Politici Si Strategii Globale de Securitate Alimentara - 220411 - 143626

Iuliana BANU
Politici şi strategii globale

de securitate alimentară
2006
Politici şi strategii globale de securitate alimentară
CUPRINS
1. Conceptul de securitate alimentară

1.1. Problematica securităţii alimentare ...................................... 1
1.2. Factori care influenţează securitatea alimentară ................. 4
1.3. Mijloace de monitorizare a nivelului securităţii
/ insecurităţii alimentare ....................................................... 5
1.4. Verificarea cunoştinţelor ...................................................... 8
2. Comportamente alimentare
2.1. Nevoile energetice ale unui individ ...................................... 9
2.2. Comportamente alimentare ................................................. 11
2.3. Disponibilităţi alimentare în lume şi în România.
Modelul de consum alimentar pentru populaţia
din UE şi din România ......................................................... 15
2.4. Evoluţia demografică şi securitatea alimentară ................... 21
2.5. Recomandări FAO pentru îmbunătăţirea consumului
populaţiei .............................................................................. 24
2.7. Verificarea cunoştinţelor ....................................................... 26
3. Sectorul agroalimentar
3.1. Cadrul conceptual ................................................................ 27
3.2. Rolul în dinamica vieţii economice şi sociale
Evoluţia sectorului agroindustrial ......................................... 29
3.3. Integrarea agroalimentară şi agroindustrială ....................... 33
4. Producţia agricolă şi utilizarea resurselor

baza asigurării securităţii alimentare
4.1. Nivelul şi evoluţia producţiei agricole ................................... 40
4.2. Resursele agricole şi utilizarea lor pe plan mondial ............. 42
4.3. Impactul modernizării agriculturii asupra productivităţii
agricole ................................................................................ 48
i
Cuprins
5. Politici agroalimentare, agricole, alimentare, nutriţionale

5.1. Politici agroalimentare .......................................................... 51
5.1.1. Politicile agricole ...................................................... 56
5.1.2. Politicile alimentare .................................................. 58
5.1.3. Politice nutriţionale ................................................... 60
5.2. Instrumente specifice politicii agroalimentare ...................... 62
6. Politica agroalimentară a Uniunii Europene

6.1. Apariţia politicilor agroalimentare moderne .......................... 72
6.2. Politica agricolă comună. Politica de dezvoltare
rurală durabilă în Uniunea Europeană ................................. 73
6.3. Politica alimentară comună .................................................. 88
7. Politica agroalimentară a SUA

7.1. Performanţele agriculturii americane ................................... 90
7.2. Evoluţia politicilor agricole .................................................... 92
7.3. Legea Federală a Ameliorării şi Reformei Agriculturii
Consecinţele asupra agriculturii americane
şi a pieţei agricole mondiale ................................................ 95
8. Programe de asistenţă şi sprijinire a ţărilor în curs

de dezvoltare pentru eradicarea foametei şi sărăciei
8.1. Programele FAO .................................................................. 97
8.2. Programele Băncii Mondiale ................................................ 101
8.3. Programele Comisiei Europene ........................................... 102
Bibliografie .......................................................................................... 104
ii
1.
Conceptul de securitate alimentară
1.1. Problematica securităţii alimentare

1.2. Factori care influenţează securitatea alimentară
1.3. Mijloace de monitorizare a nivelului securităţii /
insecurităţii alimentare
1.4. Verificarea cunoştinţelor
1.1. Problematica securităţii alimentare
Securitatea alimentară este o componentă esenţială a vieţii, a securităţii

naţionale, o obligaţie a guvernelor. Conceptul de securitate alimentară
operează la mai multe niveluri: individual, familial, regional, naţional şi
global.
Acest concept a fost formulat după al doilea război mondial. El s-a
dezvoltat şi s-a îmbogăţit de-a lungul anilor în căutarea de soluţii necesare
eradicării foametei.
Conform FAO1 securitatea alimentară reprezintă “garantarea fiecărui
individ, în permanenţă, în orice loc şi moment a accesului fizic,
economic şi social la o alimentaţie suficientă şi sănătoasă care să-i
permită a avea un regim alimentar satisfăcător pentru o viaţă
sănătoasă şi activă” (The State of Food Insecurity in the World, 2001).
Securitatea alimentară este un concept politic. A discuta despre securitate
alimentară fără a lua cunoştinţă de dreptul la alimentaţie, este echivalent cu
1
FAO – The Food and Agriculture Organization of the United Nations
În 1943, 44 de guverne s-au întâlnit în Virginia, SUA, şi au pus bazele unei organizaţii permanente
pentru alimentaţie şi agricultură. Prima sesiune a organizaţiei a avut loc în Quebec, Canada, hotărându-
se ca aceasta să devină agenţie specializată a ONU. Din anul 1951 sediul acestei organizaţii s-a mutat
de la Washington DC la Roma.
1
a pretinde o libertate care nu este respectată de statele lumii (Mechlem,

2004). Dreptul la alimentaţie a fost recunoscut în declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948, şi este menţionat şi în Convenţia
Internaţională privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (ICSECR),
din 1966. Este introdus în numeroase alte documente internaţionale, în
numeroase constituţii. Comisia Drepturilor Omului are un raportor special
privind dreptul la alimentaţie.
Pentru a se asigura “garantarea“ acestei securităţi alimentare este
necesară instituirea unei politici a fiecărui Stat şi integrarea ei la nivel
mondial. Conform Declaration mondiale sur la nutrition et Plan d’action
(1992): “fiecare guvern este responsabil înainte de toate de protecţia şi
promovarea securităţii alimentare şi de buna stare nutriţională a
populaţiei sale, şi în mod deosebit pentru protecţia grupelor
vulnerabile ale populaţiei”, astfel încât: “buna stare nutriţională a
tuturor … trebuie să fie un obiectiv cheie a dezvoltării umane, ea
trebuie să fie în centrul planurilor şi strategiilor de dezvoltare socio-
economică”.
Este cunoscut impactul subalimentaţiei, al malnutriţiei şi subnutriţiei, al
consumului de alimente insalubre în geneza complexului de afecţiuni
cronice, netransmisibile, a stării de morbiditate a grupurilor vulnerabile ale
populaţiilor, inclusiv asupra incidenţei toxiinfecţiilor alimentare şi implicit a
afecţiunilor infecţioase.
FAO estimează că în 2000-2002 aproximativ 852 milioane de oameni trăiau
dintr-o dietă cu deficit caloric (subnutriţi): 815 milioane de oameni din ţările
în curs de dezvoltare, 28 milioane de oameni din ţările în tranziţie şi 9
milioane de oameni din ţările dezvoltate. Se apreciază că în anii 2015-2030
populaţia subnutrită din ţările în curs de dezvoltare va scădea la 580
milioane de oameni. Conform OMS în anii 2020-2025 cca. 70% din
morbiditatea populaţiilor se va datora afecţiunilor cronice netransmisibile de
geneză alimentară.
OMS estimează că malnutriţia se înregistrează atât în cazul populaţiilor
sărace cât şi în cazul celor mai puţin sărace şi bogate. Există trei tipuri de
malnutriţie: foametea, supraalimentaţia, deficienţa microelementelor.
2
Foametea este prezentă în ţările în curs de dezvoltare, dar se poate găsi

pe arii restrânse şi în ţările industrializate. Foamea parţială sau acută
cuprinde o populaţie numeroasă, care din cauza unor carenţe de fier, iod,
zinc, vitamină A, este expusă unor boli grave. Supraalimentaţia este
considerată una dintre cele mai grave probleme de sănătate publică din
zilele noastre, şi este generată de trecerea de la o alimentaţie tradiţională,
bogată în cereale şi legume, la o alimentaţie bogată în grăsimi şi zaharuri.
Securitatea alimentară este un concept dinamic ce a evoluat diferit în timp
şi spaţiu.
În ţările dezvoltate securitatea alimentară s-a realizat prin formarea unui
sistem agricol viabil şi a unei economiei agroalimentare moderne. Nivelul
ridicat al puterii de cumpărare a majorităţii populaţiei asigură, pentru
aceasta, necesarul cantitativ şi calitativ al alimentelor. În aceste condiţii
atenţia acestor ţări este îndreptată spre calitatea şi siguranţa alimentelor şi
spre protecţia socială a categoriilor de persoane defavorizate. Protecţia
sănătăţii consumatorilor, ca măsură fundamentală de securitate alimentară,
constituie principala preocupare a ţărilor dezvoltate.
În ţările în curs de dezvoltare securitatea alimentară este asigurată limitat şi
în condiţii dificile, iar în ţările cele mai sărace foametea este extinsă.
Insecuritatea alimentară este o consecinţă a sărăciei. Populaţia din aceste
ţări nu are asigurat un minim cantitativ de alimente, dieta este slabă
calitativ, nediversificată, cu un conţinut scăzut de proteine animale.
Securitatea alimentară a unei ţări trebuie asigurată, în primul rând, din
resurse interne. Prin politicile agricole practicate de ţările lumii acest lucru a
fost realizat doar în ţările dezvoltate. Ţările sărace nu îşi vor realiza o
securitate alimentară durabilă atâta timp cât ele nu vor fi sprijinite să îşi
dezvolte producţia internă. Ajutorul extern pentru aceste ţări ar trebui
utilizat în proiecte de ameliorare a terenurilor agricole, în construirea
infrastructurilor rurale etc., şi nu în ajutoare alimentare (ţările dezvoltate
preferă să subvenţioneze exportul surplusului agricol spre ţările sărace),
(Zahiu şi Dachin, 2001).
Realizarea securităţii alimentare la nivel mondial implică producerea unei
cantităţi suficiente de hrană pentru a satisface necesităţile alimentare ale
3
populaţiei, în creştere şi în schimbare, şi satisfacerea necesităţilor

alimentare printr-o gospodărire a resurselor.
Insecuritatea alimentară a oamenilor apare atunci când aceştia nu au
mijloacele necesare pentru a produce şi/sau cumpăra hrana necesară.
Este necesar ca fiecare individ să aibă acces la un loc de muncă
remunerativ, la active de producţie (pământ, capital) şi la resurse care să
sporească productivitatea (tehnologie corespunzătoare, credit, învăţământ,
îngrijirea sănătăţii).
1.2. Factori care influenţează securitatea alimentară
Complexitatea problemei securităţii alimentare în ţările în curs de

dezvoltare sugerează necesitatea dezvoltării unui plan cadru, care să
permită evidenţierea componentelor securităţii alimentare dar şi
multitudinea de factori de influenţă şi relaţia dintre aceştia.
Se poate considera că securitatea alimentară are trei dimensiuni:
Â asigurarea disponibilităţii alimentare pe locuitor,
Â accesul permanent la hrană a întregii populaţii,
Â utilizarea fiziologică a hranei consumate.
Disponibilitatea alimentară defineşte nivelul maxim al ofertei de alimente,
la nivelul unei colectivităţi – nivel naţional, exprimat în kg(l)/locuitor/an.
• Depinde de producţia agroalimentară, dar este influenţată şi de:
¬ stocurile de alimente,
¬ importurile de alimente,
¬ ajutoarele alimentare,
¬ producţia alimentară proprie (casnică).
• Influenţează preţul alimentelor.
Accesul permanent la hrană a întregii populaţii este asigurat atunci
când aceasta are resurse adecvate pentru procurarea alimentelor necesare
unei diete corespunzătoare.
• Depinde de:
¬ producţia agroalimentară,
¬ piaţa de vânzare-cumpărare a alimentelor,
4
¬ transferuri/împumuturi.
• Influenţează consumul de alimente.
Utilizarea fiziologică a hranei consumate presupune folosirea de către

organism a nutrienţilor, în cantităţi adecvate faţă de nevoile sale, în
vederea creşterii, dezvoltării şi funcţionării normale.
• Depinde de:
¬ consumul de alimente,
¬ calitatea alimentaţiei,
¬ starea de sănătate.
Accesul la hrană şi cererea de alimente sunt în funcţie de venituri şi preţuri.

Componentele securităţii alimentare sunt influenţate de mediul natural,
social şi politic din fiecare ţară, prezentând astfel particularităţi de la o ţară
la alta.
FAO (The State of Food Insecurity in the World, 2004) consideră că
probleme de insecuritate alimentară au existat în ultimii ani în 86 de ţări: 43
în Africa, 24 în Asia, 9 în America Latină şi Caraibe, 7 în Oceania şi 3 în
Europa (Albania, Macedonia şi Bosnia-Herţegovina).
În 2004, 35 ţări au primit ajutoare de urgenţă din cauza crizelor alimentare.
Cauzele acestor crize au fost: conflictele militare şi civile, situaţii post-
conflictuale, problemele economice, refugiaţii, condiţiile climatice (secetă).
Cele mai multe crize au fost localizate în Africa şi au fost cauzate de secetă
şi conflicte militare sau civile.
1.3. Mijloace de monitorizare a securităţii / insecurităţii

alimentare
Insecuritatea alimentară este o consecinţă a sărăciei (Alexandri, 2001).

Noţiunea de sărăcie se referă la lipsa mijloacelor care să asigure un minim
acceptabil de trai.
În abordările teoretice se operează cu două minime:
Â un minim de subzistenţă,
Â un minim social.
5
Minimul de subzistenţă are în vedere condiţiile supravieţuirii şi se referă

la nevoile absolut elementare, ca de exemplu, hrana, adăpostul,
îmbrăcămintea. Acest minim defineşte ceea ce se cheamă sărăcia
absolută.
Minimul social, se referă la condiţiile minimale, care asigură o funcţionare
socială a persoanei. Fără acest minim, persoana este exclusă din viaţa
societăţii căreia îi aparţine. Chiar dacă supravieţuieşte biologic, ea nu poate
participa la viaţa colectivităţii căreia îi aparţine. Minimul social se referă la
resursele necesare asigurării unui minim de trai decent, care se defineşte
în raport cu standardele sociale şi culturale ale societăţii. Iar cei care se
situează sub acest minim sunt asociaţi cu sărăcia relativă.
Un alt mod de a identifica populaţia săracă este legat de nivelul mediu al
cheltuielilor de consum (Alexandri, 2001). În sensul acesta, se defineşte:
Â populaţia săracă, ca având cheltuieli de consum sub 60% din nivelul
mediu,
Â populaţia în stare de sărăcie severă, ca având sub 40% din nivelul
mediu.
Banca Mondială defineşte populaţia săraca, ca fiind aceea care trăieşte
cu 1$/zi (xxx, 2002). Aproape 1 miliard de persoane sunt în această
categorie, reprezentând 19% din populaţia lumii.
În termeni energetici, securitatea alimentară este ameninţată, atunci când
consumul coboară la pragul critic inferior. Acesta este situat de FAO la
1900 kcal/zi/persoană, iar de Banca Mondială, între 1840-2060
kcal/zi/persoană. Datorită acestei diferenţe de abordare, estimările celor
două organisme internaţionale asupra populaţiei aflate în insecuritate
alimentară sunt diferite.
Având în vedere implicaţiile majore ale subalimentaţiei în rândul
populaţiilor, cu precădere în zonele subdezvoltate, organismele
internaţionale ONU, FAO, OMS, CE, UNICEF, Word Bank, UNDP au
elaborat şi instituit metode, mijloace, de identificare şi cuantificare a
nivelului subalimentaţiei – insecurităţii alimentare (FAO, CE, 2002, xxx,
2003). Acestea pot fi aplicate la nivel naţional, familial, individual.
Se folosesc metode statistice pentru realizarea:
6
Â Balanţelor de aprovizionare alimentară

Sunt formate din două părţi:
¬ resurse (disponibilităţi): producţia internă, importul de alimente,
stocul la începutul perioadei, ajutoarele alimentare,
¬ utilizări: disponibilul pentru consum, exportul de alimente, stocul
final şi pierderile.
Pe baza acestor bilanţuri FAO calculează disponibilul energetic
alimentar (DEA), în kcal/persoană/zi. Constituie un instrument pentru
aprecierea situaţiei nutriţionale potenţiale din diferite zone ale globului.
Â Anchetelor socio-economice, la nivel naţional şi familial
¬ ancheta bugetului / consumului la nivel de gospodărie
Cheltuielile sunt clasificate după criteriile:
- produse alimentare / nealimentare,
- produse de primă necesitate, îmbrăcăminte, locuinţă.
Cheltuielile alimentare permit determinarea cantităţii de produse
cumpărate pentru alimentaţie. Pornind de la aceste date este
dedusă cantitatea de calorii disponibile în cadrul gospodării.
¬ anchete privind cheltuielile din buget ce revin cheltuielilor
alimentare – permit stabilirea cheltuielilor necesare produselor
alimentare de bază (ex. partea cheltuielilor pentru orez din totalul
bugetului gospodăriei).
¬ anchete nutriţionale la nivel naţional şi individual – oferă
informaţii privind consumul caloric şi calitatea nutritivă a
alimentelor consumate.
¬ anchete referitoare la diversitatea regimului alimentar – permit
identificarea alimentelor sau a grupelor de alimente consumate
într-o anumită perioada (se efectuează prin completarea unui
chestionar în timp de 10 minute).
¬ anchete calitative – membrii gospodăriilor sunt întrebaţi direct
dacă fac faţă dificultăţilor alimentare, dacă situaţia lor s-a
ameliorat sau degradat, şi dacă se tem pentru consumul lor
alimentar viitor.
¬ măsurători antropologice – pentru copii sunt utilizaţi 3 indicatori:
întârzieri de creştere (raportul înălţime-vârstă), slăbire (raport
7
greutate-înălţime), insuficienţă ponderală (raport greutate-vârstă);

pentru adulţi se foloseşte indicele masei corporale (raport
greutate-înălţime).
Fiecare dintre metodele menţionate prezintă avantaje şi dezavantaje, motiv
pentru care se recomandă pentru definirea insecurităţii alimentare
combinarea a două sau trei metode. Un rol important în monitorizarea
securităţii alimentare îl are inter-agenţia FIVIMS (Food Insecurity and
Vulnerability Information and Mapping Systems) (Hussein, 2002).
1. Explicaţi conceptul de securitate alimentară

2. Care sunt modalităţile de exprimare a sărăcia?
3. Enumeraţi factorii şi explicaţi felul în care aceştia influenţează
securitatea alimentară
4. Enumeraţi metodele folosite pentru monitorizarea securităţii / insecurităţii
alimentare
8
2.
Comportamente alimentare
2.1. Nevoile energetice ale unui individ

2.2. Comportamente alimentare
2.3. Evoluţia demografică şi securitatea alimentară la nivel mondial
din UE şi din România
2.5. Recomandări FAO pentru îmbunătăţirea consumului populaţiei
2.1. Nevoile energetice ale unui individ
Componentele de bază ale hranei sunt: proteinele, lipidele, glucidele,

substanţele minerale, vitaminele şi apa. Ele se mai numesc substanţe
nutritive sau nutrienţi. Proteinele, acizii graşi nesaturaţi, vitaminele şi
sărurile minerale sunt substanţe nutritive indispensabile deoarece ele nu se
formează în organism sau se formează în cantităţi insuficiente şi ca urmare
prezenţa lor în raţie este obligatorie. Totalitatea produselor alimentare
utilizate în alimentaţie în timp de 24 h reprezintă raţia alimentară.
Chiar dacă există unele standarde (raţii) stabilite pe baza necesarului real,
nu trebuie să se ignore factorii psiho-senzoriali şi simbolici ai
comportamentului alimentar.
Toate alimentele conţin o cantitate oarecare de energie. Ca regulă
generală, alimentele cu o proporţie relativ mare de glucide, proteine şi
protide pe unitatea de greutate au valoare energetică mai mare, în timp ce
cele cu proporţii mai mici au valoare energetică scăzută.
Nevoile energetice ale unui individ corespund aportului energetic alimentar,
care echilibrează cheltuielile sale de energie, în condiţiile în care greutatea,
compoziţia corporală şi nivelul de activitate fizică sunt compatibile cu
9
menţinerea unei sănătăţi bune ce-i permite să exercite o activitate fizică şi

economică socialmente dorită.
Acest necesar depinde de activitatea profesională a individului, de
activitatea din timpul liber, dar şi de greutatea corpului şi compoziţia sa, de
vârstă, de condiţiile de climă.
Nutriţioniştii recomandă pentru un adult ce efectuează o activitate cu efort
mic un consum de proteine de 105 g/zi, din care 60 g să fie proteine de
origine animală.
Raportul între cantitatea de proteine şi cantitatea de lipide consumate de
adulţi se recomandă a fi 1:1. Cantitatea de glucide din alimentaţie este în
medie de 4 ori mai mare decât cea de proteine şi lipide.
Datorită importanţei pe care o prezintă aportul de energie pentru organism,
deficitul energetic determină o scădere a intensităţii proceselor metabolice,
antrenează un deficit de alte substanţe nutritive care, în final, se reflectă
asupra creşterii şi vigorii fizice a omului şi asupra capacităţii de muncă şi
sănătăţii populaţiei.
Recomandările pentru regimul alimentar în SUA prescriu ca 6 până la 11
părţi din consumul alimentar zilnic să reprezinte pâine, cereale, orez şi
paste făinoase. Alimentele pe bază de grâne furnizează un complex de
glucide, cea mai bună sursă de energie necesară organismului. Aceste
alimente au de obicei un conţinut scăzut de grăsimi şi conţin fibre.
Alimentaţia bazată pe grâne este bogată în vitamine – în special complexul
de vitamine B (tiamină, riboflavină şi acid nicotinic) şi fier. Piramida
alimentară recomandă de asemenea 3-5 părţi legume, 2-4 părţi fructe, 2-3
părţi carne, peşte, ouă, fasole uscată, nuci, alune, 2-3 părţi lapte, iaurt,
brânzeturi şi cantităţi mici de grăsimi, uleiuri, dulciuri.
Din studiile FAO rezultă că în lume se practică un regim alimentar
neechilibrat faţă de necesităţile fiziologice ale organismului uman.
Decalajele cantitative şi calitative care se manifestă pe plan mondial în
privinţa alimentaţiei arată că acolo unde hrana este puţină şi insuficientă,
aceasta nu are nici structura calitativă corespunzătoare.
10
2.2. Comportamente alimentare
Pe plan mondial există o mare diversitate de modele de consum alimentar.

El este extrem de diversificat în spaţiu, pe categorii socio-profesionale, în
funcţie de tradiţiile naţionale, de nivelul de dezvoltare economic-socială a
ţării şi de participarea acesteia la circuitul mondial (Alexandri, 2001,
Petrovici ş.a., 2000).
Fieldhouse (1996), citat de Petrovici ş.a. (2000), consideră adoptarea unui
anumit model alimentar depinde, în principiu, de două concepte:
• disponibilitate – fizică, politică, economică.
• acceptabilitate – cultură şi religioasă, socio-psihologică, alegere
individuală.
Â Comportamente alimentare în ţările sărace
Caracteristici:
• creşterea economică este foarte înceată,
• populaţia este preponderent rurală,
• 60-80% din cheltuielile din gospodărie sunt alocate cheltuielilor cu
alimentele,
• creşterea preţurilor determină familiile sărace să recurgă la substituţii
între alimente.
Se pot diferenţia cinci modele de consum fundamentale, în funcţie de
gradul de integrare în economia de piaţă:
¬ Modelul de autosubzistenţă – include populaţii a căror alimentaţie
depinde în mod direct de capacităţile de producţie locale şi de
posibilităţile de vânătoare, pescuit şi cules. Se bazează pe
sistemul de aprovizionare prin troc.
¬ Modelul rural diversificat – include populaţii integrate în sistemul
agroalimentar mixt (de autosubzistenţă şi agricultură comercială),
iar situaţia alimentară depinde atât de producţia proprie cât şi de
puterea de cumpărare (determinată de raportul între preţurile
produselor vândute şi preţurile produselor cumpărate pe piaţă).
¬ Modelul urban privilegiat – specific categoriilor sociale cu venituri
ridicate (înalţi funcţionari, mari comercianţi sau industriaşi).
11
Aceste categorii adoptă de cele mai multe ori modelul de consum

occidental, păstrând totuşi şi obiceiuri alimentare tradiţionale.
¬ Modelul urban intermediar – aparţine populaţiei urbane, care au
o putere de cumpărare medie. Ele renunţă parţial la ideologiile
societăţilor rurale, au pretenţii de modernitate iar adoptarea
obiceiurilor alimentare occidentale mai puţin costisitoare, le
conferă un cert prestigiu social.
¬ Modelul urban marginalizat – aparţine populaţiilor urbane fără loc
de muncă şi deci fără putere de cumpărare. Aceste categorii au
de cele mai multe ori un consum parazitar, prelevând alimente
din producţia familiilor rurale înrudite.
Â Comportamente alimentare în ţările în curs de dezvoltare
Caracteristici:
• 30-80% din cheltuielile din gospodărie sunt alocate cheltuielilor cu
alimentele,
• există diferenţieri importante între comportamentele de consum din
mediul rural şi urban
• ponderea cheltuielilor alimentare în total cheltuieli de consum este
mai mare în mediul rural decât în urban, dar puterea de cumpărare
alimentară în rural este mai mică decât în urban, la nivele
comparabile de venituri.
• o altă caracteristică a comportamentului alimentar al populaţiei cu
venituri scăzute este diversitatea raţiei alimentare a acesteia – săracii
pot consuma alimente relativ scumpe (carne, peşte, produse lactate,
fructe şi legume), dar în proporţii scăzute.
Se constată următoarele modificări de comportament alimentar:
¬ Consumul alimentar creşte odată cu creşterea veniturilor, dar nu
proporţional cu acestea.
¬ Structura sortimentală şi nutriţională a raţiei se modifică odată cu
creşterea veniturilor prin substituţia alimentelor “inferioare”
(cereale, rădăcinoase, cartofi) cu alimente “superioare” (carne,
lapte, grăsimi, zahăr).
¬ Aceste modificări au devenit perceptibile în ţările care au
cunoscut o creştere semnificativă a veniturilor – exemplul
12
Japoniei. În această ţară, creşterea nivelului de trai al populaţiei

a produs o “occidentalizare” a modelului tradiţional de consum
alimentar, care se manifestă prin substituţia orezului (acum
perceput ca un “bun inferior”) cu carnea.
¬ Cheltuielile alimentare cresc în valoare absolută şi se diminuează
în valoare relativă.
Â Comportamente alimentare în ţările dezvoltate
Caracteristici:
• Consum alimentar ridicat, exprimat în termeni energetici – raţia
calorică consumată în ţările din “Nordul bogat” depăşeşte 3500 kcal,
dintre care 30-40% sunt calorii de origine animală. Aceste ţări se
caracterizează printr-un model de consum de masă, în care puterea
de cumpărare a clasei de mijloc este mare, iar majoritatea populaţiei
are un consum alimentar ridicat. Ponderea cheltuielilor cu alimentaţia
în cheltuielile de consum este: 22% în ţările din Europa de Vest, 12%
în SUA, 15% în Canada.
• Creşte gradul de prelucrare şi sofisticare al alimentelor astfel încât
acestea trec din sfera producţiei de bunuri în sfera producţiei de
servicii.
Modelul de consum are tendinţe de internaţionalizare şi omogenizare
datorită transferului de produse şi tehnologii de fabricaţie în lumea
întreagă. Internaţionalizarea este efectul creşterii comerţului
internaţional cu produse alimentare, rolului dominat al marilor firme
agroalimentare transnaţionale, mobilităţii crescute a oamenilor.
Principalele deficienţe care i se impută se referă, în primul rând, la
faptul că a impus un consum alimentar excesiv, care a dus la apariţia
manifestărilor de malnutriţie corespunzătoare supraalimentaţiei:
obezitate, boli cardiovasculare, diabet etc. Totodată consumul de
masă nu include totalitatea populaţiei. Datorită recesiunii economiei şi
şomajului, se apreciază că între 3-10% din populaţia ţărilor dezvoltate
suferă de subalimentaţie.
Veniturile şi preţurile determină într-o măsură foarte slabă cheltuielile
alimentare, deoarece ponderea cheltuielilor alimentare în total
cheltuieli de consum este din ce în ce mai mică.
13
Factori care influenţează consumul şi cererea alimentară:

¬ Variaţia numărului populaţiei nu influenţează hotărâtor cererea
de alimente – în perioada 1963-1982 creşterea populaţiei în SUA
a fost într-un ritm anual de 1%, iar cea pentru cheltuielile
alimentare într-un ritm de 2,5% pe an; în Europa de Vest
populaţia a crescut în anii ‘70 într-un ritm de 0,5% pe an, iar în
1990 rata anuală de creştere a scăzut la 0,1%, în 2000 o rată de
creştere egală cu zero. Deci, în ţările dezvoltate, în viitor, cererea
de alimente va fi afectată mai puţin de variaţia populaţiei şi mai
mult de celelalte patru categorii de factori.
¬ Veniturile determină indirect mărimea cheltuielilor alimentare.
Populaţia cu venituri mari acordă importanţă economisirii timpului
destinat ocupaţiilor casnice şi îşi dotează gospodăria cu
echipamente sofisticate destinate pregătirii hranei. Aceasta duce
la actualizarea ofertei industriei alimentare, care introduce pe
piaţă semipreparate compatibile cu astfel de dispozitive, care de
obicei sunt mai scumpe.
¬ Preţurile relative ale alimentelor au scăzut în comparaţie cu
preţurile mărfurilor nealimentare şi al serviciilor.
¬ Caracteristicile demografice ale populaţiilor ţărilor bogate au
condus la modificări în structura ofertei şi a cheltuielilor
alimentare.
Astfel caracterul multietnic al populaţiei SUA a determinat marile
companii agroalimentare să includă în oferta lor de produse
specifice multe specialităţi orientale, mexicane şi italiene.
De asemenea, familiile au devenit din ce în ce mai mici, au mai
puţini copiii. Ele cheltuiesc mai mult pe hrană, deoarece nu există
efectul economiilor de scală, sunt cumpărate produse
împachetate în cantităţi mici procesate.
Familiile în care ambii soţi lucrează în afara gospodăriei au nivel
de educaţie şi venituri mai ridicate, dar mai puţin timp liber. Ei
preferă să cumpere alimente gata preparate sau să mănânce la
restaurant.
14
¬ Efectele obiceiurilor şi atitudinilor asupra cheltuielilor alimentare

sunt greu de incorporat în modele economice. Există valori
sociale şi preferinţe determinate de nivelul de educaţie, care
conduc la schimbări în alegerea alimentelor, iar cele mai
importante sunt: obiceiurile alimentare, dorinţa de varitate,
convingerile nutriţionale şi cele referitoare la relaţia dintre
alimentaţie şi sănătate.
Tendinţe în modificarea comportamentului alimentar al populaţiei:
¬ trecerea de la masa luată în familie spre cea consumată în fast-
food-uri, în maşină, pe stradă sau în locurile de divertisment,
¬ mâncarea consumată în locuri publice a devenit asemănătoare în
multe ţări: predomină mâncarea de tip fast-food şi băuturile de tip
COLA,
¬ interesul ridicat pentru nutriţie şi indicatorii de siguranţă ai
alimentelor,
¬ stilul de viaţă condiţionează preocupările privind aspectele
nutriţionale ale alimentaţiei.

din UE şi din România
Conform FAO în lume se practică un regim alimentar neechilibrat faţă de

necesităţile fiziologice ale organismului uman. Decalajele cantitative şi
calitative care se manifestă pe plan mondial în privinţa alimentaţiei arată că
acolo unde este hrana mai puţină şi insuficientă, aceasta nu are nici
structura calitativ corespunzătoare.
Schimbările înregistrate pe scena economică mondială la sfârşitul anilor
1980 şi începutul anilor 1990:
• dispariţia URSS,
• democratizarea, tranziţia de la economia centralizată la economia de
piaţă a ţărilor din Europa Centrală şi de Est,
• schimbările din China şi din alte ţări asiatice,
15
• dificultăţile economice datorate crizei datoriilor şi scăderii preţurilor la

produsele de bază, înregistrate în numeroase ţări din America Latină,
Caraibe şi Africa,
au avut consecinţe asupra disponibilităţilor alimentare şi a distribuţiei lor în
lume, cu repercusiuni asupra stării nutriţionale în diferite regiuni (xxx,
1996b).
Evoluţia disponibilităţilor energetice pe plan mondial în perioada 1969-
1992 (tabelul 2.1.) arată:
¬ creştere de doar 0,3% în ţările dezvoltate în perioada 1979/1981 faţă
de 1969/1971, şi de 0,2% în perioada 1990/1992 faţă de 1979/1981,
¬ creştere de 0,9% în ţările în curs de dezvoltare în perioada
1979/1981 faţă de 1969/1971, şi de 0,7% în perioada 1990/1992 faţă
de 1979/1981.
Tabelul 2.1. Evoluţia disponibilităţilor energetice pe regiuni, kcal/locuitor,zi

(sursa: Zahiu şi Dachin, 2001, The sixth world food survey, Roma, 1996)
Regiune 1969 - 1971 1979 - 1981 1990 - 1992

Ţări dezvoltate 3.190 3.280 3.350
Industrializate 3.120 3.220 3.410
În tranziţie 3.330 3.400 3.230
Ţări în curs de dezvoltare 2.140 2.330 2.520
America Latină şi Caraibe 2.510 2.720 2.740
Africa Sahariană 2.140 2.080 2.040
Orientul Apropiat şi Africa de Nord 2.380 2.850 2.960
Asia de Est şi Sud-Est 2.060 2.370 2.680
Asia de Sud 2.060 2.070 2.290
Mondial 2.440 2.580 2.720
În anii 1997-1999 disponibilităţile energetice din ţările în curs de dezvoltare

au înregistrat acelaşi ritm de creştere. Pentru anii 2015 şi 2030 se
preconizează creşteri de aproximativ 200 kcal/locuitor,zi, în aceste ţări.
Disponibilităţile proteice pe locuitor, pe plan mondial, pe regiuni, arată că
starea nutriţională a populaţiei se află în strânsă legătură cu dezvoltarea
16
social-economică. Disponibilitatea de proteină animală pe locuitor, în ţările

în curs de dezvoltare este de 15 g, faţă de 59 g în ţările dezvoltate
În ţările în curs de dezvoltare disponibilităţile de produse cu valoare
nutritivă scăzută este dublu faţă de ţările dezvoltate, ceea ce reflectă o
structură calitativă deficitară, care nu poate fi compensată de consumul
excesiv de cereale. În regiunile şi ţările sărace dominante în consumul
mediu anual pe locuitor sunt cerealele – 224 kg cereale/locuitor în Africa de
Nord, 111 kg cereale/locuitor în ţările dezvoltate.
Satisfacerea necesităţilor alimentare în creştere aflate în continuă
schimbare care rezultă din creşterea populaţiei, creşterea veniturilor şi
schimbarea stilului de viaţă va reprezenta o provocare fundamentală în anii
ce vor urma (Gavrilescu şi Giurcă, 2000).
Cererea globală de cereale pe piaţa mondială se estimează că va creşte cu
35% în perioada 1997-2020, ajungând la 2.497 mil t; pe regiuni creşterea
cea mai mare va fi înregistrată în China, cu 27% (Rosegrant ş.a., 2001a,b).
Estimările indică faptul că producţia de cereale va creşte în ţările în curs de
dezvoltare cu o rată medie multianuală de 2,1%, în comparaţie cu 0,6% în
ţările dezvoltate. Orezul şi grâul, cereale majoritare în ţările în curs de
dezvoltare, cu o pondere de 30 şi 33% în cererea totală de cereale în 1997,
vor cunoaşte un declin în 2020 cu 29%. Porumbul, cu o pondere de 26%
din cererea de cereale din 1997, va ajunge în 2020 la o cerere de 30% din
totalul cererii. În Asia se va înregistra o scădere a cererii de orez, această
cereală urmând a ajunge în 2020 la 39% din totalul cererii de cereale, faţă
de o pondere actuală 43%; de acest declin va beneficia porumbul, care în
1997 reprezenta 22% din totalul cererii de cereale în această regiune, şi se
estimează că în 2020 va ajunge la o pondere de 28%.
Cea mai mare scădere de preţ se va înregistra în 2020, faţă de 1997, la
orez, cu 13%, în timp ce la porumb preţul se va menţine practic la acelaşi
nivel.
În cazul cărnii cererea va creştere cu 53,5% în 2020 faţă de 1997; la
carnea de porc se apreciază că se va înregistra o scădere cu 22,5%, iar la
carne de pasăre se va înregistra o creştere a cererii cu 42,9% în 2020 faţă
de 1997.
17
Estimările indică faptul că producţia totală de carne va creşte în ţările în

curs de dezvoltare cu o rată medie multianuală de 4%, în comparaţie cu
0,7% în ţările dezvoltate.
Cererea de lapte va creşte în ţările în curs de dezvoltare cu 84,3% în 2020
faţă de 1997.
La tuberculi şi rădăcinoase creşterile cele mai mari se vor înregistra în ţările
în curs de dezvoltare, cu 55%.
Structura consumului alimentar pe locuitor în ansamblul Uniunii
Europeane reflectă o alimentaţie sănătoasă (figura 2.1.). Laptele şi
produsele lactate sunt cele mai importante componente ale raţiei
alimentare, urmate de legume, fructe, carne şi preparate, cereale, cartofi.
Nivelul ridicat al saturaţiei alimentare nu mai justifică creşterea producţiei
agricole pentru consumul intern, motiv pentru care se promovează
restructurarea sectorului agroalimentar şi creşterea exporturilor.
oua 13
peste 19
ulei si grasimi 26
zahar 33
vin 34
cartofi 76
cereale 85
carne 89
fructe 96
legume 118
produse lactate 132
Figura 2.1. Consumul mediu anual (1998), pe locuitor, în UE, kg-l/persoană,

(sursa: Zahiu şi Dachin, 2001, după Health food for Europe’s Citizen, CE, 2000)
Din tabelul 2.2. se pot constata disparităţile notabile existente în ceea ce

priveşte consumul caloric, şi procentul de calorii de origine animală, pentru
populaţia din ţările Europei, în anul 2000 (Petrovici ş.a., 2005).
18
Tabelul 2.2. Consumul de calorii şi procentul de calorii de origine animală, pentru

populaţia din ţările Europei, în anul 2000 (sursa: Petrovici ş.a., 2005)
Ţara Calorii consumate, kcal/zi/locuitor Calorii de origine animală, %

Austria 3.794 32,8
Belgia – Luxemburg 3.695 30,6
Bulgaria 2.544 28,2
Cipru 3.283 29,5
Cehia 3.283 28,5
Danemarca 3.443 38,4
Estonia 2.946 26,1
Finlanda 3.169 36,4
Franţa 3.597 37,7
Germania 3.505 29,6
Grecia 3.738 22,6
Ungaria 3.552 31,0
Irlanda 3.701 31,3
Letonia 2.720 26,6
Lituania 3.293 23,6
Malta 3.543 25,8
Olanda 3.336 34,8
Polonia 3.401 26,2
Norvegia 3.338 32,8
Portugalia 3.757 28,7
România 3.329 20,2
Slovacia 2.789 22,7
Slovenia 3.149 29,9
Spania 3.387 27,5
Suedia 3.100 32,9
Elveţia 3.435 33,0
Marea Britanie 3.312 30,1
Italia 3.663 25,5
Pe întreaga perioadă de tranziţie modelul alimentar al populaţiei din ţara

noastră este pronunţat lacto-cerealier. În anul 2001, populaţia din România
deţinea recordul absolut la consumul însumat de pâine şi cartofi, ceea ce
atestă caracterul de subzistenţă al modelului alimentar dominant din ţara
noastră.
19
Factorii care influenţează comportamentul alimentar, actualul model

alimentar al majorităţii populaţiei din România (după Petrovici, ş.a., 2000),
sunt:
• economici – ex. consumul de cartofi sau de băuturi alcoolice este
stimulat de preţul scăzut al acestora, efectul substituţiei în consum
(produse de natură vegetală în locul celor de natură animală) este
stimulat de veniturile scăzute ale populaţiei. Consumul scăzut de
produse de origine animală (carne, lapte) este explicat şi de preţurile
ridicate la aceste produse.
• culturali – ex. folosirea zahărului rafinat, ouălor şi grăsimilor animale în
prepararea prăjiturilor de casă, tradiţionale, sau ca urmare a adoptării
unor diete fără produse de origine animală, din considerente religioase
(în special în mediul rural),
• socio-psihologici – ex. asocierea consumului de alimente cu atitudini,
convingeri, preferinţe care uneori sunt în contrast cu recomandările
medicale (ex. preferinţa pentru consumul de grăsimi de origine
animală), remarcate şi în anumite feluri de mâncare (ex. sarmale).
• educaţionali – cunoştinţe reduse referitoare la implicaţiile dietei
adoptate asupra sănătăţii.
Alexandri (2001) a realizat un studiu în vederea identificării amplorii
problemei alimentare din România şi a cauzelor care stau la originea ei.
Aceasta a concluzionat că securitatea alimentară în România nu este o
problemă la nivel naţional, deoarece potenţialul agricol al ţării poate
asigura o ofertă suficientă la majoritatea produselor alimentare, cu excepţia
zahărului şi sporadic a cerealelor (grâu), în anii cu recoltă slabă, chiar în
condiţiile actualei rentabilităţi scăzute a agriculturii. Dar insecuritatea
alimentară este o problemă la nivel familial şi mai ales individual, fiind o
consecinţă a sărăciei populaţiei.
Pentru ca modelul de consum alimentar al populaţiei ţării noastre să se
apropie de cel al ţărilor central-europene (Polonia, Slovacia), este necesar
ca veniturile reale ale populaţiei să se dubleze. În această situaţie
ponderea cheltuielilor de consum alimentar ar ajunge la cca. 42%, iar
consumul ar depăşi 3000 kcal/zi.
20
Promovarea unor politici nutriţionale atât prin prisma politicilor alimentare,

în general (preţuri, venituri, justiţie socială), sau ca politici nutriţionale în
sensul strict al cuvântului, vizând corectarea carenţelor de vitamine, săruri
minerale, proteine etc. Acest ultim mod de a aborda problemele evită să ia
în considerare cauzele sărăciei, ea însăşi o formă de malnutriţie.
Rezolvarea problemei alimentare este condiţionată de dezvoltarea
generală a ţării, de relansarea economică care ar implica şi creşterea
veniturilor populaţiei, amplificarea cererii şi prin efectele de antrenare
cunoscute, a ofertei.
Â Aceeaşi relansare a economiei poate rezolva şi dilema politicilor
agroalimentare dintre eficacitate şi echitate, în favoarea eficacităţii, care
pe termen lung conferă certe perspective de creştere a producţiei de
alimente la preţuri accesibile. Toate acestea în ipoteza creşterii
economice.
2.4. Evoluţia demografică şi securitatea alimentară la

nivel mondial
Evoluţia demografică pune mari probleme alimentaţiei populaţiei.

În anul 2000 populaţia globului era de 6,1 mld., cu 3,57 mld. mai mult decât
în 1950. FAO estimează că în 2025 populaţia globului va ajunge la 8 mld.
locuitori, iar în 2050 la 9,3 mld. Peste 95% din creşterea populaţiei pe glob
se va înregistra în ţările în curs de dezvoltare. În statele dezvoltate din
Europa, dar şi în Africa de Sud se va înregistra un declin al populaţiei. În
unele ţări post-comuniste şi în unele ţări în tranziţie din Estul Europei
există, de asemenea, o tendinţă de reducere a populaţiei.
Creşterea producţiei de alimente nu a loc proporţional cu creşterea
populaţiei în ţările în curs de dezvoltare.
La nivel mondial creşterea economică este superioară creşterii
populaţiei. În schimb, agricultura nu poate evolua în acelaşi ritm cu
economia globală, din cauza particularităţilor şi a riscului
supraproducţiei.
21
Repartiţia populaţiei pe glob va ridica mari probleme cu privire la asigurarea

alimentelor necesare, ceea ce impune nu numai politici demografice
raţionale, ci şi politici agricole în favoarea ţărilor sărace.
După al doilea război mondial producţia de alimente la nivel mondial a
crescut, fiind superioară creşterii populaţiei. După ce în deceniul 1960-
1970, în condiţiile aplicării Strategiei Internaţionale de Dezvoltare, producţia
de alimente din ţările în curs de dezvoltare a crescut, în deceniul 1970-
1980 acest ritm de creştere a scăzut. În ţările din America de Nord şi
Europa de Vest ritmul de creştere a producţiei de alimente a fost mai mare
în deceniul 1970-1980, comparativ cu deceniul 1960-1970.
De-a lungul timpului s-au manifestat numeroase crize alimentare mondiale.
Criză alimentară există şi în prezent, dar nu din cauza epuizării resurselor,
ci datorită profundei crize structurale a economiei mondiale. Fenomenele
de criză alimentară care se manifestă în prezent în unele ţări europene
aflate în tranziţie la economia de piaţă se datoresc reducerii accentuate a
producţiei de alimente şi a veniturilor populaţiei.
După Conferinţa FAO din 1987, când s-a tras un semnal de alarmă asupra
situaţiei alimentare mondiale, indicii mondiali ai producţiei agricole şi
alimentare s-au îmbunătăţit. Cele mai mari creşteri ale producţiei agricole şi
alimentare s-au înregistrat în Asia, America de Nord şi Africa. În Europa,
indicii producţiei agricole pe locuitor s-au menţinut constanţi în perioada
1986-1997, datorită măsurilor de limitare a producţiei, în timp ce America
de Nord şi-a sporit această producţie. De aici şi presiunile exercitate de
SUA pentru liberalizarea comerţului agricol internaţional.
În ţările dezvoltate securitatea alimentară este asigurată de multă vreme,
dar în ţările în curs de dezvoltare creşterile producţiei agricole şi alimentare
sunt nesatisfăcătoare în raport cu gradul de asigurare a necesarului normal
de hrană şi cu rata de creştere a populaţiei. Ţările dezvoltate se confruntă
cu malnutriţia prin exces, iar ţările în curs de dezvoltare se confruntă cu
subnutriţia.
În Uniunea Europeană interesele agricultorilor şi ale industriilor alimentare
vizează punerea în valoare a calităţii produselor pe baza unei mai bune
organizări a filierelor alimentare. Consumatorii din UE manifestă noi
22
exigenţe privind sănătatea şi calitatea produselor, ca şi faţă de produsele

preparate în afara gospodăriilor.
Cererea mondială de produse agricole şi alimentare va creşte puternic în
viitoarele decenii. Se apreciază că în perspectiva anilor 2010 creşterea
nevoilor energetice se va reflecta în creşterea cererii cu 55% pentru
cereale şi 75% pentru produsele animale (Zahiu şi Dachin, 2001).
Datorită creşterii mai rapide a populaţiei şi a veniturilor, se estimează că
cererea de alimente pe piaţă va creşte mai rapid în ţările în curs de
dezvoltare decât în ţările dezvoltate. Deşi populaţia din ţările în curs de
dezvoltare va reprezenta în 2020 aproximativ 80% din populaţia lumii, se
estimează că în acel an cererile de cereale şi de carne în ţările în curs de
dezvoltare vor fi de doar 40%, respectiv 38% din cerealele şi carnea pe
care o va cere un locuitor din ţările dezvoltate (Gavrilescu şi Giurcă, 2000).
Se prognozează că cererea de cereale pe cap de locuitor va ajunge în
2020 la 322 kg, iar la carne cererea va ajunge la 39,6 kg.
La nivel mondial au fost făcute diverse predicţii privind evoluţia demografică
şi cererea de alimente pentru anul 2020. Conform acestor predicţii
populaţia globului urmează să ajungă la 7.068 mil oameni, în cazul
scenariului conform căruia ritmul de creştere a populaţiei va fi unul scăzut,
şi 7.456 mil oameni, în cazul în care ritmul de creştere a populaţiei va fi
unul mediu.
Cel mai mare declin al populaţiei va fi înregistrat în sudul Asiei, 7% din
populaţia estimată în scenariului “mediu”, în timp ce declinul populaţiei din
ţările în curs de dezvoltare va fi de 6% din populaţia aceluiaşi scenariu
“mediu” (339 mil oameni). În Sud-Estul Asiei declinul va fi de 109 mil
oameni, ceea ce reprezintă 28% din declinul populaţiei la nivel mondial.
Ritmul mai mic de creştere a populaţiei va avea un impact modest asupra
consumului de cereale şi de carne pe cap de locuitor (tabelul 2.3.). Cele
mai mari creşteri vor fi înregistrate în cazul populaţiei din Africa Sub-
Sahariană şi America Latină.
23
Tabelul 2.3. Consumul de cereale şi carne pe cap de locuitor – estimare pentru

anul 2020, ritm scăzut şi mediu de creştere demografică
(sursa: Rosegrant ş.a., 2001b)
Consum cereale, Consum carne,

kg/locuitor kg/locuitor
Regiunea geografică
Ritm Ritm Ritm
Ritm scăzut
scăzut mediu mediu
Sudul Asiei 204 198 9,4 8,9
Sud-Estul Asiei 261 254 30,3 28,7
Estul Asiei 394 384 73,3 70,3
Africa Sub-Sahariană 171 163 12,5 11,7
America Latină 339 323 73,0 68,9
Vestul Asiei – Nordul Africii 399 387 27,0 25,7
Ţări în curs de dezvoltare 284 275 36,7 34,9
Ţări dezvoltate 620 604 86,0 84,0
În ţările în curs de dezvoltare este de aşteptat o scădere importantă a

numărului de copii malnutriţi, cu vârsta sub 5 ani, cu 29 mil copii, în cazul
unui ritm de creştere demografică scăzut.
2.5. Recomandări FAO pentru îmbunătăţirea

consumului populaţiei
În cadrul conferinţelor FAO (desfăşurate o dată la doi ani) au fost făcute

numeroase recomandări comunităţii internaţionale şi ţărilor membre cu
privire la îmbunătăţirea consumului populaţiei globului şi au fost stabilite de
fiecare dată măsuri de eradicare a foametei şi subdezvoltării.
La Conferinţa FAO asupra nutriţiei, din 1992, de la Roma, a fost
aprobată “Declaraţia Mondială asupra Nutriţiei – Planul de acţiune”. Au
fost adoptate nouă probleme importante în domeniul alimentaţiei:
Â integrarea în politica şi programele de dezvoltare a obiectivelor,
consideraţiilor şi elementelor de ordin nutriţional,
Â ameliorarea securităţii alimentare a familiilor,
24
Â protejarea consumatorului prin ameliorarea calităţii şi securităţii

produselor alimentare,
Â prevenirea şi tratarea bolilor infecţioase,
Â promovarea alăptării maternale,
Â îngrijirea persoanelor defavorizate pe plan socio-economic şi
vulnerabile pe plan nutriţional,
Â prevenirea şi combaterea carenţelor specifice de micronutrienţi
(vitamine – A, grupul B, C, acid folic, minerale – I, Fe, Se, Zn, Ca),
Â promovarea unor reguli de viaţă şi alimentaţie sănătoasă,
Â evaluarea, analiza şi supravegherea situaţiei nutriţionale.
În Declaraţie se afirmă că sărăcia şi ignoranţa sunt cauzele principale ale
subnutriţiei şi că politicile şi programele trebuie să fie axate mai ales pe
sprijinirea ţărilor mai puţin avansate şi a grupurilor de populaţie cele mai
vulnerabile.
În cadrul Summit-ului Mondial al Alimentaţiei de la Roma, din 1996, a
fost evaluată starea alimentaţiei şi a fost adoptat un “Plan de acţiune” ce
conţine angajamentele ţărilor participante de a-şi uni eforturile pentru
combaterea foametei. Măsurile stabilite au fost:
Â asigurarea cadrului general pentru dezvoltarea economică şi socială ce
contribuie la asigurarea securităţii alimentare,
Â combaterea sărăciei şi asigurarea securităţii alimentare,
Â asigurarea suportului necesar pentru producţia agricolă,
Â pregătirea în vederea depăşirii crizelor alimentare,
Â iniţierea unor reforme în vederea sporirii investiţiilor în sectoarele de
agricultură şi alimentaţie, şi formarea personalului local,
Â perfecţionarea sistemului de colaborare în producţie şi comercializarea
produselor agricole.
Au fost făcute, de asemenea, recomandări privind securitatea alimentară a
celor malnutriţi, în cadrul campaniei “ Hrană pentru toţi”, dintre care cele
mai importante sunt:
• utilizarea raţională a resurselor agricole, a apelor, mărilor şi
oceanelor, a pădurilor, dezvoltarea industriilor de producere a
înlocuitorilor şi a unor substanţe de mare valoare alimentară,
25
• sporirea rolului FAO în mobilizarea comunităţii internaţionale în

vederea asigurării asistenţei tehnice eficace şi a organizării unui
sistem coerent de ajutoare economice şi alimentare pentru ţările în
curs de dezvoltare,
• cooperarea internaţională pentru realizarea programelor iniţiate de
FAO în sprijinul Lumii a Treia pentru a ieşi din situaţia critică în care
se fală,
• rezolvarea problemelor legate de datoria externă şi de serviciul
datoriei externe în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.
1. Descrieţi principalele caracteristici ale modelelor de consum alimentar

pentru populaţia din ţări cu nivel de dezvoltare economico-socială diferit
2. Definiţi disponibilitatea alimentară şi disponibilitatea energetică
alimentară
3. Care sunt predicţiile privind evoluţia demografică şi cererea de alimente
în ţările dezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare?
4. Enumeraţi recomandările făcute de FAO pentru îmbunătăţirea
consumului populaţiei, în cadrul Conferinţei Mondiale a Nutriţiei din 1992
şi Summit-ului Mondial al Alimentaţiei din 1996
26
3.
Sectorul agroalimentar
3.1. Cadrul conceptual

3.2. Rolul în dinamica vieţii economice şi sociale.
Evoluţia sectorului agroindustrial
3.3. Integrarea agroalimentară şi agroindustrială
3.1. Cadrul conceptual
C. Clark (citat de Alexandri, 2001) consideră că economia unei ţări se

împarte în trei sectoare:
Â sectorul primar – agricultură, silvicultură, pescuit şi minerit,
Â sectorul secundar – industria de prelucrare,
Â sectorul terţiar – transporturile şi serviciile.
În cadrul economiei globale importanţa sectoarelor se poate modifica, spre
exemplu poate scădea ponderea sectorului primar şi poate creşte, în prima
etapă, ponderea sectorului secundar şi apoi a sectorului terţiar.
Sectorul agroalimentar este un ansamblu funcţional al economiei
naţionale, având drept scop realizarea funcţiei de alimentaţie a unei
naţiuni.
După Louis Malassis (citat de Zahiu şi Dachin, 2001) sectorul
agroalimentar se raportează la economia agroalimentară, considerată o
parte a economiei naţionale şi se compune din şapte sectoare funcţionale:
• agricultura,
• industriile agricole şi alimentare,
• distribuţia agricolă şi alimentară,
• alimentaţia publică,
27
• industriile şi serviciile care furnizează filierelor agroalimentare

consumurile interne directe şi echipamentele necesare funcţionării
acestora,
• comerţul internaţional,
• gospodăriile cu autoconsumul lor (menajele).
Dezvoltarea sectorului agroalimentar este dependentă de:
¬ nivelul general de dezvoltare economică a societăţii date,
¬ politicile alimentare,
¬ starea agriculturii,
¬ evoluţia structurilor agrare,
¬ procesele economice şi sociale din comunităţile rurale.
În cadrul sistemului agroalimentar se disting patru subsisteme:

Â subsistemul artizanal
¬ caracterizat prin locul primordial al familiei în producţia agricolă,
micile unităţi de prelucrare şi distribuţie fiind, de asemenea,
dominante,
¬ formele de organizare artizanale la nivel de organizare a
producţiei, dar mai ales a distribuţiei, sunt larg răspândite.
Â subsistemul capitalist
¬ rolul dominant îl au fermele agricole comerciale şi marile societăţi
agroindustriale care asigură transformarea materiilor prime
agricole la parametri calitativi superiori, marile magazine şi
canale de distribuţie moderne,
¬ s-a dezvoltat ca urmarea progresului tehnico-ştiinţific şi al
creşterii competitivităţii economiilor naţionale.
Â subsistemul cooperatist
¬ caracterizat prin dezvoltarea unei reţele de cooperative şi forme
de asociere de-a lungul canalelor agroalimentare, dar în special
în domeniile prelucrării şi comercializării,
¬ funcţionează pe principiile economiei de piaţă.
Â subsistemul public
¬ se referă la unele activităţi de producţie şi distribuţie a produselor
alimentare prin instituţii publice (ex. cantine pentru săraci,
distribuţia de alimente pentru elevi).
28
Predominante în ţările dezvoltate sunt subsistemul cooperatist şi

subsistemul capitalist. În ultimele decenii în ţările europene s-a înregistrat o
mare extindere a subsistemului artizanal în domeniul producţiei şi
distribuţiei produselor agroalimentare, ca alternativă la consumul de masă.
Fundamentul sectorului agroalimentar, al economiei agroalimentare
moderne, este economia alimentară – economia consumului
alimentar.
Economia consumului alimentar concentrează activităţi legate de
satisfacerea nevoilor nutriţionale ale oamenilor, manifestate prin raportul
dintre nevoile biologice şi capacităţile de acces la hrană, determinate de
nivelul ofertei, de preţuri etc. Este caracterizată de:
• regimul alimentar (structura raţiilor alimentare),
• nivelul bugetelor alimentare (cheltuielile cu alimentele în venituri
totale).
3.2. Rolul în dinamica vieţii economice şi sociale.

Evoluţia sectorului agroindustrial
Dezvoltarea economică generală a fost însoţită de modificări structurale în

cadrul economiilor naţionale prin declinul relativ al rolului agriculturii în
cadrul economiei, pe măsura dezvoltării sectoarelor secundar şi terţiar.
Acest declin se manifestă în scăderea ponderii agriculturii în PIB, în
formarea produsului alimentar final, prin transferul de forţă de muncă din
agricultură spre alte sectoare, transfer generat de introducerea progresului
tehnic. În interiorul sectorului agroalimentar transferul s-a produs spre
industriile alimentare şi servicii. Pătrunderea tehnologiilor moderne în
agricultură a eliberat forţă de muncă în activităţile neagricole, în special în
sectorul serviciilor.
Evoluţia acestor elemente delimitează trei tipuri de economie
agroalimentară:
Â economia agroalimentară agricolă,
Â economia agroalimentară de tranziţie,
Â agroindustria.
29
În majoritatea ţărilor dezvoltate productivitatea agricolă a crescut în ultimul

deceniu. Ţările cu cea mai mare productivitate agricolă sunt danemarca,
Olanda, Elveţia, SUA, Franţa. Decalajul de productivitate agricolă între
România şi Danemarca era în 1996 de 1:30 (Zahiu şi Dachin, 2001).
Creşterea productivităţii agricole contribuie la eliberarea forţei de muncă
agricole şi atragerea ei în sfera prelucrării industriale sau în sectorul
serviciilor.
Creşterea veniturilor populaţiei a produs mutaţii structurale la nivelul cererii
de consum alimentar al populaţiei, mutaţii ce constau în:
• creşterea cererii de alimente cu grad ridicat de prelucrare industrială
şi de produse ecologice,
• accesul populaţiei la servicii diverse, în special servirea meselor în
restaurante, fast-food-uri.
Deşi a scăzut importanţa relativă a agriculturii în cadrul economiei
naţionale, ea şi-a păstrat o parte din funcţiile sale, dintre care cea mai
importantă se referă la asigurarea hranei. Dezvoltarea agriculturii în ţările
dezvoltate este din ce în ce mai dependentă de capacitatea întreprinderilor
de industrie alimentară de a cuceri pieţele de desfacere.
Procesul prin care s-au realizat modificări structurale în cadrul economiilor
naţionale, care au determinat declinul relativ al rolului agriculturii în cadrul
economiei, s-a desfăşurat în perioade mari de timp şi a însoţit dezvoltarea
tuturor statelor actualmente industrializate din Europa, America de Nord şi
din alte zone, caracterizând modelul occidental de dezvoltare.
Sectorul agroalimentar se poate situa pe poziţii diferite în cursul dezvoltării
economiei unei ţări. Dezvoltarea industriilor agroalimentare antrenează prin
legăturile în aval şi amonte apariţia celorlalte ramuri industriale, constituind
surse de capitalizare şi creând locuri de muncă. Ele contribuie la creşterea
economică, mai ales în ţările care posedă importante oportunităţi pentru
dezvoltarea acestui sector.
Astfel:
• apar cereri pentru diverse tipuri de maşini, echipamente, produse
chimice,
30
• sunt dezvoltate activităţi de prelucrare a subproduselor şi deşeurilor

rezultate din activitatea industrială principală,
• sunt construite fabrici pentru prelucrarea produselor agricole care vor
stimula cererea consumatorilor pentru produse finite şi oferta pentru
materiile prime agricole,
• se va construi infrastructura necesară prelucrării industriale (reţele de
transport, electrificare).
Dezvoltarea sectorului agroalimentar în aceste condiţii este esenţială
pentru ţările în curs de dezvoltare, pentru cele cu economia în tranziţie,
inclusiv pentru România. Ele presupun investiţii mai reduse, creează
valoare adăugată exploatând resurse abundente şi ameliorează veniturile
şi starea nutriţională a populaţiei, constituind un important factor al
asigurării securităţii alimentare.
În ţările cu economie în tranziţie costul materiei prime agricole reprezintă o
parte considerabilă în costul produsului final, spre deosebire de forţa de
muncă, care este ieftină.
În ţările occidentale s-a produs industrializarea sectorului agroalimentar. Se
cunosc trei etape în evoluţia sectorului agroindustrial:
Â preindustrială,
Â industrială,
Â a dezvoltării durabile.
Etapa preindustrială este caracterizată prin:
¬ rolul important al producţiei agricole,
¬ producţie variabilă de la an la an şi în cantităţi mici,
¬ slaba dezvoltare a diviziunii muncii,
¬ nivelul tehnic şi metode de organizare empirice,
¬ slaba utilizare a energiei mecanice,
¬ capitalul redus pe unitatea de muncă,
¬ productivitatea muncii redusă.
Etapa industrială se caracterizează prin:

¬ impactul crescând al agroindustrializării pe canalele
agroalimentare,
¬ dezvoltarea activităţilor secundare şi terţiare,
31
¬ generalizarea metodelor de producţie moderne,

¬ producţia şi distribuţia de masă,
¬ creşterea consumurilor energetice, a consumurilor intermediare
şi de capital pe unitatea de muncă,
¬ realizarea unei înalte productivităţi a muncii,
¬ reducerea numărului de agricultori,
¬ modificarea comportamentelor de consum şi afirmarea unui
consumator din ce în ce mai autonom în alegerea sa faţă de
distribuitor sau producător.
Dezvoltarea durabilă este definită ca fiind acea dezvoltare care
îndeplineşte necesităţile prezentului fără a compromite posibilităţile
generaţiilor viitoare de a-şi satisface necesităţile lor (Zahiu şi Dachin,
2001). Conceptul a început să se contureze după Conferinţa ONU privind
Mediul Uman (1972) şi crearea Comisiei Mondiale pentru Mediu şi
Dezvoltare (1985), clarificarea lui făcându-se la Conferinţa ONU asupra
mediului şi dezvoltării de la Rio de Janeiro (1992).
Agricultura durabilă poate asigura:
• utilizarea integrală a resurselor regenerabile ale ecosistemelor, dar
foloseşte raţional şi o gamă largă de input-uri provenite din industrie –
utilaje moderne, substanţe fitosanitare, îngrăşăminte chimice în
cantităţi limitate etc.,
• realizarea unui echilibru între cele trei dimensiuni ale sistemului de
agricultură: ecologică, economică şi socială, creează condiţii pentru
refolosirea energiei pierdute în procesul de producţie.
Tipuri de agricultură durabilă:
Â organică
¬ se bazează pe principii care promovează respectarea funcţionării
ecosistemelor naturale şi menţinerea solului în starea sa de
fertilitate maximă,
Â biodinamică
¬ se bazează pe tehnici agricole raţionale, respectarea diversificării
(a diversităţii şi biodiversităţii), reciclarea produselor, excluderea
substanţelor chimice poluante etc.,
32
Â agroecologică
¬ presupune stimularea durabilităţii agrosistemelor şi asigurarea
securităţii alimentare prin cultivarea soiurilor şi speciilor
tradiţionale şi folosirea eficientă a resurselor locale,
Â ecologică
¬ presupune intervenţia omului în structura şi reglarea
agrosistemelor prin aport de substanţă, energie şi informaţie.
Aceste tipuri de agricultură durabilă promovează:
Â obţinerea unor produse agricole sănătoase,
Â menţinerea fertilităţii solurilor,
Â optimizarea calităţii producţiei agricole şi a mediului înconjurător.
Agricultura durabilă, ca fundament al obţinerii produselor alimentare
sănătoase, asigură ameliorarea pe termen lung a resurselor naturale şi ca
urmare se impune abordarea complexă a economiei agroalimentare,
bazată pe criterii economice şi ecologice ce asigură supravieţuirea speciei
umane.
3.3. Integrarea agroalimentară şi agroindustrială
Integrarea este baza formării structurilor economice moderne, un proces

complex care produce schimbări calitative fundamentale în societate, prin
crearea şi dezvoltarea unor legături de interdependenţă între sectoare,
ramuri şi activităţi, în interiorul unei ţări şi între economiile diferitelor ţări sau
grupe de ţări.
Integrarea agroalimentară se realizează prin funcţionarea mecanismelor de
piaţă care au ca efecte dimensionarea economică a întreprinderilor şi
raţionalizarea legăturilor între acestea, de-a lungul unei filiere economice,
ca urmare a coordonării sau a orientării deciziilor (Zahiu şi Dachin, 2001).
Integrarea economiei agroalimentare în economia naţională a unei ţări, ca
şi integrarea economiilor naţionale în economia unei zone sau în economia
mondială au loc prin:
• liberalizarea pieţei interne şi a comerţului dintre ţările participante,
33
• întrepătrunderea sau interdependenţa care obligă producătorii

agricoli să alinieze volumul, structura şi calitatea produselor la
cerinţele celorlalte sectoare ale industriei şi comerţului.
La nivel microeconomic integrarea urmăreşte organizarea agenţilor şi se
realizează prin:
Â firme naţionale sau transnaţionale
¬ este caracteristic marilor firme naţionale şi transnaţionale
caracterizate prin naţionalizarea sau internaţionalizarea
produselor şi filierelor şi promovarea produselor de marcă, cu
înaltă standardizare (Coca-Cola, Nestle),
¬ filierele se dezvoltă prin conducerea producţiei într-o zonă şi
desfacerea în altă zonă sau prin asigurarea unor planuri paralele
de producţie-consum în diferite ţări şi coordonarea lor integrativă.
¬ 36% din afacerile agroalimentare pe plan mondial sunt asigurate
de primele 100 mari societăţi naţionale şi transnaţionale de acest
tip (Gavrilescu şi Giurcă, 2000).
Â filiere (produs sau grupe de produse)
¬ filierele se raportează la itinerarul urmat de produse în
detrimentul agroalimentar privind ansamblul agenţilor operatori,
care concură la formarea şi transferul produsului în stadiul final
de utilizare, ca şi la mecanismele de ajustare a fluxului producţiei
şi utilizării factorilor.
O filieră nu se referă la o piaţă de consum dată, ci la un produs sau
categorie de produse determinată. Ea implică amontele şi avalul
agriculturii:
• furnizorii agricultorii, adică cei care produc materii prime pentru
agricultură – îngrăşăminte, produse chimice, de protecţie a
culturilor şi animalelor, echipamente agricole, instalaţii zootehnice ş
agroalimentare şi, de asemenea, agricultorii înşişi în calitate de
producători de seminţe sau furaje,
• producătorii agricoli care datorită consumurilor precedente livrează
produsele culturilor vegetale şi produsele din creştere animalelor,
• industriile agroalimentare care îşi asumă transformarea livrărilor
efectuate de agricultură,
34
• transportatorii şi comercianţii care pun produsele la dispoziţia

consumatorilor,
• întreprinderile gen cantine sau restaurante care încorporează
servicii suplimentare înainte de ale propune publicului,
• consumatorii.
Obiectivele filierei sunt:
Â securitatea alimentară,
Â competitivitatea pe piaţă,
Â productivitatea,
Â calitatea ridicată a produselor,
Â promovarea cercetării ştiinţifice,
Â inovarea şi protecţia mediului.
Prin funcţionarea filierelor se urmăreşte:
• producătorul agricol să fie apărat de riscurile specifice,
• consumatorul să fie satisfăcut de calitatea şi preţurile alimentelor.
După Montigaud (1995) există următoarele tipuri de filiere:

Â filiere care funcţionează cu stocuri intermediare, cunoscute sub numele
de stocuri de securitate sau de anticipaţie. Furnizorii şi distribuitorii
stochează produsele în diferite puncte ale filierei, înainte de a fi puse în
vânzare
¬ stoc de fabricaţie – aferent efectiv procesului de fabricaţie, nu
depind de ritmul vânzărilor,
¬ stoc util – situat în apropierea fabricii,
¬ stoc tampon – situat în apropierea furnizorului sau distribuitorului,
¬ stoc de rulment – în unităţile de desfacere cu amănuntul, depind
de ritmul vânzărilor.
Â filiere care funcţionează cu stocuri tampon previzionate
¬ se previzionează vânzările prin analiza perioadei anterioare şi pe
baza informaţiilor conjuncturale de piaţă.
Â filiere care funcţionează într-o ritmicitate diferită
¬ în flux lent, cu stocuri,
¬ în flux continuu, uniform, fără stocuri,
¬ fluxuri la cerere, care răspund în mod prompt cererii de produse.
35
Principalele forme de organizare ale filierelor sunt:

Â integrarea orizontală
• se realizează prin organizarea producătorilor, preponderent în
forme cooperatiste, în aval şi amonte de agricultură, dar şi în
producţia agricolă,
• se referă la întreprinderi cu acelaşi gen de activităţi (producţie,
prelucrare, desfacere) plasate la nivelul aceleiaşi verigi a filierei,
prin care trece un anumit produs, sau sunt întreprinderi a căror
activitate se desfăşoară în acelaşi plan economic,
• un centru decizional controlează un stadiu al filierelor:
¬ producţia de materii prime – centrul decizional poate fi
asociaţia sau cooperativa agricolă,
¬ prelucrarea materiilor prime – centrul decizional poate fi
cooperativa corporaţia,
¬ comercializarea – centrul decizional poate fi cooperativa de
comercializare sau angrosiştii individuali.
Â integrarea verticală
• se referă la coordonarea întreprinderilor cu activităţi conexe, din
acelaşi sector de activitate sau din sectoare diferite ale economiei
agroalimentare,
• se realizează prin cooperarea pe baze contractuale între
agricultură, industria alimentară şi comerţ, fie prin cooperarea între
fermele care formează o cooperativă de prelucrare, fie prin
dezvoltarea tuturor acestor activităţi în cadrul unui holding,
• se poate baza pe sistemul cooperatist sau se poate organiza pe
bază de contract cu firme industriale sau cooperatiste
Â integrarea combinată
• antrenează simultan sau succesiv activităţi din acelaşi stadiu,
orizontal şi pe flux vertical.
O formă de integrare pe verticală este agribusines-ul, dezvoltat iniţial în
SUA. Acesta include fermele, comercializarea, prelucrarea şi
semiprelucrarea produselor alimentare, cuprinde totalitatea verigilor lanţului
agroalimentar, de la producerea materiilor prime agricole în ferme până la
36
produsul prelucrat, destinat consumatorului final. Fundamentul sistemului îl

reprezintă producţiile vegetale şi animale.
În SUA agribusines-ul este bazat pe fermele mari şi mijlocii, şi marile firme
agroalimentare specializate. Astfel, marile corporaţii naţionale şi
supranaţionale integrează producţia, prelucrarea şi desfacerea produselor
prin unităţi specializate. Polul integrator îl pot avea industriile de prelucrare,
care au contracte directe cu fermele, sau pot fi en-gross-işti, mai ales
marile companii de comercializare a cerealelor, fructelor etc.
În Europa de Vest este promovat sistemul agroalimentar bazat pe
cooperarea între toate formele de organizare socială a agriculturii, inclusiv
menţinerea micii producţii în anumite zone fragile sau cu peisaje rare.
Se cunosc trei modalităţi principale de realizare a integrării:
Â integrarea contractuală sau cvasiintegrarea
• se caracterizează prin coordonarea filierei sau a unor părţi din
filieră pe bază de contract,
Â integrarea bazată pe proprietate sau propriu-zisă
• se realizează prin fuziunea întreprinderilor sau crearea de filiere,
Â alte forme de integrare
• realizate pe bază de relaţii explicite sau mai puţin explicite.
În funcţie de tipul de activitate desfăşurat cu participanţi, modul în care
aceştia intră în relaţii economice sunt posibile mai multe sisteme de
integrare:
Â sistemul agenţilor operatori, cuprinde cele şapte sectoare ale activităţii
agroalimentare,
Â sistemul centrelor de decizionale, cuprinde trei categorii
• tipul cooperatist – integrarea agricultorilor este o asociere a
producătorilor independenţi (de regulă pentru activităţi din aval),
prin structuri cooperatiste piramidale şi grupuri de iniţiere
profesionale sau de alt tip,
• tipul industrial – organizaţii puternice (comerţ, industrii
producătoare) integrează activităţile agroalimentare de la
producătorii agricoli până la consumatorul final,
• tipul autointegrării (aflată în curs de expansiune) – producătorii
agricoli caută nişe ale producţiei agroalimentare, de regulă strict
37
specializate, realizând produse de calitate în unităţi mici, atât în

producţia agricolă, cât şi în activităţi de transformare şi distribuţie
intermediară. În acest fel este realizată o valoare adăugată
considerabilă din activităţi postrecoltă.
Â sistemul de relaţii între diferite activităţi
• integrarea contractuală sau cvasiintegrarea – se caracterizează
prin coordonarea filierei sau a unor părţi din filieră pe bază de
contract,
• integrarea bazată pe proprietate sau propriu-zisă – se realizează
prin fuziunea întreprinderilor sau crearea de filiere,
• alte forme de integrare – realizate pe bază de relaţii explicite sau
mai puţin explicite.
Formele de organizare a sistemelor agroalimentare în interiorul unei ţări
depind de nivelul de dezvoltare economică şi de resursele agricole. Există
următoarele tipuri de integrare la acest nivel:
¬ tipul expansionist, urmăreşte, în afara dezvoltării naţionale,
obţinerea de surplusuri agroalimentare şi cucerirea pieţelor
externe (SUA, Canada),
¬ tipul protecţionist, urmăreşte protecţia înaltă a producătorilor
interni şi asigurarea unei autosatisfaceri cât mai mari din
consumul intern (Japonia),
¬ tipul specializat, urmăreşte în diferite proporţii ambele
obiective, expansiune pentru un tip de produse specializate şi
protecţie pentru alte produse deficitare sau producători
(Elveţia).
Pe plan internaţional integrarea se realizează prin intermediul
organizaţiilor regionale: Uniunea Europeană – Piaţa Agricolă Comună
(PAC), Acordul Nord-Atlantic de Comerţ Liber (NAFTA), Piaţa Comună
Arabă, Piaţa Comună a Statelor Americii Centrale, Piaţa Comună a Asiei,
Asociaţia Latino-Americană a Liberului Schimb, Comunitatea Statelor
Independente, Acordul privind Comerţul Liber în Europa Centrală (CEFTA)
Avantajele integrării agroalimentare sunt:
38
• garantarea valorificării produselor, a securităţii şi stabilităţii

veniturilor,
• adâncirea specializării,
• reducerea costurilor,
• simplificarea sistemului tehnologic şi instituţional al circuitului
produselor de la producător,
• organizarea unui sistem eficient de creditare etc.
Dezavantajele integrării agroalimentare sunt:
• dependenţa producătorilor faţă de integrator,
• reducerea liberei iniţiative şi a spiritului întreprinzător,
• reducerea flexibilităţii exploataţiei agricole familiale şi a puterii ei de
adaptare la situaţia de criză etc.
1. Definiţi şi clasificaţi sectorul agroalimentar

2. Descrieţi evoluţia sectorului agroalimentar în ţările dezvoltate
3. Cum se realizează integrarea economiei agroalimentare în economia
naţională a unei ţări?
4. Ce sunt filierele de produs sau grupe de produse? Enumeraţi obiectivele
unei filiere
5. Descrieţi principalele forme de organizare ale filierelor
39
4.
Producţia agricolă şi utilizarea resurselor –
baza asigurării securităţii alimentare
4.1. Nivelul şi evoluţia producţiei agricole

4.2. Resursele agricole şi utilizarea lor pe plan mondial
4.3. Impactul modernizării agriculturii asupra productivităţii agricole
4.1. Nivelul şi evoluţia producţiei agricole
Rezolvarea problemei alimentare mondiale depinde de factori economici,

sociali şi politici, dar şi de numeroase alte situaţii create în lume, care nu
permit valorificarea resurselor agricole în vederea creşterii producţiei de
alimente.
Agricultura este principala sursă de hrană a omenirii, la care se
adaugă şi alte surse de hrană (apele mărilor şi oceanelor, pădurile
etc.).
În ciuda manifestării unor factori naturali şi economici ce au creat dificultăţi
dezvoltării agriculturii, producţia agricolă mondială a cunoscut, în ultimii
50 de ani, creşteri importante. Astfel producţia de cereale este de trei ori
mai mare în anii 1997-2000 decât cea realizată în anii 1948-1952, iar
producţia de carne şi de lapte este de 5,6 ori, respectiv 2,4 ori mai mare în
aceeaşi perioadă. Foarte importante sunt resursele de piscicole care
asigură hrana pentru o mare parte din populaţia lumii (din Pacificul de
Nord-Vest, Atlanticul de Nord-Est).
În aceşti ani producţia agricolă mondială a crescut mai mult decât
populaţia globului, ceea ce a permis o creştere moderată a producţiei pe
locuitor (tabelul 4.1.).
40
Tabelul 4.1. Evoluţia producţiei de cereale, carne şi lapte pe locuitor, pe plan

mondial, în perioada 1948/1952-1997, kg/locuitor, an (sursa: FAO)
Specificare 1948-1952 1961-1965 1975-1979 1988 1997

Cereale totale 277 308 356 344 347
- grâu 68,5 79,5 97,5 101,6 101,6
- porumb 50,6 79,1 83,9 81,0 98,2
- orez 57,1 67,6 87,8 97,0 95,15
Carne total 16,3 25,8 31,8 32,6 40,0
Lapte vacă 92,4 101,1 106,4 105,5 90,9
Problema este că această evoluţie a producţiei mondiale a fost inegală

pe zone ale lumii şi pe ţări, datorită nivelului şi ritmului inegal de creştere
a productivităţii agricole. În Europa de Vest producţia de cereale, pe cap de
locuitor, s-a dublat, în timp ce în Africa această producţie a scăzut de la
162 la 118 kg.
Explicaţia acestor diferenţe rezultă din evoluţia economică şi demografică
diferită a celor două continente: dacă în 1950 Europa de Vest avea mai
mulţi locuitori decât Africa, în 1998, continentul african înregistrează
aproape dublul populaţiei vest europene.
Producţia a cunoscut ritmuri diferite pe regiuni şi pe ţări, ca urmare a
performanţei diferite în economie şi a deschiderii către piaţa mondială
(tabelul 4.2.).
Repartizarea inegală a resurselor de hrană pe glob există şi în cazul
efectivelor de animale. În ţările dezvoltate a avut loc reducerea şi
stabilizarea producţiei, din necesitatea limitării excedentelor, iar în ţările în
curs de dezvoltare efectivele de animale au cunoscut evoluţii lente şi ca
urmare, pe glob, aceste efective la bovine şi la ovine sunt în scădere. În UE
s-au stabilizat efectivele, dar în ţările din Europa de Est, în special Rusia şi
România, efectivele de animale înregistrează scăderi importante.
În ultimii 50 de ani randamentele medii la hectar au cunoscut creşteri
importante, dar inegale pe regiuni şi ţări.
41
Tabelul 4.2. Evoluţia producţiei de cereale pe regiuni ale lumii şi principalele ţări
producătoare, mil. tone (sursa: FAO)
Specificare 1989-1991 1997

Total mondial 1.902,2 2.083,0
- Africa 98,3 113,1
- America de Nord 374,1 424,4
SUA 292,1 342,6
Canada 52,9 49,6
- America de Sud 73,6 99,7
Argentina 19,9 33,1
Brazilia 37,7 47,6
- Asia 855,8 946,9
China 390,1 443,8
Japonia 13,9 13,2
- Europa 293,6 300,6
Franţa 57,7 63,5
Germania 37,9 45,4
Polonia 27,5 24,0
România 18,3 22,0
Rusia … 86,0
Spania 19,3 19,3
- Oceania 22,7 20,6
4.2. Resursele agricole şi utilizarea lor pe plan mondial
Â Resursele naturale
Au o mare importanţă în agricultură şi efectul lor asupra producţiei agricole
este complex. Dintre resursele naturale un rol determinant îl au pământul,
apa, clima, pădurile, plantele, animalele, spaţiul rural în ansamblul său.
Rolul esenţial în asigurarea producţiei alimentare revine utilizării
raţionale a pământului, care este baza activităţii agricole şi a altor bogăţii
pe întreg cuprinsul planetei. Datorită importanţei sale ca factor de mediu,
legislaţia şi politica funciară stabilesc reguli şi măsuri în plan naţional
42
şi regional pentru utilizarea fondului funciar, în special cu privire la

amenajarea teritoriului şi efectuarea lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare.
Resursele funciare potenţiale ale omenirii sunt mult mai mari decât cele
utilizate în producţia agricolă, dar posibilităţile de luare în cultură de noi
suprafeţe sunt limitate datorită numeroşilor factori sociali, economici şi
naturali.
Suprafaţa agricolă mondială, la sfârşitul anului 1997, era de 3.288,6 mil. ha:
• 1.510,4 mil. ha (11,28%) suprafaţă cultivată,
• 10,3% suprafaţă ocupată cu fâneţe şi păşuni permanente,
• 2% suprafaţă irigată în totalul suprafeţelor cultivate.
Cca. jumătate din suprafaţa agricolă a globului este cultivată efectiv (1500
ml. ha teren este potenţial cultivabil şi este situat în cea mai mare parte în
Africa şi America de Sud). Ţările în curs de dezvoltare au cele mai mari
resurse funciare. Cea mai mare parte din terenul agricol şi arabil al lumii îl
deţine Asia (36,9%), la o populaţie ce reprezintă 59,6% din populaţia
mondială.
Repartizarea suprafeţei agricole şi arabile pe locuitor pe plan mondial
şi pe continente relevă marile decalaje în asigurarea resurselor de teren
necesare producţiei de hrană. La nivel mondial, fiecărui locuitor îi revin cca.
0,56 ha agricol, din care 0,26 ha arabil. Cea mai mare suprafaţă de teren
arabil pe locuitor revine Oceaniei (1,95 ha/loc.), Americii de Nord şi
Centrale (0,57 ha/loc.), iar cea mai scăzută suprafaţă Asiei (0,16 ha/loc.).
Foarte îngrijorător, în perspectivă, este tendinţa de reducere permanentă
a suprafeţei agricole şi arabile pe locuitor, ca urmare a creşterii
demografice. Rezervele potenţiale de extindere a suprafeţelor cultivate se
ridică la cca. un miliard ha în prezent, iar prin rezolvarea problemei
desalinizării apei de mare şi a utilizării terenurilor tropicale aceste rezerve
se ridică la cca. 5 miliarde ha (cele mai mari rezerve de teren se găsesc în
America Latină, Africa Tropicală, America de Nord şi Australia).
Se apreciază că în lumea întreagă, pentru fiecare milion în plus de oameni,
se estimează că sunt necesare 40.000 ha de pământ pentru spaţiul
necesar vieţii (Brown, 2005).
43
Suprafaţa agricolă mondială este ameninţată de:

• eroziunea produsă de apă (468 mil ha) şi de vânt (433 mil ha), care
accelerează pierderea stratului de la suprafaţa solului , conducând la
reducerea productivităţii biologice intrinseci a pământului,
• expansiunea suprafeţelor acoperite de deşert (în Africa atât în Nordul
cât şi în Sudul Saharei, şi în tot Orientul Mijlociu, republicile din Asia
Centrală, şi Vestul şi Nordul Chinei),
• utilizarea terenurilor agricole în alte scopuri – construcţii de locuinţe,
construcţii industriale, asfaltarea de drumuri, parcări şi aeroporturi,
terenuri pentru recreere.
Factorii care determină degradarea solurilor sunt legaţi şi de dezvoltarea
intensivă a agriculturii, astfel:
• salinizarea solurilor contaminează resursele de apă şi are consecinţe
grave asupra capacităţii de producţie a acestora şi asupra frumuseţii
peisajului,
• tasarea, eroziunea şi poluarea solurilor determină scăderea capacităţii
productive şi degradarea calităţii resurselor naturale.
Utilizarea raţională a pământului impune realizarea de lucrări de ameliorări
funciare – combaterea eroziunii, irigaţii, desecări etc.
Ameliorările funciare urmăresc limitarea degradării solurilor,
creşterea capacităţii productive a acestora, realizarea unor programe
complexe de păstrare a calităţii resurselor naturale şi lupta împotriva
poluării mediului ambiant.
La nivel mondial s-au luat diferite măsuri pentru combaterea eroziunii
solului:
¬ în Europa – sprijin financiar agricultorilor, prin intermediul
sistemului indirect de intervenţii pe piaţă,
¬ în SUA – cei care exploatează terenuri sensibile la eroziune,
pentru a primi sumele compensatorii şi alte forme de sprijin,
trebuie să elaboreze “planuri de conservare a terenurilor”, care
urmăresc reducerea eroziunii la un nivel acceptabil (s-au aplicat
începând cu 1995).
44
Pentru reducerea excedentelor agricole, fermierii sunt încurajaţi să

scoată terenurile din circuitul agricol, pe o perioadă de 10 ani, ei
putând planta arbori, amenaja păşuni sau să le menţină
necultivate, în schimbul unor subvenţii anuale.
Extinderea irigaţiilor reprezintă însă calea principală de sporire a
producţiei agricole în zonele sărace ale lumii, unde seceta face ravagii. Cu
toate efectele adverse pentru menţinerea calităţii solurilor, irigaţiile au luat o
mare extindere. În prezent aproximativ 40% din hrana lumii provine de pe
cca. 17% suprafeţe irigate din totalul terenului cultivat. Ţări ca India, Egipt,
China, Pakistan deţin peste jumătate din terenurile irigate ale lumii. Cea
mai mare extindere a sistemelor de irigaţii a fost înregistrată în anii ‘70; de
atunci această extindere nu s-a mai realizat cu aceeaşi intensitate, datorită
reducerii fondurilor alocate dezvoltării sistemelor de irigaţie, precum şi din
cauza competiţiei crescute pentru aprovizionarea cu apă. FAO (citată de
Brown, 2005) consideră că cel mai probabil indicator ce poate fi folosit
pentru apa utilizată la irigarea culturilor este kg cereale produse pentru o
tonă de apă folosită. Se vorbeşte în literatura de specialitate (Brown, 2005)
de necesitatea creşterii productivităţii apei. China a luat o serie de măsuri
în această direcţie, care se apreciază că vor creşte eficienţa apei pentru
irigarea culturilor de la 42% în 2000, la 51% în 2010 şi la 55% în 2030:
¬ mărirea preţului apei,
¬ asigurarea de stimulente pentru adoptarea unor tehnologii mai
eficiente,
¬ dezvoltarea unor instituţii locale pentru coordonarea acestui
proces.
Atingerea acestor scopuri va asigura securitatea alimentară viitoare a
Chinei.
Omenirea se confruntă cu mari deficite de apă, în special ca urmare a
scăderii constante a pânzei de apă freatică şi epuizarea acviferelor. Cu
astfel de probleme se confruntă: China, India, Pakistan, SUA, Africa de
Nord, Orientul Apropiat, Peninsula Arabică.
Cea mai mare parte din apa de irigat extrasă din subsol este folosită pentru
irigarea cerealelor, care constituie baza alimentaţiei umane. Principala
45
provocare în agricultura mondială în ultimii 50 de ani a fost creşterea

productivităţii solului, la care se adaugă în prezent creşterea productivităţii
apei folosite în scopuri agricole. Din acest motiv a luat extindere sistemul
de irigare în picătură (ca sistem alternativ la cel prin infiltraţie, asigură o
alimentare constantă cu apă cu pierderi minime prin evaporare) şi există
deja soluţii pentru utilizarea apei mărilor nu numai prin desalinizare, ci şi
prin crearea de soiuri rezistente la apă sărată.
Pe lângă beneficiile unor recolte mai mari şi mai sigure, irigaţiile aduc riscul
creşterii şi răspândirii bolilor infecţioase, cum ar fi malaria. Prin infectarea
ambientului cu bacteriile ce produc boli infecţioase, se creează
impedimente în calea dezvoltării sistemelor de irigaţii.
Utilizarea raţională a fondului funciar este reflectată şi de structura
suprafeţelor cultivate cu diferite culturi. Culturile dominante pe plan
mondial sunt cerealele, care asigură hrana de bază a populaţiei, sunt
folosite în hrana animalelor şi ca importante produse de export.
Cei mai importanţi cultivatori:
¬ de grâu – America de Nord, Africa, America de Sud,
¬ de orez – Asia (China, Indonezia, India),
¬ de porumb – China, Brazilia, Mexic, Franţa,
¬ de cartofi – Europa şi Asia,
¬ de cafea – Africa de Est, Peninsula Arabică, Asia de Sud-Est şi
America de Sud.
Foarte importantă este şi stabilizarea climei, apreciindu-se că
temperaturile ridicate pot micşora productivitatea. Creşterile record de
temperatură din 2003 au contribuit la o micşorare a producţiei mondiale de
cereale cu 94 mil t, ceea ce reprezintă cam 5% din consumul mondial.
Studiile au arătat că producţia de orez scade, pentru fiecare 1 grad Celsius
de mărire a temperaturii, în sezonul de creştere, cu aproximativ 10%
(Brown, 2005).
Â Resursele de muncă
În ţările în curs de dezvoltare forţa de muncă din agricultură deşi este în
regres, se menţine la un nivel ridicat. În ţările dezvoltate forţa de muncă
ocupată în agricultură este în continuă descreştere, existând pericolul
46
abandonului rural, dacă nu se iau măsuri puternice de dezvoltare

multifuncţională a agriculturii şi de creare a unor activităţi economice
integrate.
Ţările cu cea mai mare pondere a populaţiei ocupate în agricultură din
totalul populaţiei ocupate sunt: India (65%), China (54%), Salvador (40%),
Egipt (30,8%).
Cea mai scăzută pondere a populaţiei ocupate în agricultură, din totalul
populaţiei ocupate, există în: SUA (2,3%), Canada (3%), Germania (3%),
Israel (3,4%), Franţa (4,5%), Danemarca (5%). În Europa ponderea
populaţiei rurale în populaţia totală era în 1994 de 26,7% şi se estimează a
ajunge, în 2025, la 16,8%. În România această pondere era, în 1994, de
45% şi se estimează a ajunge, în 2025, la 28,7%.
În ceea ce priveşte forţa activă din agricultură, aceasta a scăzut foarte mult
(tabelul 4.3.), datorită creşterii fără precedent a productivităţii muncii.
Tabelul 4.3. Evoluţia ponderii populaţiei active din agricultură,

silvicultură şi pescuit din totalul populaţiei active
(sursa: Anuarul Statistic al României, 2004, Zahiu şi Dachin, 2001)
Ponderea populaţiei active din agricultură, silvicultură şi pescuit,

Ţara % din total populaţie activă
1970 1997 2003
România - 38,0 35,7
UE 15 13,4 * 5,0 4,0
Germania 8,6 2,9 -
Franţa 12,8 4,6 -
Danemarca 12,9 3,7 -
Spania 27,1 8,3 -
Portugalia 29,2 13,3 -
*(UE-12)
Exodul rural a fost foarte puternic în Franţa şi Germania. El a dus la

extinderea sistemului de lucru sezonier, precum şi a sistemului dublei
activităţi. Se stimulează agricultura cu “timp parţial”, ca mijloc de păstrare a
47
calităţii peisajului, de dezvoltare a activităţilor de turism şi a întreprinderilor

mici şi mijlocii, contribuind astfel la stabilizarea populaţiei în mediul rural.
PAC promovează pe scară largă conceptul de dublă activitate a
locuitorilor rurali, ca producători şi protectori ai mediului.
Munca agricolă este în general familială şi această tendinţă se va
manifesta şi în viitor. Fermele familiale fac tot mai puţin apel la mâna de
lucru salariată. Se au în vedere formarea profesională a producătorilor
agricoli şi creşterea importanţei tinerilor agricultori în mediul rural.
4.3. Impactul modernizării agriculturii asupra

productivităţii agricole
Modernizarea agriculturii a fost determinată de necesitatea asigurării unei

producţii suficiente de alimente pentru populaţia globului, în condiţiile
creşterii demografice. Această modernizare a condus la explozia
productivităţii agricole şi la creşterea producţiei de alimente.
Ca urmare a modernizării şi a creşterii productivităţii agricole, în ţările
dezvoltate numai 5% din populaţia ocupată în agricultură hrăneşte restul
populaţiei, precum şi o parte din populaţia ţărilor sărace. Progresul de
productivitate din agricultură se exprimă cu ajutorul indicatorului “număr de
persoane ce pot fi hrănite de un agricultor”. După datele FAO, rezultă că un
agricultor american hrănea în 1996 cca. 74 persoane, faţă de 65,4 în 1985,
iar în Germania, un agricultor producea hrană pentru alte 71 de persoane
în 1996, faţă de 41,8 în 1985.
Această dezvoltare a fost posibilă prin:
• mecanizarea agriculturii, bazată pe introducerea sistemelor moderne
de maşini şi tractoare de mare putere care au asigurat efectuarea la
timp a tuturor lucrărilor agricole, cu eficienţă ridicată; crearea de
sisteme de maşini pentru toate culturile agricole şi sectorul zootehnic,
• fertilizarea minerală şi extinderea îngrăşămintelor complexe
¬ în perioada 1950-1984, ritmul anual de creştere a fost de 7-9% (de
la 14 la 126 mil. t),
48
¬ în perioada 1984-1989, ritmul de creştere a îngrăşămintelor

chimice utilizate a scăzut la 3% pe an,
¬ după 1989, cantităţile de îngrăşăminte chimice utilizate pe plan
mondial s-au redus, ca urmare a măsurilor de extensificare şi
dezvoltare durabilă a agriculturii luate de ţările dezvoltate.
• extinderea şi generalizarea tratamentelor contra bolilor şi dăunătorilor
(insecticide, erbicide, fungicide, medicamente de uz veterinar etc.)
¬ circa 85%, din cele 2,6 mil. t metrice de pesticide, au fost folosite
în agricultură. Aproximativ trei pătrimi din pesticidele folosite se
utilizează în ţările dezvoltate - America de Nord, Europa de Vest,
Japonia, unde predomină erbicidele. În majoritatea ţărilor în curs
de dezvoltare situaţia este inversă, predomină insecticidele.
Folosirea pesticidelor este mai intensă, în special acolo unde se
cultivă pentru export: bumbac, cafea, legume şi flori.
În ţările dezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare au apărut
tendinţe de folosire a pesticidelor selectate cu atenţie, mai puţin
toxice pentru populaţie şi pentru mediu, care se utilizează în
cantităţi reduse la hectar, dar cu o eficienţă crescută.
În ţările în curs de dezvoltare vânzarea pesticidelor este în
continuă creştere. India, Brazilia, China, chiar şi ţări din Africa,
sunt mari consumatoare de pesticide.
• conservarea şi procesarea produselor vegetale şi animale,
• revoluţia biotehnologică, selecţia soiurilor de plante şi rase de animale
de înaltă productivitate
¬ crearea de noi soiuri şi varietăţi la: porumb hibrid, grâu, floarea
soarelui, sfeclă de zahăr, soia etc. a permis creşterea puternică a
randamentelor la hectar şi extinderea acestora în întreaga lume,
¬ organismele modificate genetic au permis – ameliorarea calităţii şi
apariţia de noi caracteristici ale plantelor, creşterea productivităţii
lor; puse sub semnul întrebării din cauza unor efecte negative
asupra sănătăţii oamenilor şi animalelor,
¬ dezvoltarea cercetării genetice în domeniul culturilor tradiţionale
din ţările în curs de dezvoltare; există o preocupare deosebită
49
pentru stimularea producţiei de manioc, ca aliment de bază într-o

serie de ţări din Africa, America Latină şi Caraibe, Asia.
• modernizarea fermelor a avut loc treptat, ca rezultat al progresului
realizat de industrie în promovarea tehnologiilor moderne de creştere a
animalelor, în transporturi şi comunicaţii
¬ extinderea metodelor de creştere a animalelor şi de preparare a
furajelor,
¬ dezvoltarea geneticii animalelor: însămânţările artificiale,
transplantul de embrioni, selecţia animalelor, încrucişările
industriale etc.,
• specializarea fermelor, ca urmare a mecanizării şi automatizării
proceselor de producţie, etc.
În prezent, în ţările dezvoltate au apărut efecte negative ale intensificării
agriculturii, ale progresului genetic şi în creşterea animalelor în sisteme
industriale. A fost afectat puternic mediul înconjurător, sănătatea oamenilor
şi a animalelor. În aceste condiţii sunt dificile de menţinut calitatea şi
productivitatea resurselor naturale.
Creşterea randamentelor medii la hectar în ultimul deceniu a fost
încetinită. Se apreciază că sporul producţiei agricole va fi asigurat 28%
prin extinderea suprafeţei arabile, iar restul de 72% este rezultatul creşterii
randamentelor la hectar – Africa 73%, Extremul Orient 87%, America latină
46%, Orientul Apropiat 92% (Zahiu şi Dachin, 2001).
1. Descrieţi evoluţia în timp şi modul de utilizare a resurselor naturale la

nivel mondial
2. Descrieţi evoluţia în timp şi modul de utilizare a resurselor umane la
nivel mondial
3. Descrieţi impactul modernizării agriculturii asupra productivităţii agricole
50
5.
Politici agroalimentare
5.1. Politici agroalimentare

5.1.1. Politicile agricole
5.1.2. Politicile alimentare
5.1.3. Politice nutriţionale
5.2. Instrumente specifice politicii agroalimentare
5.1. Politici agroalimentare
Termenul de politici agroalimentare este relativ recent, el fiind introdus

odată cu apariţia şi dezvoltarea economiei agroalimentare, ca disciplină
“care se ocupă de formarea şi repartiţia valorii în ansamblul complexului
agroalimentar”.
Politicile agroalimentare au fost definite de Davis şi Goldberg (citaţi de
Alexandri, 2001) ca fiind:
• sisteme de intervenţii care vizează ameliorarea şi creşterea
performanţelor sistemului agroalimentar de-a lungul filierei sale, în mod
concret, obţinerea de cât mai multe produse finite folosind relativ mai
puţine input-uri.
• ansambluri de intervenţii care cuprind diferitele elemente ale lanţului
agroalimentar, prin lanţ agroalimentar în totalitatea sa, cu cele şapte
componente principale: agricultura, industriile, distribuţia agricolă şi
alimentară, restaurantele, industriile şi serviciile aferente, comerţul
exterior agroalimentar şi consumul.
Obiectivul central al politicilor agroalimentare este rezolvarea cât mai
echilibrată a dilemei alimentare.
51
Obiectul dilemei alimentare constă în alegerea pe care trebuie să o

facă cel care decide politica agroalimentară între eficacitatea
producătorilor agricoli şi echitatea la nivelul consumului final,
avându-se în vedere faptul că resursele bugetare ale statului sunt
limitate.
Eficacitatea producţiei agroalimentare poate fi măsurată prin productivitatea
muncii care permite satisfacerea cererii efective, corespunzătoare unui
nivel dat de dezvoltare economică.
Echitatea alimentară se măsoară prin distribuţia socială a consumului
efectiv.
Orice decizie politică presupune un schimb între eficacitate şi echitate şi se
pune problema în ce măsură câştigul de echitate justifică pierderea
eficacităţii şi, de asemenea, până când este convenabil să fie amânată
echitatea în numele eficacităţii (Gavrilescu şi Giurcă, 2000).
Politica agroalimentară este abordată la nivel:
Â macroeconomic – urmărind intervenţiile specifice acestui sector,
Â mezoeconomic – elaborând noi concepte sau politici de integrare
regională sau zonală,
Â microeconomic – prin politici de integrare a întreprinderilor, a agenţilor
economici.
Integrarea agroalimentară, ca subiect de politică, prezintă niveluri de
abordare extrem de diferite: politici internaţionale, politici naţionale, politici
ale societăţilor naţionale şi transnaţionale, politici microeconomice de tip
cooperatist.
Progresul managerial şi tehnologic, capitalizarea şi conturarea tot mai
distinctă a sectorului agroalimentar cresc gradul de organizare al filierelor.
Marile societăţi transnaţionale se dezvoltă de sus în jos şi acaparează
pieţele, integrând producţia agricolă şi celelalte activităţi. În paralel,
organizaţiile de tip cooperatist se dezvoltă de jos în sus şi manifestă, de
asemenea, o tendinţă puternică de proliferare. Aceste politici diferite ale
integratorilor se interferează cu politicile naţionale şi internaţionale.
La nivel macroeconomic politicile internaţionale sunt convenite între grupuri
de state, şi stau la baza organizării politicilor naţionale.
52
Cadrul instituţional al politicilor internaţionale

Cuprinde: Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie – FAO, principalul
organism de integrare agroalimentară la nivel global, pieţele unice (cazul
UE), pieţele regionale internaţionale, tratatele, convenţiile şi acordurile
internaţionale.
FAO îşi propune:
Â ameliorarea producţiei agricole,
Â distribuirea mai bună a produselor agricole,
Â ridicarea nivelului alimentaţiei.
FAO susţine politicile naţionale bazate în principal pe eliminarea foametei şi
malnutriţiei, pe transferul de cunoştinţe şi ajutoare alimentare.
Piaţa unică a UE are la bază următoarele principii:
Â unicitatea preţurilor,
Â preferinţa comunitară,
Â solidaritatea financiară.
Alte organizaţii internaţionale foarte importante pe plan internaţional sunt:
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), Acordul pentru Agricultură
a Rundei Uruguay (AARU), Organizaţia Economică pentru Comerţ şi
Dezvoltare (OECD). Sub presiunea SUA, a început un proces susţinut,
caracterizat prin voinţa politică a reducerii până la dispariţie a
protecţionismului şi exacerbarea regulilor pieţei, respectiv a competitivităţii.
Politicile naţionale
La nivelul ţărilor dezvoltate există trei tipuri de politici de integrare
agroalimentară.
Analiza acestor politici prin indicatorii “echivalent subvenţie la producător”
(ESP) şi “echivalent subvenţie la consumator” (ESC) arată că Japonia şi
UE finanţează veniturile agricultorilor, iar SUA subvenţionează prioritar
avalul producţiei agricole şi consumatorii. În Japonia şi UE finanţarea
politicii agroalimentare şi a integrării este făcută de consumatori, în timp ce
în SUA de contribuabili. La nivelul anului 1989, în SUA, pentru fiecare
locuitor, valorile ESP şi ESC reprezentau 115 ECU (cca. 130 $), în timp ce
în Japonia şi UE această valoare era dublă, economia naţională susţinând
mult mai intens politica agroalimentară.
53
În ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare există tendinţa de a

controla preţurile produselor agricole la nivelul producătorilor, de a le
menţine la un nivel scăzut şi/sau de a subvenţiona preţurilor la
consumatorii din mediul urban.
Motivaţia acestor politici:
• interese legate de fazele ciclurilor electorale,
• populaţia urbană este concentrată din punct de vedere spaţial şi
deci pericolul unei revolte urbane este mult mai mare decât al unei
revolte agricole,
• prelevarea din agricultură, prin mecanismul foarfecelui preţurilor, a
unor sume de bani destinate dezvoltării sectorului secundar şi apoi
terţiar.
Efectele negative ale menţinerii prin mijloace administrative a preţurilor
agricole la un nivel scăzut sunt:
• periclitează creşterea economică,
• generează sărăcia rurală,
• accentuează caracterul de subzistenţă al gospodăriilor rurale, ele
având tot mai puţine produse şi, în final, “contribuţia la capital” a
agriculturii se diminuează,
• scade productivitatea în agricultură,
• oferta internă se restrânge, consumul de depinde de tot mai mult
de importuri, care accentuează deficitul balanţei de plăţi externe;
creşterea deficitului bugetar, în absenţa unei finanţări externe,
poate produce presiuni asupra cursului de schimb valutar.
Politicile agroalimentare din ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare
trebuie să pornească de la recunoaşterea poziţiei agriculturii ca ramură de
bază în economia ţării lor.
Politici ale societăţilor naţionale şi transnaţionale
Modernizarea sistemelor agroalimentare, dezvoltarea industriilor
agroalimentare, a serviciilor şi a celorlalte activităţi agroalimentare au redus
locul agriculturii în producţia de alimentare şi au determinat reorganizarea
agroalimentară pe principii industriale şi comerciale. S-au creat importante
54
societăţi naţionale care, pe măsura creşterii dimensiunilor şi a caracterului

producţiei agroalimentare, au devenit transnaţionale.
Evoluţiile cele mai recente estimează că aproape 50% din cifrele de afaceri
cumulate sunt asigurate de primele 100 mari firme, după ce în 1978
ponderea era de 28%, iar în 1988 de 36% (Gavrilescu şi Giurcă, 2000).
Dincolo de această concentrare a puterii pe criterii agroalimentare, de
internaţionalizare a marilor firme, în structura politicilor agroalimentare a
apărut o stare evidentă de tensiune. Această stare este generată în
principal de raportul dintre contradicţia de interese dintre politicile de
integrare naţională şi cele ale firmelor transnaţionale, la primele fiind
prioritară o anumită strategie închisă şi cu dimensiuni sociale, iar în cel de-
al doilea caz, maximizarea profitului. Datorită unor opţiuni pentru profit şi
unor calităţi manageriale de excepţie, marile firme transnaţionale au un
permanent câştig de teren.
Politici microeconomice de tip cooperatist
Organizarea producătorilor agricoli de jos în sus, în cooperative, a permis
autosusţinerea şi consolidarea producătorilor agricoli.
Rolul şi importanţa cooperativelor agricole în acest proces de integrare a
politicilor agroalimentare sunt:
• menţinerea unei producţii agricole viabile şi sănătoase, economice,
• reglarea pieţelor agricole,
• stabilizarea zonelor rurale.
Sub aspectul politicii agroalimentare, organizarea de tip cooperatist a
producătorilor este cea mai eficientă soluţie de consolidare a economiei
agroalimentare prin solidificarea raporturilor cu mediul de bază:
• comunitatea rurală,
• exploataţia agricolă,
• mediul ambiant,
care favorizează o dezvoltare agroalimentare durabilă.
Politicile agroalimentare cuprind trei componente:
Â politicile agricole şi de dezvoltare rurală,
Â politicile alimentare,
Â politicile nutriţionale.
55
5.1.1. Politicile agricole
Sunt politici sectoriale ce acţionează la nivelul agriculturii, includerea lor în

sfera politicilor agroalimentare este recentă, odată cu apariţia sectorului
agroalimentar ca entitate funcţională.
Politicile agricole reprezintă ansamblul intervenţiilor puterii publice
direcţionate cu prioritate spre exploataţiile agricole şi agenţiile din sfera
agribusiness-ului, pentru a influenţa cererea şi oferta de produse agricole
(Alexandri, 2001).
Obiective:
Â asigurarea unei oferte stabile şi eficiente de produse alimentare pentru
consumatori, la preţuri rezonabile,
Â garantarea unui nivel de viaţă echitabil şi satisfăcător fermierilor,
Â atingerea competitivităţii în comerţul cu produse agricole, prin
valorificarea avantajelor comparative,
Â dezvoltarea agriculturii în vederea transferării unei părţi a veniturilor
către alte ramuri (industriale, dezvoltarea infrastructurii etc.).
Factori care diferenţiază prioritatea obiectivelor:
¬ potenţialul agricol al ţării,
¬ caracteristicile topografice ori climatice,
¬ gradul de dezvoltare al ţărilor.
Astfel, în ţările în curs de dezvoltare obiectivul principal îl constituie

asigurarea securităţii alimentare, iar în ţările dezvoltate în definirea
politicilor agricole prioritate au avut menţinerea şi stabilizarea veniturilor
fermierilor.
Importanţa acordată diferitelor obiective ale politicii agricole a cunoscut
modificări odată cu trecerea timpului:
• 1950-1970 s-a pus accentul pe necesitatea creşterii într-o măsură cât
mai amplă a producţiei agricole, prin promovarea progresului tehnic şi
a inovaţiilor, dar şi prin crearea unor puternice reţele de cercetare şi
extensie agricolă pentru realizarea şi diseminarea tehnologiilor cu
productivitate ridicată.
56
Este perioada “revoluţiei verzi” cu rezultate spectaculoase în India,

China, America Centrală şi de Sud (Mexic).
• 1970-1980 s-a pus accentul pe dezvoltarea agriculturii în scopul
reducerii sărăciei, asigurării securităţii alimentare, şi sursă a creşterii
economice, obiectivele concrete fiind:
¬ promovarea dezvoltării agriculturii în special în fermele mici şi
medii, care vor avea acces cu prioritate la fondurile publice
pentru agricultură, reţele de cercetare şi extensie, marketing,
credit şi oferta de input-uri,
¬ redistribuirea pământului prin reforme agrare, mai ales acolo
unde terenurile cu productivitate ridicată este concentrat în ferme
puţine şi mari,
¬ încurajarea activă a sectorului non-agricol din zonele rurale, care
poate fi o sursă importantă de venituri şi locuri de muncă pentru
populaţia rurală săracă şi poate avea efecte de antrenare asupra
agriculturii însăşi, prin stimularea cererii.
• după 1990 rolul central revine conservării şi protecţiei mediului, fără a
neglija faptul că agricultura trebuie să contribuie la creşterea
economică, la micşorarea sărăciei şi la creşterea securităţii alimentare.
De aici decurg obiectivele legate de necesitatea promovării unei
agriculturi durabile:
¬ creşterea producţiei agricole, pentru o anumită categorie de
produse, mai ales deficitare în consumul intern sau pentru
dezvoltarea exporturilor, uneori şi în cazul produselor pentru care
o ţară nu are avantaje comparative,
¬ reducerea producţiei agricole în ţările cu excedente pentru a nu
dezechilibra pieţele şi a creşte costurile bugetare,
¬ asigurarea autosatisfacerii alimentare, a necesarului de hrană din
producţia internă, creşterea gradului de asigurare a securităţii
alimentare, mai ales în ţările în curs de dezvoltare,
¬ stabilizarea raporturilor cerere-ofertă, prin stabilizarea preţurilor
produselor agroalimentare (stabilizarea preţurilor se va face la
nivelul producătorilor, la poarta fermei, şi prin reducerea
57
adaosului comercial pentru asigurarea unor preţuri accesibile

consumatorilor),
¬ creşterea şi stabilizarea veniturilor agricultorilor, prin dezvoltarea
agriculturii multifuncţionale şi dezvoltării rurale integrate,
¬ conservarea resurselor naturale în cadrul noilor orientări privind
dezvoltarea durabilă a agriculturii şi spaţiului rural, dezvoltarea
producţiei agricole ecologice, îmbunătăţirea calităţii produselor
agroalimentare,
¬ reducerea costurilor finanţării agriculturii prin reducerea şi
eliminarea subvenţiilor pentru producţie, mai ales în cazul
producerii de excedente în ţările dezvoltate,
¬ obţinerea de venituri pentru buget prin aplicarea unui sistem
stimulativ de impozite sau prin aplicarea taxelor de export-import,
¬ obţinerea şi economisirea valutei necesare pentru stabilizarea
balanţei de plăţi.
5.1.2. Politici alimentare
Politicile alimentare reprezintă ansamblul de politici sectoriale

(agricole, industriale, de distribuţie şi de alimentaţie) şi de politici
globale ce au ca obiectiv intervenţia în mod coerent asupra
ansamblului de componente ale complexului agroalimentar, cu scopul
de a asigura un nivel şi o calitate a consumului, care să asigure
satisfacerea nevoilor întregii populaţii, minimizând costul social al
alimentaţiei.
În sens strict, prin politică alimentară se înţelege ansamblul intervenţiilor
guvernamentale vizând reducerea dezechilibrelor alimentare datorate unei
oferte agricole insuficiente şi nu excesului alimentar ce caracterizează
populaţia din unele state dezvoltate (ex. SUA).
În politicile alimentare se pot distinge două tipuri de intervenţie: care se
ocupă de aprovizionarea şi calitatea produselor şi care se raportează direct
la consumator şi la capacitatea sa de consum.
Politicile de aprovizionare şi calitate vizează să pună la dispoziţia
consumatorilor produse alimentare în cantităţi suficiente şi de o calitate
58
satisfăcătoare. Ele intră în cadrul securităţii alimentare prin intervenţii

asupra capacităţii de a produce, de a stoca şi de a face comerţ, pentru a
ajusta disponibilităţile existente la cerere. Aceste politici cantitative, care se
referă mai mult la politicile agricole şi politicile comerciale, trebuie să fie
dublate de o politică a calităţii care să garanteze igiena şi securitatea
produselor alimentare la consumator (Gavrilescu şi Giurcă, 2000).
Politicile de consum propriu-zise vizează consumatorul. Ele tind să
mărească puterea de cumpărare alimentară până la un prag care să
permită satisfacerea nutriţională şi/sau să sporească posibilitatea,
capacitatea, sa de a consuma, prin intermediul transferurilor directe în
natură (autoconsum).
În ţările dezvoltate guvernele sunt preocupate de politicile agricole şi de
aprovizionare şi, în mod deosebit de igiena şi calitatea alimentelor, iar
măsurile vizând eliminarea subconsumului în cadrul categoriilor
defavorizate au o pondere scăzută.
În ţările în curs de dezvoltare preocupările guvernelor vizează mai ales
aprovizionarea populaţiei, prin intermediul politicilor agricole şi comerciale,
în timp ce iniţiativele în favoarea calităţii alimentelor sunt mai puţin
importante.
Principalele instrumente de politică alimentară sunt: subvenţiile alimentare,
magazinele cu preţuri reduse, raţiile alimentare, cupoanele alimentare,
programele suplimentare de nutriţie, programele “alimente contra muncă”.
Urbanizarea, evoluţiile tehnologice, creşterea bugetelor populaţiei,
schimbările în stilul de viaţă, mass-media, publicitatea, modificarea
preţurilor, au condus la modificarea continuă a politicilor alimentare. În
prezent alimentele, tot mai complexe şi sofisticate, sunt fabricate la scară
tot mai largă în mari companii, care aprovizionează lanţurile de magazine
şi supermarket-uri; reclama marilor agenţii de publicitate specializate în
marketing alimentar este de cele mai multe ori agresive. În industria
alimentară şi în alimentaţia publică lucrează tot mai mulţi oameni, în timp
ce numărul acelora care lucrează în agricultură este din ce în ce mai mic,
în ţările dezvoltate 1 din 10 oameni lucrează în agricultură.
59
5.1.3. Politici nutriţionale
Politicile nutriţionale sunt corelate cu politicile alimentare, dar obiectivul lor

este strict specializat. Termenul de politici nutriţionale este folosit
pentru acele politici care vizează nutrienţii – proteinele, glucidele,
lipidele, mineralele, vitaminele.
Abordarea politicii nutriţionale se face prin prisma politicilor alimentare, în
general (preţuri, venituri, justiţie socială) sau ca politici nutriţionale în sensul
strict al cuvântului, vizând corectarea carenţelor de vitamine, săruri
minerale, proteine etc. Acest ultim mod de a aborda problemele evită să ia
în considerare cauzele sărăciei, ea însăşi o formă de malnutriţie.
Tipuri de politici în funcţie de nivelul de dezvoltare al ţărilor:
• politici nutriţionale pentru ţările sărace, în care predomină lupta contra
carenţei de proteine,
• politici nutriţionale pentru ţările bogate, care vizează reducerea
frecvenţei aşa-numitor “maladii ale civilizaţiei”. Recomandările din
aceste ţări vizează: reducerea consumului de grăsimi animale şi zahăr,
creşterea interesului pentru “alimentele naturale”, produse fără
utilizarea fertilizanţilor chimici şi a pesticidelor.
OMS estimează că în anul 2000, la nivel mondial, mai mult de 3,7 mil. de
cazuri de mortalitate au fost datorate subnutriţiei. Carenţele de
micronutrineţi – Fe, vitamina A, Zn, provoacă, fiecare în parte, între 750 mii
şi 850 mii de cazuri de mortalitate (xxx, 2004). Se apreciază că 16% din
populaţia Europei prezintă deficienţe de iod şi fier (xxx, 2001).
Unele din aceste carenţe pot fi rezolvate prin administrarea, în masa
populaţiei afectate, a factorilor nutritivi deficitari (ex. iodul). Altele însă ridică
probleme complexe, foarte greu de soluţionat, deoarece cele mai frecvente
dezechilibre metabolice existente la ora actuală, pe plan mondial, sunt
cauzate de un deficit în compuşi biologic activi. Tendinţa de a se consuma
produse rafinate, concentrate, în general intens prelucrate, generează
dereglări metabolice care nu se manifestă direct la început, dar care produc
efecte negative asupra sănătăţii, imunităţii şi capacităţii de muncă. Această
situaţie se asociază cu mutaţiile intervenite în viaţa socială datorită
60
civilizaţiei actuale pe fondul unei solicitări nervoase intense şi a poluării

mediului, inclusiv a alimentelor, factori care converg spre o mai mare
solicitare de biocatalizatori (vitamine, macro-, microelemente,
bioantioxidanţi etc.).
Alimentaţia influenţează într-o măsură ridicată indicatorii de sănătate. Bolile
cardiovasculare, pentru care alimentaţia joacă un rol important, contribuie
cu 44,7% la mortalitatea în ţările cu venit ridicat şi 28,5% în cele cu venit
mediu şi redus. 30-40% din cazurile de cancer ar putea fi prevenite printr-o
dietă corectă (xxx, 2001).
Examinarea factorilor de risc şi identificarea factorilor de risc nutriţional este
esenţială. Îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei depinde de :
¬ reducerea probabilităţii de expunere la riscuri,
¬ schimbările din comportamentul indivizilor legate de sănătate,
¬ îmbunătăţirile din sistemul de sănătate.
Este necesar să fie identificate grupurile de risc care să fie apoi sprijinite
prin politici sociale şi nutriţionale selective. Copii din familiile mari şi sărace
se situează frecvent sub pragul de sărăcie şi reprezintă un grup prioritar în
alocarea de transferuri destinate să îmbunătăţească statutul nutriţional.
Strategiile pot fi direcţionate către:
• întreaga populaţie
¬ avantaj – are impact în sensul reducerii unor boli
cardiovasculare,
¬ dezavantaj – nu ia în calcul schimbările radicale sau profunde
din cadrul grupurilor de risc.
• grupuri specifice.
O altă preocupare la nivel mondial a fost definirea alimentelor destinate

unor utilizări nutritive speciale (Costin şi Segal, 2001). Directiva Consiliului
CEE din 1989 defineşte aceste produse ca fiind alimentele care datorită
compoziţiei lor speciale sau a procesului de fabricaţie, se pot distinge uşor
de alimentele destinate consumului normal şi sunt corespunzătoare
scopurilor nutritive pretinse, fiind comercializate într-o formă specifică.
61
5.2. Instrumente de intervenţie şi moduri de acţiune
Politica agroalimentară este influenţată de politicile macroeconomice

generale. Guvernele intervin asupra politicile macroeconomice pentru a
influenţa performanţele economice. Influenţa politicilor macroeconomice
asupra sectorului agroalimentar poate fi de stimulare sau de inhibare.
Creşterea producţiei agroalimentare devine extrem de dificilă atunci când la
nivel macroeconomic apar: inflaţia accelerată, supraevaluarea ratei de
schimb, subvenţionarea ratei dobânzii selectiv pentru anumiţi debitori,
creşterea salariilor în mediul urban însoţită de reducerea stimulentelor
pentru populaţia rurală. În absenţa unui cadru macroeconomic stabil şi
favorabil creşterii economice, politicile sectoriale, oricât de bune ar fi, nu
pot furniza bazele pentru o creştere pe termen lung a producţiei
agroalimentare şi a veniturilor populaţiei rurale.
Canale de influenţă a politicilor macroeconomice

asupra sectorului agroalimentar
Politica monetară acţionează asupra sectorului agroalimentar prin
următorii indicatori:
Â cursul de schimb valutar
• supraevaluarea – se realizează atunci când se doreşte ţinerea sub
control a inflaţiei
• subevaluarea (devalorizarea monedei naţionale)
Â rata inflaţiei – apare atunci când oferta de bani pe piaţă creşte, datorită
spre exemplu deficitului bugetar prin emisiune monetară
• inflaţia prin cerere (creşterea masei monetare determină creşterea
cererii, astfel încât oferta de bunuri şi servicii să crească)
• inflaţia prin costuri
• inflaţia cvasipermanentă în perioada actuală, inclusiv în ţările
dezvoltate
Efectele negative ale inflaţiei sunt amplificate în cazul agriculturii
datorită specificului pieţelor agricole în care funcţionează agenţii
economici din această ramură:
62
¬ piaţa input-urilor agricole este de regulă o piaţă de olipopol

– preţurile se formează pe baza înţelegerilor dintre marii
producători,
¬ pieţele de comercializare ale produselor agricole sunt de
regulă pieţe oligopson – nivelul preţurilor este fixat prin
înţelegerile dintre marii en-gross-işti.
Â rata dobânzii – este utilizată ca pârghie pentru calmarea inflaţiei
(deflaţie), de multe ori băncile practică dobânzi foarte mari pentru a
atrage economiile populaţiei şi pentru a-şi finanţa propriile deficite.
De regulă agenţii economici din agricultură nu se pot autofinanţa
pentru reluarea proceselor de producţie şi pentru eventuale investiţii, şi
ca urmare recurg la credite. Dobânzile mari vor conduce la creşterea
preţului alimentelor (deci creşterea inflaţiei) şi/sau la îndatorarea
cumulativă a agenţilor economici respectivi care ajung de multe ori în
situaţia de a da faliment.
Guvernele adoptă de multe ori politici de creditare speciale în cazul
agriculturii.
Politica fiscală – sunt generale şi locale, directe şi indirecte, şi vizează
sistemul de impozite, taxele pentru pământ şi alte bunuri rurale, impozitele
pe veniturile agricole şi pe întreaga filieră a produselor agroalimentare etc.
• Creşterea fiscalităţii descurajează iniţiativa particulară şi direcţionează
resursele spre economia subterană.
• Stimulentele fiscale acordate investitorilor sunt probabil necesare
pentru atragerea investiţiilor într-o economie cu un înalt grad de
fiscalitate, dar experienţa a demonstrat că mai puţine stimulente şi o
fiscalitate scăzută şi universală a întreprinderilor este mai simplu de
aplicat şi conduce la rezultate mai bune.
Politica financiară – se referă la măsurile şi acţiunile vizând gestiunea,
resursele financiare de care dispune statul şi alte colectivităţi. Ele includ
politicile în domeniul creditului, pieţelor de capital, investiţiilor în active
financiare etc. Au rol central în procesul de stabilizare macroeconomică.
Politicile de creditare se aplică în vederea finanţării agriculturii pentru
asigurarea de capital circulant necesar achiziţionării de materii prime,
63
materiale etc. (credite pe termen scurt). Aceste credite se derulează prin

sistemul bancar, la dobânzi mai scăzute decât cele ale pieţei în majoritatea
ţărilor.
Pentru modernizarea tehnologică în agricultură şi spaţiul rural sunt
necesare investiţii mari (achiziţia de utilaje, construcţii agricole, îmbunătăţiri
funciare, infrastructuri agricole şi rurale etc.) care se asigură fie prin credite
pe termen lung, cu dobândă subvenţionată sau cu dobânda pieţei. Unele
din aceste investiţii (infrastructura, amenajările pentru irigaţii, desecări-
drenaje, telecomunicaţii, electrificarea zonelor rurale etc.) implică şi
participarea publică la finanţare.
Politica preţurilor produselor agricole şi alimentare
Au rolul să influenţeze nivelul şi stabilitatea preţurilor primite de agricultori,
preţurile la consumatori sau la agenţii economici pe filiera de
comercializare. Se folosesc preţuri garantate, menite să asigure creşterea
şi stabilizarea veniturilor, dar şi combinaţii de politici care urmăresc
menţinerea preţurilor scăzute la producători pentru a menţine preţuri
scăzute la consumatori, cu asigurarea unor compensaţii agricultorilor
pentru a acoperi pierderile de venit.
Politicile comerciale cuprind un regim de măsuri care afectează direct sau
indirect preţurile produselor agricole interne, deoarece influenţează
preţurile produselor importate sau exportate şi cantităţile importate sau
exportate:
• impunerea unei taxe vamale la import are ca efecte
¬ bunurile din import vor intra în ţară cu preţuri mai mari, iar
producătorii autohtoni vor putea ridica preţurile până la acest nivel;
surplusul producătorilor va creşte,
¬ consumatorii interni sunt nevoiţi să plătească un preţ mai ridicat
decât cel mondial pentru acest produs; surplusul consumatorilor va
scădea,
¬ guvernul va câştiga venituri fiscale prin impunerea taxelor vamale,
¬ efectul agregat al taxelor vamale va fi o pierdere de bunăstare
economică.
• impunerea unei taxe vamale la export are ca efecte
64
¬ producătorii, pentru a putea exporta, vor trebui să aibă preţuri

interne mai mici decât preţul mondial; măsura este în detrimentul
producătorilor,
¬ reducerea preţurilor interne sub preţurile mondiale este în
avantajul consumatorilor,
¬ guvernul va câştiga venituri fiscale prin impunerea taxelor vamale,
¬ efectul agregat va fi o pierdere de bunăstare economică.
• subvenţionarea exporturilor are ca efecte
¬ preţul intern al produsului creşte peste cel mondial, producătorii
sunt avantajaţi,
¬ consumatorii plătesc preţuri mai mari,
¬ bugetul de stat trebuie să suporte subvenţia, dar se obţine o
creştere a exporturilor,
¬ efectul agregat este o pierdere de bunăstare socială.
• măsuri netarifare
¬ contingentarea importurilor are ca efect creşterea preţului pe piaţa
internă deoarece cererea este mai mare decât oferta (consumatorii
pierd), iar importatorii preiau surplusul care anterior revenea
bugetului de stat prin taxa vamală.
¬ contingentarea exporturilor au ca efect scăderea preţului pe piaţa
internă sub cursul mondial (deoarece oferta este mai mare decât
cererea); producătorii pierd, consumatorii câştigă, exportatorii
beneficiază de un venit de tip rentă, deoarece vând cantitatea
contingentată pe piaţa externă cu un preţ mai mare.
¬ acest gen de intervenţie generează o subvenţionare indirectă a
consumatorilor.
Subvenţiile agricole cunosc o mare diversitate:
Â subvenţii la producători, care se pot aplica la nivelul preţurilor input-
urilor agricole sau la nivelul output-urilor (produse şi servicii agricole).
Subvenţionarea output-urilor agricole se practică pentru produsele de
bază în alimentaţie, mai ales sub formă de prime incluse în preţ şi
acordate producătorilor.
• Există următoarele situaţii posibile:
65
¬ fermierii primesc subvenţie pentru întreaga cantitate

produsă,
¬ subvenţionarea se aplică unui anumit volum de producţie
deoarece în anii de recoltă bogată, programul poate fi
costisitor mai ales deoarece bugetul suportă întreaga
compensaţie, iar consumatorii practic nu sunt afectaţi,
¬ subvenţionarea unor elemente de cost.
• Efecte pozitive ale subvenţionării producătorilor:
¬ creşte oferta agricolă,
¬ sunt antrenate sectoarele din amontele filierei
agroalimentare (industria chimică, industria constructoare de
maşini), cu importante efecte asupra gradului de ocupare al
forţei de muncă şi al nivelului veniturilor.
• Efecte negative ale subvenţionării producătorilor:
¬ echitatea şi transparenţa cu care sunt acordate subvenţiile –
în cazul coexistenţei unor exploataţii care concentrează
importante terenuri cu o multitudine de mici gospodării
ţărăneşti. Marile exploataţii monopolizează accesul la factorii
de producţie, credit, infrastructură. Micile gospodării ţărăneşti
sunt defavorizate, ele nu mai au nici o şansă de dezvoltare,
sărăcia rurală se accentuează. Situaţii de acest gen au
existat în ţările din America de Sud (Mexic, Brazilia,
Columbia) şi în anumite limite au existat şi în România, până
în 1997, când subvenţiile acordate producătorilor agricoli au
revenit, în majoritate, marilor ferme de stat.
Â controlul administrativ al preţurilor printr-un sistem complex de
subvenţionare a consumului la unele alimente de bază,
Â subvenţionarea consumului categoriilor defavorizate, pe baza unor
programe sociale de combatere a sărăciei,
Â subvenţii acordate la serviciile pentru agricultură (ex. instruirea
profesională a fermierilor),
Â alocaţii de la buget pentru ameliorarea solurilor, protecţia plantelor,
servicii veterinare, prevenirea catastrofelor naturale etc.,
Â subvenţii pentru protecţia capitalului natural şi a mediului din zonele
rurale etc.,
66
Â credite acordate cu dobândă subvenţionată pentru investiţii destinată

modernizării fermelor sau pe bază de proiecte cofinanţate.
Mecanismul de subvenţionare este foarte complex şi s-a perfecţionat de-a
lungul a zeci de ani în ţările dezvoltate. În prezent reforma politicilor
agricole are ca direcţie principală reducerea şi eliminarea subvenţiilor
agricole. Se urmăreşte schimbarea sistemului de subvenţionare a
agricultorilor folosindu-se o “terminologie nouă” şi îndreptarea direcţiei
acestuia către dezvoltarea rurală în Europa şi cucerirea pieţelor agricole
mondiale la o gamă largă de produse agroalimentare de către SUA.
Acoperirea pierderilor de venit se asigură în UE pe baza unui sistem
complicat de compensaţii, iar în SUA prin promovarea “creditelor de
comercializare” şi dezvoltarea pieţelor la termen (Zahiu şi Dachin, 2001).
Subvenţionarea producătorilor sau consumatorilor este obiectul dilemei
puterii publice referitoare la sectorul agroalimentar, rezolvarea ei fiind
determinată de nivelul de dezvoltare al ţării:
• ţările dezvoltate îşi protejează fermierii, producţia internă şi îşi
stimulează exporturile,
• ţările în curs de dezvoltare subvenţionează consumul, invocând
necesitatea protecţiei sociale a gospodăriilor sărace. De regulă sunt
subvenţionate produsele esenţiale pentru traiul populaţiei, al căror
preţ este considerat prea mare pentru a fi achiziţionat de populaţia
săracă. Deoarece structura cantitativă şi calitativă a raţiei alimentare
diferă foarte mult între familiile bogate şi sărace, subvenţionarea
consumului întregii populaţii are ca efect faptul că familiile bogate
beneficiază în măsură mai mare de subvenţie decât cele sărace.
Pentru susţinerea alimentară a populaţiei sărace trebuie aplicate
politici alimentare direcţionate.
Politica de administrare a preţurilor produselor, materiilor prime şi
factorilor de producţie
Se referă la controlul administrativ al preţurilor, tarifelor, adaosurilor sau
rabaturilor comerciale. Sunt folosite curent în ţările comuniste. În România
acest control a fost menţinut şi în perioada de tranziţie, renunţându-se cu
greu la el.
67
Controlul administrativ al preţurilor are efecte economice inhibitoare prin:

• scăderea ofertei de materii prime agroindustriale,
• restrângerea profiturilor şi dispariţia stimulentelor de a investi în
sectorul agroalimentar.
Politica de marketing agricol vizează intervenţiile care pot avea loc de-a
lungul filierelor produselor agroalimentare, în drumul lor de la producătorul
agricol, industria alimentară, comerţul şi până la consumatorul final.
Aplicarea se face prin:
Â un anumit control al comerţului intern, prin intermediul unor agenţii
(organisme de intervenţie pe piaţă) specializate în stocarea şi vânzarea
produselor agricole,
Â controlul procesului de procesare a produselor agricole,
Â intervenţii privind costul transporturilor produselor agricole şi a input-
urilor,
Â impozite şi subvenţii în diferite noduri ale filierei unui produs
agroalimentar sau pe canalele de distribuţie etc.
Politicile funciare urmăresc diverse scopuri:
Â crearea cadrului legal şi instituţional pentru desăvârşirea reformelor
agrare în ţările în tranziţie,
Â crearea şi funcţionarea pieţei funciare,
Â formarea dimensiunilor economice ale exploataţiilor agricole,
Â protecţia solului etc.
Politicile de mediu
Includ, într-o viziune extinsă, măsurile şi acţiunile vizând gestiunea
resurselor naturale şi lupta împotriva poluării.
Impactul agriculturii şi industriei agroalimentare asupra mediului s-a
concretizat de multe ori în:
Â eroziunea solului,
Â suprasolicitarea resurselor de apă,
Â degradarea peisajelor rurale,
Â poluarea solului, a apei şi a aerului, ca rezultat a funcţionării
complexelor de creştere intensivă a animalelor şi a fabricilor de
68
prelucrare alimentară, ca şi a folosirii, uneori în cantităţi excesive, a

îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor.
De multe ori, legislaţia prezintă slăbiciuni, controlul standardelor de calitate
ale mediului este greu şi costisitor şi încurajează corupţia şi evaziunea.
Studiile privind impactul asupra mediului, pentru noile investiţii, sunt
efectuate în mod sporadic şi nu sunt integrate în cerinţele investiţiei.
Principiile care stau la baza politicilor de mediu sunt:
• precauţia,
• prevenirea,
• corectarea la sursă,
• principiul „cel care poluează este şi cel care plăteşte”.
Poluatorul trebuie să acopere costul măsurilor de reducere a
poluării decise de autorităţi, până la un nivel acceptat de
standardele internaţionale. Stimularea agenţilor economici pentru
reducerea poluării trebuie făcută prin mecanismele pieţei, conform
cărora, costul poluării să fie introdus în preţ.
Obiectivele politicilor UE din domeniul protecţiei mediului înconjurător sunt:
Â prezervarea, protecţia şi ameliorarea calităţii mediului înconjurător,
Â protecţia sănătăţii umane,
Â înconjurarea măsurilor din acest domeniu la nivel internaţional.
Problema politicii de mediu a fost pusă pentru prima dată în anii 70 şi a
fost reluată în 1997 (prin Tratatul de la Maastricht).
Contextul mondial poate fi considerat contradictoriu: pe de o parte UE pune
în practică constrângeri legate de mediul natural, apărarea animalelor, care
duc la creşterea costurilor de producţie agricole, pe de altă parte ţările
exportatoare şi Organizaţia Mondială a Comerţului exercită o presiune din
ce în ce mai puternică în favoarea liberalizării schimburilor agricole (adică
liberalizarea comerţului agricol), care implică folosirea unor tehnologii cu
costuri din ce în ce mai mici în agricultură.
Politicile de protecţie a consumatorilor
Lanţul agroalimentar a devenit din ce în ce mai complex şi din acest motiv
a prezentat şi continuă să prezinte o importanţă uriaşă, care cere măsuri de
69
control menite să asigure un standard acceptabil de siguranţă în sectorul

agroalimentar. Noile tehnologii de obţinere a unor alimente transced
adesea graniţa industriei alimentare, deplasându-se mai curând în zona de
frontieră a alimentelor cu proprietăţi terapeutice, de prevenire a bolilor (ex.
alimente funcţionale) sau în zona ingineriei genetice şi impun astfel noi
măsuri de protejare a sănătăţii consumatorilor.
Deşi normele de siguranţa alimentară au crescut există probleme serioase
generate de toxiinfecţii alimentare cu Salmonella şi alţi agenţi patogeni. În
plus, recentele crize ale dioxinei şi encefalopatiei bovine spongiforme, dar
şi problemele actuale ridicate de virusul H5N1, au polarizat atenţia
specialiştilor, opiniei publice şi autorităţilor impunând măsuri din ce în ce
mai severe în ceea ce priveşte obţinerea şi comercializarea produselor
alimentare.
Pentru gestionarea acestor probleme, UE a elaborat în anul 2000 “Cartea
albă a siguranţei produselor alimentare”, în care s-a fixat drept obiectiv
recâştigarea încrederii opiniei publice în produsele alimentare, în legislaţia
alimentară şi în sistemele de control a alimentelor.
Demersul pentru obţinerea produselor alimentare sigure pentru consum
trebuie sprijinit prin:
• standarde privind siguranţa produselor alimentare,
• norme clare de etichetare şi marcare a alimentelor,
• practici bune de lucru,
• practici bune de igienă,
• implementarea unui sistem de management a siguranţei produselor
alimentare.
Sistemul de management al siguranţei alimentare recunoscut pe plan
internaţional, care şi-a dovedit eficienţa în toate sectoarele agroalimentare
şi pe tot circuitul alimentar este sistemul HACCP. HACCP este o metodă
ştiinţifică, sistematică şi interactivă de identificare, evaluare şi control a
riscurilor asociate produselor alimentare.
În Comunitatea Europeană există EFSA – Agenţia europeană pentru
siguranţa alimentară, care strânge şi analizează datele ce permit
caracterizarea şi monitorizarea problemelor legate de siguranţa alimentului.
70
Organismul vizează toate fazele de producţie şi de furnizare a alimentelor,

de la sectorul primar până la distribuţia la consumatori, inclusiv probleme
referitoare la sănătatea şi bunăstarea animalelor şi a plantelor, protecţia
mediului înconjurător.
Politica guvernamentală în domeniul protecţiei consumatorilor, în România,
este aplicată de Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.
În plan general ANPC elaborează politici în domeniul protecţiei
consumatorilor şi controlează aplicarea acestor reglementări din punct de
vedere al siguranţei produselor şi serviciilor, pentru realizarea a trei mari
obiective:
Â protecţia vieţii, sănătăţii şi siguranţei consumatorilor,
Â protecţia intereselor economice ale consumatorilor,
Â informarea şi educarea consumatorilor.
În activitatea sa ANPC este sprijinită de Asociaţia pentru Protecţia
Consumatorilor şi Consiliile Consultative pentru Protecţia Consumatorilor.
1. Descrieţi politicile agroalimentare aplicate în ţări cu nivel de dezvoltare

diferit
2. Prezentaţi principalele obiective ale politicilor agricole aplicate la nivel
mondial
3. Prezentaţi principalele obiective ale politicilor alimentare aplicate la nivel
mondial
4. Prezentaţi principalele obiective ale politicilor nutriţionale aplicate la nivel
mondial
5. Explicaţi căile prin care politicile macroeconomice influenţează sectorul
agroalimentar
71
Politica agroalimentară a Uniunii Europene
6.
6.1. Apariţia politicilor agroalimentare moderne

6.2. Politica agricolă comună.
Politica de dezvoltare rurală durabilă în Uniunea Europeană
6.3. Politica alimentară comună
6.1. Apariţia politicilor agroalimentare moderne
Politicile agricole promovate în ultimul secol au evoluat între liberalism şi

măsuri protecţioniste impuse de situaţia politică şi economică, de
conjuncturile pieţei mondiale.
În ultimele decade ale secolului al XIX-lea principalele state europene
(Franţa, Germania, Italia) au început să îşi protejeze producţiile agricole
autohtone, datorită concurenţei din ce în ce mai serioase reprezentate de
produsele agricole importate din America de Nord şi de Sud, Australia şi
Noua Zeelandă. Au fost şi ţări care nu şi-au protejat agricultura: Marea
Britanie – a înregistrat distrugerea unei părţi din agricultură, transformarea
terenului arabil în păşune şi migrarea fermierilor către oraşe, danemarca –
s-a reorientat spre sectorul animal, Olanda – s-a orientat spre produsele
animaliere, fructe şi legume. Consecinţele primului val de protecţionism au
fost izolarea pieţelor interne de piaţa mondială, încetinirea exodului dinspre
rural spre urban şi temporizarea introducerii maşinismului în agricultură.
Efectele asupra consumatorilor nu au fost vizibile, datorită tendinţei
generale de scădere a preţurilor, înregistrate la sfârşitul secolului al XIX-
lea.
În perioada primului război mondial şi imediat după aceea măsurile
protecţioniste au fost abandonate, fermierii europeni beneficiind de preţuri
72
agricole ridicate, datorită lipsurilor în aprovizionarea cu alimente.

Ameliorarea producţiei agricole combinată cu efectele depresiunii
economice generale din anii 1929-1933, au determinat prăbuşirea preţurilor
produselor agroalimentare.
A urmat al doilea val de protecţionism, care a inclus protecţia tarifară şi cea
netarifară (contingente). Din această perioadă datează primele încercări de
organizare şi stabilizare a pieţelor agricole interne, prin cumpărări de
intervenţie a unei părţi din recoltă de către guvern (Franţa), subvenţii
(Marea Britanie), controlul pieţelor şi al preţurilor (Germania). Efectul
măsurilor a fost scăderea importurilor agricole, în special din SUA, Canada
şi Australia. Ţările din Centrul şi Estul Europei şi-au mărit exportul de
cereale în perioada crizei, datorită unor legături stabilite cu Franţa şi mai
târziu cu Germania.
După 1945 şi în perioada următoare, datorită lipsurilor alimentare a apărut
necesitatea acordării de stimulente producătorilor agricoli: subvenţii la preţ,
garantarea veniturilor, credite pentru investiţii.
După 1953 a apărut concepţia că producţia agricolă nu trebuie să se
extindă indiferent de costuri, ci trebuie stimulată o dezvoltare selectivă şi
creşterea eficienţei agriculturii. În această perioadă dominante erau şi
preocupările pentru stabilizarea veniturilor fermierilor. Preocupările şi
experienţa în domeniul politicilor agricole din această perioadă au
reprezentat embrionul PAC a Europei.
Principala componentă a politicii agroalimentare a UE este Politica
Agricolă Comună, PAC.
6.2. Politica Agricolă Comună

Politica de dezvoltare rurală durabilă în UE
În prezent PAC este construită în jurul a doi piloni:
Â organizaţiile comune de piaţă – un sistem complex de reguli şi
mecanisme care reglementează producţia, comerţul şi prelucrarea
produselor agricole
73
Â dezvoltarea durabilă – cuprinde măsuri structurale, care ţintesc

dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale, sub câteva aspecte: social, al
diversităţii activităţilor, al calităţii produselor, al protejării mediului.
Instituţiile implicate în elaborarea şi gestionarea măsurilor de politică
agricolă comună sunt:
Â Consiliul UE pentru Agricultură şi pescuit – puterea legislativă,
Â Parlamentul European – rol consultativ, este asistat de Comitetul AGRI,
organ permanent,
Â Comisia Europeană – are iniţiativă legislativă şi de implementare, este
asistată de Comitete.
În prezent cca. 90% din produsele agricole din Uniunea Europeană fac
parte dintr-o organizaţie comună de piaţă, şi anume: cereale, carne de
porc, ouă şi carne de pasăre, fructe şi legume proaspete şi procesate,
banane, vin, lapte şi produse lactate, carne de vită şi viţel, orez, uleiuri şi
grăsimi (inclusiv ulei de măsline şi plante oleaginoase), zahăr, flori şi plante
decorative, furaje uscate, tutun, in şi cânepă, hamei, seminţe, carne de
oaie, carne de capră, precum şi alte produse cărora li se aplică numai
anumite reglementări.
Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor,
Comunitatea are la dispoziţie următoarele instrumente:
• preţurile – se stabilesc anual de Consiliu
¬ preţul indicativ – preţul la care Consiliul recomandă
comercializarea produselor agricole pe Piaţa internă, pentru a
asigura un standard “rezonabil” al veniturilor producătorilor
agricoli; este un preţ” artificial” şi este, în general mai mare decât
preţul mondial.
¬ preţul de intervenţie – preţul minim garantat care poate fi obţinut
pentru producţia comercializată pe piaţa internă, atunci când
oferta pentru unele produse agricole este mai mare decât
cererea; comunitatea intervine prin achiziţia şi stocarea
produsului respectiv, nepermiţând scăderea preţului de piaţă sub
preţul de intervenţie şi asigurând fermierilor garanţia unor venituri
minime. Acest preţ este mai mic decât preţul indicativ dar mai
mare decât nivelul preţurilor practicate pe piaţa mondială.
74
¬ preţul de prag – preţul sub care importurile de produse agricole

nu pot pătrunde în UE; se obţine prin aplicarea taxelor vamale
preţului mondial (conform negocierilor din cadrul Rundei Uruguay
la acest tip de preţ s-a renunţat începând cu 1 iulie 1995).
• intervenţia pe piaţă
¬ stocarea produselor atunci când preţurile de piaţă ale unor
produse ating niveluri extrem de mici, până când nivelul preţului
se restabileşte,
¬ s-a aplicat mai ales la cereale, produse lactate, zahăr, ulei de
măsline, seminţe oleaginoase.
• ajutoare financiare
¬ plăţi directe
- subvenţii pentru producţie: se aplică produselor al căror
consum ar fi descurajat în situaţia unui preţ prea mare,
obţinut spre exemplu prin impunerea unui nivel ridicat al
protecţiei vamale. Se acordă ajutoare pentru ulei de
măsline, seminţe oleaginoase, carne de oaie, tutun, grâu
dur, dar şi ajutoare pentru uscarea cerealelor/seminţelor,
pentru procesarea fructelor/legumelor.
- plăţi compensatorii: introduse pentru a compensa pierderile
suferite de fermieri în urma scăderii nivelurilor preţurilor de
intervenţie la un nivel apropiat de preţurile mondiale. Se
acordă sub forma unei sume anuale fixe la hectar, sau pe
cap de animal.
¬ alte ajutoare financiare: ex. pentru asociaţiile de
producători/comercianţi care doresc să implementeze anumite
măsuri de creştere a calităţii produselor,
¬ refinanţările la export: din cauza nivelului mai ridicat al preţurilor
produselor agricole pe Piaţa Internă faţă de piaţa mondială,
exportatorii comunitari sunt compensaţi cu sume de bani
reprezentând diferenţa de preţ.
• cotele de producţie
75
¬ se stabilesc anual la nivel comunitar, iar apoi se negociază şi se

repartizează pe ţări şi, în continuare pe ferme, la nivel naţional;
pentru depăşirea cotelor se aplică penalizări.
• protecţie vamală comună
¬ pentru realizarea importului produselor agricole în UE este
necesară obţinerea unei licenţe de import,
¬ taxele vamale au luat locul prelevărilor variabile la import, ca
urmare a rezultatelor negocierilor din cadrul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului – Runda Uruguay,
¬ pentru o serie de produse agricole există contingente tarifare,
potrivit aranjamentelor internaţionale asumate de UE.
Cheltuielile de aplicare a politicii agricole, pentru toate statele membre şi
produsele agricole, sunt finanţate în comun de un fond unic numit FEOGA
(European Agricultural Guidance and Guarantee Fund – Fondul European
de Orientare şi Garantare Agricolă), înfiinţat în 1962. Constituirea lui
reprezintă concretizarea principiului solidarităţii financiare stabilit la Stresa,
care presupune finanţarea comună a măsurilor comune. Aceasta înseamnă
că unele ţări subvenţionează în parte agricultura altor ţări.
Evoluţia PAC
Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma
privind crearea Comunităţii Economice Europene de aceleaşi state care, în
1952, înfiinţaseră Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului –
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.
S-a stabilit atunci extinderea pieţei comune şi asupra sectorului agricol şi
comerţului cu produse agricole.
Datele preliminarii care au impus această extindere au fost:
• structura agricolă
¬ numărul mare de ferme mici,
¬ ponderea mare a populaţiei ocupate în agricultură.
• problemele sociale
¬ sărăcie în mediul rural şi şomaj în mediul urban.
76
Se prelimina restructurarea fermelor încât acestea să contribuie la

eficientizarea producţiei agricole prin utilizarea progresului tehnic în
agricultură.
Obiectivele politicii agricole comune fixate în 1957 au fost:
¬ creşterea productivităţii agricole,
¬ asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă,
¬ stabilizarea pieţelor,
¬ asigurarea siguranţei aprovizionărilor,
¬ asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Tratatul de la Roma nu explica însă concret cum aveau să fie realizate

aceste obiective. De aceea, în 1958, miniştrii agriculturii din cele şase state
semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Stresa (Italia) pentru a se pune de
acord asupra modului de transpunere în practică a politicii agricole. Ei au
stabilit trei principii care să guverneze PAC:
Â principiul pieţei unice – în interiorul UE produsele circulă fără restricţii,
Â principiul preferinţei comunitare – este favorizat consumul produselor
originare din UE, prin impunerea de preţuri mai mari la produsele din
import faţă de producţia internă,
Â principiul solidarităţii financiare – măsurile comune sunt finanţate dintr-
un buget comun.
După stabilirea acestor principii, Comisia a detaliat măsurile de politică
agricolă comună. “Arhitectul” politicii a fost olandezul Sicco Mansholt, vice-
preşedinte al Comisiei şi responsabil pentru agricultură.
În principiu, mecanismul consta în protejarea veniturilor producătorilor
agricoli prin intermediul preţurilor:
¬ stabilirea unui nivel ridicat al protecţiei vamale faţă de concurenţa
străină,
¬ stabilirea de preţuri comune şi a unui mecanism de susţinere a
nivelurilor acestora.
Deoarece preţurile interne erau mai ridicate decât cele mondiale,
exporturile trebuiau încurajate prin subvenţii.
Propunerile Comisiei au fost acceptate de Consiliu în 1961, iar detaliile au
fost negociate în 1962. PAC a început să funcţioneze efectiv în 1964.
77
Primele reguli pentru organizarea pieţei comune (OPC) au fost instituite

pentru cereale (datorită intervenţiei Germaniei, preţul de intervenţie pentru
grâu a fost stabilit la un nivel mult superior celui de pe piaţa mondială), în
1964, şi apoi pentru celelalte produse agricole, în 1966 – produse lactate,
carne de vită, zahăr, orez, plate oleaginoase, ulei de măsline. Pentru alte
produse: carne de porc, carne de pui, ouă, fructe şi legume, vin, au fost
eliminate barierele tarifare între ţările membre şi s-a instituit protecţia
comună la import, fără unificarea preţurilor. Treptat, măsurile s-au extins,
cu diferite grade de intensitate, şi asupra altor produse: carne de miel,
peşte, tutun, flori, astfel încât cca. 90% din producţia agricolă a UE este
reglementată într-un fel sau altul prin măsuri comune.
Aplicarea acestor măsuri a determinat apariţia în scurt timp a unor efecte
secundare nedorite. Preţurile mari garantate au încurajat în mod firesc
creşterea producţiei (grâu, unt, carne de vită), care la rândul ei s-a
transformat în supraproducţie, care a antrenat creşterea exponenţială a
cheltuielilor agricole (producţia agricolă a crescut în 10 ani, 1962-1972, cu
30%).
Regulile instituite pentru organizarea pieţei comune pentru cereale au
pornit de la următorii indicatori de bază:
¬ preţurile indicative – sunt preţurile dorite pentru regiunea mai
deficitară în cereale din UE, regiune Duisbourg din Ruhr,
¬ preţurile de intervenţie – sunt preţurile minim garantate
producătorilor di zona excedentară în UE (Ormes în Loiret,
Franţa).
Preţurile interne ale pieţei din UE, fluctuează în mod normal între preţul
indicativ şi cel de intervenţie: preţurile de prag la frontiera comună, preţurile
minime de import. Prin introducerea preţurilor de prag se face practic
legătura între piaţa comună europeană şi cea mondială, graţie sistemului
de prelevări şi restituiri. Importatorii de cereale din UE trebuie să achite o
prelevare a cărei valoare constă în diferenţa dintre preţul de prag şi cursul
mondial. Spre deosebire de taxele vamale, care au o valoare fixă, suma
prelevărilor variază în permanenţă datorită fluctuaţiilor preţului pe piaţa
mondială. De asemenea, exporturile sunt subvenţionate prin “restituiri”
acordate exportatorilor pentru a compensa diferenţa variabilă care există
78
între preţul pieţei europene şi cursul mondial. Acest dublu mecanism de

prelevări şi restituiri a permis UE să menţină o politică autonomă de preţuri
în raport cu preţurile mondiale, dar costul bugetar al subvenţionării
exporturilor a devenit din ce în ce mai împovărător.
Acest sistem de preţuri garantate, prelevări, subvenţii la export a izolat
practic piaţa comunitară de cea mondială, costul sprijinului acordat a fost
suportat de consumatori prin preţuri alimentare superioare preţului mondial.
Politica de finanţare bugetară a PAC se realizează prin FEOGA, care are
două secţiuni:
Â FEOGA – Garantare, secţiune care finanţează cheltuielile legate de
susţinerea produselor agricole care fac obiectul reglementărilor în
vigoare, prin: intervenţii pentru reglarea pieţelor agricole, restituţii la
export, ajutoare agricole, măsuri veterinare vizând sănătatea şi
condiţiile de creştere a animalelor, măsuri fitosanitare, măsuri de
informare şi evaluare etc. Aceste cheltuieli compensează efectele
negative (pierderile agricultorilor), rezultate ca urmare a mecanismelor
de aplicare a PAC. Acest fond deţine partea covârşitoare a cheltuielilor
bugetare pentru agricultură.
Â FEOGA – Orientare, secţiune care are rolul de a finanţa susţinerea
reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politică socială,
sprijinirea dezvoltării zonelor rurale, finanţarea programului Leader+.
În 1968, Sicco Mansholt a iniţiat o tentativă de reformă. Ideea acestuia a
fost să restructureze exploataţiile agricole în sensul creşterii dimensiunilor
lor prin comasări. Se pornea de la ideea că fermele mari sunt mai eficiente
şi rezistă mai bine jocului pieţei, astfel încât este posibilă reducerea
nivelului măsurilor de protecţie. Reforma nu a fost pusă în aplicare.
1973-1982 a fost perioada “politicii prudente a preţurilor”. Au fost introduse
cotele de producţie, care limitau dreptul producătorilor la veniturile
garantate funcţie de un nivel maxim de producţie. Iniţial s-au introdus cote
la cereale, produse lactate, zahăr.
În această perioada s-a constatat:
¬ majorarea excedentelor an de an,
79
¬ CEE devine net exportator de produse agricole, CEE deţine 1/3

din comerţul internaţional cu produse agricole,
¬ numărul de ferme a scăzut – în 1979 erau 4,8 mil ferme, faţă de
10,4 mil în 1960,
¬ fermele de subzistenţă au fost modernizate şi reorganizate pe
criterii de productivitate.
1983-1991 au fost anii de criză ai PAC.
Principalele obiective ale acestei perioade au fost:
Â limitarea producţiei,
Â creşteri tot mai lente ale preţurilor nominale susţinute.
Mecanismele de realizare a acestor obiective au fost:
• stabilirea de noi cote de producţie la zahăr, lapte, cereale şi
oleaginoase (1988),
• introducerea unui program de scoatere din cultură a terenurilor în
schimbul unor prime substanţiale (s-au restrâns 20% în timp de 5
ani),
• garantarea preţurilor limită şi stabilirea nivelurilor maximale ale
producţiei,
• stimularea consumului intern prin subvenţii la consumator.
Cu toate aceste măsuri luate problemele fundamentale ale PAC nu au fost

rezolvate, excedentele de producţie au atins niveluri extrem de ridicate, în
special la cereale şi lactate, cheltuielile PAC au crescut ajungând la peste
60% din bugetul CEE, s-a înregistrat o scădere a veniturilor reale ale
fermierilor şi o reducere semnificativă a numărului de fermieri.
În 1992 (Tratatul de la Maastricht) s-a înregistrat o schimbare radicală în
arhitectura PAC prin aprobarea de către Consiliu a pachetului de măsuri de
reformă propuse de comisarul pentru agricultură, Ray MacSharry.
Necesitatea reformei a fost determinată de:
¬ aspecte interne, legate de cheltuielile bugetare mari şi de
supraproducţie,
¬ aspecte externe, negocierile din cadrul Rundei Uruguay şi
presiunile SUA în direcţia reducerii cât mai substanţiale a
80
intervenţionismului agricol în rândul membrilor Organizaţiei

Mondiale a Comerţului.
Principalele elemente ale reformei au fost:
• reducerea preţurilor la produsele care generau mari surplusuri
(cereale, carne de vită şi unt),
• acordarea de plăţi compensatorii fermierilor, stabilite la hectar pentru
culturile arabile, şi pe cap animal pentru bovine,
• condiţionarea acordării plăţilor compensatorii pentru culturile arabile
de scoaterea din circuitul productiv a unui procent de 15% din
suprafaţa deţinută,
• acordarea de stimulente pentru utilizarea producţiei în scopuri non-
agricole,
• scheme de pensionare anticipată a agricultorilor,
• stimulente pentru protecţia mediului.
Deoarece măsurile propuse de Ray MacSharry au fost încurajatoare, a

urmat o nouă reformă, pe baza propunerilor Comisiei din documentul
Agenda 2000. Propunerile din Agenda 2000 sunt menite a institui un Model
european de agricultură (în 1999 Consiliul European de la Berlin şi-a
însuşit aceste măsuri de reformă). Factorii care au determinat introducerea
acestui model au fost:
¬ interni – conştientizarea privind securitatea alimentară, mediul,
amenajarea teritoriului,
¬ externi – presiuni în negocierile OMC, extinderea UE.
Principalele caracteristici ale Modelului sunt:

• un sector agricol competitiv care să poată face faţă, în mod treptat,
competiţiei de pe pieţele internaţionale, fără a fi necesară folosirea
subvenţiilor care sunt din ce în ce mai puţin acceptate la nivel
internaţional,
• metode de producţie sănătoase şi care protejează mediul, capabile
să furnizeze produse de calitate în varietăţile cerute de populaţie,
• forme diverse de agricultură, bogate în practici tradiţionale care nu
sunt numai orientate către un nivel mare de producţie, dar care caută
să menţină frumuseţile naturii şi ale peisajului rural, precum şi
81
comunităţii rurale dinamice şi active, generând şi menţinând nivelul

de ocupare al forţei de muncă,
• o politică agricolă mult mai simplă şi mai simplu de înţeles, care
stabileşte clar linii de separaţie între deciziile ce trebuie luate în
comun şi cele ce rămân în competenţa statelor membre,
• o politică agricolă care stabileşte clar că cheltuielile pe care ea le
implică sunt justificate de serviciile pe care fermierii le furnizează
societăţii în sens larg.
Dezvoltarea rurală devine parte a Modelului agricol european la
Consiliul de la Göteborg, în 2001.
Se apreciază că dezvoltarea durabilă a agriculturii este singura cale
de integrare în eforturile mondiale de asigurare a securităţii
alimentare şi a protecţiei mediului.
Politica de dezvoltare rurală are ca scop să menţină viabile comunităţii
rurale, diversificarea economică fiind cheia acestui proces. Fundamentarea
acestei politici a avut loc în decurs a peste 30 de ani.
Zonele rurale cuprind cca. 80% din teritoriul Europei. Aceste zone au triplă
funcţie: de producţie, socială şi de protecţia mediului.
Pentru menţinerea şi creşterea atracţiei zonelor rurale, a revitalizării lor, în
1995, Parlamentul European de la Strasbourg a adoptat “Carta Europeană
a Spaţiului Rural”. Această Cartă defineşte spaţiul rural ca fiind teritoriul
constituit de spaţiul agricol destinat culturilor vegetale şi creşterii
animalelor, suprafeţelor neagricole şi activităţilor oamenilor care trăiesc în
acest mediu.
Noua politică de dezvoltare rurală răspunde unor principii esenţiale.
Acestea sunt:
• multifuncţionalitatea agriculturii, ca o nouă funcţie pe lângă cea
esenţială de asigurare a produselor alimentare necesare populaţiei.
Această nouă funcţie a agriculturii implică încurajarea unei largi game
de servicii oferite producătorilor agricoli,
• abordarea multisectorială şi integrată a economiei rurale prin
diversificarea activităţii, pentru crearea de noi surse de venit, locuri de
muncă şi protejarea patrimoniului rural,
82
• ajutoare flexibile pentru dezvoltarea rurală, bazate pe subvenţii şi

promovarea descentralizării, consultări la nivel regional, local şi a
asociaţilor,
• transparenţa în întocmirea programelor de conducere, bazate pe o
legislaţie simplificată şi accesibilă.
Obiectivele noii politici rurale:
Â consolidarea sectorului agricol şi silvic, acesta din urmă fiind recunoscut
pentru prima dată ca făcând parte integrantă din politica de dezvoltare
rurală,
Â îmbunătăţirea competitivităţii zonelor rurale,
Â conservarea mediului şi a patrimoniului rural.
Măsurile de realizare ale politicii de dezvoltare rurală în perioada 2000-
2006 sunt:
• investiţii în ferme
¬ PAC sprijină modernizarea clădirilor şi echipamentelor fermelor,
precum şi a infrastructurii, printr-o finanţare mixtă privată şi din
fonduri comunitare. Aceste investiţii vor îmbunătăţi atât nivelul de
trai şi condiţiile de muncă ale producătorilor agricoli, cât şi
condiţiile de producţie.
• acordarea priorităţii factorului uman, asigurarea pentru producătorii
agricoli a unei siguranţei sociale
¬ încurajarea transferului afacerii de la o generaţie la alta, prin
crearea de condiţii tinerilor fermieri de a prelua exploataţiile
agricole, şi fermierilor în vârstă de a avea acces la o pensionare
timpurie. Aceste măsuri sunt susţinute din fondurile pentru
programele de pregătire a resurselor umane în zonele rurale.
• obţinerea maximului de rezultate din exploatarea pădurilor din zonele
montane
¬ pădurile vor fi protejate, dezvoltate şi utilizate raţional.
• prelucrarea şi marketingul produselor agricole
¬ prin acestea fermierii vor fi sprijiniţi să îşi asigure ajustarea
producţiilor la cerinţele pieţei, să îşi diversifice producţia, să aibă
acces pe noi pieţe şi să îşi asigure creşterea profitabilităţii
produselor deja existente.
83
• alte măsuri care vizează toate zonele rurale

¬ elaborarea de strategii pentru îmbunătăţirile funciare, pentru
stimularea dezvoltării turismului şi industriei meşteşugăreşti, şi
pentru restaurarea satelor şi dezvoltarea acestora.
Introducerea acestor măsuri a permis realizarea tranziţiei de la sprijinirea
producţiei agricole la susţinerea directă a veniturilor producătorilor.
Un element cheie în strategia UE în domeniul dezvoltării rurale este
implicarea populaţiei locale în căutarea soluţiilor locale pentru
problemele cu care se confruntă.
În iunie 2003 Consiliul de Miniştri a adoptat un nou cadru legal pentru PAC.
Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun echilibru
în susţinerea şi întărirea mediului rural. PAC va fi direcţionată spre
interesele consumatorilor şi a contribuabililor, astfel încât fermierii vor avea
libertatea de a produce ceea ce cere pe piaţă, centrarea într-o mai mare
măsură pe calitate decât pe cantitate.
Principalele schimbări pe care le aduce această reformă a PAC (xxx,
2003a) se referă la:
Â modul de acordare a subvenţiilor agricole, care vor fi decuplate, adică
cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de volumul
producţiei (“plata agricolă unică”, a intrat în vigoare în 2005; în
condiţiile în care un stat membru are nevoie de o perioadă de tranziţie
ca urmare a unor condiţii agricole specifice, acesta poate să aplice
plata agricolă unică din 2007 cel târziu)
• decuplarea este parţială
¬ pentru culturile arabile decuplarea va fi de 75%,
¬ pentru ovine şi caprine decuplarea va fi de 50%,
¬ pentru bovine statele membre pot alege una din variantele:
decuplarea cu păstrarea primelor pentru vacile care
alăptează şi a 40% din primele pentru abatorizare,
decuplarea cu păstrarea integrală a primelor pentru
abatorizare, decuplarea a numai 25% din prima specială
pentru masculi,
¬ nu se va aplica la fructe, legume şi cartofi,
84
¬ statele membre pot decide să nu aplice decuplarea pentru

prima pentru uscarea cerealelor, seminţelor oleaginoase,
producţiei de seminţe.
Â introducerea sistemului modular, a unui mecanism prin care se reduc
plăţile directe pentru fermele mai mari, iar sumele se transferă pentru
finanţarea măsurilor din noua politică de dezvoltare rurală (modularea
nu va afecta fermele mici, care beneficiază de ajutoare directe de cel
mult 5.000 Euro anual),
Â introducerea “cerinţei încrucişate”, mecanism pe baza căruia plata
agricolă unică este condiţionată de protecţia mediului, siguranţa
alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor şi standardele de
bunăstare a animalelor, ca şi de cerinţa de a menţine toate terenurile
agricole în bune condiţii agricole şi de mediu,
Â introducerea unui mecanism de disciplină financiară care să asigure
nedepăşirea bugetului agricol stabilit până în anul 2013,
Â revizuirea politicii de piaţă – exemple:
• cereale
¬ reducerea cu 50% a creşterii lunare a preţului de
intervenţie,
¬ pentru secară se va renunţa complet la preţurile de
intervenţie,
¬ pentru grâul dur se va reduce ajutorul suplimentar până la
285 Euro/ha în zonele tradiţionale şi va fi anulat în celelalte
zone, în paralel cu introducerea unei prime speciale de 40
Euro/t începând cu 2004/2005,
• culturi pentru energie
¬ se va acorda ajutor direct de 45 Euro/ha,
• primele pentru uscarea cerealelor, seminţelor oleaginoase etc.
¬ vor creşte de la 19 Euro/ha la 24 Euro/ha.
• lapte şi produse lactate
¬ reducerea preţului de intervenţie la unt cu 25% în 2004-
2007,
¬ reducerea preţului de intervenţie la lapte praf degresat cu
15% în 2004-2006,
85
¬ plăţile compensatorii vor creşte în trei etape până la 35,5

Euro/t din 2006,
¬ se preconizează desfiinţarea cotelor în 2014/2015.
Â consolidarea şi întărirea dezvoltării rurale
• calitatea produselor
¬ fermierii care participă la scheme de îmbunătăţire a calităţii
produselor, procesului de producţie şi comercializării /
promovării vor primi plăţi anuale de maximum 1.500
Euro/fermier, pentru o perioadă de maximum 5 ani,
• îndeplinirea standardelor de mediu, sănătatea plantelor,
bunăstarea animalelor, siguranţa la locul de muncă
¬ se vor acorda ajutoare de maximum 10.000 Euro/fermă
anual, timp de maximum 5 ani,
• bunăstarea animalelor
¬ se vor acorda ajutoare de maximum 500 Euro/cap
animal/an fermierilor care îşi asumă programe de creştere
a bunăstării animalelor cu durata de cel puţin 5 ani,
• sprijinul pentru instalarea fermierilor tineri va fi suplimentat,
• acordarea de sprijin pentru investiţii în suprafeţele împădurite,
aflate în proprietate de stat sau privată.
Â introducerea unui sistem de consiliere agricolă (obligatoriu începând cu
2007, participarea fermierilor va fi opţională), introducerea auditului
sistemului managerial al fermelor beneficiare de subvenţii comunitare,
în special în legătură cu îndeplinirea standardelor. Sistemul va include
şi o componentă de inventariere şi schimb al bunelor practici.
Sprijinul UE pentru dezvoltarea rurală este cofinanţat de Fondul European
de Orientări şi Garanţii Agricole (FEOGA) şi de statele membre.
Proiectele de dezvoltare rurală finanţate de UE urmăresc:
¬ îmbunătăţirea pregătirii profesionale a locuitorilor rurali,
¬ dezvoltarea multilaterală a comunităţilor locale,
¬ sprijinirea producţiei, diversificarea activităţii în gospodăriile
populaţiei,
¬ sprijinirea dezvoltării turismului rural,
¬ protecţia resurselor naturale etc.
86
Pentru perioada 2000-2006 cheltuielile PAC în cadrul bugetului comunitar

destinat dezvoltării rurale se ridică la 30,37 miliarde Euro, reprezentând
10,2% din totalul bugetului destinat finanţării PAC. La aceste se adaugă şi
alte surse din Fondurile structurale şi de coeziune.
În 2000, CE a aprobat Programul LEADER+.
Obiectivele acestui Program sunt:
Â încurajarea şi susţinerea locuitorilor rurali în valorificarea potenţialului
zonei lor, pe termen lung, pentru dezvoltarea unor activităţi integrate,
Â asigurarea şi elaborarea unor strategii originale pentru dezvoltarea
susţinută care să experimenteze noi căi şi modalităţi de creştere
economică.
Modalităţile de realizare a acestor obiective sunt:
• punerea în valoare a patrimoniului natural şi cultural,
• revigorarea mediului economic pentru a contribui la crearea de noi
locuri de muncă,
• îmbunătăţirea calităţilor organizatorice ale comunităţilor locale.
Beneficiarii acestui program sunt grupurile de acţiune locală, care vor
întocmi strategiile de dezvoltare şi vor asigura implementarea lor.
Programul va sprijini acţiunile de cooperare în cadrul unui stat membru
(cooperare inter-regională), între mai multe state membre (cooperarea
internaţională) şi/sau terţe ţări. Se va asigura de asemenea legarea în reţea
a tuturor zonelor rurale ale UE.
Măsurile de protecţia mediului constituie elemente obligatorii pentru
toate programele de dezvoltare rurală durabilă.
Deoarece restricţiile de mediu impun costuri ridicate, ce sunt componente
ale competitivităţii produselor alimentare pe piaţă, agricultorii sunt
recompensaţi pentru produsele obţinute în sisteme ecologice sau biologice.
Aceste produse se obţin cu randamente mai scăzute, dar cu costuri mai
mari. Ca urmare producătorilor agricoli trebuie să li se asigure venituri
echitabile pentru a se stabiliza în zonele rurale. Aceste venituri pot proveni
din vânzarea la preţuri remuneratorii a produselor pe piaţă, din activităţi
alternative şi din diferite ajutoare directe sau compensaţii.
87
Măsurile de agromediu sunt cuprinse în programele de dezvoltare rurală şi

sunt obligatorii pentru statele membre. Aceste măsuri prevăd ajutor
financiar pentru fermierii ce se angajează singuri în anumite acţiuni de
protejare a mediului. Ele includ:
Â schimbarea destinaţiei pământului exploatat intensiv, orientarea
fermelor către activităţi neagricole, mai profitabile, dar mai puţin
solicitante pentru sol,
Â reducerea cantităţilor de îngrăşăminte chimice,
Â reducerea sau eliminarea cantităţilor de pesticide,
Â scoaterea unor terenuri din folosinţă agricolă pentru crearea de parcuri
naţionale, împădurire etc.,
Â menţinerea componentelor peisajului care nu mai sunt de folos
agriculturii etc.
6.3. Politica alimentară comună
Primele obiective ale unei politici economice comune au fost introduse în

textul Tratatului de la Roma din 1958:
Â garantarea disponibilităţilor de ofertă,
Â livrarea ofertelor consumatorilor la preţuri rezonabile.
Deşi unele reglementări PAC se referă la prima etapă de aplicare, în
general, măsurile adoptate în cadrul organizării pieţei comune se referă la
întreaga reţea alimentară, la toate stadiile de prelucrare a produselor.
Cu toate acestea la nivelul UE nu există o politică alimentară unitară, ci o
serie de reglementări disparate. PAC vizează în special apărarea
intereselor producătorilor agricoli şi în mai mică măsură susţinerea
consumului.
Până la reforma PAC consumatorii erau cei care subvenţionau, în mare
măsură, pe fermieri. “Plăţile compensatorii” plătite direct fermierilor au
avantajul că, pe lângă faptul că permit semnalelor de piaţă să orienteze
producţia, ele deplasează povara protecţiei de la consumator la
contribuabil, prin intermediul bugetelor internaţionale.
În UE se practică, de asemenea, subvenţiile la consumator, atunci când
pentru o serie de produse nivelul preţului, ca urmare a protecţiei, este
88
ridicat. Aceste subvenţii vizează mai degrabă desfacerea supraproducţiei

decât încurajarea consumului. Ele se aplică mai ales la produsele lactate
(lapte praf, unt) şi uneori carne de bovine.
Principalele reglementări comune ale politicilor alimentare se referă la:
Â politica concurenţială (legi antitrust),
Â măsurile pentru garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor,
Â controale veterinare,
Â controlul sănătăţii plantelor.
De asemenea la nivelul UE funcţionează o serie de recomandări nutriţional,
susţinute de Consiliul ministerelor pentru sănătate (zahăr, grăsimi animale-
saturate, sarea) şi de asemenea consumul excesiv de alimentar – peste
consumul necesar de energie.
Aceste recomandări (deşi nu sunt obligatorii) au influenţat opţiunile
consumatorilor, care preferă actualmente să consume în mod deosebit
produse lactate degresate, margarină din ulei de floarea soarelui, pâine
integrală, “produse naturale”. Totodată, se constată o creştere a produselor
consumate, gata preparate, în afara gospodăriei.
1. Definiţi cei doi piloni ai politicii agricole comune (PAC)

2. Enumeraţi şi definiţi instrumentele pe care le are la dispoziţie Comisia
Europeană pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a
pieţelor
3. Ce a determinat reforma PAC din 1992 (Tratatul de la Maastricht) şi
care au fost principalele elemente ale acestei reforme?
4. Ce a determinat introducerea Modelului european de agricultură?
Care sunt principalele lui caracteristici?
5. Ce schimbări au fost introduse în PAC în 2003?
6. Care sunt principiile esenţiale, obiectivele şi măsurile de realizare ale
politicii de dezvoltare rurală?
7. Enumeraţi principalele obiective şi reglementări comune ale politicii
alimentare în UE
89
Politica agroalimentară a SUA
7.
7.1. Performanţele agriculturii americane

7.2. Evoluţia politicilor agricole
7.3. Legea Federală a Ameliorării şi Reformei Agriculturii (FAIR Act).
Consecinţele asupra agriculturii americane şi a pieţei agricole
mondiale
7.1. Performanţele agriculturii americane
SUA sunt prima putere agricolă a lumii şi cel mai important exportator de
produse agroalimentare la scară mondială.
Astfel în SUA se realizează: 13% din producţia mondială de grâu, 20% din
producţia mondială de carne, 45% din producţia mondială de porumb, 60%
din producţia mondială de soia, în timp ce populaţia acestei ţări reprezintă
mai puţin de 5% din populaţia mondială.
Agricultura este considerată în SUA un sector deosebit de important
în economia americană, întrucât furnizează întreaga cantitate de
produse alimentare necesare populaţiei, gestionează resursele de
pământ şi apă, şi este o piaţă de desfacere pentru produsele şi
serviciile furnizate de ramurile industriale.
Elementul determinant în evoluţia politicii agroalimentare a SUA a fost
tendinţa de concentrare a proprietăţii (Alexandri, 2001, Zahiu şi Dachin,
2003). Dimensiunile mari ale fermelor au permis un model diferit de cel
european de organizare a agriculturii şi a sistemului agroalimentar. În
procesul de modernizare a agriculturii numărul fermelor s-a redus, a
crescut suprafaţa medie pe fermă şi s-a stabilizat în deceniul ’80, s-a redus
90
populaţia activă din ferme şi în special numărul muncitorilor angajaţi. La

începutul mileniului trei agricultura americană se bazează pe o structură
familială a fermelor. Ponderea muncitorilor angajaţi din afara fermelor în
totalul forţei de muncă a ajuns în prezent la circa 2,5%.
SUA au ajuns la actuala performanţă în agricultură, în urma practicării
unor politici agricole sub formă de intervenţii guvernamentale şi
numeroase reglementări privind piaţa. Dar, în prezent, nivelul
performanţei le asigură creşterea competitivităţii pe piaţa mondială, în
condiţiile liberalizării schimburilor şi a reducerii subvenţiilor interne care
sporesc cheltuielile bugetare şi excedentele agricole.
Politicile agricole au avut ca obiectiv echilibrul pieţei în funcţie de cerere
şi de evoluţiile demografice, şi au stimulat tendinţele de creştere
puternică a randamentelor de carne şi lapte pe animal. Excedentele
producţiei de carne faţă de consumul intern, cuprinse între 15-18%, după
anul 1990, au determinat politici de stimulare a exportului şi de cucerire a
locului de leader pe piaţa mondială a cărnii de pasăre a SUA. Este
previzibil ca această situaţie să se extindă şi la carnea de porc, la care
excedentele de producţie sunt de 4-5% faţă de consumul intern.
Menţinerea unui echilibru stabil între producţia vegetală şi animală
(ponderea producţiei animale este de 46-48% din totalul valorii producţiei
agricole), este rezultatul, în special, susţinerii exporturilor de cereale şi
soia, precum şi folosirii unor instrumente economice pentru retragerea din
cultură a unor suprafeţe pe bază de programe de conservare a solului.
Politicile agricole practicate pe baza unei legislaţii menite să menţină
echilibrul pieţei interne şi al pieţelor externe au contribuit hotărâtor la
asigurarea securităţii alimentare a populaţiei şi la atenuarea crizelor
alimentare mondiale.
Finanţarea agriculturii americane se asigură prin sisteme variate de
creditare şi de la bugetele federal şi locale. Cea mai mare parte a finanţării
se realizează prin sistemul de credit agricol şi prin credite bancare.
Fondurile bugetare, gestionate de USDA, sunt destinate Programului
“Food Stamp”, Agenţiei “Farms service” şi “Forest service”. Politica
agricolă americană este orientată spre înlocuirea susţinerii stocurilor cu
91
ajutoarele directe, susţinerea unor produse agricole (cereale furajere, grâu,

orez, bumbac), programelor de conservare a solului (retragerea din cultură
sau pârloaga), contractelor de flexibilitate a producţiei, plata datoriilor
restante etc.
Politica agricolă americană a favorizat stabilizarea preţurilor la alimente
şi la situarea indicelui acestor preţuri sub nivelul indicelui preţurilor de
consum pe ansamblul produselor, după anul 1980. Indicele preţurilor
produselor alimentare depinde în cea mai mare parte de costurile de
prelucrare şi de marketing, întrucât costurile materiilor prime primare sunt
relativ constante sau cresc moderat, iar ponderea materiilor prime agricole
în valoarea finală a produselor alimentare este scăzută.
Ca o consecinţă a performanţelor înregistrate în agriculturi americană,
ponderea cheltuielilor cu alimentele în totalul cheltuielilor de consum
ale populaţiei este de cca. 15%.
Dintre măsurile din domeniul politicii alimentare trebuie menţionate
programele de asistenţă alimentară create special pentru susţinerea
alimentaţiei copilului (mese şcolare), dar legislaţia pentru anii 1996-2002
vizează reducerea acestei forme de sprijin, din motive de austeritate
bugetară.
7.2. Evoluţia politicilor agricole
Prima lege pentru politica agricolă americană a fost votată în 1933,

Agricultural Adjustment Act (AAA), şi stabilea instrumentele
fundamentale necesare restabilirii echilibrului pieţei după criza de
supraproducţie. Această lege se află la baza politicii agricole americane, în
unele componente şi astăzi. A fost înfiinţată Commodity Credit
Corporation (CCC) cu scopul de a proteja veniturile fermierilor şi de a
susţine preţurile produselor agricole. În baza legii AAA agricultorul avea
posibilitatea să aleagă dacă va vinde producţia sa pe piaţă, în cazul în care
preţul era superior ofertei guvernamentale sau a face contract cu CCC
pentru un împrumut cu dobândă bonificată, punându-se astfel producţia
sub controlul guvernului. La sfârşitul campaniei, agricultorul îşi putea lăsa
92
producţia sub controlul guvernului şi nu îşi mai rambursa împrumutul sau o

putea vinde la preţul pieţei. Preţul practicat de guvern avea rolul de “preţ de
susţinere” sau “preţ planificat rigid”.
Această lege organiza conservarea solurilor, sistem menţinut, în anumite
limite, şi în prezent.
Legea agricolă din 1938 a stabilit o serie de măsuri de îmbunătăţire a
politicii agricole, privind reducerea suprafeţelor cultivate şi a stabilit ca
nivelul de susţinere a preţurilor să fir fixat în mod flexibil, în funcţie de
situaţia anului agricol.
În timpul celui de al doilea război mondial sistemul de preţuri rigide a
fost reintrodus.
Apariţia supraproducţiei, din 1954, a determinat aplicarea unor noi
instrumente de politică agricolă. A fost stimulată cererea, a fost creat un
vast program de ajutor alimentar în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare
apropiate SUA, s-a acţionat pentru reducerea ofertei, prin scoaterea din
cultură a unor suprafeţe importante.
Creşterea productivităţii agricole, după război, a determinat apariţia unor
excedente imense la produsele agricole. Finanţarea stocurilor a fost
înlocuită cu ajutoarele directe acordate producătorilor. Agricultorii nu îşi mai
puteau stabili liber asolamentele. Pentru fiecare cultură fermierii dispuneau
de o “suprafaţă de bază istorică”, care reprezenta un fel de a produce cu
ajutor.
Legea agricolă din 1970 prevedea introducerea programelor de
conservare a solurilor şi limitarea plăţilor la producător la suma de 55.000
USD pentru o cultură.
Legea agricolă din 1973 (Agricultural and Consumer Protection Act) a
stabilit un nou sistem de calcul a ajutoarelor directe. Acestea au devenit
“plăţi variabile compensatorii” şi nu interveneau decât dacă preţurile pieţei
în primele cinci luni de la campanie erau inferioare "preţurilor obiectiv”.
Legea comercială din 1974 (Trade Act) a vizat măsuri care să permită
obţinerea maximului de avantaje din liberalizarea schimburilor şi
deschiderea frontierelor pentru produsele agricole şi alimentare.
93
Legea din 1977 (Agricultural and Consumer Protection Act) a introdus

un nou instrument de reglare cantitativă “Programul de stocare pe
termen de 3-5 ani” (Farmer Owned Reserve, FOR). Fermierii puteau
obţine finanţare a stocurilor la fermă, la nivelul preţurilor de susţinere, pe o
perioadă mai mare de 12 luni, cu acordul guvernului. Scopul FOR a fost
stabilizarea preţurilor de piaţă la un nivel apropiat de preţurile obiectiv, dar
acest mecanism a fost extrem de costisitor pentru buget, datorită plăţilor
compensatorii mari plătite, abandonându-se în 1996.
Reforma politicilor agricole din anii ’80, a fost direcţionată în mai mare
măsură către piaţă, prin intervenţiilor în direcţia creşterii competitivităţii
agriculturii americane. Nu toate măsurile luate în aceşti ani au avut
efectul scontat, înregistrându-se stocuri foarte mari, fiind necesară
îngheţarea preţurilor obiectiv.
Legea agricolă din 1985 (Food Security Act) a avut ca scop obţinerea
de SUA a unui loc preponderent pe pieţele mondiale. Fixarea preţului
de intervenţie sub cursul mondial şi compensarea scăderii preţului mondial
prin mecanismul “marketing loan” nu afectează agricultorii americani în
cazul scăderii preţurilor mondiale. În perioada 1986-1990, preţul cerealelor
s-a redus substanţial datorită stocurilor mari create prin organismul public
de intervenţie pe piaţă, Commodity Credit Corporation, şi au crescut mult
cheltuielile de susţinere a veniturilor fermierilor. A devenit necesară
acordarea subvenţiilor la export pentru eliminarea excedentelor.
Prin legea din 1990 (Food Agriculture Conservation and trade Act,
FACT) se introduce un nou concept pentru perioada 1991-1995, denumit
“tripla bază”. Acest concept cuprindea culturile de: grâu, cereale furajere,
orez şi bumbac şi împărţea suprafaţa de bază istorică dintr-o exploataţie în
trei părţi: o parte fixată anual pentru fiecare cultură (0-20% sau 30%) este
pusă în conservare, o parte (15%) poate fi utilizată liber de către fermier
(pentru ea nu beneficiază de susţinere a veniturilor), restul suprafeţei (în
cadrul referinţei de bază istorică) beneficiază de susţinerea completă a
preţurilor şi veniturilor (pentru 10% din suprafeţele de bază ale fermei
agricultorii îşi puteau alege culturile fără să piardă din suprafaţa istorică,
dar ei nu puteau beneficia de susţinerea veniturilor).
94
7.3. Legea Federală a Ameliorării şi Reformei

Agriculturii (FAIR Act). Consecinţele asupra
agriculturii americane şi a pieţei agricole mondiale
Această lege reduce considerabil rolul statului în reglarea agriculturii.

FAIR Act (1996) are ca obiectiv ameliorarea competitivităţii agriculturii
americane, pentru a menţine şi spori veniturile fermierilor pe calea creşterii
exporturilor şi a reducerii costurilor. Întărirea competitivităţii agriculturii are
loc prin creşterea capacităţii de producţie (ca urmare a suprimării sistemului
de retragere din cultură a suprafeţelor) şi prin ajustarea cererii şi ofertei, pe
calea pieţei, eliminându-se intervenţiile guvernamentale. Se facilitează
concentrarea producţiei agricole şi accentuarea decalajelor între fermele cu
venituri mici (care constituie majoritatea) şi fermele mari (minoritate) care
asigură livrările cele mai importante de produse.
FAIR Act stabileşte conţinutul programelor de susţinere a sectoarelor şi
produselor agroalimentare principale – cereale, oleaginoase, zahăr,
bumbac, tutun şi lapte. Producătorii de carne nu beneficiază de preţuri
garantate şi de ajutoare directe, dar sunt favorizaţi indirect de măsurile de
susţinere a produselor vegetale care determină costul furajelor pentru
animale.
Mecanismele de intervenţie şi ajutoarele acordate agriculturii sunt:
Â suprimarea sau reducerea programelor de retragere din cultură a
terenurilor,
Â decuplarea (delimitarea) ajutoarelor directe de producţie
• fermierul primeşte ajutorul indiferent dacă cultivă sau nu terenul şi
indiferent de cultură (cu excepţia fructelor şi legumelor). Fermierul
îşi poate stabili singur asolamentul, în funcţie de rentabilitatea
reală a culturii şi de cerinţele rotaţiei anuale. Nivelul ajutoarelor nu
intervine în acest sens. Ajutorul se primeşte independent de
preţurile pieţei.
Â reducerea susţinerii agriculturii prin diminuarea subvenţiilor acordate
• se realizează prin plafonarea preţului minim (garantat) şi
îngheţarea plafonului de ajutoare directe la nivelul anului
95
1995/1996. FAIR Act menţine sistemul de împrumuturi de

comercializare acordate producătorilor de cereale şi oleaginoase.
Împrumutul garantează preţurile minime ale pieţei, dar nu poate fi
prelungit peste nouă luni, ceea ce elimină programul de stocare pe
termen lung introdus prin legea din 1977. Nivelul împrumutului de
susţinere este calculat anual, în funcţie de media mobilă a
preţurilor pieţei înregistrate timp de cinci ani.
Â susţinerea exporturilor
¬ ajutor de urgenţă,
¬ donaţii alimentare destinate finanţării unor proiecte de
dezvoltare.
Programele de agromediu
Â programe de conservare a mediului,
Â programe de reabilitare a zonelor umede,
Â programe ecologice ce privesc apărarea calităţii mediului, ajutoarele
acordate fermierilor pentru protecţia resurselor naturale, ajutoare pentru
cofinanţarea infrastructurilor, ajutoare în favoarea crescătorilor de
animale etc.
Programele sociale
Â Food Stamp Program (finanţat de USDA) asigură americanilor săraci
bonuri pentru cumpărarea alimentelor,
Â Food Social Program, beneficiază mai ales copii,
Â Alte programe asigură alimentaţia sugarilor, cantinele şcolare etc.
1. Care sunt elementele care au marcat evoluţia politicii agroalimentare a

SUA?
2. Enumeraţi mecanismele şi ajutoarele acordate agriculturii prin FAIR Act
96
8
Programe de asistenţă şi sprijinire a ţărilor în
curs de dezvoltare pentru eradicarea foametei şi
sărăciei
8.1. Programele FAO

8.2. Programele Băncii Mondiale
8.3. Programele Comisiei Europene
8.1. Programele FAO
FAO are un rol activ în dezvoltarea producţiei vegetale şi animale,

silvicultură, piscicultură, politică economică şi socială, investiţii,
standarde nutritive, precum şi în rezolvarea crizelor agricole şi
alimentare.
Un obiectiv important al organizaţiei este politica de încurajare şi a
dezvoltării rurale, elaborarea strategiilor pe termen lung pentru
conservarea şi gestionarea resurselor naturale în diferite ţări în curs
de dezvoltare.
O serie de programe FAO se aplică în scopul protecţiei mediului.
FAO este principalul executor al programelor din cadrul Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), finanţarea fiind făcută prin
Banca Internaţională de Investiţii şi Dezvoltare (BIRD).
Principalele măsuri de asistenţă şi sprijin desfăşurate de FAO se realizează
în cadrul “Programului Ordinar” şi a unor activităţi şi programe speciale:
¬ Campania împotriva foametei (1960-1970),
¬ Programul Alimentar Mondial (PAM),
¬ Program de cooperare cu UNICEF, BIRD,
97
Programe de asistenţă şi sprijinire a ţărilor în curs de dezvoltare pentru eradicarea foametei şi sărăciei
¬ Planul Indicativ Mondial (PIM), din perioada 1969-1986,

¬ Programul FAO – PNUD,
¬ Programul Tehnic şi Economic (PTE),
¬ Programul Special pentru Securitate Alimentară (PSSA),
¬ Programul de Cooperare Tehnică (PCT),
¬ Programul de Formare Profesională etc.
Programul Indicativ Mondial s-a stabilit la primul Congres Mondial al

Alimentaţiei (1963), la Washington, sub forma unui plan regional şi global
privind dezvoltarea agriculturii, în scopul ameliorării substanţiale a
producţiei agricole. PIM a urmărit ameliorarea regimului alimentar prin
dezvoltarea unui model mixt de agricultură, cu orientare spre practicarea
unor culturi diversificate şi crearea de noi locuri de muncă.
Programul Alimentar Mondial este un program specializat în cadrul FAO,
care de la înfiinţarea sa a finanţat numeroase proiecte de dezvoltare
economico-socială în peste 120 de ţări în curs de dezvoltare. PAM
urmăreşte valorificarea resurselor naturale şi umane din ţările în curs de
dezvoltare, dezvoltare agricolă şi infrastructurile rurale, intervenţiile în caz
de catastrofe naturale sau alte catastrofe majore, ajutorul alimentar etc.
Programul Special pentru Securitate Alimentară a fost lansat în 1994 şi
aprobat de către şefii de state şi de guverne la Summit-ul de la roma în
1996. Programul are ca obiectiv să ajute ţările slab dezvoltate şi
defavorizate să-şi sporească producţia şi să amelioreze productivitatea
agricolă, să stabilizeze oferta. Problematica dezvoltării agricole şi rurale
este abordată în PSSA în legătură cu securitatea alimentară şi combaterea
sărăciei.
Programul este operaţional în 54 de ţări din Africa, Asia şi Pacific, America
Latină şi Europa de Est.
Acest program se aplică în două etape, durează peste trei ani şi vizează
următoarele direcţii de acţiune:
¬ controlul folosirii raţionale a apei în vederea asigurării unor
producţii stabile,
¬ dezvoltarea durabilă a sistemelor de producţie vegetală,
98
¬ diversificarea producţiei prin trecerea la sisteme de producţie

anuală extensive,
¬ dezvoltarea pescuitului artizanal şi a acvaculturii,
¬ reforma politicilor sectorului agricol şi a celor privind securitatea
alimentară pentru a depăşi dezechilibrele macroeconomice,
¬ programe de investiţii agricole şi în infrastructură,
¬ elaborarea de studii de fezabilitate pentru punerea în aplicare a
unor proiecte pilot.
Finanţarea PSSA este realizată de bănci şi instituţii finanţatoare care
operează pe plan internaţional şi regional, dar şi prin PNUD, FIDA, PAM,
Fondurile Naţiunilor Unite pentru Parteneriatele Internaţionale etc.
Sistemul de prevenire a situaţiilor de urgenţe (lansat în 1994) este un
program prioritar al FAO pentru prevenirea invaziei dăunătorilor şi
maladiilor transfrontaliere la animale şi plante.
Operaţiunile de urgenţe sunt declanşate pentru populaţiile lovite de
calamităţi naturale pentru a-şi relua producţia şi a supravieţui dezastrelor.
Programul de Cooperare Tehnică (lansat în 1976) este un program creat
pentru a răspunde nevoilor de ajutor în caz de urgenţă şi neprevizibil, la
cererea guvernelor statelor membre ale FAO.
Programul de formare profesională a fost lansat pe baza prevederilor
Acordurilor Rundei Uruguay. Are drept scop formarea profesională a
reprezentanţilor ţărilor participante la negocierile comerciale din cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Pregătirea are în vedere asigurarea
unor cunoştinţe solide privind normele, directivele şi recomandările Codex-
ului Alimentar, în scopul adaptării acestora la condiţiile de conformitate ale
acordului privind obstacolele tehnice ale comerţului şi ale Acordului asupra
aplicării măsurilor sanitare şi fito-sanitare.
FAO este principala organizaţie care asigură finanţarea rurală în ţările
în curs de dezvoltare. În cadrul politicilor de acordare a creditelor prin
sistemul FAO se aplică trei principii:
Â folosirea unei dobânzi realiste, în general dobânda pieţei,
Â mobilizarea economiilor locale în acţiunile de intermedieri financiare,
Â promovarea constituirii unor instituţii de credit diversificate.
99
FAO sprijină programele de ajustare structurală, prin încurajarea privatizării

în ţările în curs de dezvoltare şi în ţările în tranziţie, ca şi eforturile
guvernelor în elaborarea politicilor financiare, crearea structurilor
instituţionale şi formarea profesională.
FAO urmăreşte prioritar:
¬ garantarea depozitelor mici din mediul rural,
¬ acordarea de sprijin pentru dezvoltarea unor instituţii financiare
rurale viabile,
¬ reforma băncilor agricole,
¬ garanţii bancare (în lipsa lor nu este permisă acordarea creditelor
bancare),
¬ automatizarea operaţiunilor financiare în mediul rural, cu scopul
creşterii eficienţei operaţiunilor bancare (credite, conturi de
economii, conturi curente, depozite la termen),
¬ operaţiuni bancare pentru mediul înconjurător.
FAO este implicată în sistemul de credit agricol. Ea a pus bazele Schemei
de Dezvoltare a Creditului Agricol (SDCA), care reprezintă o modalitate de
coordonare la nivel internaţional între instituţiile financiare rurale din ţările în
curs de dezvoltare.
Microcreditul rural reprezintă o modalitate prin care se asigură în mediul
rural credite fără garanţii, cu o dobândă apropiată de cea a pieţei. Se
derulează prin programe locale la care participă instituţii financiare sau
organizaţii neguvernamentale. Scopul lui este de completare a creditului
agricol, a serviciilor bancare, şi se adresează unei categorii a populaţiei
rurale, în special fermierilor, care nu întrunesc condiţiile obişnuite de
acordare a creditului sau care sunt izolaţi din punctul de vedere geografic.
Procedurile de acordare sunt:
• identificarea debitorilor săraci în funcţie de anumite criterii şi anumite
proceduri,
• se formează un grup mic de debitori (5-9 persoane), căruia îi sunt
explicate regulile de derulare şi cu care se încheie un acord,
• fiecare membru depune un fond,
• unul sau mai mulţi membri primesc împrumutul,
100
• grupul se întâlneşte săptămânal cu alte grupuri pentru a discuta afaceri

şi a plăti ratele,
• managementul financiar este furnizat membrilor grupului, facultativ sau
obligatoriu,
• când se restituie primul împrumut, următorul membru al grupului poate
să primească creditul,
• dacă un împrumut nu este restituit la termen, nici un alt membru al
grupului nu poate să primească creditul până când acesta nu se
returnează de către debitor sau de către ceilalţi membri ai grupului.
Microcreditul este acordat:
¬ fermierilor (care pot desfăşura şi o activitate neagricolă),
¬ familiilor sărace cu o afacere mică sau cu un capital iniţial redus
pentru începerea unei afaceri.
8.2. Programele Băncii Mondiale
Fondul Monetar Internaţional (FMI), ca şi Banca Internaţională pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) s-au înfiinţat după al doilea război
mondial, având ca scop finanţarea şi reconstrucţia economiilor europene
slăbite de război. Grupul Băncii Mondiale include şi Corporaţia Financiară
Internaţională (CFI) şi Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională (ADI).
Ţările care primesc împrumuturi trebuie să fie membre a FMI (181 ţări în
prezent). FMI negociază şi finanţează în special deficitele bugetare. Banca
Mondială funcţionează ca o bancă de investiţii care finanţează proiecte sau
programe în ţări unde nu există o finanţare satisfăcătoare din surse private.
Este necesar ca ţara respectivă să finanţeze din surse proprii
componentele interne ale proiectului (salarii, consumuri intermediare etc.).
Ţările care au nevoie de sprijin pentru a se dezvolta sunt, în viziunea Băncii
Mondiale, următoarele:
• ţările unde decolectivizarea agriculturii a avut loc în condiţii dificile
şi unde mai există un sector de stat şi ferme colective (Rusia,
Cuba, Salvador, Algeria etc.),
101
• ţări unde distribuţia pământului este inegală, se utilizează extensiv

şi există o rată mare a şomajului rural (Zimbawe, Africa de Sud,
Brazilia),
• ţări în care există constrângeri privind extinderea arendei şi sunt
încurajate marile exploataţii (Ecuador, Bolivia, Zambia),
• ţări în care sistemul de împroprietărire cu pământ împiedică
accesul la sprijin a micilor fermieri (Bolivia, Uruguay, Paraguay,
Mozambic, Brazilia),
• ţări în care nu funcţionează sistemul de vânzare a pământului intrat
în proprietate după decolectivizare (China, Vietnam, Europa de
Est).
Împrumuturile BIRD sunt acordate guvernelor sau instituţiilor care prezintă
garanţii guvernamentale pentru proiecte care necesită importuri pe bază de
valută. Aproximativ jumătate din proiecte BIRD sunt cofinanţate şi au rolul
de a sprijini ţările cele mai sărace să se împrumute pe termen lung cu
dobândă scăzută sau numai cu o taxă de administraţie redusă, pentru a
efectua investiţii de modernizare. Proiectele finanţate de BIRD, pentru
agricultură şi dezvoltare rurală, urmăresc în special combaterea sărăciei şi
mai buna distribuţie a veniturilor.
În ultimele decenii, Banca Mondială a susţinut şi aplicat mai multe
programe de finanţare în agricultură, ca: Împrumut pentru Ajustare
Structurală în Agricultură (ASAL), Împrumut pentru Ajustare Structurală
(SAL), Împrumutul de Investiţii pentru Sectorul Agricol şi Rural (ASIL).
Aceste programe au început să fie introduse acum 20 de ani. Direcţiile în
care a acţionat programul ASAL în agricultură au fost: preţurile şi
subvenţiile, reforma instituţională, promovarea investiţiilor, cercetarea
tehnologică etc.
8.3. Programele Comisiei Europene
Conceptul de ajutorul alimentar european a fost introdus pentru prima

dată în 1967, în cadrul Convenţiei Internaţionale a Grâului. La început
102
acest ajutor alimentar era oferit în funcţie de stocurile comunitare, de

surplusurile de produse agricole realizate la nivelul Europei.
În 1996, Consiliul Uniunii Europene a adoptat un regulament în care se
definea cadrul legal prin care se acordau ajutoare alimentare, înfiinţându-se
Food Aid and Food Security Programme. Acest regulament a apărut ca
rezultat al reformelor la nivelul politicilor de ajutor alimentar, începute din
1994.
Caracterul multidimensional al securităţii alimentare impune o bună
colaborare între mai multe sectoare: agricultură, comerţ, sănătate,
infrastructură, la diferite nivele – local, naţional, regional, internaţional.
Există două metode de intervenţie: ajutor direct şi ajutor indirect.
Mai mult de jumătate din ajutoarele acordate sunt directe. O condiţie
esenţială pentru acordarea acestor ajutoare o reprezintă existenţa unui
parteneriat între ţara care are nevoie de ajutor şi ţara sau organizaţia care
oferă ajutoarele. Donaţiile sunt făcute din surse bugetare (principala
sursă), din partea ONG-urilor locale sau internaţionale, societăţii civile,
sectorului privat etc. Ajutorul financiar acordat trebuie să fie orientat în
direcţia formulării de politici sectoriale, liberalizarea sectorului agricol,
privatizarea sectorului agroalimentar etc.
Ajutoarele indirecte au fost centrate pe ajutorul alimentar de urgenţă şi
ajutorul acordat refugiaţilor. În acordarea acestor ajutoare un rol important îl
au Programul Alimentar Mondial şi organizaţiile neguvernamentale.
1. Enumeraţi principalele măsuri de asistenţă şi sprijin desfăşurate de FAO

în cadrul „Programului Ordinar”, şi a unor activităţi şi programe speciale,
în rezolvarea crizelor agricole şi alimentare
2. Definiţi microcreditul rural. Care sunt procedurile de acordare?
3. Care este rolul Băncii Mondiale în sprijinirea ţărilor în curs de
dezvoltare?
4. În ce constă Food Aid and Food Security Programme?
103
Bibliografie
Bibliografie
1. Alexandri, C., 2001, Securitate şi echilibru alimentar în România, Editura
GEEA, Bucureşti.
2. Costin, G.M., Segal, R., Petrovici, D.A. şi Minoiu, D, 2001, Alimente pentru
nutriţie specială, Capitolul “Tendinţe în alimentaţie şi indicatori de
sănătate în România”, Colecţia – Alimentele şi sănătatea, Editura
Academica, Galaţi.
3. Gavrilescu, D, Giurcă, D., 2000, Economie agroalimentară, Editura Expert,
Bucureşti.
4. Lester, Brown, 2005, Probleme globale ale omenirii – Depăşind resursele
planetei, Editura Tehnică, Bucureşti.
5. Petrovici, D.A., Ritson, C., Ness, M., 2005, Exploring disparities and
similarities in European food consumption patterns, Cahiers
d’économie et sociologie rurales, 75, 24-49.
6. Rosegrant, M.W., Paisner, M., Meijer, S., Witcover, J., 2001a, 2020 Global
Food Outlook, International Food Policy Research Institute.
7. Rosegrant, M.W., Paisner, M., Meijer, S., Witcover, J., 2001b, Global Food
Projections to 2020, International Food Policy Research Institute.
8. Zahiu, L., Dachin, A., 2001, Politici agroalimentare comparate, Editura
Economica, Bucureşti.
9. Zahiu, L., Toncea, V., Lăpuşan, A., Toderoiu, F., Dumitru, M., 2003,
Structurile agrare şi viitorul politicilor agricole, Editura Economica,
Bucureşti.
10. xxx, 1992, Declaration mondiale sur la nutrition et Plan d’action,
Conference International sur la Nutrition, decembrie, Roma, Italia.
11. xxx, 1996a, Declaration on World Food Security, 13-17 noiembrie, Roma,
Italia.
12. xxx, 2001, The First Action Plan for Food and Nutrition Policy, WHO
European Region 2000-2005, Nutrition and Food Security programme.
13. xxx, 2003a, Politica agricolă, Institutul European din România, Seria
Micromonografii – Politici Europene, Bucureşti.
14. xxx, 2003b, Trade Reforms and Food Security. Conceptualizing the
linkages, FAO.
15. xxx, 2003c, European Programme for Food Aid and Food Security,
European Commission.
16. xxx, 2001-2005, The state of Food Insecurity in the World. Monitoring
progress towards the World Food Summit and Millennium Development
Goals, FAO.
17. xxx, 2005a, Anuarul Statistic al României 2004, varianta electronică,
www.ins.ro.
18. xxx, www.fao.org, Dimension of Food Security.
104

Politici Si Strategii Globale de Securitate Alimentara - 220411 - 143626

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politici Si Strategii Globale de Securitate Alimentara - 220411 - 143626

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iuliana BANU

Politici şi strategii globale

1. Conceptul de securitate alimentară

4. Producţia agricolă şi utilizarea resurselor

5. Politici agroalimentare, agricole, alimentare, nutriţionale

6. Politica agroalimentară a Uniunii Europene

7. Politica agroalimentară a SUA

8. Programe de asistenţă şi sprijinire a ţărilor în curs

Bibliografie .......................................................................................... 104

1.1. Problematica securităţii alimentare

1.1. Problematica securităţii alimentare

Securitatea alimentară este o componentă esenţială a vieţii, a securităţii

a pretinde o libertate care nu este respectată de statele lumii (Mechlem,

Foametea este prezentă în ţările în curs de dezvoltare, dar se poate găsi

populaţiei, în creştere şi în schimbare, şi satisfacerea necesităţilor

1.2. Factori care influenţează securitatea alimentară

Complexitatea problemei securităţii alimentare în ţările în curs de

Utilizarea fiziologică a hranei consumate presupune folosirea de către

Accesul la hrană şi cererea de alimente sunt în funcţie de venituri şi preţuri.

1.3. Mijloace de monitorizare a securităţii / insecurităţii

Insecuritatea alimentară este o consecinţă a sărăciei (Alexandri, 2001).

Minimul de subzistenţă are în vedere condiţiile supravieţuirii şi se referă

Â Balanţelor de aprovizionare alimentară

greutate-înălţime), insuficienţă ponderală (raport greutate-vârstă);

1.5. Verificarea cunoştinţelor

1. Explicaţi conceptul de securitate alimentară

2.1. Nevoile energetice ale unui individ

2.1. Nevoile energetice ale unui individ

Componentele de bază ale hranei sunt: proteinele, lipidele, glucidele,

menţinerea unei sănătăţi bune ce-i permite să exercite o activitate fizică şi

2.2. Comportamente alimentare

Pe plan mondial există o mare diversitate de modele de consum alimentar.

Aceste categorii adoptă de cele mai multe ori modelul de consum

Japoniei. În această ţară, creşterea nivelului de trai al populaţiei

Factori care influenţează consumul şi cererea alimentară:

¬ Efectele obiceiurilor şi atitudinilor asupra cheltuielilor alimentare

2.3. Disponibilităţi alimentare în lume şi în România.

Conform FAO în lume se practică un regim alimentar neechilibrat faţă de

• dificultăţile economice datorate crizei datoriilor şi scăderii preţurilor la

Tabelul 2.1. Evoluţia disponibilităţilor energetice pe regiuni, kcal/locuitor,zi

Regiune 1969 - 1971 1979 - 1981 1990 - 1992

În anii 1997-1999 disponibilităţile energetice din ţările în curs de dezvoltare

social-economică. Disponibilitatea de proteină animală pe locuitor, în ţările

Estimările indică faptul că producţia totală de carne va creşte în ţările în

Figura 2.1. Consumul mediu anual (1998), pe locuitor, în UE, kg-l/persoană,

Din tabelul 2.2. se pot constata disparităţile notabile existente în ceea ce

Tabelul 2.2. Consumul de calorii şi procentul de calorii de origine animală, pentru

Ţara Calorii consumate, kcal/zi/locuitor Calorii de origine animală, %

Pe întreaga perioadă de tranziţie modelul alimentar al populaţiei din ţara

Factorii care influenţează comportamentul alimentar, actualul model

Promovarea unor politici nutriţionale atât prin prisma politicilor alimentare,

2.4. Evoluţia demografică şi securitatea alimentară la

Evoluţia demografică pune mari probleme alimentaţiei populaţiei.

Repartiţia populaţiei pe glob va ridica mari probleme cu privire la asigurarea

exigenţe privind sănătatea şi calitatea produselor, ca şi faţă de produsele

Tabelul 2.3. Consumul de cereale şi carne pe cap de locuitor – estimare pentru

Consum cereale, Consum carne,

În ţările în curs de dezvoltare este de aşteptat o scădere importantă a

2.5. Recomandări FAO pentru îmbunătăţirea

În cadrul conferinţelor FAO (desfăşurate o dată la doi ani) au fost făcute

Â protejarea consumatorului prin ameliorarea calităţii şi securităţii

• sporirea rolului FAO în mobilizarea comunităţii internaţionale în

2.6. Verificarea cunoştinţelor