor de finanţare a sistemului de
învăţământ din România a suferit nenumărate modificări şi completări.

Situaţia economică precară a României, subfinanţarea sistemului de învăţământ

până în 1990, dar şi în perioada de tranziţie, au influenţat semnificativ procesul de
descentralizare.

Datele pe care le avem ne permit realizarea unor comparaţii în ceea ce priveşte

mecanismele de finanţare a învăţământului, volumul cheltuielilor cu educaţia ca pondere
din PIB dintre România şi ţările care fac parte din Organizația pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică (OCDE) şi dintre România şi ţările foste comuniste, la nivelul anului
2000.
 O comparaţie dintre ţara noastră şi ţările OCDE pune în evidenţă faptul că, în
anul 2000, ponderea din PIB alocată educaţiei era de 2,9% la un PIB/locuitor de 5,5 mii
USD, situând România la mai puţin de un sfert (22,7) de nivelul mediu al ţărilor OCDE.

Şi în context est-european, ţara noastră este încă departe de a atinge nivelul

ţărilor foste socialiste, în ceea ce priveşte cheltuielile totale cu educaţia şi distribuţia
acestora pe niveluri de învăţământ.
Raportându-ne inclusiv la celelalte state ale Uniunii, precum: Danemarca,
Norvegia, Suedia şi/sau Finlanda, unde subvenţionarea educaţiei şcolare din partea
Statului este de un generos 8,5% (media internaţională unanim acceptată fiind de 5,22% -
unele cazuri de subvenţionări de la Stat atingînd şi 5,33% -) din Produsul Intern Brut
(P.I.B.), România se bucură numai de 4% din acesta.

FINANȚAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR ȘI FACILITĂȚILE

ACORDATE ELEVILOR ÎN ROMÂNIA

Conform legislaţiei în vigoare, învăţământul preuniversitar este finanţat din mai

multe surse:
• bugetul de stat,
• bugetul judeţean,
• bugetul local,
• venituri extabugetare (donaţii, sponsorizări, contribuţii).

Sursele publice provin de la autorităţile centrale, regionale şi locale, în timp ce sursele

private provin de la studenţi, gospodării şi organisme neguvernamentale.
Importanţa relativă a fiecărui tip de sursă de finanţare, fie ea publică sau privată, variază
semnificativ de la un stat la altul, mergând de la finanţare totală a educaţiei în ţări precum
Danemarca, Finlanda şi Suedia, în timp ce în multe state membre taxele de studiu sunt suportate
de către studenţi.
 De asemenea, rolul pe care îl joacă autorităţile regionale în finanţarea sistemului
educaţional, variază de la o ţară la alta. În Irlanda, Olanda, Finlanda, Regatul Unit, Estonia, Letonia,
Lituania, Ungaria, Malta, Slovacia autorităţile regionale nu au nici un rol, spre deosebire de Belgia,
Germania şi Spania, unde autorităţile regionale deţin un rol important în finanţarea sistemului
educaţional.

FACILITĂȚI ACORDATE ELEVILOR DIN SISTEMUL ROMÂNESC DE

ÎNVĂȚĂMÂNT

De la bugetul de stat se acordă burse elevilor cu rezultate foarte bune la

învățătură sau provin din familii cu venituri ici. Bursele sunt în continuare foarte mici,
nefiind corelate cu nevoile minimale ale beneficiarilorcare, conform reglementările în
vigoare, provin din familii în care venitul pe membru de familie este mult mai mic decât
venitul mediu garantat.
O altă categorie de burse este cea a burselor sociale pe caz de boală şi a celor
„de merit”. Cuantumul acestora este atât de mic, atât valoric (de ordinul 100-200 mii lei
vechi) cât şi numeric (în medie 10 % de numărul elevilor din şcoală), încât nu creează
prea mult interes în rândul elevilor, nu constituie un stimulent pentru aceştia.
Recompensele acordate elevilor merituoşi, a celor care au obţinut rezultate deosebite nu
sunt prevăzute în nici un fond bugetar, astfel încât se pot folosi doar resurse
extrabugetare.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării a lansat şi continuat programul naţional de
protecţie socială „bani de liceu”. Prin acest program se acordă sprijin financiar pentru elevii
din licee şi şcoli de arte şi meserii.
Se remarcă faptul că, progresiv, toate facilităţile acordate elevilor devin
responsabilitatea consiliului local.
Pentru elevii din învăţământul gimnazial s-au asigurat manualele şcolare
gratuite. Printr-un program guvernamental, o parte din elevii claselor liceale proveniţi din
medii defavorizate au beneficiat şi ei de manuale gratuite.
Cele mai afectate categorii de cheltuieli au fost cele materiale (cu excepţia
celor pentru manuale şcolare) şi cele de capital, adică acele tipuri de cheltuieli care
afectează direct calitatea învăţământului, infrastructura şcolară şi gradul de cuprindere în
sistem.
Comparativ cu ţările europene, se poate observa că, în România, distribuţia
cheltuielilor cu educaţia pe niveluri de învăţământ are tendinţa de a înregistra valori tot mai
scăzute, pe măsură ce nivelul de învăţământ creşte, în condiţiile în care populaţia şcolară
este în scădere.

SCURT ISTORIC AL REFORMEI ÎN EDUCAŢIE

ROMÂNIA

Sistemul de învăţământ reprezintă subsistemul principal al sistemului de

educaţie.

Structura sistemului de învăţământ din România cuprinde:

 învăţământul preşcolar,
 învăţământul primar,

 învăţământul secundar inferior,

 învăţământul general obligatoriu,

 învăţământul secundar superior,

 şcolile de arte şi meserii,

 şcolile de ucenici,

 învăţământul post-liceal
  învăţământul superior.

După 1989 învăţământul românesc a înregistrat progrese în ciuda condiţiilor

economice dificile şi a schimbărilor care au intervenit în viaţa socială. După 1998 a fost
demarată reforma în educaţie, ca urmare a democratizării treptate şi a infuziei fondurilor
europene şi ale Băncii Mondiale.

Legea învăţământului nr.84/1995 prevedea generalizarea treptată a grupei

pregătitoare pentru şcoală, astfel încât rata de înscriere a copiilor la grădiniţă a crescut
anual. Anul 2000 a adus o nouă viziune despre educaţia preşcolară, văzută, în cadrul
programului educaţional “Organizarea învăţământului preprimar”, iar în anul 2002 a fost
iniţiat programul „Generalizarea grupei mari pregătitoare în învăţământul preşcolar
românesc”. În perioada 2005-2006, a fost elaborată Strategia Ministerului Educaţiei şi
Cercetării în domeniul educaţiei timpurii, cu sprijinul UNICEF.

 În învăţământul preşcolar sunt incluşi copii cu vârste cuprinse între 3 ani şi 6-7
ani. Activităţile se desfăşoară în grădiniţe cu program normal, prelungit sau
săptămânal. Învăţământul preşcolar este structurat pe două niveluri: nivelul I ce
urmăreşte socializarea copiilor cu vârste cuprinse între 3 şi 5 ani şi nivelul II ce
urmăreşte pregătirea pentru şcoală a copiilor cu vârste cuprinse între 5 şi 7 ani.

5-6 ani Grupa mare

Educaţie
timpurie 4-5 ani Grupa mijlocie

3-4 ani Grupa mică

Învăţământ preşcolar

Antepreşcolar

Potrivit noii legi a educaţiei propusă de ministrul educaţiei Daniel Funeriu şi

aprobată de guvern în 12 aprilie 2010, clasa pregătitoare de la grădiniţă se va muta la
învăţământul primar. În vederea asigurării calităţii educaţiei şi a optimizării gestionării
resurselor, unităţile de învăţământ şi autorităţile administraţiei publice locale pot decide
înfiinţarea consorţiilor şcolare care sunt parteneriate contractuale dintre unităţile de
învăţământ.

 Învăţământul general obligatoriu

Învăţământul general obligatoriu este de zece clase, vârsta de debut a

şcolarităţii fiind de 7 ani, sau de 6 ani la cererea părinţilor. Teoretic, vârsta de încheiere a
învăţământului general obligatoriu este de 16-17 ani. Din anul şcolar 2003-2004 clasele a
IX-a şi a X-a sunt finalizate cu certificat de absolvire.

 Învăţământul primar

Învăţământul primar cuprinde clasele I-IV şi funcţionează numai ca învăţământ

cu formă de zi, de regulă, cu program de dimineaţă. Vârsta de încheiere a învăţământului
primar este de 10-11 ani.

 Învăţământul secundar inferior

Învăţământul secundar inferior sau gimnaziul cuprinde clasele V-VIII şi

funcţionează în general ca învăţământ cu formă de zi. Se finalizează cu susţinerea unor
teze cu subiect unic în clasele a VII-a şi a VIII-a. Vârsta de încheiere a gimnaziului este de
14-15 ani.

 Învăţământul secundar superior

Învăţământul secundar superior cuprinde liceele care organizează cursuri de zi,

cu durata de patru ani (clasele IX-XII) şi cursuri serale sau fără frecvenţă. Liceul este
structurat pe trei filiere: filiera teoretică - cu profilurile: real şi umanist; filiera tehnologică -
cu profilurile: exploatarea resurselor naturale, protecţia mediului, servicii şi tehnic şi filiera
vocaţională - cu profilurile: artistic, sportiv şi teologic. Studiile liceale se încheie cu un
examen naţional de bacalaureat.

Potrivit noii legi a educaţiei, din 2013 clasa a IX-a se va muta la gimnaziu.
  Şcolile de arte şi meserii
 Învăţământul post-liceal
 Învăţământul superior

În România Inspectoratele școlare sunt organe de specialitate ale Ministerului

Educației Cercetării Tineretului și Sportului, sunt subordonate acestuia, se organizează la
nivel județean, și acționează pentru realizarea obiectivelor educaționale prevăzute de
Legea învățământului în domeniul învățământului. Inspectoratele școlare își desfășoară
întreaga activitate pe baza Legii învățământului, a Statutului personalului didactic, a
hotărârilor și ordonanțelor emise de Guvernul României, a tuturor actelor normative ce
decurg din conținutul Legii învățământului, precum și a ordinelor, precizărilor elaborate de
Ministerul Educației, Cercetării și Sportului.

Acestea organizează și îndrumă activitatea de perfecționare a personalului

didactic și nedidactic, de execuție și conducere, Studiază activitățile cadrelor didactice și
nedidactice de execuție și conducere. Evoluţia societăţii umane a generat nevoia de a
crea noi drepturi şi obligaţii în mediul social, stabilind totodată un nou set de drepturi
fundamentale ale omului. Evoluţia tehnologică a transformat privilegiul de a urma şcoala
primară în drept, în acest context stabilindu-se şi faptul că dreptul copilului la învăţătură se
materializează în două obligaţii corelative: obligaţia statului de a crea instituţii de
învăţământ şi obligaţia părintelui de a-şi înscrie şi trimite copilul minor aflat în grija sa la o
şcoală recunoscută de stat, fie ea privată sau publică.

În cazul României dreptul la învăţătură suferă diverse ingerinţe, de la o

finanţare şi gestionare defectuoasă a fondurilor, până la incapacitatea statului de a asigura
absolvenţilor de liceu un grad minim de abilităţi. Efortul statului de a asigura cele mai bune
condiţii în sistemul de învăţământ a eşuat din cauza inconsecvenţei în reformarea
sistemului de învăţământ din perioada comunistă. Datorită acestor probleme de
dezvoltare, deşi procentul din produsul intern brut alocat învăţământului s-a dublat iar
suma cheltuită de stat pe an pentru şcolarizarea unui elev s-a triplat, totuşi, rezultatele
sistemului românesc de învăţământ par să fie din ce în ce mai slabe.

Pentru a facilita diversitatea, statul trebuie cel puţin să tolereze înfiinţarea de

unităţi şcolare private, însă trebuie să se asigure că acestea furnizează servicii cel puţin
conforme cu standardul impus de stat, în acest context statului revenindu-i obligaţia de a
se asigura de faptul că informaţiile sunt prezentate obiectiv, critic şi pluralist, pentru a nu
determina îndoctrinare elevilor sau crearea unei opinii deformate atât asupra conţinutului
predat, cât şi asupra modului în care viaţa ar trebui să se desfăşoare.

CONTEXTUL LEGISLATIV, POLITIC, INTITUȚIONAL ȘI SOCIAL CU

CONEXIUNI ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI

Puncte tari:
• Statutul de bun al comunităţii atribuit unităţilor scolare, devine o realitate,
prin responsabilităţile pe care le are comunitatea în administrarea şcolilor.
• Implicarea efectivă a comunităţii locale în conducerea administrativă a
unităţilor de învăţământ, în cunoştinţă de cauză.
• Accesul comunităţii la cunoaşterea problemelor şcolii, contribuie la
scurtarea circuitului care trebuia parcurs de la constatarea unei probleme
până la rezolvarea acesteia.
• Consiliul de administraţie este direct responsabil de coordonarea
administrativă a unitaţii de învăţământ.
• Prin componenţa tripartită a acestor consilii se pot identifica mai usor
nevoile educaţionale ale comunităţii şi ofertele pieţei muncii, în
concordanţă cu specificul zonei.
• Implicarea părinţilor şi a elevilor dă posibilitatea cunoaşterii şi acomodării
sistemului de învăţământ la nevoile si aşteptările lor.
• Prin implementarea programelor cu focalizare pe categoriile de copii
proveniţi din medii defavorizate, a scăzut numărul neşcolarizaţilor şi a
celor care părăsesc sistemul de învăţământ obligatoriu.

Puncte slabe:
• Scaderea numărului de elevi datorată scăderii natalităţii, şi prin aceasta şi
a numărului cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar.
• Existenţa unui număr relativ mare de elevi care abandonează
învăţământul obligatoriu din cauze de material şi familial.
• Schimbarea continuă a sistemelor de conducere din învăţământ determină
o serie de modificări legislative şi nu asigură o continuitate în
implementarea politicilor publice.
Oportunităţi:
 • Participarea agenţilor economici la conducerea unităţilor de învăţământ
poate fi un argument în plus pentru aceştia de a contribui la modernizarea
şcolilor prin sponsorizări, donaţii etc., sau prin iniţierea şi organizarea unor
activităţi comun.
• Comunitatea locală are un rol sporit şi hotărâtor în modul de funcţionare a
unităţilor de învăţământ. Ea poate armoniza conţinutul şi desfăşurarea
educaţiei la nevoile regionale şi locale, creând astfel premisele unui
învăţământ eficient pentru comunitate .
Ameninţări:
• În unele cazuri, comunitatea locală nu întelege faptul că şcoala este un
bun al comunităţii, deci este în responsabilitatea sa şi în consecinţă, are
obligaţia să se implice în activitatea ei. – Restructurarea reţelei,
transformarea unor unităţi în unităţi cu personalitate juridică, implică
asumarea unor noi responsabilităţi, cum ar fi cea de alcătuire a bugetului,
prin aplicarea legii autofinanţării
• Fenomenul de depopulare a unor zone din punct de vedere a populaţiei
de vârstă şcolară duce la neutilizarea unor spaţii existente şi chiar la
închiderea unor unităţi de învăţământ, şi implicit, la scăderea numărului de
cadre didactice necesare desfăşurării activităţilor.
Istoria ultimei reforme, neîncheiată încă, poate fi transfigurată într-o cultură a
reformei pentru a integra învăţământul românesc în cadenţa europeană cât mai curând şi
cât mai performant. Până în anul 2000, reforma a cuprins în principal componentele de
curriculum şi management extinse pe şase capitole de măsuri, după cum urmează:
- reforma curriculară (plan de învăţământ, programe, manuale) şi
compatibilizarea europeană a curriculumului naţional;
- trecerea de la învăţarea reproductivă la cea creativă, prin rezolvare de
probleme şi relansarea cercetării ştiinţifice în universităţi;
- o nouă conexiune între şcoli, licee şi universităţi, pe de o parte şi mediul
lor înconjurător economic, administrativ şi cultural, pe de altă parte;
- ameliorarea infrastructurii şi conectarea la sistemul informaţional
electronic al lumii de astăzi;
- reforma managementului şcolar şi academic prin descentralizare şi
crearea autonomiei instituţionale a unităţilor de învăţământ;
- iniţierea unor forme avansate de cooperare internaţională. Au existat o
serie de inovaţii privind:
  elaborarea şi diseminarea Curriculumului Naţional şi a
Programelor Cadru pentru toate nivelurile învăţământului
preuniversitar (noile Programe Cadru diversifică oferta curriculară:
Curriculum Obligatoriu - naţional -, Curriculum Local – la decizia
şcolii - şi Curriculum Individual – opţional);
 editarea manualelor alternative;
 trecerea la structura semestrială a anului şcolar;
 reforma evaluării didactice şi a evaluării instituţionale,
fundamentarea acestora pe descriptori de performanţă;
 examene de capacitate, bacalaureat naţional, ş.a.

RESURSA UMANĂ DIN INSTITUȚIILE DE ÎNVĂȚĂMÂNT ROMÂNESC

Puncte tari:
• Perfecţionarea continuă a cadrelor didactice prin: completarea studiilor
cursuri postuniversitare, înscriere la grade didactice, doctorat, cursuri de
formare continuă s.a.
• Un număr însemnat de cadre didactice sunt autori ai unor lucrări ştiinţifice
şi publicaţii de specialitate.
• Un număr mare de cadre didactice fac parte din comisiile naţionale ale
MedC, sunt colaboratori ai diferitelor comisii şi organizaţii de profil.
Puncte slabe:
• În ultimii ani se înregistrează o mare fluctuaţie a personalului didactic,
ceea ce are repercursiuni negative asupra principiului continuităţii,
deosebit de important în asigurarea calităţii în educaţie.
• Există încă, în număr mic, personal didactic necalificat sau care
funcţionează pe catedre de altă specialitate decât cea conformă
specializării. Apariţia unor specializări noi a dus la situaţii în care unitatea
şcolară nu putea asigura personal didactic corespunzător.
• Unele cadre didactice manifestă lipsa de disponibilitate în a desfăşura
activităţi neplătite.
• Unele cadre didactice manifestă lipsă de disponibilitate în a desfăşura
activitaţi neplătite.
Oportunităţi:
 • Acordarea de prime pentru cadrele didactice care ţin ore suplimentare în
unităţile din învăţământ.
• Reglementarea unui sistem de salarizare motivant, precum şi oferirea
unor premii şi bonusuri în funcţie de rezultatele obţinute la clase.
• Asigurarea perfecţionării continue pe diverse domenii a personalului
didactic.
• Oferirea posibilităţii de participare la schimburi de experienţă între şcoli
atât locale şi naţionale, dar şi internaţionale.
Ameninţări:
• Există încă cadre didactice şi directori care nu au înţeles că
obiectul muncii este elevul, că el este clientul nostru, că şcoala
trebuie să presteze o activitate care să satisfacă nevoile şi
aşteptările beneficiarilor: elevul, familia acestuia şi, în final
comunitatea.

FINLANDA

Imediat după război, Finlanda era un stat sărac, fără resurse naturale şi cu un
mediu ostil. Totuşi, o viaţă mai dură nu-ţi prea permite să nu îţi ţii cuvântul. La noi, asta nu
funcţionează. După 30 de ani de reforme constituţionale, se văd rezultatele. Încă din anii
'70, finlandezii au derulat programe sociale moderne, multe cu ajutorul bisericii. Reforma a
avut însă succesul aşteptat numai pentru că societatea a coalizat.

Se poate spune că sistemul educaţional finlandez a evoluat astfel: au practicat

transferul de bune practici. Au luat ce era mai bun din sistemele educaţionale ale lumii. Au
împrumutat multe din educaţia britanică, dar nu au uitat să o adapteze la caracteristicile
culturale proprii. Sistemul finlandez a valorificat experienţa fiecărei persoane cu
experienţă. Ei fiind foarte preocupaţi de caracterul practic al fiecărui lucru. [...] Deși, cel
mai performant sistem de învăţământ din lume este cel din Singapore se poate spune că
Finlanda este lider în Europa.

Finlanda a devenit astfel nu este doar una dintre țările cu cel mai înalt standard
de viață din lume, sistemul de învățământ din această țară fiind de asemenea unul care
generează rezultate excepționale – la testele PISA, teste la care România s-a clasat pe
penultimul loc în Europa, Finlanda s-a clasat pe locul I în lume.
 FINANȚAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR ȘI FACILITĂȚILE
ACORDATE ELEVILOR ÎN FINLANDA

Finlanda – este o țară cu 5,4 milioane de locuitori, bugetul alocat de guvern fiind
echivalent cu 6% din PIB – 10% din sumă având drept sursă de finanțare bugetul central,
Iar restul de 90%, bugetul local. Deși procentul din PIB alocat educației nu este foarte
mare, gradul de dezvoltare economică net superioară face ca finanțarea per elev să fie de
aproximativ 7.000 de euro pe an, sumă de 7 ori mai mare în comparație cu suma alocată
de România.

Educaţia primară şi secundară este finanţată integral de structurile

guvernamentale locale, în timp ce educaţia universitară este finanţată de stat şi diverse
companii, cum este exemplul gigantului finlandez de pe piaţa mondială a
telecomunicaţiilor, Nokia.

FACILITĂȚI ACORDATE ELEVILOR DIN SISTEMUL FINLANDEZ DE

ÎNVĂȚĂMÂNT:

Scoala elementara obligatorie este alcatuita din 9 clase, iar liceul incepe cu
clasa a 10-a. Pana in clasa VI-a, cat dureaza ciclul primar, elevul nu primeste note. Se
pune accent pe ceea ce reuseste sa invete, in ce ritm si pe ce anume trebuie insistat
pentru imbunatatiri.

In ciclul gimnazial, participa la cursurile obligatorii, dar se orienteaza si catre

programe “after-school” pentru a invata sau aprofunda ceea ce il pasioneaza.

Inainte de a ajunge la liceu, are posibilitatea sa revina asupra unor materii pe

care crede ca nu le stapaneste bine.

Din clasa a X-a, primul an de liceu, disciplinele sunt structurate pe cinci module.
Intr-un an scolar, elevul trebuie sa parcurga intre 4 si 6 discipline, in functie de necesarul
de credite si de interesele personale.

In anii terminali, programul devine mai lejer, insa se aprofundeaza disciplinele

relevante pentru specializarea dorita la facultate. Pe toata durata studiilor preuniversitare,
rolul cel mai important revine disciplinelor aplicate
 Manualele, rechizitele si transportul scolar sunt gratuite Nu exista teme pentru
acasa, tot procesul educational are loc la scoala : predare, invatare si efectuarea temelor.
Lectiile sunt predate interactiv iar programa scolara este alcatuita in asa fel incat sa fie
foarte atractiva si sa stimuleze imaginatia copiiilor iar lectiile sa fie invatate in clasa. Astfel
accesul la educație în Finlanda este unul facil iar principiul egalității de șanse se aplică
întru totul.

Uimitor este ca statul reuseste sa asigure aceeasi educatie tuturor copiilor, fie
ca locuiesc in capitala, fie in cea mai mica localitate.

Se poate constata că elevii din România sunt stresați. Competitia este buna dar
ea nu are ce cauta la varste atat de mici. Are sens atunci cand imaginea despre sine este
pozitiva si stabila. Iar o astfel de imagine nu se poate construi cand copiii sunt comparati
intre ei in clasa, uneori umiliti in fata clasei, cand sunt trimisi la concursuri interscolare,
daca se poate inca din gradinita si traiesc cu frica in san ca nu sunt la fel de buni ca alti
copii. Finlandezii mai ales asta NU fac. Ei nu expun pe copii stresului competitiei timpurii si
comparatiei interpersonale, ci ii ajuta sa se dezvolte, evaluand doar progresele copilului
fata de el insusi, pas cu pas, intr-o maniera plina de incredere si acceptare. Accentul este
pus pe cooperare si nu pe competitie si a amanarii competitiei pana la stadiul de
dezvoltare potrivit si explica mult mai mult succesele de la Testele PISA.

Scoala este profund preocupata de traseul individual al fiecarui elev, deoarece

primeste finantarea in functie de numarul de elevi si de serviciile educationale pe care i le
ofera acestuia. Scoala nu manifesta grija doar pentru pregatirea copilului, cait si pentru
sanatatea acestuia, asigurindu-i gratuit o masa consistenta la pranz. Masa pe care elevii o
iau impreuna cu profesorii. Probabil ca din aceasta cauza profesorii stau zilnic in scoala
opt ore.

Sistemul educational finlandez este alcătuit astfel:

 Anul pregătitor: pentru copiii de 6 ani, opțional, constă în activități

desfășurate în centrele de zi
 Școala primară: clasele I-VI
 Gimnaziu: clasele VII-IX
 Liceu sau școala vocațională: clasele X-XII
 Universitate
Educația obligatorie este de 9 ani și este gratuită.
 În Finlanda nu există Inspectorate Școlare, școlile fiind subordonate direct
Consiliului Educației din regiunea respectivă, organism ce reprezintă veriga de legătură
între M. Ed. și unitățile de învățământ. Motivația desființării acestui organism fiind aceea că
profesorii nu au nevoie să fie controlați – ar fi sub demnitatea lor. Fiecare profesor tinde
spre autoperfecționare și are conștiința lucrului bine făcut, deci nu este nevoie de un
control exterior al calității muncii sale. În plus părinții și mass-media sunt mereu cu ochii pe
toți actorii implicați în actul educațional, inclusiv asupra celor care iau decizii.
Consiliul Educației este alcătuit din ≈ 13 membrii reprezentând 5 partide
politice. Aceștia au întâlniri lunare, în cadrul cărora au dezbateri și polemici, însă viziunea
generală este una strategică, viziune care întrunește consensul tuturor membrilor.
Anul școlar preuniversitar finlandez este împărțit în două semestre. Semestrul I
începe la mijlocul lunii august și se încheie la sfârșitul lunii decembrie (cu o săptămână de
vacanță în luna octombrie). Semestrul II începe în a doua săptămână a lunii ianuarie și se
încheie în luna iunie, cu o săptămână de vacanță în luna februarie și una în luna aprilie.
Vacanța de vară durează două luni.
Primul moment în care se face o selecţie a elevilor valoroşi este la vârsta de 15
ani, când un test asemănător fostelor trepte de liceu din România îi desemnează pe cei
care merg la licee şi la şcolile vocaţionale.

Un alt element interesant este că, după absolvirea unei facultăţi politehnice,
care are un covârşitor caracter practic, fostul student trebuie să lucreze în domeniu timp
de trei ani pentru a urma studiile masterale.

În Finlanda, fiecare elev primeşte educaţie şi masă, gratuit, la şcoală, măsura

guvernamentală extinzându-se până la nivelul universitar. Nu există inspecţii în şcoală,
nici clasamente ale instituţiilor, ci doar un singur set de examene naţionale, atunci când
elevii dau băncile din şcoli pe cele din facultăţi, la vârsta de 18 ani.

În Finlanda nu există şcoli private. Timo Lankinen, director general al Consiliului

Naţional de Educaţie, spune: "Avem acest contract social: educaţia obligatorie trebuie să
fie asigurată pentru toată lumea şi toate partidele din ţara noastră au acceptat această
politică. Dacă va rămâne aşa, nu vom avea nevoie de şcoli private".

RESURSA UMANĂ DIN INSTITUȚIILE DE ÎNVĂȚĂMÂNT FINLANDEZ

Sistemul de invatamint finlandez este performant si datorita modului in care isi

motiveaza profesorii. Salariile pe care le primesc sunt printre cele mai mari din Europa si
pot ajunge pana la 5000 de Euro pe luna. Profesorii finlandezi mai sunt motivati si prin
posibilitatea de a avansa in cariera. Profesorii nu au grija doar sa stapineasca foarte bine
o materie, ci sint interesati sa aiba si o a doua specializare. Scoala pune pret pe calitatea
profesorilor, investind doar in cei care realizeaza performante.

POLITICI ŞI LEGISLAŢIE ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI

România
Încă de la Revoluţia română din 1989, sistemul de învăţământ românesc a fost
într-un continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât şi criticat.
În afară de sistemul oficial de şcolarizare, la care s-a adăugat recent şi sistemul
privat echivalent, mai există şi un sistem de meditaţii, semi-legal şi informal. Meditaţiile
sunt folosite de cele mai multe ori în timpul liber ca o pregătire pentru diferitele examene,
care sunt în mod notoriu dificile. Meditaţiile sunt larg răspândite, iar acestea pot fi
considerate ca o parte din sistemul de învăţământ. Meditaţiile existau şi chiar prosperau în
timpul regimului comunist.
În 2004, aproximativ 4,4 milioane din populaţie era înscrisă la şcoală. Dintre
aceştia, 650.000 în grădiniţă, 3,11 milioane (14% din populaţie) în învăţământul primar şi
secundar şi 650.000 (3% din populaţie) la nivel terţiar (universităţi). În anul 2009, în
România existau 3,3 milioane de elevi, faţă de 4,8 milioane în anul 1990. În anul 1990,
numărul profesorilor din mediul preuniversitar era de aproape 260.000, în 2001 depăşea
275.000, iar în 2007 era mai mic de 250.000.
În august 2010, în România existau 4.700 de şcoli generale.

Structura sistemului naţional de învăţământ

1. Pre-universitar, Învăţământul preuniversitar este structurat în 5 cicluri

  1.1 Învăţământul Preşcolar (sau Grădiniţă) - se desfăşoară pe
parcursul a trei ani, fiind alcătuit din trei grupe: Grupa Mică, Grupa Mijlocie şi Grupa
Mare (uneori denumită Grupa Pregătitoare).
 1.2 Învăţământul primar (Şcoala Primară) - clasele I-IV
 1.3 Învăţământul gimnazial (Gimnaziu) - clasele V-VIII
 1.4.1 Învăţământul liceal (Liceu) - de patru sau cinci clase (clasele IX-
XII / XIII)
 1.4.2 Învăţământul profesional (Şcoala de arte şi meserii), care poate
continua sau înlătura Liceul de a pregăti studenţii pentru cariere care se bazează în
manual sau în activităţi practice.
 1.5 Învăţământul postilceal poate dura între 2 şi 5 ani.
2. Învăţământul superior (studii superioare) a fost reorganizat pentru a fi în
conformitate cu principiile procesului Bologna, care are ca scop construirea Spaţiului
European al Învăţământului Superior. Ea are următoarele patru componente:
 2.1 Studii de licenţă (Licenţiat) 3-4 ani, pentru cele mai multe discipline
3 ani (din 2005)
 2.2 Studiile de master (Masterat) 1-2 ani, pentru cele mai multe
discipline 2 ani (din 2008)
 2.3 Studiile de doctorat (Doctorat) au durata de cel puţin 3 ani
(doctorand) (din 2006).
 2.4 Învăţarea continuă (cursuri postuniversitare, formare continuă).

Şcoală primară este obligatorie pentru toţi copii de opt ani, de la vârsta de şapte
ani până la zece ani fiind cunoscută sub numele de "învăţământ primar", în timp ce de la
vârsta de unsprezece ani şi până la paisprezece ani este cunoscut sub numele de
"educaţie gimnazială". Cele mai multe şcoli elementare fac parte din sistemul public
şcolar. Educaţia elementară privată are o cotă de piaţă de 0,5%, în conformitate cu
Ministerul Educaţie, Cercetării şi Inovării. Educaţia în România este obligatorie până la
terminarea clasei a X-ea (sau până la vârsta de 18 ani). Sistemul de învăţământ este
identic la nivel naţional şi foarte centralizat.

EVALUAREA ELEVILOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC

Pentru primii patru ani, există un sistem numit calificative. Acestea sunt Foarte
bine (FB) - Excelent, Bine (B) - Bine, Satisfăcător (S) -satisfăcător, de fapt, sensul (abia)
trece și Insuficient (I) - a eșuat. Elevii care nu obțin pe tot parcursul anului note bune
trebuie să susțină un examen în vară cu un ansamblu de profesori, iar în cazul în care
situația nu este mai bună, elevul va repeta tot anul. "Calificativele" sunt folosite pe tot
parcursul anului, într-un sistem de evaluare pe tot parcursul anului, la teste, în activitățile
școlare, acasă sau pentru proiecte.
Pentru clasele V-XII, este utilizat un sistem de notare de la 1 la 10, 10 fiind cea
mai bună notă, 1 fiind cea mai proastă notă și 5 este nota minimă de trecere.
Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea şcolii generale,
fără examen), bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de bacalaureat), licenţă
(cadru de absolvirea a universităţii, după un examen şi/sau a tezei), masterat (diplomă de
master, după o teză şi, eventual, un examen), doctorat (doctor, după o teză).
În domeniul asigurării calităţii educaţiei şi al compatibilizării sistemului naţional
de învăţământ cu sistemul european de educaţie şi formare profesională, strategia MEdC
stabileşte ca primă coordonată: Asigurarea calităţii educaţiei.
În acest demers, MEdC porneşte de la argumentul necesităţii pregătirii continue
a resurselor umane specifice sistemului de învăţământ şi elaborarea ghidurilor de bune
practici şi are în vedere următoarele rezultate:
o constituirea structurilor instituţionale ARACIS şi ARACIP;
o profesionalism, previzibilitate, rigurozitate şi transparenţă;
o elaborarea unor standarde şi indicatori de performanţă pentru acreditarea
unităţilor şcolare.
Strategia de descentralizare a învăţământului preuniversitar, aprobată prin
Memorandum de Guvernul României în decembrie 2005, are ca prim obiectiv:
eficientizarea activităţii şi creşterea performanţelor instituţiilor educaţionale.
Legea nr. 87/2006, pentru aprobare a O.U.G. nr.75 / 2005, privind asigurarea
calităţii educaţiei:
• defineşte conceptul de calitate în educaţie, ca fiind:‖ansamblul de
caracteristici ale unui program studiu şi ale furnizorului acestuia, prin care
sunt îndeplinite aşteptările beneficiarilor, precum şi standardele de
calitate.”;
• precizează rolurile şi responsabilităţile fiecărui “actor” implicat în
asigurarea şi evaluarea internă sau externă a calităţii educaţiei;
• descrie cadrul de implementare a sistemului de management al calităţii în
unităţile de învăţământ;
 • stabileşte cele trei domenii (capacitate instituţională, eficacitate
educaţională, managementul calităţii) şi 15 criterii pe baza cărora se
realizează atât evaluarea internă, cât şi cea externă;
H.G. nr.1258/2005 privind aprobarea R.O.F. al ARACIP
Codul de etică profesională al experţilor în evaluare şi acreditare, aprobat prin
O.M.Ed.C nr. 5337/ 2006;
Metodologia de selecţie şi formare a experţilor în evaluare şi acreditare,
aprobată prin O.M.Ed.C nr. 5338/ 2006; 9.Standardele naţionale de autorizare de
funcţionare provizorie şi standarde naţionale de acreditare şi evaluare periodică, aprobate
prin H.G. nr. 21/ ianuarie 2007.
Metodologia de evaluare instituţională a organizaţiilor furnizoare de educaţie,
aprobată prin H.G./ ianuarie 2007.

FINLANDA

Sistemul actual de invatamant din Lituania este structurat pe nivele: educatie

prescolara, invatamant general pentru copii si tineri, educatie profesionala si de colegiu,
invatamant superior si educatia adultilor. Aceste forme de educatie se desfasoara in
institutii de educatie prescolara, scoli pentru invatamant general, institutii pentru formare
profesionala si companii, scoli VET (sau colegii) pentru educatia si formarea profesionala
avansata, institutii de invatamant superior, alte forme institutionale de educatie.
Opetusministeriö - OPM (Ministerul Educaţiei) este responsabil pentru politica
din domeniul invatamantului.

Structura sistemului finlandez de învăţământ

1. Anul pregătitor: pentru copiii de 6 ani, opțional, constă în activități

desfășurate în centrele de zi
2. Școala primară: clasele I-VI
3. Gimnaziu: clasele VII-IX
4. Liceu sau școala vocațională: clasele X-XII
5. Universitate
 Cadrul legal pentru sistemul de învăţământ este creat de Opetusministeriö
(Ministerul Educaţiei). Opetushallitus (Consiliul Naţional al Educaţiei), un corp de experţi,
este responsabil pentru metodele de învăţare, conţinuturi şi scopuri. În cadrul fiecărei
autorităţi locale există cel puţin un comitet, nominalizat de consiliu, care este responsabil
pentru şcolile de nivel primar sau secundar subordonate autorităţilor locale. Autorităţile
locale garantează accesul la învăţământul general pentru toţi copiii din aria lor. La nivel
local, consiliile locale sunt responsabile pentru administrarea sectorului de învăţământ.
În Finlanda, în cazul învățământului obligatoriu (7 – 16 ani) serviciile
profesorilor, cărțile, materialele didactice, transportul școală – casă, mâncarea în cadrul
școlii sunt gratuite. Autoritățile locale pot să organizeze cu sprijinul voluntarilor, activitățile
after – school pentru elevi. În Finlanda – principiul egalității de șanse se aplică întru totul.
Copiii intră în clasa întâi în anul în care împlinesc 7 ani și sunt înscriși la școala
cea mai apropiată de domiciliu. Dacă un copil nu este înscris la școală sau nu studiază
(cazuri extrem de rare), reprezentanții legali ai copilului pot fi amendați.
În clasele I-VI elevii au toți același curriculum, însă la gimnaziu apar mai multe
materii opționale, care sunt alese împreună cu părinții și consilierul școlar.
Materiile comune sunt : cele 2 limbi oficiale (finlandeza si suedeza), o limbă
străină, studii de mediu, educația pentru sănătate, religie sau etica, istorie, studii sociale,
matematică, fizică, chimie, biologie, geografie, educație fizică, muzică, artă și lucru
manual, economie domestică. Notele sunt de la 4 la 10, nota minimă fiind nota 5.

EVALUAREA ELEVILOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL FINLANDEZ

In Finlanda se pune mare accent pe autoevaluare, elevii fiind pusi in situatia de

a isi da ei insisi calificative. In primele clase nu se dau note, ci se fac doar evaluari
verbale, ramanand la decizia locala anul de studiu de la care este introdus si sistemul de
notare. La sfirsitul fiecarui an de studiu, elevii primesc un certificat de absolvire. Daca
elevul nu a reusit sa acumuleze suficiente cunostinte, acesta sustine o noua examinare la
sfarsitul verii, iar daca nu reuseste sa treaca nici acest examen poate repeta anul, insa
aceste cazuri sunt foarte rare, iar decizia de a repeta anul este luata de catre profesori
impreuna cu directorul scolii numai dupa ce are loc un interviu cu elevul si parintii acestuia.

Un accent deosebit se pune pe ritmul propriu de invatare al fiecarui elev in

parte, iar competitia intre copii nu este stimulata in niciun fel! In scoala sunt angajati mai
multi profesori de sprijin, care lucreaza cu copiii cu dificultati de invatare, fie in cabinetul
propriu, fie la clasa, in timpul in care materia respectiva este predata. Elevii sunt incurajati
permanent sa gandeasca liber, sa dezbata subiecte, sa puna intrebari, sa lucreze in
echipa, sa inteleaga ceea ce invata si pentru ce invata.

Elevii finlandezi petrec in scoala aproximativ 600 de ore pe an, mult mai putin in
comparatie cu cele 800 de ore petrecute de francezi, iar temele pentru acasa sunt foarte
putine. De ce? Ni s-a spus ca, predand mai putin, elevii pot sa-si consolideze mai bine
informatia , iar timpul liber pentru joaca (extra play) este de fapt unul dintre factorii care
stau la baza succesului scolar!

Politica în domeniul învăţământului şi formării profesionale are drept scopuri

principale asigurarea unui nivel înalt de educaţie şi formare pentru toţi cetăţenii,
promovarea creşterii spirituale a naţiunii şi pentru a da posibilitatea populaţiei de a face
alegeri independente.

În Finlanda toţi cetăţenii au dreptul la învăţământul general de bază. Copiii cu

dificultăţi de învăţare primesc ajutor suplimentar pentru învăţare faţă de cursurile normale.
Începând cu anul 1997, autorităţile în educaţie sunt responsabile pentru educaţia tuturor
copiilor, inclusiv pentru cei cu handicap profund de dezvoltare. Scopul este de a integra
cât mai mult învăţământul pentru cei cu nevoi speciale în şcolile obişnuite, dar există şi
cazuri în care învăţământul separat pentru nevoi speciale este util.

În cadrul învăţământului secundar există suficiente locuri pentru toţi cei care au
încheiat învăţământul general obligatoriu şi de asemenea există un mare număr de locuri
pentru invăţământul superior.

Bendrasis ugdymas (invatamant general), cu nivelurile Pradinis ugdymas

(invatamant primar), Pagrindinis ugdymas (invatamant secundar inferior, scoli pentru
tineri), Vidurinis ugdymas (invatamant secundar, scoli de invatamant secundar superior,
scoli de arta pentru invatamant secundar). Aukotasis mokslas (invatamant superior) care
include Universitetus (universitati) si Kolegijas (colegii). Programele de invatamant general
precum si toate formle de invatamant se desfasoara, de regula, in scoli. Exista 4 niveluri
de educatie si formare profesionala. Pe langa formele mentionate, sistemul de invatamant
cuprinde educatia adultilor, e-Learning si educatia pentru persoanele cu nevoi speciale
(persoane cu nevoi speciale, elevi imigranti, copii supradotati, elevi cu cerinte educative
speciale). Seimas (Parlamentul) aprobq legile care constituie baza legală a sistemului de
invatamant finlandez, stabileste baza legala de desfasurare a sistemului de invatamant,
traseaza directiile strategice de dezvoltare a educatiei si aloca fonduri. Guvernul finlandez
este responsabil pentru elaborarea si implementarea politicilor educationale. Ministerul
Educatiei si Stiintei este responsabil pentru elaborarea si implementarea programelor de
dezvoltare educationala de stat, stabilirea standardelor educationale si controlul
implementarii acestora, elaborarea criteriilor si a metodologiei pentru educatie si finantare,
dezvoltarea conditiilor adecvate de invatare in institutiile educationale, implementarea
sistemului national de asigurare a calitatii in educatie, sprijinirea cercetarii, a formarii
continue a cadrelor didactice, a conditiilor de formare profesionala curenta si a organizarii
evaluarii profesorilor.
Constituţia prevede că educaţia este gratuită şi este un drept pentru copiii.
Studiile superioare sunt accesibile oricărui cetăţean interesat şi capabil; studenţii care se
remarcă prin rezultate foarte bune beneficiază de gratuitate.
În Finlanda, educaţia este reglementată prin legi, rezoluţii ale Guvernului
Finlandez, care sunt aprobate de Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei. Activitatea instituţiilor de
învăţământ superior şi de cercetare este reglementată de Legea Ştiinţelor şi Studiilor (12
februarie 1991).
Legea Învăţământului Vocaţional (din 14 octombrie 1997) defineşte structurile şi
activităţile sistemului de educaţie vocaţională. În 2006, Guvernul finlandez a dezvoltat o
nouă versiune a Legii Învăţământului Vocaţional; forma revizuită a fost adoptată la 3 aprilie
2007 Din 15 decembrie 1998 este în vigoare Legea Învăţământului Special; sunt stabilite
structura, administrarea şi procedurile de organizare a învăţământului pentru personae cu
nevoi speciale. Tot din 1998 (30 iunie), Legea Educaţiei Non – formale a Adulţilor reglează
acest aspect al educaţiei din Lituania, specificând fundamentele structurii, activităţii şi
managementului. Prin Legea Învăţământului Superior (21 martie 2000) sunt stabilite
direcţiile de acţiune a universităţilor. În 2004, Guvernul lituanian a aprobat mai multe
documente:
- Metodologia de stabilire a necesităţilor financiare pentru educaţie şi
alocarea de resurse financiare din bugetul de stat, ca şi alocarea pe
instituţii a acestora; prin acest document se stabileşte şi modalitatea de
interacţiune dintre mediul de afaceri şi educaţie şi cercetare. A fost
aprobată o versiune îmbunătăţită în 2006;
- Criterii de finanţare pentru şcolile de educaţie generală, educaţie specială
şi vocaţionale, stabilirea instituţiilor aparţinând municipalităţii care să ofere
asistenţă elevilor, profesorilor şi şcolilor (inclusiv criterii de reorganizare,
restructurare ori lichidare a instituţiilor asistate);
 - Regulamente ale departamentelor de educaţie aparţinând municipalităţii
(scopuri, funcţionare, structură, drepturi).
În 2005 (noiembrie), Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei a aprobat Procedura de
monitorizare a educaţiei de stat, prin care sunt definite scopurile şi obiectivele monitorizării
(verificarea ritmică a schimbărilor din educaţie, progresul pe o perioadă determinată de
timp, analiză, evaluare, prognoză), organizarea monitorizării, implementarea indicatorilor,
procedurile de interpretare a datelor colectate. În decembrie 2005, Guvernul a dat
publicităţii Lista indicatorilor de monitorizare în educaţia de stat. În 2006, Ministerul
Educaţiei şi Ştiinţei a aprobat Regulamentul Sistemului Informaţional; a fost gândit pentru
a oferi informaţii oficiale despre stadiul educaţiei, iar aceste informaţii să fie cunoscute şi
accesibile publicului larg.
DIRECŢII DE REFORMĂ ÎN EDUCAŢIE

România Finlanda
Descentralizarea presupune: componenta financiară, Autonomia sistemului de învăţare din Finlanda se impune printr-o
reconfigurarea politicilor de resurse umane, adaptarea curriculară Strategie Naţională a Educaţiei ce-şi fixează o serie de scopuri
la nevoile comunităţii. Aceasta va produce schimbări majore în cheie pentru dezvoltarea educaţiei. Se conturează cinci direcţii
managementul învăţământului. Principalele schimbări aşteptate prioritare: 1. Îmbunătăţirea managementului (implementarea
sunt: principiilor managementului calitativ care să asigure o trecere spre
• transferul ponderii decizionale de la nivelurile responsabilităţi subsidiare şi de contabilitate bazate pe resurse
financiare distribuite şi planificate raţional şi transparent); 2.
naţional şi regional al sistemului de învăţământ la nivel local. Îmbunătăţirea infrastructurii (eficacitatea reţelei de servicii
Consiliul de Administraţie, cu o structură schimbată, va deveni educaţionale, dezvoltarea de noi servicii şi conexiuni în educaţie);
principalul organism de decizie de la nivelul unităţii şcolare. 3. Îmbunătăţirea susţinerii (accentuându-se şanse egale din punct
Totodată, va creşte rolul directorului, ca organ executiv pentru de vedere social la educaţie, susţinerea individuală diversă pentru
deciziile esenţiale, dar şi deliberativ pentru deciziile curente; elevi care poate fi de natură generală sau bazată pe diverse criterii,
• creşterea autorităţii de decizie a Consiliului local, organizarea de asistenţă materială, psihologică sau de alt tip
pentru şcoli); 4. Îmbunătăţirea conţinutului (să fie conform cu
devenit partenerul privilegiat al şcolii din comunitate, atât prin nevoile pieţei de muncă într-o societate dezvoltată, îmbunătăţirea
participarea la activitatea Consiliului de administraţie, cât şi, mai activităţilor sociale, de comunicare şi de tip general, ajustarea
ales, în plan financiar. Relaţiile de subordonare, existente în educaţiei la nevoile individuale şi la capacităţile individuale
prezent, vor trebui înlocuite cu relaţii de coordonare între şcoală şi împreună cu eliminarea încărcăturii suplimentare); 5. Îmbunătăţirea
comunitatea locală. calităţii personalului, reorganizarea educaţiei şi dezvoltarea
• Modificarea atribuţiilor ISJ. profesională a pedagogilor, cerinţe revizuite pentru pedagogi, un
• Modificarea atribuţiilor M.E.C.T. şi a instituţiilor / sistem nou de evaluare a competenţelor acestora, luarea de
măsuri pentru îmbunătăţirea sistemului de calificare a managerilor
agenţiilor subordonate – care se vor orienta cu precădere spre de şcoală.
decizii la nivel politic şi strategic.
• Negocierea inter-instituţională va fundamenta întreg

procesul decizional. Pentru a reduce riscurile legate de

implementarea descentralizării, va fi aplicată şi o strategie
naţională de informare şi de promovare a proiectului în rândul
părţilor interesate (pentru diminuarea riscurilor din prima categorie),
dar şi politici naţionale privind diminuarea riscurilor.
ABORDAREA “CALITĂŢII EDUCAŢIEI” ÎN SISTEMELE DE ÎNVĂŢĂMÂNT DIN
ROMÂNIA ŞI FINLANDA

România
În învăţământul românesc s-a urmărit întotdeauna calitatea; nu numai a actului de
predare, ci şi în relaţiile cu beneficiarii (direcţi ori indirecţi). În ultimii ani, calitatea educaţiei
a fost reglementată prin acte normative, metodologii, proceduri, instrumente. Astfel:
• Calitatea educaţiei este ansamblul de caracteristici ale unui program de
studiu şi ale furnizorului acestuia, prin care sunt îndeplinite aşteptările
beneficiarilor, precum şi standardele de calitate.
• Evaluarea calităţii educaţiei constă în examinarea multicriterială a măsurii
în care o organizaţie furnizoare de educaţie şi programele acesteia
îndeplinesc standardele şi standardele de referinţă. Atunci când evaluarea
calităţii este efectuată de însăşi organizaţia furnizoare de educaţie,
aceasta ia forma evaluării interne. Atunci când evaluarea calităţii este
efectuată de o agenţie naţională sau internaţională specializată, aceasta ia
forma evaluării externe.
• Pentru evaluarea externă a calităţii educaţiei se înfiinţează, prin O.U.G.
nr.75/ 2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, aprobată prin Legea nr.
87/ 2006 , Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul
Superior (ARACIS) şi Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în
Învăţământul Preuniversitar (ARACIP).
• Asigurarea calităţii educaţiei exprimă capacitatea unei organizaţii
furnizoare de a oferi programe de educaţie, în conformitate cu standardele
în vigoare.
• Metodologia asigurării calităţii educaţiei, conform Legii nr. 87/ 2006,
cuprinde următoarele componente:
• Criteriul: aspect fundamental de organizare şi funcţionare a unei
organizaţii furnizoare de educaţie.
• Standardul: descrierea cerinţelor, formulate în termeni de reguli sau
rezultate, care definesc nivelul minim obligatoriu de realizare a unei
activităţi în educaţie.
 • Standardul de referinţă: descrierea cerinţelor care definesc un nivel optim
de realizare.
• Indicator de performanţă: instrument de măsurare a gradului de realizare a
unei activităţi.
• Procese:
 Planificarea şi realizarea efectivă a rezultatelor aşteptate ale
învăţării;
 Monitorizarea rezultatelor;
 Evaluarea internă a rezultatelor;
 Evaluarea externă a rezultatelor;
 Îmbunătăţirea continuă a rezultatelor.
• Domenii:
 Capacitate instituţională: structură, management şi resurse;
 Eficacitate educaţională: programe de studiu, rezultatele învăţării,
activitatea de cercetare ştiinţifică, metodică şi financiară;
 Managementul calităţii: strategii, structuri, proceduri, sistem
informaţional, accesibilitate, transparenţă.

Finlanda

În Finlanda se acordă o atenţie deosebită asigurării calităţii educaţiei.

Cadrul legal pentru sistemul de învăţământ este creat de Opetusministeriö
(Ministerul Educaţiei). Opetushallitus (Consiliul Naţional al Educaţiei), un corp de experţi,
este responsabil pentru metodele de învăţare, conţinuturi şi scopuri. În cadrul fiecărei
autorităţi locale există cel puţin un comitet, nominalizat de consiliu, care este responsabil
pentru şcolile de nivel primar sau secundar subordonate autorităţilor locale.
Autorităţile locale garantează accesul la învăţământul general pentru toţi copiii
din aria lor. La nivel local, consiliile locale sunt responsabile pentru administrarea
sectorului de învăţământ.
Curriculum-ul local/la decizia şcolii este conceput pe baza curriculum-ului
nucleu.
 Certificatul de absolvire este eliberat la terminarea programei şcolare/planului
de învăţământ, dar nu oferă absolventului nicio calificare profesională. Certificatul oferă
accesul către toate formele de învăţământ secundar superior şi formare profesională.
Aproape toţi copiii sunt absolvenţi ai învăţământului obligatoriu. Învăţământul de masă
este co-finanţat de către autorităţile locale şi de către guvern. Autorităţile locale au, prin
statut, obligaţia de a furniza servicii educaţionale copiilor din învăţământul obligatoriu care
au domiciliul în zona în care ele îşi desfăşoară activitatea.

Reţeaua şcolară acoperă teritoriul întregii ţări.

Şcoala are un rol important ca fundaţie pentru viitor şi ca factor principal

responsabil cu dezvoltarea competenţelor profesionale. Finlanda consideră
antreprenoriatul şi promovarea acestuia factori cheie pentru dezvoltarea regiunii.
Schimbările rapide care au loc în societatea informaţională necesită încontinuu noi
competenţe, noi informaţii şi noi abilităţi. Condiţiile de viaţă se schimbă şi pentru a ne
adapta avem nevoie de noi tipuri de atitudini, iniţiative şi responsabilităţi.

Promovarea antreprenoriatului este definită de Consiliul Uniunii Europene ca

domeniu de interes pentru sistemele de educaţie.
Educaţia antreprenorială se desfăşoară în instituţiile de învăţământ din Finlanda
de la începutul anilor 1990. Antreprenoriatul este o componentă obişnuită a studiilor în
învăţământul profesional.
INSTITUŢII RESPONSABILE ŞI INSTRUMENTE UTILIZATE ÎN ASIGURAREA ŞI EVALUAREA CALITĂŢII ÎN EDUCAŢIE
Finlanda
România

Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Agenţia Naţională pentru Evaluarea Şcolii din Finlanda
Preuniversitar (ARACIP) Misiune: realizează evaluarea externă, culege informaţii pentru a
Misiune: realizează evaluarea externă a calităţii educaţiei oferite de lua decizii de îmbunătăţire a activităţilor în scopul asigurării calităţii.
instituţii de învăţământ preuniversitar şi de alte organizaţii Obiective: - să realizeze activităţi de evaluare a şcolilor din
furnizoare de educaţie precum şi autorizarea, acreditarea şi învăţământul preuniversitar;
evaluarea periodică a unităţilor de învăţământ preuniversitar. - să furnizeze asistenţă şi recomandări pentru îmbunătăţirea
Principalele activităţi: - elaborează standarde, metodologii de activităţii şcolilor;
evaluare instituţională de acreditare, ghiduri de bune practici, - să efectueze, cel puţin o dată la şapte ani, evaluarea
analize de sistem asupra calităţii învăţământului preuniversitar din organizaţiilor furnizoare de educaţie;
România, etc.; - elaborează metodologii de evaluare instituţională, ghiduri de bune
- realizează activităţi de evaluare şi acreditare a furnizorilor de practici, analize de sistem asupra calităţii învăţământului
educaţie din învăţământul preuniversitar; preuniversitar din Finlanda, etc.;
- propune Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului înfiinţarea Autoevaluarea
şi acreditarea, prin Ordin a instituţiilor de învăţământ preuniversitar Calitatea în educaţie nu se poate realiza fără autoevaluare şi
pentru fiecare nivel de învăţământ, program de studii şi calificare schimbări în cultura managerială.
profesională, după caz; Motivele pentru autoevaluare ar putea fi exprimate prin: schimbare
- efectuează, pe baze contractuale, la solicitarea ministrului, (rapidă a mediului), descentralizare şi evaluare. Scopul acesteia
evaluarea calităţii educaţiei în învăţământul preuniversitar; este de a evalua continuu şi de a dezvolta instituţia furnizoare de
- realizează împreună cu inspectoratele şcolare şi direcţiile de educaţie. Evaluând, se colectează informaţii despre performanţele
resort activitatea de monitorizare şi control al calităţii; şcolii, se detectează puncte tari dar şi ameninţări, se stabilesc
- efectuează, cel puţin o dată la trei ani, evaluarea organizaţiilor priorităţile în procesul de îmbunătăţire şi se diseminează exemplele
furnizoare de educaţie acreditate; de bune practici. Managementul calităţii poate fi definit prin
- face publice rezultatele evaluării externe. descrierea cercului lui Deming: selecţia obiectivelor reprezintă
Autoevaluarea Modalitatea esenţială de asigurare a calităţii prin planificarea, activităţile de îndeplinire a obiectivelor –
care instituţia şcolară îşi evaluează, ea însăşi, performanţa. implementarea, măsurarea succesului activităţilor – evaluarea,
Rolul autoevaluării este de a descrie modul în care o instituţie identificarea punctelor tari şi a ameninţărilor – optimizarea.
şcolară Metodologia de autoevaluare cuprinde cinci arii (domenii) : cultura
funcţionează şi se dezvoltă. Este un pas iniţial, benefic şi util, cu şcolii, procesul de predare - învăţare, rezultatele, suportul elevilor şi
scopul de a asigura dezvoltarea, creşterea şi nu de a sancţiona. managementul şcolii; 22 de teme şi 62 de indicatori. Fiecărui
Asigură autoreglarea, optimizarea şi revizuirea funcţionării şi indicator i se realizează o descriere specifică numită „ilustraţie‖,
dezvoltării instituţiei. Reprezintă asumarea reală a rezultatelor ei de definită de fiecare şcoală în parte, la fel ca şi nivelurile de realizare
către toţi cei implicaţi. Metodologia de autoevaluare cuprinde trei care sunt în număr de patru şi care se redefinesc şi regândesc
domenii: capacitatea instituţională, eficacitatea educaţională şi când planurile se schimbă. Procesul de autoevaluare poate fi
managementul calităţii. Fiecare cuprinde criterii, indicatori şi structurat astfel:
descriptori de performanţă.
 Există trei componente de bază atât la nivel local cât şi naţional
care responsabilizează planul profesional, pe de o parte, politic, pe
de altă parte şi clienţii pe direcţia finală.
Metodele de colectare a informaţiilor sunt : observaţia, focus –
group, interviul, analiza documentelor, chestionarele. Există o
formă de raportare finală care conţine în mod obligatoriu zece
puncte tari , cinci ameninţări şi priorităţi de îmbunătăţire.
Evaluarea externă
Furnizează o direcţie a acţiunilor de cercetare şi îmbunătăţire
continuă.
1. Selectarea domeniului/temei/temelor supuse procedurilor de Permite un control al rezultatelor pe plan educaţional dar şi
autoevaluare organizaţional, valorizează identitatea culturală şi misiunea şcolii.
2. Diagnoza nivelului de realizare pentru fiecare dintre temele Identifică punctele tari şi punctele slabe, atrage atenţia asupra
selectate; prima diagnoza dimensiunii calitative a actului educaţional.
3. Judecarea nivelului de realizare Asigură feed-back pentru grupurile semnificative de interes,
4. Identificarea punctelor tari, a slăbiciunilor şi a ţintelor (analiza rezultatele evaluării fiind cunoscute de către toţi beneficiarii direcţi
SWOT) şi indirecţi, pentru ca toate aceste grupuri de interes sa poate
5. Crearea unui grup de lucru pentru iniţierea şi aplicarea măsurilor judeca dacă investiţia făcută a dus sau nu la impactul aşteptat şi
de remediere/dezvoltare, din care fac parte şi reprezentanţii dacă merită continuată.
beneficiarilor
6. Modificarea/optimizarea proiectului de dezvoltare instituţională şi
a planurilor operaţionale asociate.
7. Desfăşurarea activităţilor de dezvoltare/optimizare/remediere-cu
implicarea tuturor celor interesaţi.
8. Reaplicarea instrumentului de evaluare (după minim 3 luni)
pentru a evidenţia progresul realizat.
La nivelul şcolii structura care este responsabilă de autoevaluare
se numeşte Comisia pentru Evaluarea şi Asigurarea Calităţii
(CEAC). Evaluarea externă
Atestă capacitatea organizaţiilor furnizoare de educaţie de a
îndeplini aşteptările beneficiarilor, precum şi standardele de
calitate.
Asigură protecţia beneficiarilor direcţi şi indirecţi de programe de
studiu, prin producerea şi diseminarea de informaţii despre
calitatea educaţiei.
Contribuie la dezvoltarea unei culturi instituţionale a calităţii în
învăţământul preuniversitar.
Propune Ministerului Educaţiei,Cercetării şi Tineretului politici şi
strategii de permanentă ameliorare a calităţii învăţământului
preuniversitar.
BIBLIOGRAFIE

Ghid de finanțare a sistemului de învățământ românesc

Legii învăţământului nr. 84/1995

Legea Educașiei Naționale nr. 1/2011

↑ Legea nr. 268 din 13 iunie 2003 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/19959

Ordonanța de urgență nr. 75/2005

www.finlanda.ro

www. fundațidinu patriciu.ro