UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

BUCUREŞTI
Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare şi Ingineria Mediului

CURS

BAZELE GEOMETRICE
ALE FOTOGRAMMETRIEI
( BGF )

DR. ING. GABRIEL POPESCU

BUCUREŞTI 2008

1
 CUPRINS

Pag.

1 Introducere. ........................................................................................................... 3
2 Elemente de fotogrammetrie....................................................................... 11
3 Baze optice şi fotografice........................................................................... 17
4 Elemente de sensitometrie.......................................................................... 18
5 Fotograma................................................................................................... 21
5.1 Elemente de orientare interioară.............................................................
5.2 Elemente de orientare exterioară.............................................................
5.3 Clasificarea fotogramelor........................................................................
5.4 Procedee de determinare a scării fotogramelor......................................
5.5 Deformări pe fotogramă..........................................................................
5.6 Fotointerpretarea......................................................................................
6 Ridicări fotogrammetrice............................................................................. 27
6.1 Proiectul de aerofotografiere...................................................................
6.2 Reperajul fotogrammetric.......................................................................
7 Fotogrammetria planimetrică...................................................................... 29
7.1 Restituţia planimetrică............................................................................
7.2 Aparate de restituţie planimetrică ..........................................................
7.3 Efectul reliefului terenului asupra redresării ..........................................
7.4 Redresarea diferenţială. Ortofotoplanul .................................................
8 Stereofotogrammetria ................................................................................. 32
8.1 Generalităţi .............................................................................................
8.2 Baza de fotografiere ...............................................................................
8.3 Orientarea stereogramelor ......................................................................
8.4 Aerotriangulaţia.......................................................................................
8.5 Stereorestituţia / aparate de stereorestituţie .............................................
9 Reprezentarea pe calculator a obiectelor spatiale obţinute prin metode de 48
fotogrammetrie analitică şi digitală..............................................................
Bibliografie 53

2
1. INTRODUCERE.

O prezentare sintetica a stadiului actual de dezvoltare a fotogrametriei si

teledetectiei, pe baza realizarilor cunoscute pâna în prezent, permite aprecierea realistă
a posibilităţilor si limitelor acestui mijloc de investigare. Revista americana de
specialitate "Photogrammetric Engineering and Remote Sensing" defineste
fotogrametria astfel : "Fotogrametria este arta, stiinta si tehnologia de obtinere a
informatiilor sigure despre obiectele fizice si mediul inconjurator prin prelucrarea
inregistrarilor , masurarea si interpretarea imaginilor fotografice, a modelelor de
energie radianta electromagnetica si alte fenomene".
O aplicatie conventionala a fotogrametriei este elaborarea de harti topografice cu
curbe de nivel, bazate pe masuratori si informatii obtinute de pe fotografii aeriene si
spatiale cu instrumente analogice optice si/sau calculatoare analitice. In mod similar,
principiile topografice de masuratori de precizie sint aplicate in fotogrametria la mica
distanta pentru reprezentarea obiectelor a caror studiere pe alte căi întâmpină
dificultăţi pentru înregistrarea deformaţiilor măsurabile in modelele inginereşti,
pentru studierea medicală a formelor de viată, etc.
O alta aplicatie importanta a fotogrammetriei, de mare actualitate si mai ales de
mare viitor, este utilizarea laser scannerului , in care imaginile sint obtinute cu un alt
sensor decât (sau pe lânga) camera fotogrammetrica conventionala, in care o imagine
este inregistrata ca o baleiere electronica în vizibil sau folosind radiatii din afara
domeniului vizibil pe film, cu microunde, radar, in infrarosul termic sau ultraviolet.
O imagine reprezinta in sens larg o distributie bidimensionala de câmp luminos.
În această clasă intră atât imaginile fotografice cât si orice alte inregistrari de functii
bidimensionale sau monodimensionale multicanal. Distributia de cimp poate fi
abtinuta prin iluminarea unei pelicule fotografice pe care este inregistrata aceasta
imagine, dar acest procedeu nu este restrictiv. Prelucrarea unei imagini este o
operatie efectuata asupra functiei bidimensionale reale f(x,y) ce reprezinta
imaginea in scopul:
- reconstituirii imaginii initiale;
- scoaterea sau accentuarea unor caracteristici particulare;
- codificarea imaginii in scopul transmiterii sau stocarii ei in mod eficient.

In procesul de transmitere si inregistrare a imaginilor, acestea sufera degradari

determinate de imperfectiunile inerente sistemelor respective. Astfel, imaginea
originala poate suferii transformari in procesul de propagare prin atmosfera, in
sistemul optic de formare a unei imagini secundare, in procesul de expunere si
prelucrare a placii fotografice, etc. Se considera ca cele mai importante surse ce
contribuie la degradarea imaginii sint limitarea benzii sistemului de formare si
transmitere a imaginii, aberatiile lentilelor, miscarea relativa a sistemului optic fata
de obiect, turbulenta atmosferei, etc.
Daca f(x,y) reprezinta imaginea originala si g(x,y) imaginea degradata de una
sau mai multe din cauzele enumerate, problema care se pune in fata sistemului de

3
reconstituire este aceea de a forma o imagine f^(x,y) "cit mai apropiata" de imaginea
originala.
In cazul in care sistemul ce a produs degradarea imaginei este descris de o
functie de pondere h(x,y), raspunsul la o intrare f(x,y) este dat de relatia :

g(x,y) = f(x,y)*h(x,y) = { F(u,v)*H(u,v) }

in care H(u,v)= { h(x,y) } este functia de transfer a sistemului prin care s-a
format imaginea.
In consecinta prelucrarea printr-un sistem avind o functie de transfer H (u,v)
va reconstitui imaginea originala.

f^(x,y) = { F^(u,v) } = { [ F(u,v)*H(u,v) ]*H (u,v) } = f(x,y)

Aceasta prelucrare, experimentata in mod intensiv de fizicianul Stroke, a fost denumita

convolutie. Convolutia si corelatia sint operatii de baza in calculatoarele optice,
derivate din doua transformari Fourier, ele fiind folosite in special in
prelucrarea video-informatiilor (de televiziune) obtinute prin metode de teledetectie.

Fotogrammetria este o disciplină a ştiinţei măsurătorilor terestre.

Fotogrammetria cuprinde un ansamblu de metode matematice, tehnici şi tehnologii de
utilizare a fotografiei în domeniul măsurătorilor terestre.
Pe lângă aplicaţiile în domeniul măsurătorilor terestre, fotogrammetria poate fi
aplicată şi în alte domenii: arhitectură, geologie, geofizică, meteorologie, agricultură şi
nu în ultimul rând îmbunătăţiri funciare şi ingineria mediului.

Din punct de vedere tehnologic, procesul fotogrammetriei şi teledetecţiei se

desfăşoară conform etapelor cunoscute. Astfel, prima etapa a procesului tehnologic
o reprezintă ansamblul operatiunilor de înregistrare a datelor. Pentru inregistrari se
folosesc camere speciale terestre sau aeriene montate pe platforme aeriene sau
spatiale purtatoare ale sensorilor de înregistrare.

Pornind de la schema spectrului electromagnetic al luminii naturale, prezentată

în figura de mai jos, în principiu, categoriile de sensori care se folosesc sunt aceleasi
şi anume sensori care inregistreaza în diferite zone ale spectrului electromagnetic dar
ei difera din punctul de vedere al conceptiei de construcţie, corespunzător
specificului inregistrarilor la diferite distante sau inaltimi, în diferite conditii aeriene
şi spatiale. Se folosesc camere fotografice normale, metrice, multispectrale, sensori
de baleiere cu înregistrare simultana în diferite benzi spectrale în domeniul
vizibil şi infrarosu, sensori de înregistrare cu microunde, în sistem de televiziune,
radar şi altele.

4
 Scurt istoric
Între anii 1480 – 1492 , Leonardo da Vinci a introdus noţiunile de proiecţie şi
perspectivă centrală. În 1525, Albrecht Durer şi mai târziu în 1759 Johan Heinrich
Lambert au continuat munca lui Leonardo dezvoltând principiile matematice ale
imaginii perspective preluate dintr-un punct din spatiu.
Primele ridicări fotogrammetrice datează de la mijlocul secolului trecut, fiind
condiţionate de apariţia şi dezvoltarea fotografiei.
Odată cu publicarea, în 1851, de către Skott Archer a modului de obţinere a
imaginii fotografice prin procedeul coloidului umed (stratul fotosensibil se prepară şi
se întinde pe placa de sticlă înainte de fotografiere, iar expunerea şi developarea se
face în timpul cât stratul sensibil este umed) s-a deschis posibilitatea de aplicare a
fotografiei în numeroase ramuri ale ştiinţei şi tehnicii, inclusiv în domeniul
măsurătorilor terestre.

Relaţia dintre geometria proiectivă şi fotogrammetrie a fost dezvoltată de R.

Sturms şi Guido Hauck în anul 1883 în Germania. Legile perspectivei fotogrammetrice
ale lui Hauck sunt prezentate în imaginea următoare.

5
 La început s-au făcut experienţe pentru aplicarea fotografiei la ridicări terestre
cu fototeodolitul, iar după aceea la ridicări fotoaeriene.
Inginerul militar francez Aimé Laussedat este primul care în 1851 a folosit un
aparat fotografic anume construit (fototeodolit), făcând experienţe de folosire a
fotografiei în scopuri topografice, folosind o nouă metodă de ridicare terestră pe care a
denunit-o "metrofotografie". Aimé Laussedat este considerat părintele
fotogrammetriei, existând şi o medalie care-i poartă numele.

6
 Ideea folosirii fotografiilor aeriene ale suprafeţei terestre în scopuri topografice
aparţine fotografului francez Gaspar Felix Tournachon, denumit şi Nadar, care în anul
1858 obţine prima fotografie aeriană dintr-un balon captiv de la înălţimea de 80 de
metri deasupra Parisului (imaginea de mai jos).

Folosirea acestui procedeu în aer s-a dovedit mai complicată decât pe pământ şi
de aceea dezvoltarea aerofotogrammetriei s-a produs abia după o jumătate de secol.
În timp se dezvoltă tehnicile şi tehnologiile fotografice atât pe linia fixării
imaginii cât şi a opticii fotografice.
În 1871 se descoperă metoda de fabricaţie a emulsiei sensibile cu strat uscat de
bromură de argint şi gelatină. Aceasta putea fi folosită pentru fotografii instantanee şi
nu necesita o expunere îndelungată, lucru important în cazul fotografiei aeriene.
În 1887 - 1889 s-au crerat posibilităţi ca suportul emulsiei să nu mai fie sticla ci
peliculele de celuloid, cu impact direct asupra dezvoltării fotografiei aeriene şi a
aerofotogrammetriei.
La sfârşitul secolului XIX s-au construit camere fotografice multiple de preluare
a fotografiilor aeriene din baloane dirijabile denumite panoramograf printre care cele
construite de Thiele, Cailletet şi Tribaule, Scheimpflung, Templer etc.
Cu toate experienţele izolate, mai mult sau mai puţin reuşite, aerofotografierea
nu s-a dezvoltat până la apariţia avionului, care a permis transportul rapid, comod şi
ieftin a camerei fotoaeriene deasupra suprafeţei de ridicat.
Dezvoltarea aviaţiei în deceniul 2 al secolului XX a dus la succese în
aerofotogrammetrie. Experimentările în folosirea avionului la ridicări fotoaeriene
încep înainte de primul război mondial, când este folosită fotografia aeriană în
operaţiunile militare de recunoaştere.
După primul război mondial metodele de ridicare fotoaeriană se extind continuu.
Folosirea avionului a impus folosirea unui timp de expunere mic. Aceasta a impus la

7
rândul său construirea unor obiectivi cu luminozitate mare, lipsiţi pe cât posibil de
distorsie, cu obturatoare care să funcţioneze rapid şi sigur, precum şi a unor dispozitive
mecanice de acţionare a camerei în timpul lucrului.
Dintre principalele camere aeriene construite şi folosite, cele mai importante
sunt RMK, MRB (Germania), RC-5 (Elveţia), AFA (U.R.S.S.), Santoni (Italia), T 11
(S.U.A.) şi SOM (Franţa). Aceste aparate construite în prezent în variante moderne,
reflectă orientarea către folosirea tehnicilor şi tehnologiilor moderne digitale pentru
determinarea pe cale automată a datelor necesare prelucrării fotogramelor, precum şi
realizarea unor mecanisme automate de transmisie şi comandă.
Printre pionierii fotogrametriei analitice, cu contribuţii esenţiale în dezvoltarea
acestui domeniu, îi putem menţiona:

Otto von Gruber (1884–1942), Prof. Earl Churh (1890–1956),

Dr. Hellmut Schmid Prof. Mahmoud (Sam) Karara (1928-1992)

Uuvo (Uki) Vilho Helava (1923-1994)

În ţara noastră, dezvoltarea ridicărilor aerofotogrammetrice este legată de

apariţia aviaţiei. Între anii 1910 - 1914 s-au făcut experimentări ale fotografiei din
avion folosind avioanele construite în ţara noastră şi cele cumpărate din străinătate.
Pregătirile pentru primul război mondial orientează şi fotografia aeriană pentru
folosirea în scopuri militare.

8
 Astfel primele lucrări de ridicare fotoaeriană din avion s-au făcut în aprilie 1916,
de către serviciul fotoaerian creat în cadrul flotilei de aviaţie de la Cotroceni, utilizând
la început camere fotoaeriene simple, construite din lemn, de formatul 9x12 cm.
În august 1916 acest serviciu s-a dezvoltat prin înfiinţarea a 6 secţii fotoaeriene
afectate escadrilelor de aviaţie care erau dislocate la Tâlmaci, Braşov, Murfatlar, Piatra
Neamţ, Cotroceni şi una mobilă. La început nu s-au obţinut rezultate notabile datorită
lipsei de experienţă. Ulterior, în timpul refacerii trupelor din Moldova, s-au adus
aparate şi materiale fotografice noi, precum şi un laborator cu care au fost înzestrate
secţiile fotoaeriene.
S-a început o activitate intensă al cărei randament a fost apreciat în luptele de la
Mărăşeşti, când s-au cunoscut înainte de începerea luptelor tipul şi felul organizării
inamice.
În timpul Primului Război Mondial, Serviciul Geografic al Armatei şi celelalte
secţii fotoaeriene trimiteau pe front hărţile topografice completate cu date despre
inamic folosind în acest scop fotografiile aeriene.
În urma experienţei căpătate, ofiţerii în rezervă (ingineri silvici) Aurel
Cernătescu şi Victor Ivănceanu întocmesc în 1918 un "Studiu asupra restituirii
fotografiilor aeriene" în care se prezentau mijloacele folosite în exploatarea
conţinutului fotografiilor aeriene.
Prin conferinţe şi publicaţii este propagată ideea aplicării ridicărilor fotoaeriene
în întocmirea de planuri şi hărţi.
În unele instituţii superioare de învăţământ sunt introduse noţiuni de fotografie
aeriană.
În mod sporadic s-au făcut încercări de aplicare a ridicărilor fotoaeriene şi în
scopuri civile. Astfel în 1924 s-a creat o "Diviziune de cadastru aerian" pe lângă
Direcţiunea Aviaţiei Civile, care pentru prima dată în ţara noastră utilizează fotografia
aeriană în lucrări de măsurători terestre pentru nevoi civile. Primele lucrări ale acestui
serviciu au fost executarea unor fotoasamblaje pentru întocmirea planului de
sistematizare a oraşelor Bacău şi Curtea de Argeş.
Aceiaşi specialişti au executat ulterior planul fotografic al Aeroportului Băneasa,
prima lucrare la noi în ţară întocmită pe baza premarcajului pe tren a punctelor de
triangulaţie şi a reperilor fotogrammetrici.
Publicaţiile de specialitate care apar în perioada 1924 - 1926 sunt:
Metrofotografia, Studiul fotografiei aeriene, Stereoscopia şi aerofotografia de cpt.
Gonta Constantin şi Fotografia aeriană a locotenentului aviator Iacobescu Gheorghe.
În anul 1926 a avut loc la Berlin al doilea congres al Societăţii Internaţionale de
Fotogrammetrie la care au participat şi delegaţi din România. Congrasul I a avut loc în
1913 la Viena, unde se fondase în anul 1907 prima "Societate Naţională de
Fotogrammetrie".
Raportul făcut de delegaţi conducerii armatei a atras atenţia asupra diverselor
aplicaţii ale aerofotogrammetriei şi al avantajelor pe care le prezintă, mai ales în
actualizarea hărţii.

9
 Începând cu anul 1927 s-au depus eforturi pentru a se procura aparatura necesară
trecerii la exploatarea riguroasă a fotogramelor aeriene cât şi pentru a se face
cunoscute avantajele noii metode de ridicare.
În anul 1928 se înfiinţează o secţie de fotogrammetrie în cadrul Institutului
Geografic al Armatei, care este dotată cu un autocartograf şi alte aparate de laborator
de strictă necesitate. Acestă secţie şi-a orintat activitatea în scopul întocmirii hărţii ţării
prin procedee aerofotogrammetrice.
În anul 1929 s-a înfiinţat o secţie fotogrammetrică pe lângă Direcţia Superioară
a Aeronauticii şi o secţie fotogrammetrică pe lângă Direcţia Cadastrului Minier.
Personalul angajat a fost pregătit teoretic şi practic pentru lucrări de restituţie timp de
un an de către specialişti aduşi din străinătate, iar după aceea o parte din ingineri au
fost trimişi în străinătate pentru perfecţionare la Dresda, Berlin, şi Jena (Zeiss).
Secţiile de fotogrammetrie din cadrul Direcţiei Cadastrului Minier şi din cadrul
Direcţiei Aeronauticii au executat în perioada 1929 - 1937 o serie de lucrări care au
demonstrat avantajele metodei.
În perioada anilor 1939 - 1941 serviciul fotogrammetric din cadrul Direcţiei
Aeronauticii, denumit ulterior "Oficiul Hidrografic şi Aerofotogrammetric" este dotat
cu stereoplanigrafe C5, fotoredresatoare SEG IV, aeroproiectoare multiplex, camere
aerofotogrammetrice, cât şi cu avioane special amenajate în scopul ridicărilor
aerofotogrammetrice.
Cu toate că în perioada 1928 - 1940 s-au obţinut unele realizări, ridicările
aeriene nu s-au dezvoltat la nivelul capacităţii şi importanţei reale datorită lipsei
organizării şi coordonării la nivel naţional a unor programe concrete şi apariţiei
antreprenorilor topografi privaţi.
Realizările tehnico-ştiinţifice şi practice din perioada 1929 - 1940 sunt legate în
mare măsură de munca depusă de prof. I. Gh. Vidraşcu şi prof. Alexandru Ivănceanu.
În afară de folosirea ridicărilor fotoaeriene la întocmirea hărţii ţării, în
responsabilitatea Institutului Geografic Militar, o altă latură a fost încercarea de
aplicare a acesteia în geologie şi cadastrul minier.
Preocupările în aplicarea ridicărilor fotogrammetrice cresc, iar specialiştii din
domeniul măsurătorilor terestre încep să-şi dea seama că avantajele folosirii fotografiei
aeriene sunt de necontestat.
După 1950, cerinţele impuse iniţial de aderarea la Tratatul de la Varşovia şi apoi
de cooperativizarea agriculturii şi ulterior de industrializarera socialistă au impus
întocmirea într-un timp scurt a unui mare volum de ridicări topografice.
Această situaţie a ridicat în mod serios problema creării de noi sectoare
fotogrammetrice şi înzestrearea acestora cu aparatură modernă de înaltă productivitate.
Fostul "Institut Geografic Militar" s-a transformat în "Direcţia Topografică
Militară" în cadrul căreia a luat fiinţă o unitate aerofotogrammetrică. Pentru zbor s-a
înfiinţat "detaşamentul aerofotogrammetric", care a reuşit ca într-un timp scurt să
execute aerofotografierea întregului teritoriu al ţării la diferite scări, pentru realizarea
hărţilor şi planurilor de localităţi şi ulterior pentru actualizarea periodică a acestora.
De remarcat aerofotografierile executate în perioada 1950 - 1952 pentru
întocmirea şi actualizarea hărţii ţării la scara 1:25.000, din perioada 1959 - 1962 pentru

10
întocmirea hărţii de bază la scara 1:50.000, şi din perioada 1970 - 1974 pentru
întocmirea hărţii de bază la scara 1:25.000.
Începând cu 1980 s-au executat aerofotografieri pentru realizarea planurilor
localităţilor la scara 1:5.000 şi 1:10.000 şi din 1985 pentru actualizarea periodică, la
interval de 5 ani, a hărţii de bază la scara 1:50.000 pe întreg teritoriul ţării.
Totodată, în anul 1949 ia fiinţă o secţie fotogrammetrică în cadrul "Comitetului
geologic" dotată cu camere fotoaeriene şi aparatură modernă de exploatare a
fotogramelor. Cu acestă ocazie apar noi preocupări legate de aplicaţia fotografiilor
aeriene şi terestre în geologie, sistematizări urbane etc.
Cooperativizarea agriculturii, mai mult decât celelalte sectoare ale economiei a
ridicat problema reorganizării procesului tehnologic de întocmire a bazei topografice
din unităţile de producţie ale Direcţiei Generale Geotopografice şi Organizarea
Teritoriului din Ministerul Agriculturii.
În cadrul acestei direcţii ia fiinţă în anul 1958 o întreprindere fotogrammetrică
de mare capacitate care are ca obiectiv întocmirea planurilor topografice şi cadastrale
la scara 1:10.000, 1:5.000 şi 1:2.000 pentru întreg teritoriul, necesare întocmirii şi
ţinerii la zi a evidenţei funciare, organizării teritoriului, lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare etc. (fostul I.G.F.C.O.T.).
De asemenea în 1960 s-a înfiinţat un serviciu fotogrammetric la "Institutul de
Studii şi Proiectări Forestiere", iar în 1970 şi la alte institute printre care menţionăm
Institutul de Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri Funciare (ISPIF), ISPCF,
IPTANA, dotate cu aparatură de prelucrare a fotografiilor aeriene şi terestre.
Odată cu crearea acestor unităţi de specialitate, fotogrammetria a devenit
principala metodă de ridicare topografică şi de realizare a planurilor şi hărţilor
topografice sau tematice în principalele sectoare ale economiei naţionale.
Lipsa unui cadru organizatoric şi legislativ adecvat şi a unei strategii la nivel
naţional a determinat în perioada 1950 - 1990 o dezvoltare necoordonată a cestor
instituţii de specialitate, funcţie de conjuncturi politice şi de obiectivele planurilor
cincinale, ineficientă economic, mare consumatoare de resurse, cu numeroase
suprapuneri de competenţe şi lipsită de perspectiva continuităţii pe termen mediu şi
lung.
După 1990, lipsa unei instituţii responsabile de organizare la nivel naţional şi a
unei politici şi strategii unitare de utilizare a tehnicilor şi tehnologiilor de
aerofotografiere şi a tehnicilor de teledetecţie în domeniul măsurătorilor terestre şi în
alte domenii (agricultură, ingineria mediului) a determinat aceeaşi ineficienţă
economică în folosirea resurselor disponibile, suprapunerea eforturilor şi programelor
diverselor instituţii de specialitate şi în final imposibilitatea utilizării pe scară largă a
acestor metode în cadrul unor programe sectoriale, cu responsabilităţi precis delimitate
şi finanţare externă.

În anul 1997, în conformitate cu prevederile Legii cadastrului si publicitatii imobiliare

nr.7/1996, s-a infiintat Oficiul National de Cadastru, Geodezie si Cartografie
(ONCGC), institutie publica in subordinea Guvernului Romaniei sub directa
coordonare a Primului Ministru, care îndruma, controleaza si realizeaza activitatea de

11
geodezie, fotogrammetrie, teledetectie, cartografie si cadastru la nivelul intregii tari. In
subordinea Oficiului National de Cadastru, Geodezie si Cartografie functioneaza
Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie si Cadastru precum si 42 Oficii de
Cadastru, Geodezie si Cartografie judetene si cel al municipiului Bucuresti.

În 2002 - ONCGC trece in subordinea Ministerului Administratiei si Internelor iar din

2004 se infiinteaza Agentia Nationala de Cadastru si Publicitate Imobiliara (ANCPI)
prin reorganizarea ONCGC si preluarea activitatii de publicitate imobiliara de la
Ministerul Justitiei.

2. ELEMENTE DE FOTOGRAMMETRIE

a) Imaginea fotografică a unui obiect sau a unei suprafeţe de teren este o piesă
de mare valoare deoarece este o înregistrare obiectivă a imaginii respective.
Pentru ca fotografia să fie un element de plecare în măsurători şi reprezentări
exacte este necesar ca ea să îndeplinească nişte condiţii speciale metrice. O astfel de
fotografie este fotograma, care sub raport matematic este o proiecţie centrală.
Deci primul principiu şi prima condiţie în măsurătorile fotogrammetrice propriu-
zise este aceea ca fotografiile să fie proiecţii centrale cu caracteristici perfect
cunoscute, adică să fie fotograme.
b) Făcând referire la ridicări, se înţelege că fotogrammetria trebuie să se supună
legilor de bază ale topografiei, de unde rezultă că plecând de la proiecţii centrale
(fotograme) trebuie să se ajungă la proiecţii paralele (planuri, hărţi). Într-adevăr,
fotograma şi harta sunt proiecţii plane ale suprafeţelor de teren însă pe câtă vreme
fotograma este o proiecţie centrală, harta este o proiecţie paralelă ortogonală.
Dacă imaginile fotografice B1 şi C1 ale punctelor din teren B şi C sunt simetrice
cu imaginea A1 a punctului axial A, se observă că depărtările pe hartă a proiecţiilor B0
şi C0 de A0 depind nu numai de înclinarea axului de fotografiere ci şi de relieful
terenului (fig.1). Problema raportului dintre dimensiunile de pe fotogramă şi
corespondentele lor de pe hartă este o problemă complexă.
Problema de bază a fotogrammetriei este aşadar aceea de a stabili metodele
matematice şi tehnicile după care se poate transforma o proiecţie centrală, sau mai
multe, într-una sau mai multe proiecţii paralele.
c) Dacă se consideră o singură fotogramă aeriană în cazul particular al unui
teren orizontal (fig. 2), dată fiind reversibilitatea fenomenelor în optica geometrică,
harta terenului poate fi obţinută printr-o simplă proiectare a fotogramei pe o planşetă,
cu condiţia ca fotograma să aibă aceeaşi poziţie, (înclinare) faţă de planşetă pe care a
avut-o în momentul de priză faţă de teren, adică fotograma să fie redresată (întreaga
proiecţie să fie adusă la o anumită scară). După asemenea fotograme, harta (planul) se
poate obţine şi prin construcţii grafice. În acest caz particular se obţine de-a dreptul
proiecţia ortogonală necesară după proiecţia centrală. Metoda se numeşte a simplei
intersecţii, deoarece razele proiectate se intersectează fiecare în parte simplu, cu
planşeta.

12
 Problema e simplă chiar atunci când terenul este înclinat, însă de pantă continuă,
când proiecţia ortogonală se obţine uşor, printr-o transformare afină (dilatare).
Totodată se înţelege că practica admite şi mici denivelări. Relieful nu poate fi redat
pentru că nu există elemente de diferenţiere perpendiculare pe planul fotogramei.
Privitor la transformarea unei proiecţii centrale într-o proiecţie paralelă se poate
conchide că metoda este limitată la terenurile plane şi uşor denivelate, că pe măsură ce
creşte accidentaţia terenului scade precizia şi că pe această cale nu se poate obţine
relieful. Aceasta este fotogrammetria planimetrică şi corespunde simplei intersecţii în
plan.
d) Dacă se iau în considerare două fotograme luate din puncte diferite, în aşa fel
încât să aibă o acoperire, adică o importantă porţiune de teren să fie prinsă în ambele
fotograme (fig. 3 şi fig. 4), există posibilitatea de a utiliza simultan ambele imagini.
Cele două imagini ale porţiunii comune pot fi considerate două proiecţii ale aceluiaşi
subiect şi potrivit principiilor geometriei proiective se poate obţine o a treia proiecţie
sau mai multe.

13
 În cazul reprezentării teritoriilor, proiecţiile ce interesează a se obţine şi care pot
fi obţinute pe baza celor două proiecţii centrale, sunt cele specifice topografiei
generale, adică o proiecţie paralelă ortogonală pentru obţinerea planimetriei şi o
proiecţie paralelă orizontală (perpendiculară pe prima) pentru obţinerea altimetriei.
Matematic pot fi determinate poziţiile în x, y, z ale tuturor punctelor ce dau imagini pe
câte două fotograme.
Poziţiile spaţiale ale punctelor pot fi obţinute prin construcţii grafice, pe cale
analogică şi pe cale analitică.

14
Fig. 4 – stereocameră terestră cu bază fixă

15
 Construcţiile grafice sunt greoaie, nu asigură precizie şi nici randament
satisfăcător însă reprezintă o posibilitate de determinare de puncte izolate atunci
când nu se dispune de aparataj fotogrammetric.
Calea analogică presupune utilaj fotogrammetric specializat cu ajutorul
căruia se redă terenul sub formă grafică convenţională (planimetric şi altimetric)
prin restituţia modelului optic punct cu punct, linie cu linie, direct, fără interpolări.
Prin model optic (stereomodel) se înţelege imaginea spaţială (în relief)
proprie vederii binoculare, ce se obţine atunci când cele două fotograme ale
cuplului sunt privite separat şi anume cea din stânga cu ochiul stâng iar cea din
dreapta cu ochiul drept.
Pentru ca imaginea în relief (nimită şi stereoscopică) să reprezinte efectiv
modelul optic propriu-zis este necesar ca fotogramele să se găsească una faţă de
cealaltă în poziţii relative practic identice cu cele din momentul de priză. În acest
caz, la intersecţia razelor omoloage se obţine efectiv modelul optic şi se spune că
fotogramele sunt orientate relativ. Pentru ca modelul optic să poată fi restituit este
necesar ca el să fie orientat şi absolut, adică să fie adus la o anumită scară şi într-o
astfel de poziţie încât prin restituţia lui să se obţină direct planimetria şi altimetria
terenului.
Calea analogică este specific fotogrammetrică asigurând o precizie
satisfăcătoare şi fiind de mare randament. În figura 5 se prezintă formarea
modelului optic la intersecţia razelor omoloage şi restituţia modelului optic cu
ajutorul unui punct marcă fixat pe o măsuţă deplasabilă şi de înălţime variabilă.
La verticala mărcii se găseşte un creion care desenează traseele urmate cu
marca.

16
Calea analitică presupune măsurarea pe fotograme a poziţiilor punctelor
(coordonate plane fortogammetrice) funcţie de care se ajunge la poziţia lor spaţială
prin calcule. Dacă se folosesc mijloace specializate, precise de măsurare, se pot
obţine rezultate de mare precizie.
Această cale este folosită în lucrări specializate pentru a se determina cu
precizie sporită reţele de puncte precum şi în unele ridicări la lucrări mari sau în
determinări cu caracter special şi presupun în general programe şi mijloace
moderne de calcul.
Se concluzionează deci că după două proiecţii centrale ale aceluiaşi obiect
(teren) se pot obţine riguros proiecţii paralele cerute de pricipiile reprezentării
teritoriilor, oricare ar fi relieful, atât în ceeace priveşte planimetria cât şi în ceeace
priveşte altimetria.
Aceasta este fotogrammetria stereografică şi corespunde dublei intersecţii
spaţiale.
e) Măsurătorile fotogrammetrice de precizie necesită întotdeauna o legătură
topografică cu terenul de ridicat pentru a se putea determina cu precizie scara.
Acest lucru este valabil atât pentru fotogrammetria planimetrică cât şi pentru cea
stereografică, atât în fotogrammetria terestră cât şi în aerofotogrammetrie.
În cazul fotogrammetriei terestre legătura se face de obicei prin cunoaşterea
sau determinarea poziţiilor absolute ale punctelor de priză, determinare ce se face
prin metode topografice în cadrul reţelei geodezice.
În aerofotogrammetrie, fie că este cazul fotogrammetriei planimetrice fie al
fotogrammetriei stereografice, este necesar să fie determinat pe cale topografică în
X, Y, Z, un număr minim de puncte denumite puncte de reper. Numărul şi poziţia
acestora sunt diferite funcţie de metodele de aerotriangulaţie folosite.
f) Privitor la aplicaţiile fotogrammetriei în alte domenii, metodele
matematice şi tehnice în ceeace priveşte determinarea unor mărimi fizice (lungimi,
suprafeţe, volume, forme, poziţii etc.) şi a reprezentărilor acestora sunt comune sau
derivă din acestea. Metodele, tehnicile şi tehnologiile pot fi uneori cu totul
specifice pentru a deservi cât mai bine aplicaţia respectivă. Trebuie observat că
unele din aplicaţiile fotogrammetriei în aceste domenii nu sunt propriu-zis
fotogrammetrice deoarece nu necesită măsurători şi determinări precise şi prin
urmare nu necesită nici fotograme ci doar fotografii.
Aplicaţiile netopografice implică, fiecare în parte, pe lângă anumite
cunoştinţe de fotogrammetrie, care uneori pot fi mai aprofundate, alteori mai
sumare, o specializare în domeniul respectiv.

17
3 BAZE OPTICE ŞI FOTOGRAFICE

Potrivit celor prezentate, fotograma trebuie să fie o proiecţie centrală a

regiunii fotografiate.
Practic o astfel de proiecţie se realizează cu atât mai greu cu cât mai riguros
se cere îndeplinită condiţia de centricitate a proiecţiei.
Cauzele generale care produc abateri ale imaginii de la perspectiva
matematică sunt: eroarea de formare a imaginii produsă de obiectiv, refracţia
atmosferică, construcţia neregulată a filmului fotografic şi rezoluţia emulsiei
fotografice.
I. Obiectivi fotogrammetrici
a. Claritate, metricitate, luminozitate
Imaginea formată de obiectivi trebuie să fie clară, metrică şi cu o distribuţie
a luminii egală în planul imaginii.
Claritatea. Principalele erori de claritate, numite şi aberaţii ale imaginii ca:
aberaţia de sfericitate, aberaţiile cromatice, coma, astigmatismul şi erorile de
curbură ale imaginii sunt astăzi controlate. Prin asocierea mai multor lentile de
curburi diferite şi de indici de refracţie diferiţi s-a reuşit să se obţină obiectivi care
dau imagini clare şi precise.
Prin câmp se înţelege unghiul conului de proiecţie, adică unghiul pe care îl
fac razele limită diametral opuse. Obiectivii fotogrammetrici pot fi grupaţi după
mărimea câmpului astfel: normal unghiulari (50 g - 70g), mari unghiulari (100g) şi
super mari unghiulari (> 130g).
Sunt două categorii de obiectivi fotogrammetrici: pentru camerele terestre şi
pentru camerele aeriene.
Deoarece în fotogrammetria terestră obţinerea fotogramelor se face din
puncte fixe (la sol), timpul de expunere poate fi mai mare şi în consecinţă
luminozitatea obiectivilor poate fi mai mică.
În cazul camerelor aeriene, datorită deplasării, expunerea este foarte scurtă şi
în consecinţă obiectivii trebuie să fie foarte luminoşi. Numai aşa imaginea obţinută
în timpul scurt cât are loc expunerea poate fi netrenată, suficient de luminată şi
poate fi perspectivă centrală.
Totodată, pentru a mări precizia ridicărilor aerofotogrammetrice şi a creşte
eficienţa lor se cere utilizarea unor obiectivi cu unghi de câmp mare. Astfel de
obiectivi permit înregistrarea unor suprafeţe mai mari, de la aceeaşi înălţime de
zbor şi micşorează astfel efectul erorilor de refracţie atmosferică.
În prezent se construiesc obiectivi foarte luminoşi, cu unghi de câmp foarte
mare, care asigură imagini clare, cu distorsiuni foarte mici.
În general se utilizează obiectivi cu distanţa focală de 115 mm, cu unghiuri
de câmp cupinse între 100g - 130g , cu egală distribuţie a luminii.

18
4 ELEMENTE DE SENSITOMETRIE

Claritatea imaginii depinde nu numai de calitatea imaginii proiectate ci şi de

calităţile emulsiei fotografice şi de condiţiile fotografierii şi copierii (în cazul
pozitivării).
Caracteristici ca granulaţia, claritatea şi contrastul determină microcalitatea
şi posibilitatea de a lucra la scări mici.
Principalele caracteristici ale emulsiei fotografice sunt sensibilitatea şi
puterea de rezoluţie.
Iluminarea imagini = E ∙ t
(E - intensitatea fluxului luminos, t - timpul de expunere).
Pe curba de înnegrire a unei imagini se disting trei intervale (fig. 6):
AB - subexpunerea, BC - expunerea normală, CD - supraexpunerea.

Puterea de rezoluţie cea mai mare se găseşte la mijlocul intervalului BC.

 = 45O - se obţine un negativ normal
Dacă   45O - se obţine un negativ cu contraste atenuate
  45O - se obţine un negativ cu contraste exagerate
Pe o fotografie normal expusă pot apărea zone cu părţi subexpuse sau
supraexpuse, funcţie de remisia (reflectanţa) obiectelor terenului. Terenurile
nisipoase şi calcaroase cu mare remisie vor apare supraexpuse, obiectele
întunecate, cu slabă remisie, vor apare subexpuse.
S-au pus la punct procedee (inclusiv electronice) care să permită filtrarea
imaginilor la copiere astfel încât să se micşoreze efectul vălului atmosferic, să se

19
egalizeze contrastele, să se elimine efectele reflectanţei obiectelor. Aceste procedee
presupun aparatură suplimentară cât şi timp şi materiale suplimentare.
Sensibilitatea emulsiilor faţă de culori
Emulsiile fotografice redau culorile în alb-negru sau color. În timp ce
vederea umană se întinde asupra radiaţiilor în intervalul 400 - 750 m lungime de
undă, emulsiile fotografice obişnuite nu sunt sensibile decât pentru radiaţiile din
intervalul 300 - 500 m. (fig. 7). De aceea a fost necesar să se producă emulsii cu
alte sensibilităţi spectrale.
Emulsiile ortocromatice au sensibilitate extinsă asupra culorilor verde şi
galben, iar emulsiile pancromatice sunt sensibile la toate culorile. În scopuri
metrice se folosesc în general emulsiile pancromatice.
Un loc important îl ocupă emulsiile infracromatice, sensibile la spectrul
infraroşu. Ele sunt indicate pentru fotografii pe timp de noapte şi la mare distanţă,
precum şi în cazul vizibilităţii reduse din cauza suspensiilor atmosferice.
Pentru a atenua acţiunea diverşilor factori atmosferici (raze violete,
ultraviolete etc.) asupra emulsiilor fotografice se folosesc filtre de lumină. Acestea
reţin lungimile de undă mai mici decât culoarea lor şi lasă să treacă raze de
anumite lungimi de undă.

Filtrele pot fi monocromatice, când permit trecerea razelor unei singure

culori, selective, când permit trecerea razelor de anumite culori cu absorbţia
celorlalte şi de compensaţie, care combină culorile din anumite zone ale spectrului.
Puterea de rezoluţie este un indicator al emulsiei care se mai numeşte şi
puterea de separare. Ea condiţionează reproducerea celor mai mici detalii şi
claritatea imaginii.
Este limitată de fineţea granulaţiei emulsiei şi este condiţionată direct şi de
sensibilitatea emulsiei. Cele două caracteristici sunt divergente deci problema nu
este uşor de rezolvat.
În prezent există filme aeriene cu o rezoluţie de 250 linii/mm, ceeace practic
poate duce la o rezoluţie de 400 linii/mm - foarte bună.

20
 Funcţia de transfer a contrastului
Date fiind multiplele cauze de erori ce afectează calitatea imaginii
fotografice s-a introdus un nou criteriu de apreciere care să înlocuiască sau să
completeze criteriul clasic al puterii de rezoluţie. Puterea de rezoluţie se referă la
redarea detaliilor imaginii la limita puterii de identificare şi recunoaştere, dar nu se
referă la reducerea contrastului.
Astfel s-a ajuns să se introducă, oarecum artificial, ideile lui Fourier şi teoria
informaţiei pentru a se analiza performanţele sistemului obiectiv-cameră-emulsie-
condiţii atmosferice şi de prelucrare a fotogramelor în totalitatea lor sau pe canale.
În fond este vorba de transformarea imaginilor în frecvenţe spaţiale şi
analiza undelor sinusoidale.
Metoda concretizată sub denumirea de funcţie de transfer a contrastului
(analog cu funcţia de transfer a informaţiei folosită în tehnica transmisiunilor)
permite cercetarea şi caracterizarea efectului de reducere a contrastului datorat
fiecărui canal de transmisie a imaginii fotografice ca: atmosfera, trenarea,
suspensia camerei, expunerea, obiectivii, emulsia. Metoda prezintă avantajul că
prin simpla înmulţire a transferurilor tuturor canalelor rezultă transferul total.
În figura 8 se arată schema redării imaginii unui obiect cu contraste în unghiuri
drepte.

Funcţia de transfer a contrastului C în ordonată este egală cu raportul dintre

contrastul imaginii (6.4) şi contrastul obiectului, fiind funcţie de frecvenţa locală

21
(fineţea structurilor regulate ale obiectului, măsurate în linii/mm) ce se dă în
abscisă.
C = K ' = f(F)
K
Prin metoda transferului de contrast a fost posibil să se stabilească mai
precis raportul dintre însuşirile obiectivului şi ale emulsiei pentru asigurarea unei
imagini de calitate şi pierderile de contrast pe fiecare canal de transmisie.
Filme, plăci
Dau erori de deformaţie neuniformă şi de planietate.
Planietatea filmului se realizează de obicei prin vacuum în spatele filmului.
Se pot determina erorile printr-un cristal de presiune dotat cu o reţea (grilă) de
control.
Erori pot apărea şi datorită variaţiei de grosime a filmelor.
În mod obişnuit controlul filmelor se poate face prin introducerea lor (a unor
capete) în aparatele de restituţie de ordinul I, când eliminarea paralaxelor trebuie să
se facă foarte bine.
Concluzii
Tendinţa în privinţa metricităţii este ca fiecare eroare să fie redusă direct sau
indirect la 2  astfel încât pe ansamblu erorile de poziţie să se înscrie în  5 .
S-ar putea chiar afirma că erorile ce se referă la metricitatea imaginii şi la
distribuţia luminii în planul imaginii sunt practic eliminate de camerele moderne.
Unele aspecte legate de calitatea imaginii încă nu sunt rezolvate direct ci numai
indirect (contrastul). Dacă granulaţia emulsiilor filmelor aeriene este redusă în aşa
fel încât în procesul de restituţie şi fotointerpretare imaginile să poată fi mărite de
16 - 20 - 30 de ori, după nevoi, înseamnă că au fost puse de acord, la acelaşi nivel,
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească fotogramele cu cerinţele actuale.

5 FOTOGRAMA
5.1 Elemente de orientare interioară
Fotograma este o fotografie specială (metrică) pe care se pot executa
măsurători de precizie. Ea este aptă pentru măsurători şi reconstituiri, atunci cînd
se cunosc elementele funcţie de care se poate reconstitui fasciculul de raze (din
spaţiul obiect) ce a dat imaginea.
Aceste elemente ce definesc poziţia fotogramei faţă de centrul ei de
perspectivă, se numesc elemente de orientare interioară. Ele sunt:
- distanţa principală, numită şi constanta camerei, adică distanţa de la centrul
de proiecţie O la planul imaginii (fotogramei);
- punctul principal H, adică proiecţia centrului de perspectivă O pe planul fotogramei.
Pentru o perfectă cunoaştere a perspectivei este necesar să se cunoască şi
distorsiunile (curba), însă din punct de vedere practic acestea sunt eliminate în
procesul de prelucrare a imaginilor fotogrammetrice.
Din punct de vedere practic, distanţa principală se asimilează cu distanţa
focală F, iar punctul principal cu punctul mijlociu M ce se găseşte la intersecţia
indicilor de referinţă (simetrici) h h' şi v v' ai fotogramei ce se pot găsi la mijlocul
laturilor (figura 9) sau la colţuri.

22
 Elementele de orientare interioară sunt înregistrate întotdeauna pe fotogramă
împreună cu alte elemente ca: numărul de ordine, eventual imaginea cadranului
unui ceas şi eventual imaginea unei nivele sferice care să dea indicaţii asupra
orizontalităţii fotogramei în momentul fotografierii.
5.2 Elemente de orientare exterioară
Elementele care definesc fasciculul de raze şi deci fotograma în spaţiu (de
exemplu faţă de un sistem de referinţă spaţial care poate fi cel geodezic), se
numesc elemente de orientare exterioară.
Ele sunt în număr de şase şi anume:
- coordonatele Xo, Yo, Zo ale centrului de proiecţie O faţă de sistemul de
referinţă (x,y,z) şi unghiurile k, φ şi ω pe care le face axa de fotografiere. k este
unghiul de răsucire a axei de fotografiere, adică a fotogramei în planul ei faţă de
direcţia de zbor; φ este unghiul de înclinare longitudinală tot faţă de direcţia de
zbor, iar ω unghiul de înclinare transversală.
În cazul aerofotografierii elementele de orientare exterioară nu se cunosc în prealabil.
Formatul fotogramei este de obicei pătratic de dimensiuni 18 x 18 cm., 24 x
24 cm. sau 30 x 30cm. Distanţele focale cele mai obişnuite sunt de 105 mm. şi 210
mm., dar pot fi mai mici sau mai mari.
Între elementele geometrice ale unei fotograme şi teren există relaţia:
f d l 1
   sc 
h D L N

unde: f -distanţă focală;

h -înălţimea de zbor deasupra terenului (relativă);
d şi D -aceleaşi distanţe pe fotograme şi teren;

23
 l şi L -latura fotogramei cu corespondentul ei pe teren;
sc -scara fotogramei
Scara fotogramei este variabilă funcţie de înclinarea axei de fotografiere şi
de gradul de accidentare a terenului.

5.3 Clasificarea fotogramelor

Fotogramele pot fi folosite atît ca documente topografice cât şi ca
documente de cercetare. După locul de obţinere, fotogramele pot fi: terestre,
aeriene şi cosmice.
După înclinarea axei de fotografiere, fotogramele pot fi nadirale sau
înclinate. Axa de fotografiere a fotogramelor nadirale face cu verticala locului un
unghi < 5°. Pe fotogramele înclinate se înregistrează în cadrul aceluiaşi format al
fotogramei o suprafaţă mult mai mare decât în cazul fotogramelor nadirale.
Când axa de fotografiere este aşa de înclinată faţă de verticala locului încât
apare şi imaginea orizontului, fotograma se numeşte panoramică.
După caracteristicile materialului fotosensibil folosit pentru înregistrarea
imaginilor se disting fotograme alb-negru şi fotograme color.
Atât fotogramele alb-negru cât şi cele color pot fi obţinute atât în spectrul
luminii vizibile cât şi în spectrul invizibil. Din spectrul invizibil sunt folosite de
regulă, ultravioletul şi infraroşul apropiat.
De asemenea se pot folosi culori false, mult diferite faţă de cele reale, aşa
numitele fotograme fals-color, care folosesc emulsii color sensibile la o parte din
spectrul vizibil şi din infraroşu. Cum în spectrul infraroşu ochiul uman nu vede, se
translatează culorile în vizibil în aşa fel ca reflectanţa din infraroşu să redea culori
pe care nu le au obiectele reprezentate.
Pe lângă înregistrări fotografice direct pe film, se folosesc în prezent şi
înregistrări ale imaginilor terenului prin baleiaj electronic. Aceste înregistrări pot fi
făcute în spectrul vizibil cu ajutorul unor camere digitale sau video şi transmise la
sol prin intermediul calculatoarelor sau al televiziuni sau în spectrul infraroşu cu
ajutorul unor camere de termoviziune.
Înregistrările, atât în spectrul vizibil cât şi în cel invizibil, se fac cu ajutorul
unor sisteme de baleiaj optico-mecanic multispectral.
Aceste înregistrări se depun pe benzi sau discuri magnetice, optice, după
care se pot converti în imagini vizibile, putând fi prelucrate cu ajutorul
calculatorului sau înregistrate fotografic.
Se folosesc şi zone mai îndepărtate ale spectrului, cum sunt cele ale
microundelor RADAR. Şi în acest caz radiaţiile invizibile emise şi ulterior
recepţionate sunt convertite în imagini vizibile.
În funcţie de mărimea obiectului sau terenului de fotografiat se pot obţine:
a)- fotograme izolate sau de "punct" pentru studierea unui anumit obiectiv;
b)- benzi de fotograme aeriene constituite din şiruri de fotograme succesive
având între ele o anumită acoprire numită "longitudinală", care este de regulă 60%.
O atfel de bandă se poate executa în lungul unei şoşele, al unui curs de apă etc.
c)- bloc de benzi care acoperă o suprafaţă mare de teren, dreptunghiulară sau
pătrată. Benzile au o acoperire între ele, zisă "transversală", de aproximativ 30 %.

24
 Cu ajutorul fotogramelor aeriene se pot realiza fotodocumente
topogeodezice în scopul obţinerii imaginii fotografice a unei porţiuni cât mai mari
de teren, prelucrată pentru a asigura redarea unui volum cât mai mare de
informaţii.

5.4 Procedee de determinare a scării fotogramelor

În cadrul aceleiaşi fotograme sau al unui grup de fotograme din aceeaşi
zonă, scara de fotografiere poate să varieze datorită diferenţelor de nivel ale
terenului sau înclinărilor axei de fotografiere.
Pentru a mări precizia determinării scări fotogramelor, este necesar să se
respecte următoarele reguli:
- determinarea scării să se facă pe două sau mai multe direcţii, luându-se ca
valoare finală media valorilor obţinute din fiecare combinaţie;
- punctele alese să fie de înălţimi egale;
- punctele să fie bine indentificate şi situate la distanţe mai mari decât
jumătatea laturii fotogramei;
- eroarea de măsurare a distanţelor pe fotogramă sau pe hartă să fie ± 0,2 mm.
Determinarea scării se face după unul din următoarele procedee:
a) Cunoaşterea coordonatelor geodezice a două puncte din teren,
identificate pe fotogramă.
A(x,y) şi B(x,y) - puncte geodezice din teren
D = X 2  Y 2
- se măsoară pe fotogramă d între a şi b
- se calculează scara
1 d

mf D
b) Măsurând distanţe pe teren şi corespondentele acestora pe fotograme

1 d

mf D
c) Măsurând distanţe pe hartă şi corespondentele acestora pe fotogramă
1 1 d
 
mf mh D
d) Cunoscând distanţa focală (f) a camerei fotoaeriene şi înălţimea de
zbor H faţă de nivelul mării
1 f

mf H

5.5 Deformări pe fotogramă

Cele mai mari deformări în poziţia punctelor pe fotograma aeriană se
datoresc înclinării axei de fotografiere faţă de verticala locului şi diferenţelor mari
de nivel ale terenului.
Fotogramele nadirale ale unui teren şes pot fi considerate că au aceeaşi
precizie de reprezentare ca şi harta topografică.
25
 Eliminarea deformărilor datorită înclinării axei de fotografiere şi aducerea la
o anumită scară se face prin operaţiunea fotogrammetrică numită fotoredresare.
De regulă se redresează fotogramele din zonele de şes sau zonele mai puţin
accidentate, pentru care deformarea datorită diferenţelor de nivel este mică.

Deformarea datorită reliefului rezultă din faptul că punctele din teren sunt la
înălţime diferită faţă de planul mediu de aerofotografiere (fig.10).

Calculul deplasării (Δrh) se face cu relaţia Δrh = r(Δh/H)

În tabelul 1 sunt calculate corecţiile Δrh pentru diferite diferenţe de nivel

(Δh= 50, 100, 300 m.), diferite depărtări ale punctului considerat faţă de centrul
fotogramei (r = 10, 20, 50, 90, 115, 150 mm) şi diferite înălţimi de aerofotografiere
deasupra planului mediu (H = 1000, 2000, 4000, 6000 m.).

26
5.6 Fotointerpretarea

Fotointerpretarea constă în indentificarea pe fotodocumente a elementelor şi

fenomenelor referitoare la teren (elemente topografice, planimetrie, de relief,
vegetaţie, hidrografie, etc.). Procesul de studiere şi de culegere a informaţiilor
necesare identificând diferitele caracteristici artificiale şi naturale, este numit
fotointerpretare. Fotointerpretarea este stiinţa localizării, descrierii, si determinării
obiectelor dintr-o imagine fotografică.
Spre deosebire de o harta, trăsăturile de pe o fotografie aeriană nu sunt
generalizate sau reprezentate prin simboluri. Aerofotogramele înregistrează toate
caracteristicile vizibile pe suprafaţa Pământului dintr-o perspectivă globală.
Deşi caracteristicile spaţiului obiect sunt vizibile, ele nu sunt întotdeauna
uşor de identificat. Cu o interpretare atentă, aerofotogramele sunt o excelenta sursa
de date spaţiale pentru studiul mediului înconjurător.
Factorii importanţi la identificarea unor trăsături sunt: forma, modelul
(pattern), mărimea, culoarea sau tonul, umbra, textura, asocierea, timpul şi
perspectiva stereoscopică.
Forma unui obiect pe o fotografie aeriană, ajută la identificarea obiectului.
Formele uniforme regulate adesea indică o intervenţie umană. Modelul este similar
cu forma, aranjarea spaţială a obiectelor (de exemplu rândul de culturi faţă de
păşune) este de asemenea util pentru a identificarea unui obiect şi a utilizării lui.
Mărimea este o măsură a suprafeţei obiectului. Caracteristicile culorii unui obiect
faţă de alte obiecte pe fotogramă (spre exemplu nisipul are un ton deschis
strălucitor, în timp ce apa, de obicei, are un ton închis). O umbră furnizează
informaţii despre înălţimea obiectului, forma şi orientarea. Textura furnizează
informaţii despre caracteristicile fizice ale obiectului, etc.

Fototinterpretarea ce se efectueaza in procesul de stereorestituţie şi se referă la

detaliile ce trebuie să figureze pe planurile de cea mai mare generalitate se numeşte
fotointerpretare topografică.
27
 Fotointerpretarea ce se referă la domenii de specialitate poartă denumirea
domenilui respectiv ca : fotointerpretare geologică, fotointerpretare forestieră. În
raport cu cerinţele , fotointerpretarea poate fi simplă şi sigură sau complexă si
indoielnică. Astfel, pădurile, apele, construcţiile, drumurile, etc se identifică foarte
uşor şi sigur pe fotograme pa când speciile de arbori dintr-o pădure, gradul de
eroziune a solului, natura unor roci, culturi, gradul de umiditate a solului, natura
unor construcţii sau lucrări din teren, camuflajele, se indentifică cu dificultate şi
deseori cu incertitudine iar alteori nu se poate face.
Fotointerpretarea se intemeiază pe studiul caractersiticilor imaginii
fotografice. In mod curent acestea sunt cuprinse in două mari grupe : caracteristici
calitative si caracteristici cantitative. Cele calitative sunt acelea care nu se masoară
in sens uzual al cuvantului, dar pot fi evaluate subiectiv: textura, modelul, tonul si
forma. Fotointerpretarea calitativă poate fi ajutată cu chei, teste, şi ghizi.
Caracterisitcile cantitative sunt acelea care pot fi măsurate in acceptiunea largă a
cuvântului ca: suprafeţe, distanţe, unghiuri verticale sau orizontale, înălţimi şi
diametre de coroane ca şi gradul de acoperire a terenului.
Aceste caracteristici pot fi bine valorificate in procesul de fotointerpretare dacă se
cunosc foarte bine obiectele de fotointerpretat si însuşirile lor, felul cum apar in
imagine ,dacă imaginea este redată la o scară convenabilă şi este de bună calitate
(pot fi sesizate şi detaliile ,eventual şi culorile) şi dacă imaginile se examinează şi
stereoscopic, când perceptia formelor poate fi hotărâtoare.

6 RIDICĂRI FOTOGRAMMETRICE
6.1 Proiectul de aerofotografiere
Ridicarea fotogrammetrică începe cu proiectarea.
Proiectantul trebuie să cunoască suprafaţa de ridicat care se delimitează pe o
hartă la scara 1:100 000 sau 1:50 000 (în general la o scară 2:1 faţă de scara la care
urmează a se realiza planul sau harta prin metode aerofotogrammetrice). Totodată
trebuie să cunoască scopul ridicării, modul de exploatare a fotogramelor şi precizia
de atins pentru a se putea întocmi proiectul de aerofotografiere care trebuie să
precizeze: camera fotogrammetrică (distanţa focală, formatul fotogramelor), scara
fotogramelor (este funcţie de natura rezultatului, scara planului, performanţele
ansamblului camera-film-aparate de exploatare şi precizia ce se urmăreşte),
înălţimea de zbor deasupra terenului (se calculează funcţie de distanţa focală f a
camerei şi scara fotogramelor), traseele de zbor trasate pe hartă ( distanţa dintre ele
se ia cu cca. 66 % din L pentru a se asigura o acoperire transversală între benzi de
33 %), acoperirea longitudinală a fotogramelor, adică în lungul benzii (se ia 33%
pentru exploatarea fotogramelor pe cuple independente şi de 66% pentru
stereorestituţie), bineînţeles natura filmului (pancromatic pentru scopuri metrice
obişnuite) şi timpul de expunere maxim pentru ca în condiţiile date (viteza de zbor)
să nu se producă trenarea imaginii.
După efectuarea zborului se developeanză filmul, se usucă şi se fac copiile
fotografice pozitive pe hârtie, cu ajutorul cărora se întocmeşte un mozaic, adică
fotogramele sunt suprapuse după detalii. Pe mozaic se constată dacă s-au obţinut

28
acoperirile longitudinale şi transversale proiectate şi dacă întreaga suprafaţă a fost
acoperită.
Totodată se verifică calitatea negativelor, claritatea imaginilor, se
concluzionează asupra eventualelor completări şi calea pe care vor fi realizate.
Urmează proiectarea punctelor de reperaj fotogrammetric şi determinarea acestora
pe cale topografică, la teren. În general sunt necesare minim patru puncte pe fiecare
fotogramă, respectiv stereogramă, care să fie bine identificabile pe teren şi fotograme,
pentru a permite transformarea din sistemul fotogrammetric în sistemul geodezic.
Cu ocazia executării reperajului la teren se execută şi completarea
fotointerpretării sau se execută descifrarea completă a fotogramelor, folosind
atlasul de semne convenţionale al hărţii la care urmează a se realiza planul.
Urmează lucrările de aerotriangulaţie şi apoi lucrările de restituţie,
obţinându-se în final planul (harta) topografică prin mijloace fotogrammetrice.
Procesele tehnologice propriu zise de orientare a fotogramelor şi de
exploatare (redresare, restituţie, stereorestituţie) sunt în raport cu metoda şi
aparatura fotogrammetrică folosite.
Această succesiune a operaţiilor este valabilă în cazul ridicărilor terestre
(hărţi, planuri) prin metode aerofotogrammetrice.
Executarea măsurătorilor terestre în situaţii speciale (ridicarea falezelor, a
versanţilor, actualizarea prin metode aerofotogrammetrice, ridicarea faţadelor, în
arheologie, fotogrammetrie arhitecturală etc.) au fiecare un specific propriu în ceea
ce priveşte preluarea fotogramelor şi reperajul fotogrammetric.

6.2 Reperajul fotogrammetric

Pentru ca fotogramele să poată fi exploatate (restituite) este necesar ca ele să
fie orientate ( interior şi exterior).
Întrucât elementele de orientare exterioară nu se cunosc, orientarea
exterioară se face funcţie de puncte de reper care fac legătura între fotograme şi
teren.
Punctele de reper sunt puncte perfect identificabile pe fotograme sau
stereograme şi teren: colţuri de case, intersecţii de drumuri etc.
Punctele în număr de patru pe fotogramă sau stereogramă se aleg spre
colţuri, la distanţe de 1-3 cm de margine, pentru a defini cât mai bine suprafaţa în
cauză.
Punctele alese se determină pe cale topografică în teren (x, y, z) în cadrul
reţelei geodezice, se înţeapă pe fotogramă, se încercuiesc, iar pe spatele
fotogramei se face o schemă de poziţie detaliată.
Punctele de reper necesare lucrărilor de redresare şi restituţie pot fi
determinate şi pe cale fotogrammetrică (prin aerotriangulaţie). Şi în această situaţie
este necesar ca un anumit număr de puncte să se determine tot pe cale topografică
(la capătul benzilor şi de regulă la mijlocul lor, la colţurile şi în centrul blocului de
fotograme).

29
7 FOTOGRAMMETRIA PLANIMETRICĂ

7.1 Restituţia planimetrică

Restituţia fotogramelor una câte una dă numai rezultate planimetrice.

Metoda este proprie terenurilor plane şi chiar uşor denivelate, în raport cu scara de
reprezentare şi cu precizia ce se cere.

Pentru camerele fotogrammetrice cu unghi normal de deschiodere, terenurile se

consideră aproximativ plane dacă este îndeplinită condiţia:

∆H max < (1/500) * mp unde mp este numitorul scării planului.

Pentru camerele fotogrammetrice cu unghi mare de deschiodere, terenurile se

consideră aproximativ plane dacă este îndeplinită condiţia:

∆H max < (1/700) * mp unde mp este numitorul scării planului sau hărţii.

Între fotograme, ca proiecţii centrale şi hartă, ca proiecţie ortogonală se

stabilesc relaţii proiective precise, care se vor studia la cursul de fotogrammetrie
analitică.
Punerea în scară a fotogramelor şi aplicarea corecţiilor de înclinare se fac în
cadrul metodei de redresare fotogrammetrică.
Operaţiunea de redresare se execută la aparate numite fotoredresatoare.
Fiecare fotogramă pentru a putea fi redresată, are nevoie de 4 puncte de sprijin
situate spre cele patru colţuri ale fotogramei dar nu mai aproapre de 1,5 – 2 cm.de
marginea fotogramei.
Restituţia fotogramelor se poate face prin construcţii grafice (s-a folosit la
începuturile fotogrammetriei până în anii 1960 - 1970) şi prin proiecţie cu ajutorul
aparatelor de fotoredresare, când imaginea redresată se copiază fotografic.
Aparatele analogice de restituţie planimetrică (utilizate în România până în
anii 1980 – 1990) sunt:
A. optico-grafice - camera Clara - se suprapun imaginile punctelor de pe
fotogramă cu corespondentele lor de pe hartă cu ajutorul unui ansamblu oglindă -
prismă.
B. optice - fotoredresatoare - asigură imagini clare şi în scară.
Aceste tipuri de aparate sunt:
- Fotoredresatoare Zeiss - SEG IV şi V
- Fotoredresatorul Wild E2, E4;
- Fotoredresatorul Zeiss Rectimat, etc.

30
7.2 Efectul reliefului terenului asupra redresării

Să considerăm schema din figura 11, unde s-a luat cazul unei fotograme
aeriene nadirale, cu axul de fotografiere vertical, şi planul fotogramei FF pozitiv,
în faţa obiectivului.
Dacă se ia planul QQ al terenului drept plan de proiecţie se observă că

punctele oarecare P şi R vor da pe fotogramă imagini în p' şi r' astfel că prin

proiecţie vor da pe plan punctele P1 şi R1 în loc de P0 şi R0 aşa cum o cere
principiul de bază al ridicărilor topografice.
Totodată se observă că erorile e şi e' se produc în sensuri diferite dacă cele două
puncte se găsesc de o parte şi de alta a planului mediu QQ. Numai punctele ce se
găsesc în planul mediu precum şi punctul nadiral N fac excepţie (nu dau erori) -
fig.11.
Triunghiurile PP0 şi P1 şi ON'p' fiind asemenea se poate scrie:

e d d
= , de unde e = dh,
dh f f

adică eroarea este proporţională cu diferenţa de nivel dh dintre punctul P şi planul

mediu QQ, cu depărtarea d de la centrul fotogramei şi invers proporţională cu
distanţa focală a camerei fotoaeriene.
Dacă d=6 cm; f= 20 cm şi dh=50 m, rezultă e=6/20 x 50 = 15 m. Dacă
planul se redresează la scara 1:10 000 rezultă e plan = 1,5 mm. Este evident că pe
măsură ce scara scade în aceeaşi măsură devine şi efectul mai mic şi invers.

31
 Dacă este necesar să se întocmească planurile redresate ale unor terenuri
accidentate se vor lua măsuri ca fotografierea să se facă cu acoperire mare pentru a
se utiliza numai porţiunile centrale ale fotogramelor (d mic).
Pentru a se şti cât de mari pot fi diferenţele de nivel din teren pentru ca
erorile provocate de ele să nu depăşească anumite limite, eroarea redusă la scara de
d dh
redresare va fi : er=  , N - numitorul scării
f N
Dacă f=20 cm şi d max. util = 12 cm pentru o fotogramă format 24/24 cm şi se cere
dh 1
o precizie de 0,5 mm, adică e  0,005 m, se obţine  , adică diferenţa de nivel
N 1200
din teren să fie mai mică decât 1/1200 din numitorul scării. Pentru scara 1:10 000 s-ar
admite în aceste condiţii diferenţe de nivel de 8,5 m, iar pentru scara 1:25 000 de 21 m.

7.3 Redresarea diferenţială. Ortofotoplanul

Dat fiind interesul deosebit pentru reprezentarea terenului pe cale
fotogrammetrică a existat de foarte multă vreme preocuparea întocmirii de planuri
şi hărţi pe cale fotografică (ortofotohărţi şi ortofotoplanuri) şi în terenuri
accidentate.
Atingerea acestui deziderat se poate realiza prin redresarea diferenţială.
Dintre metodele iniţiale de a transforma fotograma cu perspectivă centrală,
într-o proiecţie fotografică apropiată de cea paralelă se pot menţiona redresarea pe
zone şi redresarea pe faţete.
Acestea au fost abandonate deoarece ridicau o serie de inconveniente practice majore.
Redresarea diferenţială pe benzi. Azi se dispune de aparate şi procedee care
asigură transformarea riguroasă şi automată a perspectivelor centrale (
fotogramele) în proiecţii paralele (hărţi, planuri) în orice teren prin modificarea
înălţimii de proiecţie corespunzător accidentării terenului.
Principiul de construcţie al aparatelor de ortofotoredresare - Ortoproiectorul
este conexat cu un aparat de restituţie care dă modelul optic orientat al aceluiaşi
teren ( sau modelul analitic al terenului). Dacă se parcurge un profil cu marca la
nivelul terenului şi dacă diferenţa de nivel este transmisă ortoproiectorului astfel
încât distanţa centru de proiecţie-plan (planşetă) să se modifice după acelaşi profil
şi dacă pe plan se înregistrează imaginile fotografice succesive ale traseului
parcurs, acestea reprezintă proiecţiile ortogonale ale terenului.
Practic, întreaga suprafaţă a imaginii este parcursă pe benzi paralele, de
câţiva mm lăţime, ce se fotografiază printr-o diafragmă în formă de fantă.
Aparatul poate lucra prin transmisiune directă de la un aparat de
stereorestituţie sau după date memorate în prealabil.
Tipuri de astfel de aparate:
- optico-mecanice - topocartul;
- optico-mecanice - analitice - Kartoflexul şi Rectimatul.

32
8 STEREOFOTOGRAMMETRIA

8.1 Generalităţi

Existenţa a două perspective distincte ale unui obiect sau a terenului permite
redarea spaţială a obiectului cuprins în cele două perspective.
Pentru ca determinarea şi reprezentarea obiectului sau terenului să se poată
face exact nu este suficient să se cunoască fotogramele numai ca perspective ci
trebuie cunoscute şi poziţiile lor în spaţiu în momentul fotografierii sau să se
cunoască poziţia spaţială a cel puţin trei puncte ale obiectului sau terenului.
Restituţia (reprezentarea) se poate realiza prin stereorestituţie (pe cale
analogică) şi pe cale analitică.

8.2 Baza de fotografiere.

Precizia de determinare a unor mărimi spaţiale funcţie de măsurătorile

efectuate pe fotograme stereoscopice sau pe modele optice este funcţie nu numai
de calitatea imaginilor fotografice ale fotogramelor şi a metodelor de lucru folosite
ci şi de valoarea unor elemente (relaţii) caracteristice stereogramei. O astfel de
relaţie este raportul bazei, ce reprezintă raportul dintre baza de fotografiere b şi
înălţimea de zbor relativă h (fig. 12)
.

33
 Dacă se consideră că axele de fotografiere sunt nadirale se poate considera
că şi razele limită sunt paralele, astfel că plecând de la relaţia
l f
= , unde L=b+Lx
L H
sau L=b/1-x, unde x este procentul de acoperire;
înlocuind obţinem:
b l
= (1-x)
h f

Mărimea raportului bazei caracterizează mărimea unghiului de convergenţă

al razelor conjugate. Cu cât va fi mai mare unghiul L cu atât va fi definită mai
precis poziţia punctelor de intersecţie şi cu atât mai precise vor fi determinările
făcute pe modelul optic.

8.3 Orientarea stereogramelor

Pentru ca modelul optic să fie obţinut în condiţiile de a fi restituit este

necesar să fie restabilit procesul optico-geometric din momentul fotografierii.
Pentru aceasta este necesar ca fotogramele ce formează stereograma (acoperire mai
mare de 60%) să fie orientate mai întâi interior şi apoi exterior. Orientarea
interioară are ca scop restabilirea congruenţei razelor iar orientarea exterioară
restabilirea poziţiei fotogramelor în momentul fotografierii.

Orientarea interioară.
Elementele de orientare interioară se cunosc direct.
Teoretic, elementele care definesc perspectiva sunt punctul principal şi
distanţa principală, iar practic, punctul mijlociu M ce se găseşte la intersecţia
indicilor de referinţă şi distanţa focală f numită şi constanta camerei.
Deci orientarea interioară a fotogramei (negativului) în camera aparatului de
restituţie se face potrivind fotograma în portclişeu în aşa fel încât indicţii de
referire să suprapună indicii (liniari) corespunzători ai camerei şi introducând
distanţa focală f a camerei de aerofotografiere.

Orientarea exterioară
Valorile elementelor de orientare exterioară înregistrate sunt numai
aproximative (exceptând georeferenţierea). De aceea, orientarea exterioară se face
indirect funcţie de punctele de reper (cel puţin 3, favorabil 4 sau 5) riguros
determinate prin măsurători terestre în x, y şi z eventual prin aerotriangulaţie.
O fotogramă este definită ca orientare exterioară de 6 elemente şi anume 3
elemente liniare şi 3 elemente unghiulare. Pentru simplificare să considerăm că axa
x a sistemului general de referinţă corespunde cu direcţia generală de zbor.

34
 De altfel, trecerea între două sisteme de axe decalate şi rotite se face simplu
cu relaţiile:

[vv]=[aa]dx2+[bb]dy2+[]+2[ab]dxdy+2[a]dx+2[b]dy

deci derivând o dată funcţie de dx şi o dată de dy şi anulând se obţine

sistemul de ecuaţii normale (atâtea ecuaţii câte necunoscute)
[aa]dx+[ab]dy+[]=0
[ab]dx+[bb]dy+[b]=0

Cele 3 elemente liniare sunt x, y şi z ale centrului de perspectivă, iar

elementele unghiulare sunt unghiurile de înclinare (rotire) k,   ale planului
fotogramei după cele 3 axe ale sistemului de referinţă spaţial.
Prin urmare orientarea exterioară a unei stereograme va fi definită de 12
elemente. Dacă se consideră fotogramele F1 şi F2 ale cuplului, cu elementele de
orientare respective, avem:
F1 → x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1
F2 → x2 , y2 , z2 , k2 , φ2 , ω2 (a)
Dacă se face diferenţa elementelor corespunzătoare se constată că orientarea
exterioară a unei stereograme poate fi definită şi funcţie de orientarea exterioară a
unei singure fotograme şi diferenţele ce indică poziţia unei fotograme faţă de
cealaltă.
Astfel relaţia Δh = c • Δp, care indică diferenţa de paralaxă dintre două
puncte de pe stereomodel, funcţie de diferenţa de nivel între ele, se poate scrie sub
forma:
F1 → x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1
F2 → x2 , y2 , z2 , k2 , φ2 , ω2
Δx, Δy, Δz, Δk, Δφ, Δω

Diferenţa Δx este de fapt componenta bazei de fotografiere pe direcţia x,

care se notează Bx.
Dacă axa x corespunde cu direcţia generală de zbor, atunci conform figurii

Bz
O2
O1 Bx
By

se poate scrie
Δx  Bx; Δy  By; Δz  Bz
By Bz
iar =tgby şi =tgbz
Bz Bx

35
 Cu aceste date, elementele de orientare exterioară ale unei stereograme pot fi
date sub forma:
x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1 , Bx
By, Bz, Δk, Δφ, Δω (1)

x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1 , Bx
by , bz , Δk, Δφ, Δω (2)

În ambele cazuri cele 12 elemente s-au grupat în două şi anume: în rândul

întâi s-au dat elementele de orientare ale unei fotograme a cuplului plus depărtarea
pe x până la cea de a doua fotogramă, iar în rândul al doilea s-au dat elementele
diferenţiale sub formă directă (1) şi sub formă exclusiv unghiulară (2).
Această grupare este foarte importantă deoarece elementele din rândul al
doilea, ce exprimă poziţia relativă a unei fotograme faţă de cealaltă, pot fi
cunoscute în mod nemijlocit.
Operaţia de determinare a elementelor din rândul al doilea se numeşte
orientare relativă şi corespunde cu operaţia de obţinere a modelului optic, numită şi
operaţia de eliminare a paralaxelor (de y).
Prin urmare plecând de la 12 elemente de orientare exterioară necunoscute,
date în sistemul (a) s-a ajuns la 7 elemente date în rândul 1 din sistemele (1) şi (2),
iar operaţia de orientare exterioară are loc în două etape de lucrări şi anume:
orientarea relativă ce nu necesită nimic cunoscut dinainte şi orientarea absolută
condiţionată de cele 7 elemente.

a/ Orientarea relativă

Aceasta, adică obţinerea modelului optic geometric, se consideră realizată

atunci când razele omoloage se intersectează două câte două şi deci când pe tot
cuprinsul modelului optic nu se mai constată nici o paralaxă de y.
Ea se poate face pe cale analitică sau prin procedeul optico-mecanic al
apropierii succesive în aparatele de restituţie.

b/ Orientarea absolută

Modelul optic geometric obţinut trebuie pus în scară şi înclinat (în

ansamblu) în aşa fel încât cotele ce se citesc pe el să corespundă cu cotele din
teren.
Funcţie de cele 7 elemente rămase din orientarea exterioară se poate face
orientarea absolută ce cunoaşte două etape:
- punerea în scară a modelului ce necesită poziţia planimetrică (cunoscută) a
două puncte cât mai depărtate între ele, adică 4 elemente (x1, y1 şi x2, y2);
- înclinarea modelului ce necesită cunoaşterea cotelor a 3 puncte (de
asemenea caracteristice).
Acestea nu trebuie să fie identice cu punctele folosite pentru aducerea în
scară.

36
8.4 Aerotriangulaţia

Atât lucrările de redresare cât şi cele de stereorestituţie necesită un reperaj

prin care se face legătura dintre fotograme şi teren.
Reperajul se poate executa pe cale topografică şi pe cale fotogrammetrică.
Pe cale topografică determinarea punctelor de reper se face prin metode
specifice topografice ( intersecţii, drumuiri, radieri) în cadrul reţelei geodezice.
Este costisitoare, însă asigură o foarte bună precizie.
Calea fotogrammetrică permite determinarea punctelor de reper şi control
pentru fiecare fotogramă, respectiv stereogramă din cadrul unei benzi cu condiţia
ca cel puţin la capetele benzii să se facă o legătură sigură cu terenul prin reperaj
terestru.
Se cunosc multe metode fotogrammetrice de reperaj ce se pot grupa în :
- fototriangulaţii ( plane);
- aerotriangulaţii (spaţiale).

Aerotriangulaţii
Aerotriangulaţiile sunt metode de determinare a coordonatelor punctelor de
reper (şi eventual a altor puncte) în spaţiu (x, y, z).
Întrucât punctele reper formează poligoane de puncte în spaţiu, acestea se
determină propriu-zis ca într-o poligonaţie.
Deoarece în practică sunt mai multe benzi alăturate, cu acoperire
transversală între ele, înseamnă că între benzi există puncte comune ce pot fi
determinate pe fiecare bandă.
Soluţiile unice reclamă o compensare şi deci un calcul în bloc.
Aerotriangulaţiile se pot executa analitic, plecând de la coordonatele plane
ale punctelor de pe fotograme măsurate de obicei la stereocomparator.
Metodele analitice au căpătat o mare dezvoltare ca urmare a creşterii
performanţelor tehnicii de calcul.
Deoarece cazul cel mai fericit este acela când suprafaţa este acoperită de mai
multe benzi de fotograme, este indicat să se recurgă la compensarea unitară, în bloc
a tuturor punctelor de pe toate fotogramele şi de pe toate benzile.
Din punct de vedere al preciziei ce se poate obţine, pe primul loc se situează
compensările ce folosesc ca unităţi independente fotogramele singulare. În practică
aceste metode nu s-au impus din cauza numărului foarte mare de necunoscute: câte
6 de fiecare fotogramă (ce privesc orientarea exterioară a fiecărei fotograme) şi
încă cel puţin 3 necunoscute de fiecare fotogramă pentru coordonatele spaţiale ale
punctului de reper ce urmează a fi determinat şi topografic.
Metodele cele mai răspândite sunt cele care folosesc cuple de fotograme,
(definite de 7 elemente) ca unităţi independente ce se cuprind în operaţiile de
compensare. În acest caz, elementele ce se măsoară pe fiecare model sunt
coordonatele spaţiale ale centrelor de proiecţie ale fiecărei fotograme ce constituie
cuplul (modelul).

37
 Pentru compensarea analitică prin care se obţin poziţiile spaţiale ale
punctelor de reper în sistemul de referinţă geodezic, datele ce se introduc în calcul
se preiau de pe fotograme singulare sau modele prin măsurare la
monocomparatoare de precizie pentru a se obţine o precizie corespunzătoare de
determinare.

8.5 Stereorestituţia / aparate de stereorestituţie

Operaţia de exploatare a modelului optic orientat exterior se numeşte

restituţie stereofotogrammetrică sau stereorestituţie.
Fiecare detaliu se urmăreşte pe modelul optic cu marca stereoscopică,
urmărindu-se atât deplasarea în plan cât şi evoluţia spaţială (z) a fiecărui detaliu.

Aparatelele de stereorestituţie analogică utilizate pot da poziţiile

planimetrice şi altimetrice ale punctelor terenului cuprins în porţiunea comună a
două fotograme sub formă grafică sau numerică. Dintre aceste aparate, folosite cca.
4 decenii, şi care acum au devenit piese de muzeu menţionăm:
- Stereoplanigraful Zeiss;
- Aviografele Wild A5, A7;
- Stereocomparatoarele Zeiss;
- Aviografele Wild B8;
- Stereometrografele Zeiss.
Din punct de vedere tehnologic, procesul fotogrammetriei se desfăşoară
conform etapelor cunoscute.
Astfel, prima etapa a procesului tehnologic o reprezintă ansamblul
operatiunilor de înregistrare a datelor. Pentru inregistrari se folosesc camere
speciale terestre sau aeriene montate pe platforme aeriene sau spatiale
purtatoare ale sensorilor de înregistrare.
A doua etapă a procesului tehnologic fotogrammetric şi de teledetecţie o
reprezintă prelucrarea primară şi corectarea datelor obţinute sub formă
analogică sau digitală. Dacă în ceea ce priveşte prelucrarea analogică se
utilizeaza echipamentele clasice de prelucrare şi interpretare a fotogramelor
aeriene sau terestre, pentru prelucrarea analitică şi digitală exista echipamente
noi de forma statiilor fotogrametrice de lucru interactive.
Astfel de staţii de lucru fotogrammetrice moderne care folosesc sisteme
interactive sunt produse şi comercializate de firme cu renume, cum sunt Leica
(Elveţia ), Zeiss (Germania), Galileo Siscam (Italia), etc., prezentate în figurile 1,
2, 3, 4, 5 şi 6.
Aparatura fotogrammetrică Leica utilizează pachetul de programe MAP,
care lucrează sub sistemele de operare MS-DOS, Windows, UNIX şi VMS.
Sistemul interactiv care foloseste MAP-ul (cu versiunile sale MAPDE, MAPOP,
RISIS/MAP) poate primi date de la intreaga gamă de aparate AC1, BC1, BC2,
BC3, SD 2000 şi SD 3000.

38
 Firma Leica, pe lângă stereoploterele analitice care asigură precizii ridicate
(1-2 m) a produs staţia fotogrammetrică digitală DVP, prezentată în figura 1 (a
cărei precizie este de 30 m ) utilizată la lucrări în care cererea de asigurare a unei
precizii ridicate este mai puţin importantă.

Figura 1 – Staţia fotogrammetrică digitală DVP ( Leica - Elveţia )

Figura 2 – Staţia de lucru fotogrammetrică SD 2000 ( Leica – Elveţia )

39
Figura 3 – Stereoplotterul analitic fotogrammetric KERN DSR ( Elveţia)

Figura 4 – Stereoplotterele fotogrammetrice analitice

Planicomp P2 şi Planicomp P3 (Zeiss – Germania)

40
41
 Aparatele de stereorestituţie analitică produse de firma Galileo Siscam, de
tipul DIGICART 40, STEREOCART, STEREOBIT 20, (prezentate în figurile 5 şi
6) au implementate pachete de programe care rezolvă automat :
- orientarea interioară;
- orientarea relativă şi absolută;
42
- corectarea erorilor instrumentale sistematice, corectarea distorsiunii
obiectivului şi corectarea deformaţiilor filmului;
- restitutia numerică şi grafică;
- aerotriangulaţia;
- aplicaţiile speciale pentru fotogrammetria la scurtă distanţă;
- calibrarea instrumentului.

Figura 5 – Stereorestitutoarele analitice fotogrammetrice

Stereocart şi Digicart 40 (Italia)

Figura 6 - Stereorestitutorul analitic fotogrammetric

Stereobit 20 (Italia)

43
 Firma Galileo Siscam a produs sistemele grafice interactive GART şi
GRES al caror editor grafic interactiv permite vizualizarea, corectarea,
analizarea şi cartografierea automata a datelor primite de la un aparat de
restituţie analogic, analitic sau digital.
Urmatoarele etape ale procesului tehnologic fotogrametric se refera la
prelucrarea tematica a datelor şi interpretarea, modelarea matematica şi
valorificarea tematica a lor.
Avantajul pe care îl oferă sistemele fotogrammetrice interactive,
concepute sub forma staţiilor de lucru fotogrammetrice, este acela de reconstituire
tridimensionala a elementelor din spaţiul obiect şi de a crea modele ale unor
obiecte care nu mai exista fizic, efectuind asupra lor activitati specific
ingineresti.
Odata cu dezvoltarea sistemelor hardware, care permit stocarea cu
rapiditate a unor matrici n -dimensionale mari, în multe activitati de cercetare,
proiectare, inginerie tehnologica şi mai ales în industria geomatica, tendinta
actuala în lume este de a se lucra tot mai mult cu modelul analitic şi digital al
elementelor din spaţiul obiect.

44
 În afara sistemelor clasice de interactiune legate de ecran şi hărţi sau planuri
la diverse scari editate pe suport nedeformabil, o amploare tot mai mare capătă
sistemele industriale de culegere a datelor prin digitizare în 3D sau sistemele de
culegere a datelor prin scanarea imaginilor cu rezolutie mecanica şi de preluare
ridicata.
Tehnicile de modelare a suprafeţelor şi de modelare solidă a unui obiect în
memoria calculatorului deschid largi perspective utilizarii sistemelor
fotogrametrice de digitizare tridimensionala.
În figura 7 este prezentat sistemul de digitizare manuala a planurilor de
situatie cu ajutorul statiei de digitizare PD Digitizing Workstation produsă de
firma germană Zeiss.

Figura 7 – Staţia de lucru digitizoare PD cu rezoluţia de 0,025 mm.

45
 Metodele de fotogrammetrie digitală utilizează scannerele care nu sunt
altceva decât dispozitive de digitalizare ( transformare in binar ) a unei imagini sau
a unui text. Funcţionarea sa se aseamana intru-câtva cu cea a fotocopiatorului.
Imaginea este explorată şi analizată punct cu punct. în funcţie de tonalitatea de gri
sau de culoare, scannerul furnizeaza computerului o marime digitală care poate fi

46
stocata în memoria calculatorului, inregistrata pe discheta, vizualizata pe monitor
sau transmisa şi reprodusa la imprimanta sau plotter.
Gama de scannere este foarte complexa, performantele lor fiind în funcţie de :
numarul de puncte per inch ( 300, 600 sau 1200.... 9600 dpi pentru scannere de uz
profesional ), numarul nivelelor de gri ( 32, 64. 256 ), numarul de culori ( 256 pana
la 16,6 milioane de culori ) şi format ( de la scannere de mână ( 10,5 cm.) la A4
.....A0). Spre exemplu, printre ultimele aparitii, putem mentiona scannerul rotativ
de birou cu forma aerodinamica “Hi Scan” comercializat de firma franceza Service
July. Acest produs foarte compact şi rapid poate digitiza imagini de 10 x 10 cm la
10.000 dpi intr-un minut sau chiar mai putin, în funcţie de rezolutie. Colorerain ,
programul care se livreaza impreuna cu Hi Scan, este cunoscut pentru posibilitatile
sale de imbunatatire a digitizarii şi prelucrarii imaginilor.
În figurile 8a şi 8b sunt prezentate câteva tipuri de scanere performante
utilizate în fotogrammetrie (de fabricaţie Leica Helava şi Zeiss), care folosesc un
soft şi un hard complex ( procesor rapid, memorie suficienta, controlor hard disc de
tip SCSI, interfata video adecvata ).

Figura 8a - Scanere fotogrammetrice tip DSW 300 şi RM-1/DOS.

47
Figura 8b - Scaner fotogrammetric tip PHODIS SC.

48
 Figura 8c - Scaner fotogrammetric tip Z Imaging Intergraph

9 Reprezentarea pe calculator a obiectelor spatiale obţinute prin metode

de fotogrammetrie analitică şi digitală.

În domeniul aplicatiilor grafice pe calculator, o importanta deosebita o

are modelarea matematica a corpurilor in spatiu, precum şi studiul imaginilor
obtinute pe cale fotogrammetrică sau de teledetectie. Reprezentarea imaginilor pe
ecranul unui dispozitiv grafic se face în mai multe moduri astfel încât aceasta să fie
cât mai sugestivă:
- reprezentari prin puncte ( reprezentari prin sectiuni transversale );
- reprezentari tip " wire-frame " ("cadru de sirma");
- reprezentare prin retea de poligoane ( reprezentare poliedrala ), etc.
Toate aceste reprezentari ridica fiecare probleme specifice, în literatura tehnică de
specialitate acestea fiind tratate cu mare atentie în funcţie de aplicaţiile grafice în
care se întâlnesc.
Spre exemplu, în arhitectură, pentru restaurarea şi conservarea diverselor
cladiri, monumente istorice şi de artă, etc. , este necesară o reprezentare în
perspectivă a spatiului obiect, algoritmul de reprezentare fiind prezentat mai jos în
figurile 12-14, iar modelele digitale spaţiale pentru o zonă-test sunt prezentate în
figurile 15-16.

49
Figura 12.

50
Figura 13.

51
Figura 14.

52
Figura 15 – Modelul digital al terenului văzut sub unghiurile θ = 110◦ şi φ = 45◦.

Figura 16 – Modelul digital al terenului văzut sub unghiurile θ = 30◦ şi φ = 25◦.

53
1.1 Generalităţi
Pentru oameni, fotografia, de la apariţia sa, a fost un foarte preţios mijloc de
colectare a informaţiilor despre mediul înconjurător, un martor al stării
fenomenelor din natură în diferite momente ale transformării acestora. Fotografia
constituie o bună bază de studiu şi de analiză care permite vizualizarea :

 detaliilor semnificative şi a poziţiei lor relative,

 a structurilor din punct de vedere al degradării sau evoluţiei lor,

în vederea confruntării cu alte documente necesare unei aprecieri exacte a

fenomenelor. Atunci când lanţul tehnologic de achiziţie, prelucrare şi exploatare a
documentelor fotografice respectă anumite criterii de control al geometriei imaginii
ne găsim în domeniul fotogrammetriei. Cuvântul “fotogrammetrie” se datorează
arhitectului german Meydenbauer care a asamblat cuvintele greceşti
„photos”(lumină), „gramma”(un lucru scris sau desenat), şi „metron” (măsură)
pentru a desemna un nou mijloc de reprezentare tridimensională a naturii. De fapt,
acesta a preluat şi adaptat, în 1893, ceea ce fusese experimentat şi aplicat între
1850 şi 1861 de francezul Laussedat. El a fost cel care a utilizat camera clară
pentru a realiza relevee topografice printr-un procedeu pe care la denumit
„metrofotografie”. Astfel, noţiunea de măsură a fost asociată cu fotografia, de
atunci fiind acceptată definitiv. Anterior acestui moment, în 1726, M.A. Kappeler
folosise imaginile perspective desenate ale terenului în scopuri topografice pentru a
întocmi harta masivului muntos Pilatus, iar în 1759 matematicianul S.H. Lambert a
tratat bazele reconstituirii perspectivei centrale şi a intersecţiei spaţiale în lucrarea
"Perspectiva liberă".

Practic, clasarea şi arhivarea fotografiilor a devenit o etapă esenţială a studiului

geografic. De aceea este necesar ca principiile tehnice de bază şi modul de
exploatare a documentelor fotografice şi fotogrammetrice trebuie să fie înţelese
pentru ca acestea să poată fi valorificate eficient.

Fotogrammetria este tehnologia cu ajutorul căreia se realizează măsurători

extrem de precise pe fotograme aeriene sau terestre preluate cu camere speciale
pentru determinarea cotelor, suprafeţelor, distanţelor sau volumelor, în vederea
realizării de hărţi topografice şi tematice sau produse fotogrammetrice specifice
(fotograme redresate, fotograme redresate cu reţea, fotoplanuri, fotoscheme,
fotomozaicuri).

O altă definiţie, aparţinând lui H.Boneval, sintetizează sugestiv legătura dintre

realitatea din natură şi modul cum poate fi reconstituită prin mijloace mecano-
optice: Fotogrammetria este o tehnică de lucru care permite definirea precisă a
formelor, dimensiunilor şi poziţiei spaţiale a unui obiect, utilizând măsurători
făcute pe una sau pe mai multe fotografii ale aceluiaşi obiect.

Nu trebuie omisă definiţia dată în 1980 de Societatea Americană de

Fotogrammetrie şi Teledetecţie [ ] : “Fotogrammetria este arta, ştiinţa şi
tehnologia de obţinere de informaţii fiabile asupra spaţiului natural sau asupra
obiectelor fizice prin înregistrarea, măsurarea şi interpretarea imaginilor
fotografice sau a trăsăturilor produse prin radiaţia energiei electromagnetice sau
prin alte fenomene.“ Această definiţie face referire şi la teledetecţie ca parte
componentă a fotogrammetriei, eliminând doar o parte din confuziile şi
incertitudinile generate de formularea mai veche “ştiinţa şi arta obţinerii de
măsurători fiabile prin mijloace fotografice”.

Noi considerăm, însă, că fotografia aeriană este la originea teledetecţiei şi este

parte componentă a acesteia, iar utilizarea sa rămâne în continuare o certitudine,
privind fie şi numai din punct de vedere al rezoluţiei geometrice, chiar dacă
înregistrările din satelit permit acoperirea unor zone mult mai vaste, au o
repetitivitate superioară, iar procesarea datelor este mult simplificată, mai ales
datorită progreselor informaticii care au dus la elaborarea unor algoritmi
performanţi de automatizare a multora dintre procesele de pregătire şi interpretare
a datelor. Spre deosebire de harta care este o proiecţie verticală a elementelor
peisajului pe o suprafaţă plană de nivel zero, trecând prin intermediul unei
suprafeţe curbe de referinţă, fotograma este imaginea într-un plan a acestor
elemente de peisaj văzute dintr-un punct din spaţiu.

Sintetizând, se poate spune că această disciplină tehnico-ştiinţifică are ca subiect

determinarea poziţiei obiectelor sau fenomenelor în spaţiu şi în timp pe baza
măsurătorilor care se realizează în perspectivele fotografice ale respectivelor
obiecte sau fenomene.
 Figura 1. Fotograma

Pe lângă faptul că fotogrammetria este recunoscută ca fiind o tehnică de lucru

obiectivă, precisă şi pasivă (nedestructivă), asigurând obţinerea mult mai rapidă a
informaţiilor fără contact direct cu subiectul observării fotografice, trebuie
subliniat faptul că această disciplină este, totuşi, greoaie, scumpă şi complexă, fiind
rezervată în mare măsură numai specialiştilor. Acest ultim aspect este parţial
compensat de apariţia tehnologiilor de înregistrare şi prelucrare numerică, acestea
compensând lipsa cunoaşterii unei părţi a lanţului tehnologic specific
fotogrammetriei clasice.

Fotogrammetria clasică permite culegerea şi prelucrarea de date necesare

activităţilor de cercetare, studiu şi proiectare pe baza unor cunoştiinţe din
domeniile geometriei, matematicii şi fizicii pentru a interpreta imaginea virtuală
tridimensională a unei perechi de fotograme cu scopul reconstruirii unui model
care să corespundă cât mai fidel peisajului iniţial. În ultimul deceniu, corelat cu
evoluţia spectaculoasă a informaticii, pe lângă geometrie, matematică, fizica
radiaţiilor electromagnetice şi optică, se poate spune că un rol la fel de important îl
deţine electronica. Aceasta din urmă stă la baza utilizării imagini video şi a altor
mijloace pentru reconstituirea realităţii tridimensionale.

S-a dovedit faptul că perfecţionarea metodelor de obţinere şi exploatare a

fotogramelor este corelată cu diversitatea problemelor pe care pot fi rezolvate în
domeniile cele mai diferite, atunci când apare necesitatea efectuării de măsurători
de precizie. În abordarea problemelor de fotogrammetrie suntem confruntaţi cu
procesul vederii stereoscopice şi cu tehnica măsurărilor stereoscopice.

1.2 Principiul vederii binoculare (stereoscopia)

Oamenii percep realitatea înconjurătoare în trei dimensiuni. Simţul vederii permite
să cunoaşterea vizuală a obiectelor ce ne înconjoară şi să le apreciem în ceea ce
priveşte forma, mărimea, culoarea şi distanţa care ne separă de ele. Acest fenomen,
încă neexplicat în totalitate, este rezultatul unor interacţiuni complicate între ochi şi
creier. Ochii sunt depărtaţi cu circa 6 cm (distanţa interpupilară), ceea ce permite
perceperea a doua imagini uşor diferite. Creierul fuzionează cele doua imagini într-
o singura imagine tridimensionala care ne permite sa percepem cea de-a treia
dimensiune. Aceasta capacitate de a vedea în relief este cunoscuta sub denumirea
de vedere binoculara sau vedere stereoscopică.

Vederea monoculară nu dispune de elemente metrice precise pentru evaluarea

distanţelor. Vederea în profunzime numită şi vedere în relief sau vedere
stereoscopică, este caracteristică vederii binoculare şi se întemeiază pe faptul că în
centrul vederii din creier se suprapun două imagini ale aceluiaşi obiect, care sunt
diferenţiate ca urmare a faptului ca centrele de perspectivă de unde se înregistrează
cele doua imagini au poziţii diferite în spaţiu. Din punct de vedere geometric,
localizarea punctelor în spaţiu se face prin intersecţii.

Vederea este un fenomen complicat, care nu trebuie luat în considerare numai din
punct de vedere anatomic. Ca şi în cazul celorlalte simţuri şi în cazul percepţiei
vizuale avem de-a face cu un proces care se realizează pe scoarţa cerebrală care
este o suprafaţă de recepţie, pe care se proiectează excitaţiile venite din mediul
extern şi intern. Câmpul vizual al ochiului în plan orizontal se întinde circa 100 de
grade de partea opusă nasului şi 50 de grade partea nasului, iar în plan vertical
câmpul vizual acoperă 130 de grade. Imaginea perspectivă a obiectelor din natură
se formează tot ca o perspectivă pe retină. Procesul de formare a imaginii pe retină
este comparabil cu procesul formării imaginii pe pelicula fotografică. Ochiul
înregistrează imaginile sub forma unor perspective cu centrul în cristalin. De aceea
vederea monoculară înregistrează elemente metrice efective doar pentru contururi
şi direcţii, nu şi pentru profunzimi. Totuşi prin vederea monoculară se poate
discrimina poziţia relativă a obiectelor în profunzime, dar aceasta se datorează
efectului de perspectivă obişnuinţei, clarităţii detaliilor obiectului privit experienţei
referitoare aprecierea acoperirilor, comparaţiilor, tonalităţii etc.

În momentul în care este obţinută fuziunea binoculară, este realizată percepţia

vizuală a spaţiului în trei dimensiuni. Cercetând permanent detaliile pe care le are
în faţă observatorul ajunge să perceapă diferenţe foarte mici atât lateral cât şi în
profunzime. În aceasta constă vederea binoculară naturală, sau efectul stereoscopic
natural. Acest efect stereoscopic reprezintă aportul considerabil de informaţii în
legătură cu mediul înconjurător pe care îi aduce vederea binoculară.
 1.2.1 Obţinerea efectului stereoscopic în fotogrammetria clasică

Imaginile plane (desene, fotografii, filme, desenele) de pe ecranul computerului pot

fi manipulate prin tehnici speciale pentru a crea iluzia de înălţime, respectiv
(adâncime). Avem impresia că obiectele observate “cresc” din hârtie, film sau
ecran. Efectul stereoscopic are loc în momentul în care zona de acoperire
(suprapunere) a două fotograme succesive este privită astfel încât fiecare ochi să
observe fotograma corespondentă. Operatorii experimentaţi au capacitatea de a
obţine efectul stereoscopic fără a utiliza un aparat de stereorestituţie.

Instrumentele clasice de restituţie stereofotogrammetrică sunt construite, cu mici

excepţii, pe principiul separării imaginilor prin sisteme optice constituite din
lentilele, prisme şi oglinzi.

Pentru a fi percepută ca o singură imagine o stereogramă (cuplu stereoscopic)

trebuie să fie observată cu ajutorul unui instrument care permite vizualizarea
fotogramei cu ocularul corespunzător ochiului drept, respectiv fotogramei din
stânga cu ochiul stâng. Creierul recepţionează fiecare imagine separat şi le
integrează într-o singura imagine tridimensională (în relief).

Figura 2. Cuplul stereoscopic

În practică, efectul stereoscopic poate fi realizat, deasemenea, prin folosirea

filtrelor optice pentru observarea perspectivelor centrale plane cele două procedee
cu aplicare largă fiind anaglifele şi polarizarea luminii.
 1.2.2 Anaglifele

Imaginile plane (desene, fotografii, filme, desenele) de pe ecranul computerului pot

fi manipulate prin tehnici speciale pentru a crea iluzia de înălţime, respectiv
(adâncime). Avem impresia că obiectele observate “cresc” din hârtie, film sau
ecran. Efectul stereoscopic are loc în momentul în care zona de acoperire
(suprapunere) a două fotograme succesive este privită astfel încât fiecare ochi să
observe fotograma corespondentă. Cele două. fotograme trebuie privite separat,
adică. cu ochiul din stânga trebuie privită fotograma din stânga iar cu ochiul din
dreapta, fotograma din dreapta. Operatorii experimentaţi au capacitatea de a obţine
efectul stereoscopic fără a utiliza un aparat de stereorestituţie.

Procedeul acesta foloseşte o particularitate a culorilor complementare (atunci când

fiecare culoare este formată din amestecul tuturor culorilor spectrale care nu sunt
cuprinse în cealaltă).

O anaglifă se obţine prin fotografierea suprapusă a ambelor fotograme ale cuplului

în culori complementare pe în fond alb. Culorile complementare cel mai des
folosite sunt roşu şi cyan. Dacă anagliful este privit ochelari prevăzuţi cu lentile
colorate în culori complementare, prin substracţia culorilor se obţine efectul
stereoscopic. Explicaţia fenomenului de separaţie a imaginilor este următoarea :

 lentila roşie a ochelarilor va fi străbătută numai de componenta roşie a

luminii, astfel că fondul alb al hârtiei va fi perceput în roşu ;
 detaliile fotogramei redate în roşu se vor dizolva în fondul roşu ;
 detaliile fotogramei în culoarea complementară roşului (cyan) vor fi
percepute în negru ;
 lentila cyan a ochelarilor va fi străbătută numai de componenta cyan a
luminii, astfel că fondul alb al hârtiei va fi perceput în cyan ;
 detaliile fotogramei redate în cyan se vor dizolva în fondul cyan ;
 detaliile fotogramei în culoarea cyan vor fi percepute în negru..
 Figura 3. Principiul anaglifelor

Pentru realizarea unui model stereoscopic procedeul culorilor complementare

foloseşte tocmai această particularitate, cele două perspective centrale fiind
colorate fiecare în parte în culoarea complementară celeilalte.

Pentru obţinerea unei anaglife se utilizează două reprezentări (fotografice sau

tipografice) ale aceluiaşi subiect, una în cyan (albastru-verzui), cealaltă în roşu; le
suprapunem pe hârtie fotografică (sau le imprimăm) cu un foarte mic decalaj aşa
încât observatorul, utilizând ochelari cu o lentilă (cyan), iar alta roşie, vede apărând
subiectul în relief, culorile dispărând. Lentila roşie filtrează imaginea cyan şi astfel
numai imaginea roşie trece prin lentilă, respectiv lentila cyan filtrează culoarea
roşie lăsând să treacă numai culoarea cyan. Ca urmare, ochiul stâng va percepe
într-o tonalitate negricioasă numai perspectiva din stânga, iar ochiul drept va
percepe în această tonalitate negricioasa numai perspectiva din dreapta. Cu aceasta
este realizata condiţia stereoscopiei artificiale şi anume ca fiecare ochi în parte să
vadă numai câte o perspectivă centrală a aceluiaşi obiect. Creierul recepţionează
două imagini diferite şi le combină pentru a rezulta o imagine virtuală
tridimensionala. Mai precis, anaglifele reprezintă un procedeu fotografic care
utilizează culori şi filtre corespondente pentru a crea iluzia reliefului în filme,
fotografii sau ilustraţii.

Anaglifele se pretează unei procesări pe calculator chiar şi atunci când operatorul

este mai puţin experimentat. Principiul de lucru se bazează afişarea pe monitor în
mod alternativ a fotogramei alb-roşu din stânga şi a fotogramei alb-verde din
stânga.

Brevetul procesului de realizare a fotografiilor anaglife a fost obţinut în 1891 de

francezul Louis Ducos du Huron, iar în 1903 fraţii Louis şi Auguste Lumière,
pionierii filmului, au făcut demonstraţii cu un film realizat pe acest principiu.
 1.2.3 Imagini tridimensionale polarizate

Fizicianul scoţian David Brewster (1781-1868) a descoperit că lumina este

polarizată prin reflexie. Lumina obişnuită se propagă prin oscilaţii
electromagnetice transversale în toate planurile, iar lumina polarizată se propagă
prin aceleaşi oscilaţii dar numai într-un singur plan transversal. Pentru a obţine
lumină polarizată se utilizează cristale polarizoare. În cazul în care în calea unei
raze de lumină polarizată se interpune un cristal identic (numit analizor)cu cel
folosit la polarizare (numit polarizor) se constată că prin rotirea sa intensitatea
luminoasă scade până la reducerea totală.

Atunci când stereogramele se proiectează prin polarizori poziţionaţi în planuri

perpendiculare şi se privesc prin ochelari prevăzuţi cu analizori situaţi,
deasemenea, în planuri perpendiculare, se obţine efectul stereoscopic. Practic,
fiecare din ochi va vedea câte o singură fotogramă.

Sistemul de filmare Polaroid realizat de inventatorul american Edwin Herbert Land

se bazează pe utilizarea a două camere de filmare sau a unei camere cu dublu
obiectiv. În cinematograf cele două filme sunt proiectate simultan. Un filtru de
polarizare ataşat în faţa proiectorului din stânga orientează undele de lumină într-
un plan, în timp ce un alt filtru situat în faţa proiectorului din dreapta orientează
lumina într-un plan perpendicular. Spectatorii poartă ochelari cu lentile de
polarizare gri care orientează undele de lumină ca şi filtrele proiectoarelor.
Acestea permit ca ochiul stâng al spectatorilor să vadă numai imaginea de la
proiectorul din stânga iar ochiul din dreapta numai imaginea provenită de la
proiectorul din dreapta. Creierul primeşte aceste două imagini care fuzionează şi le
compune într-o imagine tridimensională. Prima demonstraţie a fost făcută în 1939
la Expoziţia Mondială de la New York.
 Figura 4. Utilizarea polarizării în fotogrammetrie

O altă posibilitate de obţinere a efectului stereoscopic se bazează pe principiul

alternanţei (scintilaţiilor) imaginilor. Separarea imaginilor este generată prin
proiectarea lor, succesiv, cu o frecvenţă de cel puţin 15 imagini pe secundă.
Succesiunea imaginilor este privită printr-un dispozitiv de obturare succesivă a
celor doi ochi sincron cu proiectarea fotogramelor. Această soluţie a fost adoptată
pentru a construi aparate de stereorestituţie, dar care nu au avut o utilizare pe scară
largă.

1.2.4 Autostereogramele

O autostereogramă este o imagine stereoscopică pentru vizualizarea căreia nu este

nevoie să se utilizeze instrumente speciale din categoria stereoscopului sau
ochelarilor stereoscopici. Printre cele mai cunoscute produse de acest fel pot fi
enumerate imaginile lenticulare, hologramele, dar şi imaginile generate pe
computer prin aşa numitele procedee 3-D.

1.2.5 Imagini lenticulare

Tehnologia lenticulară a fost folosită în anii 1960 pentru a produce imagini

tridimensionale cu scene religioase sau vederi. Această tehnologie este utilizată şi
pentru a realiza iluzia mişcării pe imagini plane. O imagine lenticulară este o
compoziţie a două imagini sursă ale aceluiaşi obiect văzute din direcţii uşor
diferite. Imaginile sursă sunt tăiate în fâşii extrem de înguste care sunt unite, sau
alternate, apoi acoperite cu un strat de plastic structurat în striaţii şi şanţuri. Efectul
3-D sau de mişcare este obţinut prin întreţeserea a două secvenţe ale mişcării unui
obiect în mişcare. Imaginea compozit este acoperită cu un strat (ecran) lenticular
din plastic care îndreaptă fiecare imagine sursă către un ochi, aşa încât observatorul
să schimbe unghiul de vedere prin bascularea videogramei.

Filmul în culori naturale şi filmele fals color în infraroşu au permis diversificarea

aplicaţiilor fotografiei aeriene. Având sensibilitatea în afara sensibilităţii ochiului
uman, filmul infraroşu produce imagini ale energiei invizibile reflectate care este
foarte utilă pentru obţinerea de informaţii despre viaţa plantelor.

Utilizarea computerelor a permis un nou mod de exploatare a fotogramelor aeriene,

procesarea digitală permiţând extinderea plajei de informaţii pe care le pot furniza.
Oamenii de ştiinţă utilizează camere digitale pentru a înregistra imagini aeriene pe
suport magnetic. Deasemenea, sunt utilizate camere video pentru a înregistra
imagini. În comparaţie cu fotografiile convenţionale (analogice), înregistrările
digitale şi video pot sa reproducă imaginile fără alte procesări suplimentare.

1.3 Obţinerea fotogramelor

1.3.1 Materialele fotosensibile

Materialele fotografice sunt constituite dintr-un strat fotosensibil depus pe un

suport oarecare. Practica fotografiei a impus utilizarea următoarelor categorii de
materiale fotosensibile :

 negative,
 pozitive ,
 reversibile (care permit obţinerea imaginii pozitive pe acelaşi material pe
care s-a făcut fotografia).

Sensibilitatea spectrală a materialelor fotografice poate fi diferenţiata după cum

urmează :

 nesensibilizate - folosite numai pentru fotografiere în alb-negru, a obiectelor

necolorate (alb-negru) şi albastre;
 izoortocromatice - utilizate pentru fotografierea oricăror obiecte cu excepţia
acelora a căror colorit include nuanţe de roşu;
 izocromatice - sensibile pentru orice zonă a spectrului, care pot fi folosite
pentru fotografierea oricăror obiecte;
 pancromatice -sensibile pentru toate radiaţiile spectrului vizibil, cu excepţia
razelor verzi faţă de care sensibilitatea este mică;
  infracromatic - (infraroşu) posedă o sensibilizare în afară domeniului razelor
vizibile: 400-500nm şi 680-860nm;
 tricromatice - sensibile la culorile de bază ale spectrului vizibil: albastru,
roşu, verde, folosit la fotografia îin culori ;
 spectrozonale - având două straturi sensibile pancromatic şi infracromatic -
folosite în fotografia spectrală.

1.3.2 Filme pentru fotografierea aeriană.

Pentru fotografierea aeriană se folosesc filme diferite în funcţie de misiunea de

îndeplinit. În general se produc următoarele feluri de filme aeriene :

 pancromatice,
 izocromatice
 infracromatice

Filmele utilizate în fotogrammetrie sunt produse sub forma de benzi bobinate şi au

formate standard cu o lăţime 19,24,32 cm şi lungimea de 9,35,60 m. Filmele
fotogrammetrice sunt caracterizate prin sensibilitate, coeficient de contrast, puterea
de separaţie (număr de linii pe milimetru) şi granulaţie.

1.4 Obţinerea fotogramelor aeriene. Zborul fotogrammetric

O fotografie aeriană, indiferent de modul cum a fost obţinută, fie prin mijloace
aeropurtate, fie de pe o platforma spaţială, reprezintă un model redus al suprafeţei
de teren fotografiate. Dacă fotografia respectivă are proprietatea de a conserva
caracteristicile metrice ale obiectelor avem de-a face cu o fotograma. Din punct de
vedere matematic fotograma este o proiecţie conică centrală având ca elemente
principale distanţa focală a camerei fotografice (f), axa de fotografiere (Nn),
înălţimea de fotografiere (H).
 Figura 5. Proiecţia conică nadirală şi oblică

În practică se utilizează mai multe formate ale fotogramelor 6x9 cm,13x18 cm,
18x18 cm, 23x23 cm, 30x30 cm, 32x32 cm. Fotogramele conţin şi alte elemente
ajutătoare pe lângă imagine în sine:

 indicii de referinţă cu ajutorul cărora se poate determina centrul fotogramei,

 distanţa focală a obiectivului camerei fotogrammetrice,
 imaginea nivelei sferice (necesară pentru determinarea înclinării
aproximative a camerei fotogrammetrice la momentul preluării fotogramei),
 ora fotografierii (informaţie foarte utilă în procesul de fotointerpretare),
 înălţimea de zbor, regiunea fotografiată, scara de aerofotografiere.

Figura 6. Variaţia scării fotogramelor în funcţie de altitudinea de zbor

Aerofotogramele sunt folosite pentru stabilirea caracteristicilor şi destinaţiei
obiectelor de pe suprafaţa de teren fotografiată, prin intermediul operaţiilor de
fotointerpretare şi descifrare.

Figura 7. Zborul fotogrammetric

Pentru ca aceste operaţiuni să corespundă unor standarde acceptate scara de

fotografiere trebuie să răspundă unor cerinţe bine stabilite : scara planului care
trebuie întocmit (în general mai mare de 3-4 ori decât scara de fotografiere),
precizia solicitată, necesitatea descifrării pe fotograme a unor detalii de dimensiuni
mici, etc. Zborurile fotogrammetrice pot fi clasificate astfel :

 la scară mare (scara de aerofotografiere mai mare de 1:10 000. În majoritatea

cazurilor, pentru întocmirea planurilor centrelor populate, zborurile se
realizează la scări cuprinse între 1:2 000 şi 1:10 000,
 la scară mică (scara de fotografiere cuprinsă între 1:10 000 şi 1:30 000),
 la o scară foarte mică (scara de fotografiere mai mică de 1:30 000).

În scopul întocmirii planurilor topografice pentru centrele populate

aerofotografierea se execută numai ziua, între orele 11 şi 14, timp în care umbrele
sunt reduse ca dimensiuni.
 Figura 8. Zborul fotogrammetric

Claritatea imaginii fotografice depinde la rândul ei de: aberaţiile obiectivului

aparatului fotoaerian, difuzia luminii în stratul de emulsie (halo), trenarea imaginii
(datorită translaţiei avionului în timpul expunerii, vibraţiilor produse de motorul
avionului, etc.).

1.4.1 Factori şi parametri care influenţează calitatea fotogramelor

Cei mai importanţi parametri care influenţează achiziţia fotogramelor aeriene pot fi
inventariaţi după cum urmează :
 selectarea tipului de avion pentru aerofotografiere ;
 condiţiile atmosferice ;
 alegerea anotimpului şi a orei pentru aerofotografiere ;
 poziţia soarelui (elevaţia) la momentul fotografierii ;
 alegerea direcţiei de zbor ;
 selectarea tipului de emulsie fotosensibilă ;
 folosirea filtrelor optice adecvate ;
 altitudinea (înălţimea de zbor) ;
 selectarea camerei aerofotogrammetrice ;
 cunoaşterea caracteristicilor fizico-geografice ale regiunii de fotografiat în
vederea identificării variabilităţii optice şi reflective a obiectelor şi
fenomenelor

Diminuarea calităţii materialului fotografic obţinut poate favoriza dispariţia sau

alterarea formei unor obiecte şi are consecinţe foarte importante în ceea ce priveşte
posibilităţile de identificare şi interpretare corectă a elementelor specifice.
 Figura 9. Umbra provocată de nori izolaţi

Coeficientul de difuzie al luminii depinde de unghiul dintre direcţia luminii

incidente şi a celei difuzate. Lumina difuzată este polarizată parţial (sau în
întregime) în funcţie de direcţie. În practica fotogrammetrică, pentru a combate
valul atmosferic, se folosesc filtre de lumină cu polarizare.

Transparenţa spectrală a aerului, este de asemenea o caracteristică care trebuie

cunoscută în procesul de aerofotografiere. Coeficientul de transparenţă variază
dupa sezon şi în funcţie de diferitele lungimi de undă. Vara, coeficientul de
transparenţă scade semnificativ pentru peliculele cu sensibilitate în domeniul
vizibil, pentru infraroşu variaţiile fiind mult mai mici. În afară de scăderea
luminozităţii obiectelor în cazul fotografierii prin stratul de atmosferă, se petrece şi
o mărire a luminozităţii generale datorită difuzării luminii în atmosferă. Valoarea
vălului atmosferic depinde de grosimea optică a atmosferei, de distanţă zenitală a
soarelui şi de direcţia de vizare, de capacitatea de reflexie a peisajului aerian,
precum şi de forma indicatricei de difuzie a atmosferei.

Principalele mijloace pentru înlăturarea sau slăbirea efectului voalului atmosferic

asupra fotografieri, sunt dispozitivele optice suplimentare ale camerei fotoaeriene,
numite filtre, fixate în faţă obiectivului camerei, dar şi folosirea filmelor adecvate.
Principala sarcină a filtrelor colorate este de a absorbi razele de lumina, reflectate
şi difuzate de către atmosferă. Datorită faptului că radiaţiile electromagnetice
corespunzătoare domeniului albastru, violet şi, în parte, ultraviolet, nu iau parte la
formarea imaginii datorită reflexiei şi difuzării lor de către atmosfera este necesară
utilizarea filtrelor optice compensatoare colorate sau a peliculelor adecvate .

1.4.1.1 Vălul atmosferic şi influenţa lui asupra rezultatelor aerofotografierii

În fotografierea aeriană a suprafeţei terestre, între aparatul fotoaerian şi suprafaţa

terestră se află întotdeauna o pătură groasă de aer care nu este niciodată complet
transparentă. Aceasta este alterată într-un anumit grad de prezenţa anumitor
particule, fie solide fie produse prin condensarea vaporilor de apă, care provoacă
difuzarea luminii în atmosfera condiţionând claritatea aerului. Mediul acesta
tulbure imprimă şi obiectului de fotografiat aceeaşi caracteristică, adică reduce
contrastul detaliilor obiectului de fotografiat. Acest mediu alterat poartă numele de
văl atmosferic şi se datorează prezenţei în atmosferă a diferitelor particule străine.
Corpurile străine din atmosfera provoacă difuzarea razelor de lumină în mediul
înconjurător.

Difuzia luminii în atmosfera are două surse principale :

 când aerul are relativ puţine impurităţi şi lumina solara este difuzate în
special de către moleculele de gaze, predominând radiaţia albastră ;
 când aerul conţine multe impurităţi (praf, fum, ş.a.), iar razele
corespunzătoare diferitelor zone ale spectrului sunt reflectate şi difuzate
disproporţionat.

Pentru a putea utiliza în bune condiţiuni filtrele în fotografierea aeriană, trebuie să

se cunoască nu numai sensibilitatea generală, a materialului, dar şi sensibilitatea lui
la culori. Practic, la alegerea peliculei şi a filtrelor trebuie să se ţină seama de
mărirea timpului de expunere în vederea determinării momentului începerii şi
terminării fotografierii, a duratei de expunere, funcţie de ora la care se fotografiază,
stratul sensibil şi iluminarea generală din timpul zilei.

1.4.2 Ortofotogramele

Dezvoltarea tehnologiilor computerizate şi diversificarea metodelor de procesare a

datelor au generat o creştere a necesitaţilor de informaţii topografice în format
digital ca sursă de bază pentru Sistemele Informaţionale Geografice. Date
geocodate (cu referinţa spaţială) şi hărţi de foarte bună calitate sunt solicitate
pentru diverse aplicaţii. Astfel, ortofotogramele digitale, derivate din imaginile
aeriene sau provenite de la sateliţii de observare a Terrei sunt pe cale să devină
soluţia ideală pentru aplicaţii în domenii economice diverse. Practic, prin
ortorectificare se proiectează punctele de pe fotogramă a căror poziţie este afectată
de distorsiunile datorate reliefului, geometriei camerei, unghiului de vedere, astfel
încât să fie obţinute imagini corecte din punct de vedere geometric, în vederea
exploatării lor cartografice.

Avantajele oferite de utilizarea acestor produse pot fi argumentate prin :

 obţinerea facilă a acoperirii cu imagini,

 posibilitatea transformării fotogramelor aeriene şi satelitare analogice în
imagini digitale cu ajutorul scannerelor fotogrammetrice de înaltă rezoluţie,
 posibilitatea corelării datelor MNT (Modelul Numeric al Terenului) cu
datele imagine,
 punctele de control (de referinţă) pot fi achiziţionate în timp real cu ajutorul
sistemelor GPS,
 procesarea datelor poate fi realizată cu ajutorul unor platforme hard/soft
accesibile ca preţ.

Pentru realizarea ortofotogramelor se parcurg trei etape distincte de prelucrare a

datelor brute :

 orientarea interioară, bazată pe utilizarea parametrilor camerei, indicilor şi a

punctelor de legătură ;
 orientarea exterioară prin care se realizează legătura dintre imagine şi teren
utilizând puncte de control măsurate prin metode topografice şi cartografice
;
 ortorectificare efectivă care permite corelarea elementelor de orientarea
interioară şi exterioară cu modelul digital al terenului.

Atât în cazul aerofotografierii analogice clasice, cât şi în cazul utilizării camerelor

aeriene digitale, costurile sunt ridicate, acestora adăugându-li-se şi costurile
prelucrării informaţiilor, în cazul fotogrammetriei, deasemenea, substanţiale. Se
estimează că pentru realizarea unui Sistem Informaţional performant, circa 75 %
din preţ este reprezentat de cele două etape enumerate : aerofotografierea şi
prelucrarea fotogrammetrică de specialitate (procesarea materialului fotosensibil,
aerotriangulaţia şi restituţia).

1.4.3 Avioanele utilizate în fotogrammetrie

Un avion destinat aerofotografierii trebuie sa fie prevăzute cu trape speciale şi cu

dispozitive speciale pentru fixarea camerelor şi a instrumentelor de navigaţie. În
cazul avioanelor presurizate trapa este obturată cu un ecran de protecţie
transparent suficient de gros pentru a rezista depresurizării. Acest ecran optic
special are şi un rol de filtrare permiţând numai trecerea radiaţiei electromagnetice
în vizibil şi infraroşu.

Principalele caracteristici tehnice ale avionului fotogrammetric sunt:

 viteza de zbor,
 plafonul de zbor,
 raza de acţiune,
 greutatea.

În general sunt folosite avioane lente cu aripă înaltă. Viteza de zbor a avionului
fotogrammetric nu trebuie să depăşească 300 km/oră iar altitudinea de zbor se
calculează ţinând cont de distanţa focală a camerei utilizate. De exemplu, pentru
fotografierea centrelor populate care se face în vederea întocmirii planurilor
topografice la scări mari (1:2.000...1:5.000), scările fotogramelor sunt 1:4.000-
1:12.000. Aerofotografiere terenului în vederea întocmirii planurilor topografice
se realizează cu ajutorul avioanelor fotogrammetrice care au o raza medie de
acţiune de circa 2500 km.

La bord se montează aparate speciale denumite camere aerofotogrammetrice care,

spre deosebire de alte aparate de înregistrare fotografică uzuale, au distanţa focală
constantă. Principala destinaţie a camerelor fotoaeriene este furnizarea de
fotograme (fotografii pe care se pot face măsurători).

Axa de derivã Axa de tangaj

Axa de ruliu

Figura 10. Parametrii de stabilitate ai avionului

 1.4.4 Camerele aerofotogrammetrice clasice

Aparatul fotoaerian (având un volum de aproximativ 50x70x50 cm) se

poziţionează în avion astfel încât să fie cât mai aproape de centrul de greutate al
acestuia. Acesta se compune din cameră, obiectiv, caseta pentru film, dispozitivul
de comandă, sistemul de transmisie antrenat de un motor electric şi suportul
giroscopic al aparatului.

Camerele aerofotogrammetrice clasice funcţionează cu bobine de film (60...120 m

lungime) sau, mai rar, cu plăci de sticla. Fotogramele pe plăci au avantajul că nu
se deformează asigurând în acest mod o mai mare precizie a prelucrărilor. La
aparatele fotoaeriene moderne, toate procesele de fotografiere (bobinarea filmului,
expunerea, păstrarea intervalului între expuneri etc.) sunt executate automat.

Obturatorul şi caseta cu film sunt sincronizate electronic. În partea superioară a

camerei se află aplicat un cadru situat în planul focal al obiectivului. Imaginea
acestui cadru apare pe fotogramă, constituind sistemul de coordonate proprii
fiecărei camere în parte. Dispozitivul de comandă acţionează obturatorul
aparatului, rolele cu film etc. Cu ajutorul unui monitor se poate urmări modul de
funcţionare a diferitelor mecanisme ale aparatului. Mecanismul de rulare şi
derulare deplasează filmul, cadru cu cadru, în planul focal al obiectivului,
asigurând planeitatea filmului (evitând erorile care pot altera informaţia restituită).

În funcţie de mărimea distanţei focale a obiectivului, aparatele fotoaeriene pot fi

clasificate după cum urmează:

 cu distanţa focală mică (de la 50 la 150 mm),

 cu distanţa focală medie (de la 150 la 300 mm),
 cu distanţa focală mare (mai mare de 300 mm).

Obiectivele eu distante focale de 50 mm se folosesc pentru fotografierea unor

terenuri plane (scări mai mari de 1:10.000), cele cu distanţe focale de 70 mm,
pentru terenuri cu forme de relief diferite (dealuri, şes etc.), cele cu distanţe focale
de 100 ... 140 mm, în zone muntoase, iar cele cu distanţe focale de la 200 mm la
500 mm, pentru aerofotografierea centrelor populate.
 Formatul
cliseului

Distanta
focalã
Altitudinea de zbor
Axa de fotografiere
Distanta acoperitã la sol

Figura 11. Altitudinea de zbor, distanţa

focală şi dimensiunea fotogramei

Dacă ne referim la dimensiunea fotogramelor obţinute şi la distanţa focală a

obiectivului utilizat camerele fotogrammetrice pot fi grupate în următoarele
categorii :

 cu distanţa focală de f=88 mm, f=152 mm, f=305 mm pentru fotogramele cu

dimensiunile 23cmx23cm ;
 cu distanţa focală de f=70 mm, f=115 mm, f=210 mm pentru fotogramele cu
dimensiunile 18cmx18cm.

Camerele fotogrammetrice cu distanţele focale de 88 mm şi 70 mm fac parte din

categoria camerelor cu obiective super grand-angulare deoarece deschiderea lor
este de 1200-1390. Camerele fotogrammetrice cu distanţele focale de 152 mm şi
115 mm fac parte din categoria camerelor cu obiective grand-angulare deoarece
deschiderea (câmpul) lor este de 1000-1050. Camerele fotogrammetrice cu
distanţele focale de 210 mm şi 305 mm fac parte din categoria camerelor cu
obiective super-grand- angulare deoarece deschiderea lor este de 600-700

1.4.4.1 Dispozitive anexe utilizate în aerofotografiere clasică

Aparatul fotoaerian este prevăzut cu o serie de dispozitive anexe necesare pentru

realizarea acoperirii între fotograme, înregistrării unghiului de derivă şi
determinării elementelor orientării exterioare ale fotogramelor. Pentru a asigura
înregistrarea pe fotograme a tuturor punctelor terenului din foaia de zbor a
avionului este necesar ca fotografiile să fie aliniate şi să aibă o acoperire pe bandă
de 66% şi între benzi de 33 %. Asigurarea automată a intervalul între expuneri în
scopul acoperirilor longitudinale necesare între imaginile de pe fotograme se
realizează cu ajutorul unui dispozitiv numit intervalometru cu care se poate măsura
şi unghiul de derivă.

NADIR

VERTICALA

FOTOGRAMA
VERTIC ALA

FO TO G R AM A
O BLIC A

Figura 12. Deformarea fotogramei cauzată de înclinarea avionului

Sistemul de fotografiere este prevăzut cu dispozitive pentru înregistrarea unor

elemente de orientare exterioară în timpul zborului (înălţimea de zbor, abaterile
avionului de la plafonul mediu de zbor, unghiurile de înclinare, etc..). Se consideră
că aerofotografierea s-a desfăşurat în bune condiţii atunci când axa de fotografiere
nu deviază cu mai mult de 3' de la verticala punctului în care s-a efectuat
expunerea. Fotogramele astfel obţinute se numesc fotograme nadirale, care datorită
deformaţiilor reduse pot fi utilizate în lucrările de întocmire a planurilor la scară
mare.

1.4.5 Camerele fotoaeriene digitale.

Camerele aeriene clasice au fost utilizate cu succes în lumea întreagă mai mult de
jumătate de secol. Chiar şi în perioada actuală nu s-a renunţat în totalitate la
acestea. Posibilitatea de obţinere cu foarte mare precizie a coordonatelor spaţiale
ale punctului de preluare a fotogramei cu ajutorul GPS a schimbat în foarte mare
măsură modul de preprocesare a datelor primare.

Fig. 13 Sistemul modern de aerofotografiere

Totuşi, deşi complexitatea şi costurile de dezvoltare a unui nou tip de camera

aeriană bazat pe utilizarea senzorilor digitali, sunt extrem de ridicate, în acest an va
fi lansată pe piaţă o camera digitală produsă de LH System (Elveţia, SUA), Carl
Zeiss Oberkopfhen (Germania) şi Intergraph (SUA) în colaborare cu Centrul
Aerospaţial German (DLR). Aceasta are caracteristicile camerelor fotogrammetrice
clasice dar oferă şi posibilitatea înregistrării de date multispectrale pentru
aplicaţiile de teledetecţie. Se poate spune că se trece la o noua etapă de dezvoltare
a tehnicilor fotogrammetrice şi de teledetecţie astfel încât acestea să devină
complementare.

Camera digitală LH Systems RC 30

Caracteristicile acestei camere digitale corespund solicitărilor în ceea ce priveşte
câmpul de vedere, coerenţa între elementele constitutive ale imaginii (pixeli),
rezoluţia ridicată, precizia geometrică şi radiometrică, rezoluţia spectrală (număr
de canale) şi mai ales stereoscopia.

În cazul camerelor digitale cercetările au dus la un compromis între senzorii CCD

liniari (utilizând un plan focal şi o singură lentilă) şi cei "matriciali" (mai multe
lentile şi planuri focale). Camera produsă de LH Systems, urmare a 30 de ani de
cercetări, este dotată cu trei linii în pancromatic situate în planul focal şi linii
multispectrale adiţionale.

Conceptul celor trei linii conduce la eliminarea distorsiunilor geometrice generate

de variaţiile de relief. Trebuie precizat că prelucrarea imaginilor digitale nu se mai
supune regulilor perspectivării geometrice specifice proiecţiei centrale.
Imperfecţiunile specifice senzorului sunt corectate prin mijloace digitale
(codificarea informaţiei pe 12 biţi). Aceasta se poate observa mai ales în zonele
foarte întunecate sau foarte strălucitoare.

1.4.6 Camere fotografice nemetrice

Nu demult, fiind foarte voluminoase şi costisitoare, echipamentele

fotogrammetrice necesare realizării unui lanţ tehnologic complet constituiau o
investiţie cu o amortizare foarte lentă, dar, odată cu apariţia mijloacelor specifice
fotogrammetriei digitale, acestea au devenit abordabile pentru categorii mai
diversificate de utilizatori. Progresului tehnic recent i se adaugă noi metode
simplificate de exploatare care permit chiar şi exploatarea fotografiilor preluate cu
aparatele fotografice nemetrice de mic format.

1.5 Exploatarea fotogramelor

În practică, fotogramele pot fi exploatate individual sau pe cupluri. Atunci când
corectarea distorsiunilor se face pe fotograme izolate, prin fotoredresare, produsele
fotogrammetrice rezultate (fotogramele redresate, fotoschemele, mozaicurile sau
fotoplanurile) servesc la identificarea elementelor planimetrice (în acest caz ne
găsim în cazul fotogrammetriei planigrafice). Fotograma independentă are un
conţinut similar cu cel recepţionat de ochiul omenesc în vedere monoculară (totul
reducându-se la detalii planimetrice).

1.5.1 Exploatarea fotogramelor individuale (fotoredresarea)

Pentru ca imaginea unui teren orizontal să fie obţinută la o scară omogenă pe

fotogramă, este necesar ca planul clişeului să fie riguros orizontal în momentul
aerofotografierii, dar acest lucru este aproape imposibil în practica
aerofotografierii. Eliminarea distorsiunilor generate în acest mod se face prin
metode de fotoredresare, adică prin reconstituirea poziţiei reciproce dintre planul
clişeului şi teren în momentul preluării fotogramei.

Prin redresarea fotogramelor se înţelege operaţiunea prin care se realizează

orizontalizarea fotogramelor aeriene şi aducerea lor într-o scară predefinită. Astfel,
se elimină distorsiunile provocate de înclinarea acestora faţă de orizontală. Atunci
când este absolut necesar, fotoredresarea se poate realiza în mod aproximativ
folosind poziţia înregistrată a bulei nivelei sferice şi înălţimea de zbor măsurată cu
altimetrul.

Cea mai răspândită metoda de fotoredresare exactă numită şi fotoredresarea pe

puncte constă în folosirea coordonatelor planimetrice a patru puncte obţinute prin
măsurători specifice reperajului topografic terestru. Dacă proiecţiile imaginilor
punctelor de pe fotogramă sunt puse în coincidenţă cu corespondentele lor
raportate pe o planşetă, atunci imaginea proiectată a întregii fotograme este
redresată.

În mod analog dacă pe planşetă se fixează o hartă existentă şi se asigură în mod

similar coincidenţa cu detaliile corespondente de pe fotogramă, atunci imaginea
este, deasemenea, redresată.

Redresarea fotogramelor se face cu ajutorul fotoredresatoarelor. Cel mai simplu

aparat de fotoredresare este camera clară. Acest aparat permite proiectarea
imaginii redresate pe o planşetă pe care este fixată o planşă din hârtie cartografică
sau calc. Fotograma este redresată în momentul când imaginile a patru puncte de
pe fotografie se suprapun optic peste corespondentele raportate pe planşetă. După
redresare se trece la interpretarea şi cartografierea detaliilor planimetrice pe
originalul de autor.
 Fig. 14. Fotoredresatorul clasic

Fotoredresatorul (Fig. ) utilizează negativele originale care sunt introduse succesiv

în port-clişeul (F). Datorită sursei de lumina (L), imaginea de pe negative este
proiectată prin obiectivul (O) pe planşeta (P). Portclişeul are patru grade de
libertate (o rotaţie, două translaţii şi posibilitatea ridicării sau coborârii pe coloana
aparatului). Instrumentul realizează automat claritatea imaginii pe planşetă, fiind
astfel construit încât unei înclinări a portclişeului îi corespunde o înclinare
corespunzătoare a planşetei, iar unei înălţări a negativului îi corespunde o
modificare corespunzătoare a distanţei obiectiv-planşetă. Practic, redresarea
imaginii se face prin mişcări coordonate asupra înclinării, rotirii, translaţiilor şi
scării, astfel încât imaginile punctelor de reper sî se suprapună peste
corespondentele lor raportate pe planşetă. După realizarea coincidenţei şi a
condiţiilor de obscuritate specifice unui laborator fotografic, se obţin prin
developare şi fixare copii pe hârtie fotografică, numite fotograme redresate.

1.5.2 Exploatarea cuplelor stereoscopice (stereorestituţia)

Atunci când se exploatează zona comună (de acoperire) a doua fotograme

succesive (cupluri) cu ajutorul unor instrumente fotogrammetrice specializate ne
găsim în cazul stereofotogrammetriei, iar produsul final este planul restituit.
Fotogrammetria stereoscopică sau stereofotogrammetria se referă la prelucrarea a
două fotograme pentru care axele de fotografiere au fost paralele, fiind cunoscut şi
cazul fotogramelor cu axe de preluare convergente (specifice fotogrammetriei
terestre).
Stereofotogrammetria se bazează pe fotografierea aceleiaşi zone de teren pe două
clişee preluate din două puncte de staţie diferite. Este evident faptul că fiecare
punct al terenului trebuie să fie vizibil în zona comună (de acoperire) a celor două
clişee.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească două clişee pentru a constitui un

cuplu stereoscopic:

 Fotografierea să fie paralelă sau foarte puţin convergentă ;

 Baza de fotografiere trebuie să fie calculată ţinând cont de depărtarea faţă de
subiectul de fotografiat. În general se admite un raport de 1/5 din distanţa
faţă de structura fotografiată ;
 Depărtarea faţă de subiectul de fotografiat trebuie să fie corelată cu scara
clişeelor (în cazul fotogrammetriei digitale corelată cu talia pixelului
captorului numeric). De fapt, depărtarea faţă de subiect şi scara sunt strâns
corelate ;
 Acoperirea longitudinală şi transversală (pentru a putea fi restituit un obiect
trebuie să apară pe cele două clişee ale unui cuplu). Pentru a realiza o
cuvertură a unei zone de teren fotogramele trebuie să asigure o acoperire
longitudinală (pe bandă) şi transversală (între benzi).

Pentru o exploatare metrică a cuplelor, nelimitată de geometria fotogramelor,

trebuie să se facă apel la stereofotogrammetrie, adică la utilizarea metrică a
acestora. în vederea extragerii vizuale, pe baza principiilor stereoscopice, a
caracteristicilor reliefului unei zone pentru care prin mijloace specifice a fost
obţinut un cuplu stereoscopic.

Aparatele de stereorestituţie permit realizarea de modele virtuale ale terenului cu

ajutorul cărora să poată fi desenate contururile, trăsăturile terenului în vederea
elaborării de planuri şi hărţi.

Restituţia fotogrammetrica este tehnica de exploatare a cuplelor stereoscopice de

fotografii metrice prin utilizarea principiului proiecţiei ortogonale paralele a
punctelor. Condiţia necesară pentru aplicarea acestui principiu este reconstituirea
poziţiei fotogramelor una faţa de alta şi, împreună, faţa de teren în momentul
fotografierii, sau, altfel spus, principiul restituţiei stereoscopice analitice constă în
obţinerea pe cale matematică a fasciculului perspectiv corespunzător momentului
preluării fotogramelor.

Dezvoltarea fotogrammetriei a fost favorizată de necesitatea cartografierii

complete care să conţină şi componenta altimetrică precisă. De aici, până la
utilizarea viziunii stereoscopice care permite obţinerea altimetriei cu uşurinţă, nu a
mai fost decât un singur pas. Principiile percepţiei în relief fiind cunoscute de
foarte mult timp, aparatura de stereorestituţie a apărut şi s-a perfecţionat în mod
firesc. Trebuie amintite aici două momente importante: construirea primului
stereoscop de către Helmholtz, în 1857, pe baza ideii lui Wheatstone din 1838 şi
apariţia primului aparat de restituţie care face apel la viziunea stereoscopică,
realizat de Edouard Deville în 1902. Totuşi, abia în 1911, firma Carl Zeiss din
Jena, a construit Stereautograful, primul aparat modern de stereorestituţie folosind
ideile lui Pulfrich, Pfeiffer şi Von Orel.

Cu ajutorul aparatelor de stereorestituţie obiectele fotografiate pot fi vizualizate nu

numai ca reprezentări plane ci şi ca dimensiune spaţiala (în relief). Fiecare
fotogramă este observată printr-un sistem optic independent aşa încât fiecare obiect
fotografiat cvasisimultan din două poziţii diferite să fie perceput concomitent de
fiecare ochi în parte. Imaginile sunt combinate obţinându-se o imagine
tridimensională virtuală.

Aparatele de stereorestituţie permit trasarea mecanică în mod continuu a curbelor

de nivel, reperul spaţial de măsurare (marca), fiind ghidată stereoscopic de către
operator. În procesul de stereorestituţie, pentru a trece de la coordonate imagine la
coordonate teren, se disting trei etape :

 orientarea interioară (determinată de cunoaşterea foarte precisă a geometriei

camerei fotogrammetrice),
 orientarea relativă care se realizează cu ajutorul punctelor omologe şi a
punctului corespondent din teren,
 orientarea absolută care se obţine cu ajutorul punctelor omologe deja
corelate şi a cel puţin trei puncte din teren.

Astfel este obţinută modelarea stereoscopică prin aplicarea ecuaţiei de

colinearitate a punctelor cunoscute ale terenului şi măsurate. Se trece, de fapt, de la
punctul teren M(X,Y,Z) la două puncte imagine (x1,y1) şi (x2,y2).

1.5.2.1 Restituţia analitică

Trebuie remarcat faptul că exploatarea fotogrammetrică are limitele sa dependente

de metoda de lucru şi nu în ultimul rând de echipamentul utilizat şi limitele umane
impuse de condiţiile de lucru specifice.

Principiul restituţiei stereoscopice analitice constă în obţinerea pe cale matematică

a fasciculului perspectiv corespunzător momentului preluării fotogramelor.

1.5.2.2 Restituţia automată (corelaţia matematică)

Evoluţia spectaculoasă a informaticii a permis realizarea unor programelor bazate
pe teoria corelaţiei matematice care permit obţinerea prin punerea în corespondenţă
pe cale numerică a două imagini stereoscopice în vederea reconstituirii suprafeţelor
în trei dimensiuni.

Programul de corelare este un instrument care utilizează un algoritm adecvat de

corespondenţă între elementele de pe fotograme. De fapt, structurile analizate
prezintă superstructuri caracteristice reliefului foarte variat, care din punct de
vedere stereoscopic se comportă în mod diferit şi sunt inadecvate procesării
specifice acestei metode, pe când structurile simple, cu forme regulate, se pretează
unei astfel de tratare în mod automat.

1.5.3 Instrumente simple de restituţie fotogrammetrică.

Stereoscopul.

Stereoscopul este un aparat care serveşte la observarea stereoscopica a cuplelor de

fotografii şi fotograme aeriene şi terestre. Acest instrument a fost inventat în 1838
de Charles Wheatstone (1802-1875), un renumit fizician al timpului respectiv,
cunoscut, mai ales, datorită lucrărilor sale din domeniul electricităţii. La sfârşitul
secolului al-XIX-lea şi începutul celui de al-XX-lea stereoscopul a fost un foarte
răspândit mijloc de distracţie datorită posibilităţii de utilizare domestice.
Popularitatea imensa a acestei forme primare de distracţie a scăzut în timp, mai
ales datorita apariţiei radioului şi a televiziunii. Aceasta nu a însemnat sfârşitul
utilizării stereoscopiei. În timpul celui de-al doilea război mondial stereogramele
aeriene au fost un foarte apreciat instrument pentru recunoaşterea poziţiilor
inamice, mai ales a detaliilor camuflate pe care numai vederea stereoscopică le
poate releva.

Stereoscopia continua să joace un rol foarte important în observarea ştiinţifică

moderna. Una din cele mai importante aplicaţii a fost cea a cartării suprafeţei
planetei Marte în cadrul misiunii realizate de către Mars Pathfinder care a
beneficiat de camere duale cu ajutorul cărora au fost preluate peste 16000 de cuple
stereoscopice.

Datorită lentilelor cu care sunt prevăzute, stereoscoapele realizează paralelismul

razelor care pornesc de la punctele fotogramelor, permiţând acomodaţia ochiului la
infinit şi, implicit, observarea. În practică se utilizează doua tipuri de stereoscoape :

Stereoscoapele simple (de buzunar şi de masa) care folosesc la observarea

fotogramelor de dimensiuni reduse (6,5X6,5 cm) sau a unor porţiuni din fotograme
de format normal (18x18 sau 23x23). Distanţa dintre lentile este aproximativ egală
cu baza oculară. Puterea de mărire a lentilelor este de două sau trei ori.
 Figura 15. Stereoscopul de buzunar

Stereoscoape topografice (cu oglinzi) servesc pentru observarea stereoscopică a

fotogramelor de dimensiuni normale (18x18 sau 23x23 cm). Pentru a realiza
modelul stereoscopic este necesar ca baza de observare să fie extinsă cu ajutorul
unor oglinzi şi prisme.

Figura 16. Stereoscopul cu oglinzi

Pentru a efectua măsurători pe stereomodel şi pentru restituţia (trasarea)

elementelor planimetrice şi de nivelment se foloseşte un dispozitiv numit
stereomicrometru. Exploatarea metrică a cuplelor stereoscopice cu ajutorul
stereoscopului cu oglinzi are limitări cunoscute.
 Figura 17. Schema stereoscopului cu oglinzi

Fotogramele fiind vederi perspective numai în planurile paralelele ale clişeului se

poate aplica o scară constantă pentru suprafaţa de nivel respectivă. Aceasta
însemnă că fotograma nu are o scară fixă şi unică. Pentru a exploata un clişeu în
totalitate cu precizie constantă ar trebui identificate şi exploatate independent toate
planurile de nivel conţinute, dar aceasta condiţie necesară ar implica operaţiuni
greoaie, practic imposibil de efectuat chiar şi în cazul suprafeţelor plane, paralele
cu planul fotogramei.
Transformări de coordonate în spaţiul 3D
Corespondenta proiectivă între forme de ordinul II
( transformarea omografică de ord. II )
Corespondenta proiectivă între forme de ordinul III
( transformarea omografică de ord. III )
Sistemul interactiv de exploatare analitică
 Staţia fotogrammetrică digitală DPS Leica

Gabr e Popescu / Curs 61

2010/2011
otogrammetr e ana t că
Monitoarele stereoscopice 3D PLANAR
BIBLIOGRAFIE:

Gh.Nicolau-Bârlad – “Fundamentele matematice ale fotogrametriei“ 1942;

G Marton , N. Zegheru – “Fotogrammetrie” – Editura CERES 1972;
L. Turdeanu – “Fotogrammetrie analitică” – Ed. Academiei Române 1997;
G. Popescu - „Sistem interactiv de modelare matematică a informaţiei
fotogrammetrice, cu aplicaţii în lucrările de artă”, 2000;
ISPRS - “History of Photogrammetry“, Center of training 2002;
ISPRS - “Manual of Photogrammetry and Remote Sensing” – Editia a V-a 2006.

54