ATASAMENTUL

Termenul de atașament, în sensul său psihologic, este din ce în ce mai folosit printre părinții
tineri, educatori și alți specialiști implicați în creșterea și dezvoltarea copiilor. Pentru o mai
bună înțelegere a acestui proces, vă propun un material în care explorăm istoricul și
dezvoltarea teoriei atașamentului, stilurile de atașament propuse și implicațiile lor.

Teoria atașamentului
Teoria atașamentului este un model psihologic care explică parțial dinamica relațiilor dintre
oameni. Atașamentul se referă la un tipar de relaționare de lungă durată pe care o persoană o
stabilește cu o altă persoană apropiată. Este în special utilă pentru a înțelege cum reacționăm
atunci când ne simțim răniți sau criticați, ori când se interpune distanța într-o relație apropiată.
Principalele tipuri de atașament sunt:
Securizant. Copilul are încredere în persoana de atașament că va fi acolo pentru protecție, așa
încât merge și explorează mediul înconjurător (camera, parcul), căutându-și mama cu privirea
periodic. Un asemenea copil se supără când mama părăsește încăperea, dar este consolat cu
ușurință de către aceasta când se întoarce. În acest stil de atașament, copilul percepe mama ca
fiind responsivă, disponibilă pentru nevoile sale și de ajutor.
Nesecurizant evitant. Acești copii par foarte independenți de îngrijitorul primar și nu îi caută
proximitatea fizică sau afecțiunea. Explorează mediul fără a se uita dacă figura de atașament
este încă în apropiere și resping consolarea acesteia. Deși aparent dezinteresați de prezența
îngrijitorului primar, studiile ulterioare au arătat semne fiziologice de distres la plecarea și
întoarcerea îngrijitorului, pe care copilul le maschează. În acest stil de atașament, mama este
percepută ca fiind neresponsivă la nevoile emoționale ale copilului.
Nesecurizant rezistent/ ambivalent. Copiii cu atașament ambivalent pot apărea excesiv de
atașați de mamă într-un punct, ca apoi să respingă tentativa acesteia de a interacționa sau a
oferi afecțiune. Copilul are puțin curaj să exploreze mediul înconjurător, dar nici nu este
consolat cu ușurință de către mamă. Mama este percepută, în acest caz, ca un îngrijitor
imprevizibil, care nu răspunde consecvent la nevoile copilului.
Atașamentul dezorganizat este o formă rară, în care relația primară de atașament este sever
afectată, deoarece copilul a fost într-o situație de deprivare severă de îngrijire, abuz sau
incertitudine. Totodată, mediile familiale intens conflictuale sau dezorganizate în primii ani de
viață pot duce la reacții paradoxale, în care copilul pare în același timp să caute și să fie
deranjat de apropierea cu îngrijitorul primar sau să aibă reacții acute de oprire a oricărui
comportament (freezing).

In ceea ce priveste stilul de atasament pe care in copilarie l-am preluat de la mama mea, a fost
unul anxios, care si ea la randul ei l-a preluat din mica copilarie.
Iar in ceea ce priveste stilul de atasament preluat de la tatal meu, a fost unul evitant.
Cu aceste doua stiluri de atasament intre care faceam swich-ul am jonglat pana la varsta de 27
de ani, atunci cand am intrat in terapia personala si am inteles cum aceste stiluri de atasament
mi-au influentat relatiile pe parcursul vietii.
In ceea ce priveste relatiile timpurii, am facut parte si dintr-o echipa de tenis de masa, facand
sport de performanta, trebuia sa ma supun rigurozitatii antrenamentelor si de asemenea a
antrenorilor.
Am fost un copil care mereu s-a supus unor decizii luate de adulti, fara a-mi comunica
niciodata cu adevarat sentimentele sau dezacordurile in acele momente.
Toate aceste atitudini m-au facut in viata de adolescenta sa intru in relatii de cuplu
disfunctionale, unde mereu incercam sa dau cat mai mult, pentru a multumii partenerul, din
frica de abandon. Mereu schimbul si ceea ce dadeam in relatiile mele, nu era echitabil,
deoarece dadeam foarte mult si primeam undeva la minim, pe langa acest lucru, nu puteam sa
imi exprim sentimentele, mai ales cele de frustrare si nemultumire, din frica de a nu face
partenerul sa se indeparteze.
In tot acest timp pana sa descopar cu adevarat cat de important este sa am grija de mine si ca
numai asa, reusesc sa impartasesc si cu altii o enrgie sanatoasa, mereu eu eram pe ultimul loc
in viziunea mea, ma multumeam cu fericirea altora si o socoteam fericirea mea. Deoarece
atunci cand terminam sa ii multumesc pe toti, energie pentru a ma multumii pe mine, nu prea
mai exista si oricum nu stiam ca merit sa imi acord atentie.
Deseori atasamentul evitant l-am manifestat respingand oameni, din frica de a nu ma rani.
Atunci cand simteam ca exista aceasta posibilitate, preferam sa intrerup relatiile, pentru a nu
trece iar prin acelasi ciclu de a lupta pentru relatie. Dar dupa ce reuseam cumva sa imi incarc
bateriile in ceea ce priveste schimbul de energie care il ofeream in sustinerea relatiilor, din
atasamentul evitant, reintram in atasamentul anxios.