https://legaleasy.

ro/share/3840

Acordarea daunelor morale în litigiile de muncă. Condiții

„În ceea ce priveşte daunele morale pretinse de reclamant, Curtea reţine din
analiza prevederilor art. 253 alin. 1 din Codul muncii, că este necesar să fie
îndeplinite următoarele condiţii de fond pentru a exista răspunderea
patrimonială: fapta ilicită a angajatorului; prejudiciul moral cauzat
angajatului; culpa angajatorului şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu. Numai întrunirea cumulativă a acestor condiţii atrage răspunderea
angajatorului în temeiul prevederilor art. 253 din Codul muncii, iar
răspunderea este exclusă în lipsa a cel puţin uneia dintre aceste condiţii.

Referitor la daunele morale solicitate ca urmare a sancţiunii aplicate prin

decizia nr. 22/01.03.2018 emisă de Muzeul C. din cadrul Consiliului Judeţean
B., se reține că aceasta a fost anulată de instanță şi nu a făcut obiectul
contestării pe calea apelului.

Posibilitate producerii unor daune morale prin emiterea acestei decizii, nu

poate fi negată, cu condiția, astfel cum se va dezvolta în continuare, a
dovedirii producerii unui prejudiciu nepatrimonial.

Prejudiciul reprezintă un alt element al răspunderii patrimoniale, neputând fi

antrenată răspunderea angajatorului dacă nu s-a produs un prejudiciu.

Într-adevăr, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului

nepatrimonial include o doză de aproximare și se raportează la o serie de
criterii de evaluare, însă se impune ca cel ce le pretinde să dovedească în ce
măsură i-au fost afectate drepturile personale nepatrimoniale.

Pentru acordarea unor daune morale este necesar ca cel ce pretinde daune
morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în
ce măsură drepturile personale nepatrimoniale au fost afectate.

De asemenea, pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor

elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor
criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a
instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic
al fiecărei persoane.

Reclamantul a pretins prin acţiune daune morale deoarece acţiunile

conducerii pârâtului au fost de natură a aduce atingere statutului său
profesional prin discreditarea sa sistematică, ştirbindu-i imaginea
profesională şi afectându-i respectul de sine, prin urmare punându-l într-o
poziţie de inferioritate în raport cu ceilalţi colegi.

Se reține că susținerile reclamantului fără suport probator rămân simple

afirmații nedovedite. Acesta, deși sarcina probei îi revenea, nu a dovedit
aceste afirmații.

În literatura juridică s-a statuat că daunele morale constau în atingerea adusă

valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa
fizică a unei persoane, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, onoare,
prestigiu profesional şi alte valori similare. La stabilirea cuantumului
daunelor morale, ce constau generic în atingerea adusă valorilor ce definesc
personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan
fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost
vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele
vătămării de către persoana care pretinde daunele. Dar, acordarea unei
despăgubiri, în situația dată, este supusă dovezii ce trebuie făcută de cel
interesat a suferirii unui prejudiciu.
Prejudiciul moral se stabileşte, într-adevăr, prin apreciere, dar nu o apreciere
de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret
dedus judecăţii, bazat pe probe. Cu privire la cererea de daune morale
solicitate, instanţa va avea în vedere faptul că în cauză nu s-au produs probe
de natură a face credibile susţinerile reclamantului. Deci, în ceea ce priveşte
daunele morale pretinse se constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile
de acordare în raport cu criteriile ce ţin de felul în care au fost lezate valorile
morale pretinse, susţinerile reclamantului fiind simple afirmaţii nedovedite
prin probe de natură a face credibile aceste susţineri.

Probaţiunea ce se impunea în cauză pentru fundamentarea solicitărilor

reclamantului nu a fost efectuată, acesta limitându-se la a susţine că i s-au
adus grave prejudicii morale, fiindu-i afectate statutul și imaginea
profesională, respectul de sine și fiind pus într-o poziţie de inferioritate în
raport cu ceilalţi colegi, în condiţiile în care era posibilă o probaţiune
obiectivă cu referire la prejudiciul moral pretins a fi suferit.

Cum, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, respectiv a

consecinţelor negative ca urmare a atitudinii pârâtei de natură să afecteze
valorile sus menționate, astfel cum a invocat aceasta, din probele dosarului
nerezultând că acesta a suferit vreo daună morală, se conchide că nu sunt
îndeplinite condiţiile pentru obligarea pârâtei la plata daunelor morale. Deci,
reclamantul nu a dovedit că statutul și imaginea profesională, respectul de
sine au fost afectate de măsura disciplinară luată de unitatea pârâtă prin
Decizia nr. 22/01.03.2018, mai ales în condiţiile anulării acesteia.

Daunele morale reprezintă compensaţii ce pot fi acordate salariatului doar

atunci când se face dovada că, urmare a comiterii unei fapte de către
angajator, s-au cauzat reale suferinţe psihice părţii vătămate, care nu sunt
echivalente cu nemulțumiri legate de măsura disciplinară luată de angajator.

Ca atare, nu se pot acorda daune morale reclamantului, chiar dacă sancţiunea

aplicată a fost anulată de instanță, atâta vreme cât acesta nu a produs un
minim de indicii şi dovezi în legătura cu existenţa prejudiciului moral şi
întinderea acestuia.

Prin prisma dispozițiilor art. 253 din Codul muncii cererea salariatului de
acordare a daunelor morale este admisibilă, însă aceste daune, astfel cum s-a
reținut, pot fi acordate doar în condiţiile în care solicitantul probează
prejudiciul moral suferit. În speţă, reclamantul deși a solicitat obligarea
pârâtei la plata de daune morale, nu a adus nicio probă pentru a dovedi
consecinţele pe plan moral produse de măsura disciplinară dispusă de unitate.

În contextul în care, prin derogare de la regula generală instituită în dreptul

muncii, dovada prejudiciului moral suferit de reclamant este în sarcina
acestuia, iar în speţă reclamantul nu a adus un minimum de argumente şi
indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-
au fost afectate şi nici nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre măsura
sancționării sale disciplinare prin decizia nr. 22/01.03.2018 şi cea anterioară,
conform susţinerilor reclamantului, şi impactul acestor măsuri asupra lui,
Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a respins solicitarea de
obligare a pârâtului la plata în favoarea reclamantului a compensaţiilor
băneşti pentru prejudiciul moral pretins a fi cauzat acestuia.”

Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 1126/2018, www.portal.just.ro