Ioan Slavici

Moara cu noroc
eseu – particularități de construcție a unui personaj
Realismul este un curent literar manifestat în plan european, în arta și în literatura de la
mijlocul secolului al XIX-lea (1830-1880), ca o reacție antiromantică ce își propune reflectarea
obiectivă a realității. Dintre trăsăturile realismului pot fi menționate: impersonalitatea, reflectarea
veridică a societății contemporane, valoarea documentară, analiza psihologică, lipsa de idealizare,
sobrietatea stilului.
Slavici este un scriitor reprezentativ pentru scrierile realiste, aparținând valoroasei epoci a
marilor clasici, alături de M. Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale. Slavici influențează în mod
decisiv specia nuvelei realiste în literatura română și este creatorul realismului țărănesc-critic cu
elemente psihologice. Nuvela psihologică se caracterizează prin mutarea accentului de pe
universul exterior al faptelor pe cel interior al sentimentelor și al gândurilor. Conflictul principal
este de natură psihologică și urmărește problemele de conștiință și evoluția personajului din punct
de vedere moral și psihologic. În literatura română, I. Slavici impune analiza psihologică ca
modalitate de evidențiere a universului interior. Nuvelele sale se încadrează în realismul clasic și
sunt inspirate din viața satului ardelenesc din perioada contemporana a scriitorului. Personajele
create sunt caractere puternice, frământate de trăiri contradictorii și intră în conflict cu lumea
satului sau cu ele însele.
Personajele de nuvelă, în special cele principale, sunt complex caracterizate și de cele mai
multe ori sunt personaje „rotunde” (Forster), personaje evolutive: Ghiță și Ana, personaje
neevolutive: bătrâna și Lică. Personaje realiste, cu excepția lui Lică, sunt tipice și acționează în
situații tipice de viață: Ghiță, țăranul sărac, dar dornic de îmbogățire, Ana, soția vulnerabilă și
infidelă. Personajul realist este construit după un model real, ipostaza sa ficțională păstrează
foarte multe din datele pe care le oferă prototipul real. Lică are elemente specifice eroului
romantic.
În centrul nuvelei „Moara cu noroc” se află Ghiță, personaj prezentat în evoluție, rotund,
verosimil, care concentrează în devenirea sa întreaga problematică a nuvelei, aflată sub semnul
unei idei etice abil mascată de autor. Personajul se abate de la norma morală enunțată la începutul
nuvelei și de aceea va evolua inevitabil spre un sfârșit tragic. Ghiță reprezintă tipul
cârciumarului dornic de a face avere și se individualizează prin profilul moral și psihologic,
fiind construit cu obiectivitate din perspectiva unui narator detașat.
Statutul social al protagonistului este conturat la nivelul primelor două capitole ale
nuvelei. În incipit, Ghiță este surprins în ipostaza unui cizmar nemulțumit de condițiile modeste
de viață. El apare în ipostaza unui veritabil „pater familias”, aflat într-o relație de armonie cu
membrii acesteia. Conștientizând că este necesară o schimbare pentru a asigura bunăstarea
familiei, Ghiță decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, dovedindu-se inițial
ospitalier și onest. Decizia schimbării statutului social are o motivație generată de
responsabilitatea față de familie, căreia vrea să îi asigure un trai mai bun. Cu toate acestea,
plecarea din lumea patriarhală a satului și mutarea la fatidica „moara cu noroc” vor implica și o
serie de metamorfoze la nivelul psihologic și moral prin asocierea cârciumarului cu Lică
Sămădăul, șeful porcarilor din pustia arădeană. Statutul social este modificabil, întrucât la început
este prezentat ca un simplu cizmar modest dintr-un sat ardelenesc, cu spirit de inițiativă, dar
nemulțumit de traiul său sărăcăcios. Dorința de a strânge avere este consolidată ca fiind o
motivație de a-și depăși sentimentul de inferioritate și de a aduce un trai mai bun familiei. Își
modifică statutul, luând în arendă hanul Moara cu noroc și devine cârciumar. La început, el are
tăria morala de a-și asuma destinul celorlalți, și se dovedește ca fiind un om harnic, înțelegător,
bun familist și blând. El trăiește în armonie cu familia sa, fiind în relațiile cu Ana și cu cei doi
copii ai săi atent, tandru și protectiv. Devenit cârciumar și pus în situația de a-și asigura
prosperitatea materială doar prin întovărășirea cu Lică, el își pierde treptat încrederea și respectul
de sine.
Psihologic, Ghiță reprezintă tipul omului învins de propria slăbiciune. El reprezintă
conștiința sub influența corupătoare a banului, dar nu sesizează consecințele grave care îl
depersonalizează moral. Statutul psihologic al lui Ghiță suferă schimbări dramatice odată cu
apariția Sămădăului la crâșmă. Daca inițial cârciumarul reprezenta un caracter tare, dublat de un
spirit întreprinzător, mai apoi, prin asocierea cu Lică, acesta devine un tip labil. Firul epic al
nuvelei psihologice oglindește o personalitate scindată, măcinată de contradicții, care oscilează
între cele doua sensuri existențiale reprezentate de familie, simbol al iubirii și al traiului dus în
tihnă, și nelegiuitul șef al porcarilor, simbol al pervertirii sufletești.
Pe fondul metamorfozelor de natură psihologică, statutul moral al personajului suferă o
vizibilă alterare, relația sinuoasă a acestuia cu Lică declanșând decăderea morală a
protagonistului. Nevoia irepresibilă de îmbogățire determină o serie de mutații interioare care se
reflectă in comportamentul și atitudinea cârciumarului: dintr-un om integru, onest și un familist
convins, Ghiță devine mohorât, fricos, violent, duplicitar și complet subordonat influentei
maladive exercitate de șeful porcarilor din zonă. Abaterea de la normă va avea drept consecință
disoluția personalității și evoluția inevitabilă a acestuia către un sfârșit tragic.
Personajul este surprins de-a lungul nuvelei în evoluție, urmărindu-se momentele și
ipostazele distincte ale metamorfozelor sale sufletești. Reperele acestor ipostaze sunt omul
cinstit și respectiv, omul viciat, cu sufletul pervertit de propria patimă pe care nu o poate stăvili:
„se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa
și i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi,
capul în primejdie”. Cele trei ipostaze care scot în evidență transformările psihologice și morale
ale lui Ghiță sunt: omul moral care respectă codul etic al comunității și al familiei sale
(„liniștea”), își pune viața și forțele în slujba familiei, față de care este responsabil și al cărui bine
îl urmărește. Cu fermitate decide ca un „pater familias” viitorul familiei sale prin hotărârea de a
se muta la cârciumă. Magdalena Popescu subliniază aspectele tipologie cârciumarului, întrunite
de Ghiță: „cârciumarul este un ins energic, cu gustul riscului și al aventurii”. La han situația
familiei este la început înfloritoare datorită unor calități ale lui Ghiță precum: hărnicie,
responsabilitate, onestitate, demnitate și amabilitate (aceste trăsături rezultă din comportamentul
său, din limbaj și din relația cu ceilalți). Hanul devine un loc cunoscut pentru toți cei din zonă,
fiind numit în acest timp „cârciuma lui Ghiță”, personajul devine aproape un erou civilizator care
aduce legea morală în zona sălbatică aflată sub influența răului, a Sămădăului. Regimul sufletesc
asociat acestei ipostaze e caracterizat de stări și atitudini precum: liniște, optimism, încredere în
sine. Relația personajului cu familia se definește acum prin termeni: unitate, armonie. Cea de-a
doua ipostază: omul dilematic. Ghiță înțelege că munca cinstită nu este suficientă pentru a
rezista la moară, acceptă deci complicitatea cu Lică și ceea ce înseamnă oportunitatea unor
câștiguri mari și facile. Oscilează între două porniri care generează conflictul sufletesc și
dramatismul luptei interioare: să rămână om cinstit sau să mimeze onestitatea, dar să accepte
tovărășia lui Lică: „să pară om cinstit, dar să fie și prieten cu Lică” – scriitorul surprinde agitația
interioară a personajului cu mijloace specifice analizei psihologice cum ar fi observația
psihologică (comportament, gesturi, reacții), monologul interior, stilul indirect liber. Cea de-a
treia ipostază: omul imoral. Ghiță nu-și mai poate controla pornirile pătimașe care sunt generate
de patima pentru bani, orgoliu, gelozie și dorința de răzbunare. Ghiță se degradează moral și
psihologic, în mod inevitabil. Personajul pară să își accepte soarta „ce să-mi fac dacă e în mine
ceva mai tare decât viața mea”, deși revine pentru scurt timp la fondul său inițial de cinste și
moralitate, încearcă să dovedească vinovăția Sămădăului, în final psihologicul depășește epicul și
ultimul gest al personajului (își ucide soția) izvorăște din interioritatea traumatizată a
personajului. Magdalena Popescu definește relația dintre cârciumar și soția sa subliniind că
„sentimentul lui Ghiță față de Ana este unul împărțit între vanitate masculină și dragoste”. Ghiță
sfârșește în mod tragic, fiind împușcat de Răuț, personajul plătește cu viața încălcarea normelor
etice.
Cele doua confruntări între Lică și Ghiță devin episoadele semnificative pentru noua
ipostaza a hangiului, care devine acum omul lui Lică și evidențiază începutul procesului de
dezumanizare a personajului, trăsătura dominantă a acestuia fiind lăcomia, setea de înavuțire pe
care o exploatează Lică.
Prima scenă relevantă pentru particularitățile de construcție a personajului este
reprezentată de venirea lui Lică care refuză să vorbească cu Ana sau cu bătrâna. Dialogul dintre
cei doi protagoniști este mai curând un duel verbal între două forțe la fel de puternice. Lică deține
forța râului și a lăcomiei, pe când Ghiță deține forța omului cinstit care știe să-și apere onoarea.
Replicile sunt scurte, dar în același timp tăioase, pline de subînțelesuri, pentru că fiecare dorește
să transmită propriul mesaj. Lică vrea să știe dacă noul cârciumar e dispus să-i devină supus, iar
Ghiță nu acceptă. Ajunși față în față, Lică îi cere să i se spună cine trece pe acolo și cu ce treaba
(„M-ai înțeles? Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și
cine ce face, și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe”). După plecarea Sămădăului, hangiul,
prevăzător, merge la Ineu și cumpără pistoale și doi câini, pe care îi dresează să atace și să
mănânce porcii, activitate care începe să-i placă mai mult decât să stea cu familia. Venirea la
Moara cu noroc a lui Lică relevă raportul de forte dintre Ghiță și șeful porcarilor. Sămădăul este
ofensiv și autoritar, conducând discuția transformată într-un interogatoriu, în timp ce Ghiță este
defensiv și prudent, răspunzând cu replici scurte și evazive. Lică pretinde informații despre
oamenii săi, cârciumarul amână să le dea, ocolind răspunsul, amenințându-l cu vorbe și
ascunzând sub glume o rezistență tenace. I se amenință libertatea printr-un subtil contract stăpân-
slugă. Momentul este de un remarcabil dramatism și hotărâtor pentru întreaga acțiune. Punctul de
slăbiciune al cârciumarului este legământul fâță de familie și care devine, dintr-o virtute, un punct
de slăbiciune – astfel „bărbatului i se cere aservirea și i se ia libertatea de decizie: el e constrâns
să se supună” (Magdalena Popescu). Personalitatea lui Ghiță este astfel anulată prin eliminarea
optării lui subînțelese: Lică păstrează aparința convenției reciproce, însă smulge o promisiune de
la un om care nici măcar nu a apucat să vorbească, impunându-și condițiile fără a oferi ceva în
schimb: „Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine
ce face, și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!?”. Astfel, se încheie
nu un pact, ci o violare morală, o suprimare virtuală a autonomiei celuilalt. Lui Ghiță i se cere
aservirea și i se ia libertatea de decizie, fiind constrâns să se supună.
La a doua venire la moară Lică desăvârșește întovărășirea cu Ghiță pe care îl face omul
său. El începe să vorbească pe un ton răspicat lui Ghiță, deoarece trebuia să-l domine pentru a-l
face să cedeze, cu forță („că înțelegerea cu de-a sila nu se poate”). Pentru a-l stăpâni definitiv,
lovește în cele două slăbiciuni ale cârciumarului: patima pentru înavuțire și familia. Astfel, cere
să i se dea toate cheile de la sertare, ia toți banii fără să îi numere, apoi îl pune să i se aducă
femeia și copiii. Este momentul când se constituie conflictul nuvelei, care are o dubla esență.
Remarcăm mai întâi un conflict exterior, între Ghiță și Lică, primul neacceptând subordonarea,
celălalt impunând-o cu forță, dar și unul interior, psihologic. Din acest moment, personajul va trăi
o dramă lăuntrică sfâșietoare, oscilând între dorința de a se îmbogăți rapid și fără muncă multă și
dorința de a scăpa de sub tirania lui Lică.
O alta secvență semnificativă este constituită de scena procesului. Are loc atacul
banditesc la casa arendașului, căruia i se fură o mare sumă de bani, iar femeia care îi slujea
sămădăului ca intermediar al schimbării valorilor furate este ucisă lângă cârciumă, alături de fiul
său. Cu toate că deocamdată, Ghiță nu săvârșise nici un rău, lucrurile se desfășoară astfel încât el
să pară direct implicat, toate mărturiile fiindu-i împotrivă. Pus sub anchetă, interogat, el nu va fi
eliberat decât pe cauțiune și trimis acasă sub escortă. Judecata publică, ce ar fi trebuit să fie actul
final al intrigii, este de fapt punctul zero al involuției unui caracter. Procesul degradării își atinge
aici termenul ultim. În acest moment, individualitatea lui Ghiță se prăbușește, pentru că
principalele puncte de sprijin i-au fost desființate: „Ghiță nu-i răspunse nimic, ci privi numai la
el, ca omul pe care nu-l mai atinge nimic.” Deși instanța îl absolvă, sub dubiul unor bănuieli,
obștea l-a văzut și a luat știință de forma cea mai decăzută la care poate ajunge un om, fiindu-i
oficializată ticăloșia. În mod public, el este astfel exclus din categoria oamenilor cinstiți și exilat
din rândurile normalității.
Un element de structură și compoziție relevant pentru particularitățile de construcție a
personajului este conflictul nuvelei, care este complex, manifestat atât la nivel interior, cât și
exterior. Conflictul interior ilustrează natura dilematica a protagonistului și întregul proces al
derulării contradicțiilor sale sufletești. Aceste frământări vor determina alterarea psihică și criza
morală a acestuia, generată de incompatibilitatea opțiunilor de viață: dorința de a se îmbogăți
alături de Lică, dar și cea de a rămâne un om cinstit. Conflictul exterior este manifestat în cadrul
cuplului de personaje Ghiță-Lică. Tentativa eșuată a cârciumarului de a se împotrivi sămădăului e
urmată de acceptarea compromisului moral. Acesta din urma lovește în demnitatea lui Ghiță, în
autoritatea sa de soț și părinte și ulterior în imaginea de om cinstit. Dorința cârciumarului de a-l
da pe Lică pe mâna autorităților este un reflex al răzbunării față de cel pe care îl considera autorul
moral al degradării sale. De asemenea, se poate vorbi și de un conflict al mentalităților, generat
de tensiunea dintre cele două concepții de viață: viziunea practică, mercantilă, a lui Ghiță și
perspectiva conservatoare, modestă, a soacrei sale.
Particularitățile personajului sunt evidențiate pe tot parcursul nuvelei cu ajutorul
mijloacelor de caracterizare. Caracterizarea directă făcută de către narator dezvăluie statutul
inițial “cizmar sărac”, “cârciumar”, “capul familiei” și aduce câteva detalii fizice: “înalt și
spătos”, dar și morale “strânguitor” și “harnic”. Caracterizarea directă făcută de către alte
personaje adaugă noi trăsături. Lică îl vede “om de nădejde, bun tovarăș” pentru fărădelegile lui.
El vede la Ghiță slăbiciunea pentru bani, dar și sentimentul de iubire față de familie. Ana, inițial,
îi respectă autoritatea: “tu ești bărbat și trebuie să știi ce faci” dar, în final, îl vede “muiere
îmbrăcată în haine bărbătești”. Bătrâna îi surprinde esența în observații de tipul “îi râde inima
când vede sporul”.
Autocaracterizarea se realizează prin monolog interior: “Așa m-a lăsat Dumnezeu”, “Ce
să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea”. În dialog cu copiii, el recunoaște că
este un ticălos: “Nu pot opri pe nimeni să vă spună: tatăl vostru este un ticălos”.
Portretul fizic și perceptia interiorităţii subiective a unui personaj sunt, pentru Slavici, în
distribuție complementară. Magdalena Popescu remarcă, în studiul său despre „Moara cu noroc”,
perspectiva mereu interioară din care este privit Ghiţă. Acesta din urmă, „amănunţit până la
dezmembrare, nu va fi niciodată descris în aparenţa lui fizică, existând ca percepţie fluidă şi
difuză a unei subiectivităţi mobile.”
Caracterizare indirectă se realizează prin situațiile existențiale în care este implicat prin
comportament, prin limbaj, prin relația cu celelalte personaje. La început se conturează statutul
moral, psihologic al protagonistului: în familia tradițională, Ghiță este capul familiei, ia autoritar
decizii pentru bunăstarea familiei, are inițiativă, spirit practic, este dornic de a-și depăși condiția,
este energic, dinamic. Psihologic, pare puternic și determinat. Caracterizarea prin nume are la
bază desacralizarea numelui Sfântului Gheorghe - cel care ucide balaurul în iconografia creştină
-, acesta devenind un simbol onomastic inversat: în conflictul cu răul reprezentat de sămădău,
Ghiţă se arată vulnerabil, abdicând relativ uşor de la valorile în care credea iniţial.
Așadar, dezumanizarea lui Ghiță produsă de obsesia îmbogățirii pune în evidență viziunea
lui Slavici despre societatea rurală românească de la sfârșitul sec al XIX-lea. Printr-un stil simplu
și tehnici adecvate, autorul nuvelei construiește un personaj complex care, alături de Ion și Ilie
Moromete, rămâne un prototip neidealizat al universului rural românesc. Personajul este construit
cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet complex, bântuit de dileme, contradictoriu în opțiuni
și în manifestări. Îl putem compara cu Ion, eroul lui Liviu Rebreanu, care este tot o victimă a
societății ce dispreţuieşte sărăcia, dar şi a propriului orgoliu.
 Relația cu celelalte personaje (profil umanist)
Personajul principal este urmărit îndeosebi în relație cu celelalte personaje ale nuvelei.
Ana, ca personaj feminin are un anumit rol în această nuvelă, acela de a evidenția
convingător succesiunea transformărilor lui Ghiță (Ana le observă, încearcă pentru o vreme să
intervină pentru a-și salva familia, dar sfârșește prin a-și îndrepta atenția către Lică). Ana e un
personaj dinamic, la fel ca Ghiță, urmărit cu atenție de naratorul omniscient și pus în lumină de
abilitatea scriitorului de a surprinde psihologia feminină. Ana este prezentată încă de la începutul
nuvelei atât prin trăsături fizice cât și morale, reunite într-o portretizare realizată enumerativ –
trăsăturile fizice: Ana era tânără și frumoasă, Ana era fragedă și subțirică, Ana era sprintenă și
mlădioasă” (trăsături dominante: frumusețea și delicatețea fizică surprinse în caracterizare directă
de către narator. Trăsăturile morale – „prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă din fire”
repetarea adverbului evidențiază trăsăturile enumerate. Portretul moral se completează prin
trăsături care reies indirect din fapte, comportament sau gesturi și limbaj. Ana evoluează la
fermitate și la capacitatea de a lua decizii – hotărârea de a rămâne la han atunci când mama sa și
copiii pleacă la rude. Privită în relație cu Lică și cu Ghiță, Ana pare a fi în rolul unei victime
duble. Ghiță se înstrăinează de Ana și refuză comunicarea cu aceasta, Lică practică o subtilă
strategie de seducție. Ana se îndepărtează afectiv de soțul său, după ce încercase o vreme să își
salveze căsnicia, dragostea este înlocuită de dispreț. Față de Lică se apropie fără să-și dea seama,
mai întâi pentru a-l face gelor pe Ghiță, apoi este luată de valul întâmplărilor: „tu ești om, Lică,
iar Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău decât așa”. Ana va
sfârși înjunghiată de soțul său. Se va lupta cu disperare să-și apere viața, ceea ce sugerează
dramatismul vieții.
Lică, în comparație cu Ghiță și Ana, este un personaj plat, neevolutiv, el intră și iese din
acțiune cu același profil moral, a cărui dominantă este cruzimea. Critica literară vede îndeobște în
acest personaj „singura personalizare directă și expresă din literatura lui Slavici a voinței de
putere” (Magdalena Popescu). Deși tipologic, Lică este sămădăul, șeful porcarilor, personajul
depășește limitele înguste ale tipicității având în structura sa elemente romantice: forța interioară
neobișnuită prin care Lică exercită asupra celorlalți o fascinație demonică. Portretizarea lui Lică
se realizează minuțios printr-o succesiune de aspecte cum ar fi: statutul social al sămădăului: „om
aspru și neîndurat ... de care se teme toată lumea”. Sosirea la han a celor trei oameni ai lui Lică
presupune o prezență ubicuă și atotștiutoare prin misterioșii emisari. Venirea la han a lui Lică va
dovedi impunere și își va promova legile.