Copilul și copilăria în Evul Mediu românesc

prof. Honciuc Bogdan

Liceul Teoretic ,,Dimitrie Cantemir''- Iași
Aleea Decebal, nr. 13, Iași
Tel. 0232 / 233.970
Web: http://www.ltdc.ro/wordpress/
Personal e-mail:honciucbogdan@yahoo.com
Tel. 0740 484 397

Conform unor convenții ale percepției comune, copilăria este considerată a fi prima
perioadă a vieţii, fiind asociată cu o anumită vârstă biologică a cărei limită superioară se întinde
mai mult sau mai puţin înspre tinereţe, cuprinzând sau nu şi anii adolescenței. Pentru filosoful
iluminist Jean-Jacques Rousseau, în celebrul său tratat pedagogic „Emile” (1762), prima etapă a
vieții copilului se cuprinde de la naștere până la vârsta de doi ani, fiind o perioadă a naturii și
dezvoltării naturale, în care pedagogia trebuie axată pe o dezvoltare fizică. Copilăria este a doua
perioadă a vieții „2-12 ani – în care se sfârşeşte de fapt copilăria”, obiectivele pedagogiei
depășind stadiul fizic și implicând obiective ale educației senzoriale. 1
Diversele vârste și delimitări ale perioadelor copilăriei sunt prezente și în cultura
medievală românească, exigențele unei tipologii indicând maturizarea unor concepte. La
capitolul (glava) al XVI-lea, „Îndreptarea legii” (1652) enumeră între cele șapte vârste ale
omului: „ Cocon iaste omul deaca naște, până la 4 ani. Copil se chiamă de la patru ani până la
patrusprezeace.”2 În „Carte românească de învățătură” (1646) secvențierile vârstelor copilăriei
sunt puțin diferite, dispuse în raport cu drepturile juridice ale indivizilor: ,,Cucon să chiamă pănă
al seaptele an de vîrstă; tînăr în măsură de vîrstă să cheamă parte bărbătească de la dzeace ai și
giumătate pănă la 14 ai, iară parte fămeiască de la 9 ai și giumătate pănă la 12 ai. (...)”. 3 Regăsim
și la Dimitrie Cantemir, în „Divanul” (1698) o concepție mai veche despre timpul uman
descompus în șapte vârste ( prunciia, copilăriia, cătărigiia, voiniciia, bărbățiia, căruntéța și
bătrânéța), împrumutând tipologiilor vârstelor copilăriei și câteva reflecții pedagogico-morale,
instruindu-și lectorul în dreapta credință: „ Întâia dară vîrstă și floarea vieții omenești prunciia
iaste. Cînd pre lume prunc ți-ai născut, aceasta să știi că nu pentru altceva te-ai, fără numai spre
credință viind, pre Dumnădzău plăzmuitoriul tău să cunoști și, cunoscîndu-l, să-l proslăvești. (...)
Așijderea prunciia tipos și pildă ale altor vîrste iaste, adecă fără nice o răutate fiind, și de-ciia din
1
Sorin Cristea, Istoria gândirii pedagogice. Jean-Jacques Rousseau(1712-1778) (II), în „Studia
Universitatis. Revistă științifică a Universității de Stat din Moldova”, nr.9 (19)/2008, pag. 139-140.
2
Îndreptarea legii, 1652 , București, Editura Academiei R.S.R., 1962, pag. 578.
3
Carte românească de învățătură 1646 , București, Editura Academiei R.S.R., 1961, pag. 162-163.
1
dzi în dzi crescînd, cătră acéle mai coapte vîrste mărgînd: adecă precum s-ar cădea, din dzi în
dzi, pocaanii, și cătră Dumnedzău cunoștința să criască arată. (...) A doa și a treia vîrstă, sau
legătura florii a vieții omenești, copilăriia și cătărăgiia iaste, la care vîrstă omul agiungînd,
precum floarea de va în vréme bună lega, bună poamă face, iară de în vréme rea, rea poamă va
face. Așé tu, din vîrstele acéstea, dumnădzăieștilor porunci te învață, precum dzice: «Să să dea
copiilor isteciune și tinereilor știință și înțelégere». Căci în copilărie sau bune, sau réle deprinderi
sau obicéie vei putea lega, și carile în cătărăgie vei agonesi, în bătrînéțe le vei moșteni. (...).” 4 În
viziunea savantului principe al Moldovei, aceste moduri ființiale în Univers sunt subînscrise de
„întâmplări certătoare și învățătoare” trupului – „slăbiciunea (adecă boala), robia (sau
închisoarea) și sărăcia”, funcția lor fiind una pedagogică, de acumulare a unor suferințe cu rol
vindecător pentru soarta sufletului5.
După cum remarcă numeroși cercetători, istoria familiei și istoria copilului și a
copilăriei au devenit târziu subiect de interes pentru istoriografie, abia în secolul al XX-lea. Este
explicabil prin numărul foarte restrâns al relatărilor până în perioada modernă, sursele istorice
concentrându-se cu preeminență asupra evenimentelor politico-militare și mai puțin asupra vieții
și intimității indivizilor. Istoria grupului avea încă întâietate, iar în cadrul ei, copilul figura ca
„actor” secundar, astfel că înregistrarea sa a fost limitată, dacă nu complet uitată. Adulții
obscurau în marea majoritate a cazurilor din relatările medievale, chipul și personalitățile
individuale ale copiilor, de multe ori înregistrați lacunar indirect ca fii sau fiice ai unor persoane
mature, dar aproape niciodată descriși ca individualități distincte. 6 Colin Heywood consideră că
dacă istoricii își doresc astăzi să reconstituie experiențele cotidiene ale copiilor din trecut, în
scopul realizării unei istorii a copiilor, atunci ei trebuie să înțeleagă ce gândeau și mai ales ce
simțeau adulții în legătură cu progeniturile lor, iar finalitatea ar fi mai degrabă o istorie culturală
a copilăriei7. Este dificil de reconstituit o istorie a copilăriei în diverse epoci, iar una din
problemele emergente încă de la început pentru istoricii genului a fost precaritatea surselor și
greutatea descoperirii materialelor-sursă legate de copilărie din trecut. Copiii, așa cum am spus,
lasă prea puține mărturii scrise, iar artefactele care le erau destinate (jucării, cărți, vestimentație)
dispar definitiv la puțin timp după ce și-au asigurat funcția.
Istoriografia referitoare la copil și copilărie repertoriază aproximativ 400 de titluri de
cărți și articole de specialitate pe acest subiect. Primii pași în acest domeniu puțin investigat de
4
Dimitrie Cantemir, Divanul, Chișinău, Ed. Litera Internațional, 2004, pag. 150-151.
5
Emanuela Ilie, „Problematica timpului în «Divanul». Cele șapte vârste și „tâmplările” ființei, articol
apărut în Psychologica Jassyensia, an IV, nr. 1, 2008, pag. 62-63.
6
Elena Bedreag, Despre copii, reglementări juridice și mărturii documentare în Moldova veacurilor al
XVII-lea și al XVIII-lea, studiu apărut în volumul colectiv coordonat de Nicoleta Roman, Copilăria
românească între familie și societate în secolele XVII-XX, București, Ed. Nemira Publishing House, 2015,
pag. 137-139.
7
Colin Heywood, O istorie a copilăriei. Copiii în Occident din Evul Mediu până în epoca modernă, trad.
Ruxandra Vișan, București, Editura Trei, 2017, pag. 24.
2
istorie până în secolul al XX-lea, a fost făcut de istoriografia occidentală prin contribuțiile lui
Philippe Ariès, cel care în 1960 publica ceea ce avea să devină curând un studiu fundamental
pentru cercetătorii axați asupra istoriei familiei și a copilăriei: „ L’enfant et la vie familiale sous
l’Ancien Régime”. Convins că Evul Mediu nu a cunoscut conceptul de „copilărie” (lipsea orice
sentiment de l'enfance), că „copilul” este o invenție conceptuală modernă, introdusă abia prin
secolul al XVII-lea8, odată cu transformările de mentalitate generate de inconștientul colectiv,
Ariès studiază cultura copilăriei așa cum s-a dezvoltat ea la începuturile modernității. 9 Pentru
istoricul francez, civilizația Evului Mediu nu simțea necesitatea existenței unei perioade de
tranziție între primii ani de viață și vârsta adultă. Existența copilului medieval trebuie să fi fost
una în care se ardea o etapă considerată azi firească: supraviețuind multitudinii factorilor
mortalității infantile din acea perioadă și despărțindu-se de grija maternă sau de cea a doicii,
copilul era „aruncat” brusc și iremediabil în lumea adulților, fiind silit să adopte rutinele de viață
ale acesteia (felul de a vorbi și de a se comporta). Deducțiile lui Philippe Ariès pot fi generalizate
la toate societățile medievale, în cadrul lor copilul fiind un „adult în miniatură” și tocmai de
aceea trezind celor din jur impresia nedesăvârșirii proprii unui organism debilitat fizic, spre
deosebire de epoca actuală când privim într-un copil expresia potențialităților latente capabile de
a se exprima prin deschiderea lor corectă într-un mediu și o educație propice. În Evul Mediu,
ideea de a educa un copil pierduse mult din conceptul de paideia moștenit din Antichitate

8
Această opinie comportă argumente și contraargumente susținute în mediul istoriografic occidental chiar
în cadrul școlii franceze. Dacă pentru un istoric ca Jacques le Goff, „acest Ev Mediu utilitar, care nu mai
are timp să se înduioșeze sau să se minuneze în fața copilului, abia de-l mai vede”, pentru Pierre Riché
existența și recunoașterea statutului copilului și a vârstei copilăriei în Evul Mediu nu au fost atât de
ocultate pe cât s-ar putea crede. Există cel puțin o excepție notabilă, mediul mănăstiresc, care oferă raze
de lumină asupra acestor aspecte, având experiența directă de a crește și a educa copiii. Clericii educatori
ai copiilor puteau contrazice imaginea defavorabilă despre copilărie, ba chiar puteau elogia vârsta aceasta,
așa cum o face Sf. Colomban într-una din predicile sale, apreciind că un băiat este un călugăr mai bun
decât un adult, deoarece: „nu mocnește de mânie; nu ține supărare; nu se lasă fermecat de frumusețea
femeiască; și nu spune ceea ce nu crede cu adevărat”, ibidem, pag. 40-41. În mediul istoriografic
românesc, opinia similară că mediul monahal a prezervat vârsta copilăriei și a valorizat-o în Evul Mediu,
într-o percepție anticipativă pentru modernitate, aparține cercetătoarei Maria-Magdalena Székely. Într-un
studiu publicat în 2015, aceasta aduce în lumină ipostaza emoționantă a copilăriei în pictura medievală de
secol XV-XVI din Moldova, la bisericile mănăstirii Sucevița, cele din Bălinești și Părhăuți, unde scene
ale iconostasului aflat în etapa de restaurare, surprind secvențe din viața Sf. Nicolae copil, înfățișat cu
capul aureolat și desculț, cu tăblița de scris în mână și însoțit de mamă sau slujnică la dascălul unei școli
din apropiere. Scena, foarte emoționantă pentru candoarea copilăriei, este cu siguranță un contraargument
pentru viziunea absolutizant anihilatoare a ideii de copilărie în Evul Mediu pe care o afirmă Ph. Ariès, cf.
Maria-Magdalena Székely, „Eseu despre copilărie în Moldova veacului al XVII-lea”, în Studii și
Materiale de Istorie Medie, nr. XXXII/2015, pag. 379-380.
9
Luminița Dumănescu, “Introducere în istoria copilăriei. Trecutul unei discipline de la Ariès la
SHCY”,în In Medias Res. Studii de istorie culturală, Iaşi, Editura Univ. Al. I. Cuza, Editor: Emanuel
Mihalache, Adrian Cioflanca, 2007, pag. 25.
3
 A scrie o istorie a copilului și a vârstei copilăriei este un demers istoriografic care a
trebuit să se adapteze, depășind metodele clasice ale istoriei cantitative a trendului pozitivist,
împrumutând în plan metodologic din disciplinele conexe: demografia istorică, psihologia,
sociologia, antropologia istorică, etc.10 Recunoașterea științifică a unui domeniu de studii și de
specializare a cercetărilor în istoria copilăriei și a copilului a venit în 1985 după Congresul
Mondial de Științe Istorice de la Stuttgart, unde genul istoriografic menționat a fost definit și s-a
demarcat într-o ramură aparte de contribuții, dedicate preponderent istoriei familiale, universului
infantil, evoluției conceptului de „copil” și „copilărie” de-a lungul duratei istorice, etc. 11
Și în spațiul românesc studiile dedicate istoriei copilului și vârstei copilăriei au început
să prindă contur, este drept, mai târziu, dar în mod destul de sistematic, în ultimii ani fiind
publicate articole, studii și volume colective care tratează subiectul respectiv de-a lungul mai
multor epoci istorice12.
Pentru a expune o istorie a copilului în Evul Mediu este necesară înregistrarea unei
istorii a grupului familial. Evul Mediu este o perioadă prin excelență a colectivităților și
solidarităților de grup, copiii rămân mereu membrii unui grup, clanul familial, nucleul social
invariabil. De aceea copilul poate fi surprins prin raportare la membrii grupului din care face
parte și pe baza relațiilor pe care le are cu membrii acestui grup. Este natural și firesc, pentru
început, să cunoaștem care este lexicul medieval care încadrează conceptual consanguinitatea,
precum „neam”, „stirpe”, „rudă”, „cemotie”, „seminție”. Pentru elitele sociale, neamul se
definește adesea prin „casă”, termen ce conectează median persoana de popor (norod). Termenul
10
Ibidem, pag. 27.
11
Ibidem, pag. 27.
12
Se remarcă contribuțiile lui David Gheorghe și Alexandru Duțu, Universul copilăriei – coordonate
medievale, în „Magazin istoric”, anul XX, nr. 6 (231), iunie 1986, pag. 26-28, Violeta Barbu, De bono
coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 2003, p. 85–99;
Constanţa Ghiţulescu, Familie şi societate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea), în „Studii și
Materiale de Istorie Medie”, XX, 2002, p. 102–108; Adrian Majuru, Copilăria la români. Schițe și
tablouri cu prunci, școlari și adolescenți, București, Ed. Compania, 2006, 392 pag. ; Constanța
Ghițulescu, Focul amorului : despre dragoste și sexualitate în societatea românească (1750-1830),
București, Ed. Humanitas, 2006, 271 pag, ; Melinda Mitu și Sorin Mitu, Jucării de ieri și de azi, în
„Magazin istoric”, nr. 11(476)/2006, pag. 84-86 ; Luminiţa Dumănescu, Introducere în istoria copilăriei.
Trecutul unei discipline, de la Ariès la SHCY, în vol. In medias res. Studii de istorie culturală, editat de
Andi Mihalache şi Adrian Cioflâncă, Iaşi, 2007, p. 38–41; Elena Bedreag, Enfants du corps, enfants de
cœur. La pratique de l’adoption dans la Moldavie du XVII e siècle, în vol. Le corps et ses hypostases en
Europe et dans la société roumaine du Moyen Âge à l’époque contemporaine, coordinateurs Constanţa
Vintilă-Ghiţulescu et Alexandru-Florin Platon, Bucureşti, 2010, p. 15–29; Maria Magdalena Székely,
Viaţă de copil într-o lume de adulţi (Moldova, secolul al XVII-lea), în „Studii și Materiale de Istorie
Medie”, XXXII, 2014, p. 279–316; Elena Bedreag, Despre copii, reglementări juridice şi mărturii
documentare în Moldova veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, în vol. Copilăria românească între
familie şi societate (secolele XVII–XX), coordonator Nicoleta Roman, Bucureşti, 2015, p. 137–158 ;
Maria Magdalena Székely, Eseu despre copilărie în Moldova veacului al XVII-lea, în „Studii și Materiale
de Istorie Medie”, XXXII, 2015, pag. 379-414.
4
de „familie” (faméliia) pătrunde probabil prin filiera neogreacă în limba română după 1696,
deosebirea față de „casă” ce definea un grup lărgit de indivizi conectați pe bază de
consanguinitate, fiind aceea că familia se raporta mai degrabă la grupul social restrâns al cuplului
cu copil sau copii.13 Neamul este subiect al diferențierilor de gen și calitate în Evul Mediu
românesc. Sursele separă cu claritate între „blagorodia” neamului sau cinstea acestuia, în
antinomie cu „mojicia”14 altora. Structura clanului familial sau a neamului, dimensiunile sale,
sunt dificil de constatat în lipsa unor recensăminte sistematice, totuși, din documentele vremii
indicele de natalitate al familiilor boierești pare a fi destul de ridicat. Dintre cele 46 de familii de
boieri de sfat prezentate de Nicolae Stoicescu în dicționarul său tematic, totalizând 289 bărbați,
20 de cupluri aveau mai mult de cinci copii.15
După cum am afirmat în paginile de mai sus, studiul istoric cu privire la copil în Evul
Mediu românesc, ca și în spațiul occidental al continentului, este cu atât mai dificil cu cât
subiecții lui nu informează direct, datorită vârstei și competențelor intelectuale, asupra
contextului de existență exterioară și interioară. Ceea ce posedăm ca surse istorice referitoare la
copii în Evul Mediu și la începutul Epocii Moderne, merge în linia reglementărilor și tipologiilor
cu caracter juridic cuprinse în pravile, acolo unde capacitatea de a se manifesta juridic a
individului primează pentru raporturile sale sociale. Puținele trimiteri indirecte pentru a
reconstitui o posibilă viață emoțională și a dărui culoare universului cenușiu al interacțiunilor
economice din acte în care sunt cuprinși și copiii din aceste epoci, trebuie însă prețuite cu atât
mai mult.
Deși în operele cronicarilor moldoveni și în relatările călătorilor străini în spațiul
românesc sunt puține relatările cu privire la copii și existența lor, există totuși unele crâmpeie de
informații care pot fi coroborate în sensul întregirii unei imagini de ansamblu.
Într-o epocă impregnată de religiozitate, precum perioada medievală, perpetuarea vieții
și nașterea copilului, erau văzute ca acte directe ale participării divine. Crearea omului, etapele
vieții intrauterine, sunt în imaginarul medieval rezultatul Creației lui Dumnezeu cu ajutorul
Creației sale în ființă. În discursul său cu prilejul reînhumării oaselor mamei sale la mănăstirea
Argeș, Neagoe Basarab arată că actul nașterii în sine este unul al puterii lui Dumnezeu: „(...) Ai
fost însărcinată și împovărată cu trupul meu, până în vremea ceia ce-ți veni porunca lui

13
Violeta Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-lea,
Bucureşti, Editura Meridiane, 2003, pag.22.
14
Miron Costin se vădește neîndurător în exemplificarea acestei antinomii atunci când critică alianța
matrimonială dintre Vasile Lupu și hatmanul cazacilor, Bogdan Hmelnițki, prin copiii lor, Ruxanda și
Timuș : „Mare netocmală în deopotriva caselor și a hirelor ! Această parte era o domniie de 18 ai și
împărăției cu bivșug și cu cinste sămănătoare, iară céelaltă parte de doi ani ieșită den țărănie (…) ginirili
singur numai fața de om, iară toată hirea de hiară”, Letopisețul Țărîi Moldovei de la Aaron-Vodă încoace,
în volumul Miron Costin. Opere. I, ediție critică îngrijită de P.P. Panaitescu, București, Editura Pentru
Literatură, 1965, pag. 125-126.
15
Violeta Barbu, De bono coniugali…. op.cit, pag. 40.
5
Dumnezeu să naști. Atunce, o maica mea, atâtea griji și scârbe ai avut (...) deci, cu porunca lui
Dumnezeu, adaose Sfinția Sa ție viață și mie naștere”.16
Nașterea unui copil17 era considerată un dar divin pentru familie, fiind amintită de
formule consacrate în documente, precum „de Dumnezeu dăruiții copii ai noștri” 18. De aceea,
prin antiteză, utilizarea mijloacelor contraceptive, folosirea ierburilor și a diverselor decocturi în
acest sens era strict interzisă, potrivit pravilelor din epocă „femeia care bea ierbi ca să nu facă
feciori” primind canon post de șapte ani și 200 de închinăciuni pe zi. 19 Ca și astăzi, existau cazuri
în care pruncii se nășteau cu grave malformații congenitale, fapt care transpare și în letopisețul
lui Miron Costin care-l portretizează pe Ion-vodă, primul copil al lui Vasile Lupu: „era Ion vodă
om slab şi deznodat şi de mâni şi de picioare, cum n-ar hi fost feciorul lui Vasilie vodă, care era
ca un leu şi la hire şi la trup”.20
Botezul avea o funcție deosebit de importantă în societatea creștină a vremii, copilul
botezat în sânul Bisericii primind odată cu numele creștin o nouă identitate, precum și o șansă la
viața veșnică de după moartea trupească. Lipsa botezului și moartea prematură a unui copil
echivalau cu imposibilitatea de a accede la Mântuire, iar părinții care nu se osteneau să asigure
progeniturilor Sf. Taină a Botezului erau pasibili de ispășirea unor canoane: trei ani de post şi 50
de închinăciuni pe zi pentru copilul mort nebotezat şi post de un an pentru copilul mort

16
Iolanda Țighiliu, Societate și mentalitate în Țara Românească și Moldova. Secolele XV-XVII, București,
Ed. Paideia, 1997, pag. 78.
17
Pregătirea pentru naștere în Evul Mediu, așa cum poate fi analizată pe baza studiului folclorului și al
credințelor populare, indică un adevărat ,,program” de manifestări și ritualuri. Viitoarea mamă trebuie să
urmeze o veritabilă inițiere într-o serie de taine care o vor ajuta să-și protejeze copilul. Aceste taine și
interdicții par azi ridicole, dar ele erau în mintea celor de demult cât se poate de reale și necesare. Mama
trebuia ,, să nu sufle în cuptorul de pâine, că va face copilul cu limba aprinsă", să ,, evite să privească
lucrurile și ființele urâte, să se ferească de a consuma anumite alimente sau de a efectua unele gesturi
nefaste asupra fizicului sau psihicului viitorului copil: dacă fură ceva, copilul va fi hoț; dacă poftește
ceva, sau îi dă inima la ceva pe care-l nu poate avea îndată, nu e bine să-și pună mâna pe trup, ca nu
cumva copilul să fie aidoma însemnat, în locul în care a pus mâna, cu obiectul dorit", cf. Ciaușanu, Gh.
F., Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi, București, Ed.
Saeculum, 2001, pag. 103.
18
Folclorul a reținut însă tradiții și credințe care însoțeau nașterea unui copil în epocile trecute diferite de
cele ale Bisericii. Românii par să creadă, după cum o dovedesc credințele populare, că sufletul unui om
care moare ,,trecea într-un copil născut în propriul lui neam. Ca suflet, umbră și răsuflare, el putea trece și
într-un berbec, într-un bou sau în alt animal. El poate să iasă din nou din animal pentru a se întoarce în
neam. Existau bătrâni și bătrâne care făceau cunoscut, cu toată siguranța pe care le-o putea da credința, că
sufletul cutăruia intrase în cutare sau cutare nou-născut, că acesta semăna mult cu strămoșul său la
înfățișare, purtare, forță și vitejie [...]. În alte cazuri se pretindea că sufletul mortului va însufleți timp de
șapte generații câte un nou-născut din neam.", cf. Stahl, Paul H., Triburi și sate din sud-estul Europei.
Structuri sociale, structuri magice și religioase, București, Ed. Paideia, 2000, pag. 164.
19
Apud, Maria Magdalena Székely, „Eseu despre copilărie…”, art.cit., pag. 391.
20
Miron Costin, Letopisețul Țărîi Moldovei de la Aaron-Vodă încoace, Biblioteca Pentru Toți, Editura
Pentru Literatură, 1961, pag. 102.
6
neîmpărtăşit21. Nașii copilului, cei care tăiau moțul pruncului, dădeau naștere unei noi relații de
rudenie și se manifestau material și spiritual în viața noului născut. Spre exemplu, fiul lui
Enache, al doilea spătar, a primit din partea domnului, Alexandru Iliaș, un loc de casă în Iași, pe
Ulița Mare.22
Grija cu care copiii mici erau înconjurați încă de la naștere, arată deosebita lor
importanță în viața societății, fapt documentat pentru secolul al XVIII-lea și de Anton Maria del
Chiaro, care exprima în Țara Românească admirație în raport cu afecțiunea arătată copiilor:
„Copiii sunt îmbăiați în fiecare zi, până la vârsta de șapte sau opt ani. Doicile au întotdeauna
grijă să facă un semn negru pe fruntea copilului după ce l-au îmbrăcat și împodobit mai întâi.
Rostul acestui lucru este după cum spun, că oprindu-se de la început ochiul asupra acelui semn
negru, nu mai e așa de mare primejdia ca să fie deochiat copilul. Folosirea leagănelor, așa cum
sunt pe la noi (în Italia, n.n.), le este cu totul necunoscută doicilor din Țara Românească, dar
folosesc un gherghef pătrat, de fundul căruia este prinsă din toate părțile o pânză tare, având
deasupra o stofă frumoasă roșie pe care pun salteluța, pernele, învelitorile, etc. Acest gherghef
este prins de fiecare colț cu câte o sfoară (îmbrăcată în postav roșu) și capetele acestor patru sfori
sunt strânse în formă de piramidă, și într-un nod tare prinse de o grindă din odaia lăsată doicii,
care, din patul ei, legănând în acest fel leagănul, de câte ori se trezește copilul, îl adoarme ușor
din nou.”23
Esențialmente, pentru omul medieval, vârsta era în principal un indiciu asupra
capacității juridice a individului și în special asupra dreptului său de proprietate asupra
pământului, delimitarea majoră făcându-se între cei mici, sub 25 de ani, precum și categoria
celor mari, de la 25 de ani în sus, care se puteau căsători și stăpâneau pământ în deplină
responsabilitate pentru faptele lor. De aceea, faptul care servește ca indiciu prețios pentru a
reflecta raporturile dintre părinți și copii în Evul Mediu românesc, este stăpânirea asupra
pământului. Taina căsătoriei lega doi oameni, două familii, activând mereu un nou sistem de
relații de rudenie și autoritate asupra pământului stăpânit. Copiii erau descendenții cuplului
nedesprinși total de autoritatea paternă, având drepturi juridice limitate, putând fi atinși la fel de
puțin de consecințele faptelor lor24 în plan juridic, ca și azi de altfel. Dar ruperea căsătoriei,
21
Pravila ritorului Lucaci, cf. Maria Magdalena Székely, „Eseu despre copilărie …”,art.cit., pag. 400.
22
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, Acte interne (1661–1690), editate de Ioan Caproşu,
Iaşi, 2000, p. 136.
23
Anton Maria del Chiaro, Istoria delle moderne revoluzione della Valachia, în volumul îngrijit de Maria
Holban, Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, București, Ed. Științifică și Enciclopedică,
1983, pag. 378-379.
24
Exemplificator este îndemnul la „certare foarte micșoară” în cazul copiilor care săvârșeau fără voie acte
grave, sfat cuprins la glava 53 din „Carte românească de învățătură”: „La uciderea ce fac cuconii andesine
giucând, iau o certare foarte micșoară, cum au fost acei cuconi carii giucându-și cu giucăreili sale, s-au
mâniiat unul pre altul, și l-au lovit cu cuțitașul cel de condee și l-au giunghiat de l-au omorât; și pentru
certarea l-au izgonit dentr-acel sat, unde au fost făcut moarte cu învățătură ca aceaia să nu să mai întoarcă
la acela joc, până nu va face pace cu părinții cuconului celui ucis.”, Carte românească de învățătură 1646
7
divorțul, moartea unuia dintre părinți, evenimente care duceau la scindarea parțială sau definitivă
a familiei, sunt de natură să ne ofere mai multe informații asupra relațiilor dintre copii și ceilalți
membri ai familiei medievale. Iar acest lucru este posibil deoarece momentele enumerate mai sus
solicitau o expunere juridică a motivelor pentru a intra în posesia pământului, aceasta putând fi
acceptată sau nu de autoritatea domniei, deoarece, teoretic, până la exprimarea scrisă a hotărârii
acesteia, nici unii nici alții nu aveau drepturi asupra bunurilor celuilalt. În aceste momente copiii
medievali devin „vizibili”25 în acte și documente, unde apar ca părți la împărțiri ale moștenirilor
sau ale posesiei în indiviziune. Cel mai limpede fapt care demonstrează ieșirea din
„invizibilitatea” caracteristică a copilului medieval este un fapt de natură juridică, legat de
hotărnicia pământului în cadrul comunităților învecinate, obști sătești sau chiar țări. Acest lucru
se întâmplă deoarece copiii erau percepuți în Evul Mediu ca memorii vii, capacitatea lor de a
supraviețui celor maturi și de a transmite informație cu caracter juridic referitoare la pământ și
obște îi predestina pentru a fi instrumente vii ale dreptului cutumiar, exprimat și prin „jurământul
cu brazda-n cap”26.
Dispute aprige privitoare la stăpânirea pământului lasă de înțeles relații fracturate în
cadrul familiei, acolo unde copiii trebuie să lupte juridic pentru drepturile lor de posesie. În 1667,
însoțirea mamei cu un alt bărbat după moartea soțului, riscă abrupt relația mamă-copii și

, op.cit. , pag. 164.

25
Vizibil în modul cel mai propriu al expresiei devine la 18 mai 1650 într-un context juridic legat de
posesia pământului și copilul jupaniței Elena Buzescu, văduva banului Radu Buzescu, care se înfățișează
lui Paisie, patriarhul Ierusalimului, „cu coconul ei, cu Matei, în brațe, cu mare jalbă și lăcrămoasă
plângere, cum, fiind o jupâneasă rămasă săracă de soțul ei, sculatus-au niște boiari...și cu oamenii lor...,
împresurându-i moșiile și satele și țiganii”. În mod cert, prezența fizică a copilului la prezentarea plângerii
era un mod de a aduce mărturie a succesiunii prin bărbați, din tată-n fiu a adevăratei stăpâniri asupra
pământului, împotriva tuturor pretențiilor și împilărilor unor răuvoitori, Studii și documente cu privire la
istoria românilor, vol. V: „Carți domnești, zapise și răvașe”, București, 1903, documentul nr. 33 din 18
mai 1650, pag. 300.
26
Hotarul dintre comunități era de fapt echivalent cu instituția juridică a posesiei. Transferurile de pământ
prin vânzare/cumpărare sau practicile succesorale, făceau ca hotărniciile pământului să fie acțiuni
judecătorești frecvente, pe care obiceiul popular („obiceiul pământului”) le-a investit cu un set de aporturi
locale care depindeau de tradiția comunității. Delimitarea pământului de la hotarele „cele bătrâne în veac”
nu erau doar o problemă juridică și economică, ci și un fenomen de memorie colectivă, depozitarii ei
trebuind să fie cei tineri, cei care aveau șansa de a supraviețui pentru a da mărturie în timp asupra
limitelor pământului satului. Atunci când „se trăgea hotarul”, pe lângă dregătorii domnești și
reprezentanții locali, homines boni et veterani (oameni buni și bătrâni), erau aduși și copii de vârstă
fragedă, unii din ei destinați să ajungă călugări, să învețe să scrie și să amintească timp îndelungat de
hotărnicia făcută. Erau puși să umble pe hotarul trasat cu o brazdă de pământ pusă într-o traistă pe cap,
fapt destul de obositor în sine, dar se adaugă faptul că la fiecare marcaj al hotarului (movilă de pământ,
trunchi de copac sau piatră mai mare), erau pălmuiți, trași puternic de urechi și de păr, pentru a-și aminti
de suferința îndurată și implicit pentru a păstra memoria delimitării dintre pământuri. În 1539, atunci când
a avut loc hotărnicia dintre Țara Românească și Transilvania, trei tineri au fost bătuți ca să țină minte
„după obicei”, cf. Iolanda Țighiliu, op.cit., pag. 22-23.
8
pierderea dreptului acestora la moștenirea defunctului. Și astfel, copiii, Ioniță, Măriuța și
Apostolachi, nu ezită și „pârăsc” atât pe mama cât și pe „vitregul” lor la domnie, pentru niște
case ale tatălui lor răposat vândute fără dreptate. Iar cei doi pârâți sunt „rămași” la judecata
domniei de copii, pe care domnia îi consideră mai volnici să țină ocinile tatălui lor decât „îma”
(mama) lor, „deacă s-au măritat după altul”.27
Din punct de vedere social, în Evul Mediu românesc copiii moșteneau condiția și
statutul social al tatălui, indiferent dacă acesta trăia alături de indivizi sau grupuri de condiție
socială diferită. Mediul de viață și proximitatea nu aveau niciun impact sau consecință directă
asupra condiției sociale a copiilor, ea se moștenea patern și rămânea neschimbată. Un exemplu
sugestiv este al lui „Vâlcan rumânul” atestat într-un document din 11 ianuarie 1618 ca fugit
dintr-unul din satele mănăstirii Argeș în ocina femeii lui, persoană liberă, unde a rămas până la
moarte. Copiii pe care i-a avut cu femeia sa au rămas însă tot rumâni28.
Vocabularul referitor la „copil” în Evul Mediu românesc este nuanțat, el surprinde
diverse statute care pendulează între gama licitului și ilicitului. Într-o lume profund tributară
moralei creștine și respectului față de legea strămoșească, apariția copiilor din uniuni lipsite de
taina căsătoriei era socotită o deviație, tolerată, dar fără capacitatea de a produce drepturi juridice
asupra moștenirii – cel puțin, nu la categoriile inferioare ale societății românești medievale.
Bastarzii, copiii ilegitimi, cei făcuți „pe de lături”, rod al păcatului părintesc, puteau gripa
procese sociale pentru că interveneau la fel de ilegitim în pretenția de a stăpâni pământul clanului
familial concurând moștenitori legitimi. În acest sens, vechile pravile erau stricte, propunând un
vocabular ce clasifica pe baza unei tipologii menite să ateste scaunului de judecată calitatea
individului în raport cu pământul moștenit. Pentru lexicul medieval, o suprapunere a sensului
între „fecior” și „copil” este imposibilă, cel puțin potrivit textului nomocanoanelor și pravilelor
din epocă. „Îndreptarea legii” se face în 1652 la glava 207 deținătoarea unei varietăți
surprinzătoare în plan lexical pentru a defini statute ale copilului în cadrul grupului social: „Când
face neștine copil cu muiarea lui cea blagoslovită pre léage, acel copil se chiamă adevărat. Iară
când ține neștine muiare în casa lui neblagoslovită și să culcă cu dînsa de față, de va face copil,
se chiamă hireș. Iară când să culcă cu muiare afară de casa lui, acela copil de va face se chiamă
cópil. Iar când va naște copil și niminea nu știe care tată l-au făcut, nice cela ce l-au semănat,
acela se chiamă întunecat”29. Depreciativ văzut de colectivitate 30, „copilul întunecat” ca fruct al
27
Elena Bedreag, „Despre copii, reglementări juridice ...”, op.cit., pag. 145.
28
Documente privind istoria României, Veacul XVII. B, Tara românească, vol. 3, (1616-1620), întocmit
de Mihail Roller, Bucureşti: Ed. Academiei R.P.R, 1951, documentul nr. 154, pag. 181-182.
29
Îndreptarea legii, op.cit., pag. 215.
30
Femeia al cărei fruct al dragostei ilicite era dovedit și vizibil arătat obștii, trebuia să plătească
„dușegubina”, sau „gloaba pântecului” o taxă de răscumpărare a păcatului ei. Un document de secol XVII
din Moldova o înfățișează pe Ana, fiica lui Petre Mircea, care și-a dat ocina pentru o „deșugubină a sa, că
a făcut ea un copil”. Libertatea sexuală a bărbaților era vizibil mai mare, toleranța față de căderile lor în
păcat neimplicând răscumpărări bănești decât în cazurile dovedite de soție, când trebuiau să înapoieze
9
unui adulter, are grade diverse de stigmatizare în funcție de păcatul care i-a dat naștere. Dacă
aceste deosebiri comunicau și consecințe în plan juridic este o altă problemă, cu soluționări
diferite31 la nivele sociale distincte. În mediile de jos ale societății, copilul ca fruct al adulterului,
nu poate pretinde dreptul de moștenire, deși poate avea acceptul de a face parte din familie.
Acceptul familiei pentru transgresiunea sângelui este însă inexistent în trei cazuri: progenitură
născută din călugăriță, din „femeie ce i s-a făcut silă” (viol), sau din „mestecătură de sânge”
(incest).32 Este cazul frecvent al copiilor destinați vieții monahale pentru a răscumpăra păcatul
cel greu al părinților, amintiți de registrele și catastifele mănăstirești. Copiii născuți din relații
extraconjugale fără împrejurările agravante de mai sus, puteau fi acceptați în familie, dar cel mai
adesea fără drept de moștenire, cel puțin nu în categoriile inferioare ale societății. 33
Diferit este cazul statutului copiilor ilegitimi doar la categoriile sociale înstărite și mai
ales în cazul Domniei, unde se șterg stigmate sociale 34 din necesitatea de a asigura linia unei
moșteniri a puterii politice sub imperiul necesității care uneori nu înțelegea să se supună

părți ale zestrei, însă nu în totalitate, cf. Anca-Daniela Huț, „Relațiile matrimoniale în familiile boierești
din Țara Românească și Moldova în secolul al XVII-lea. Între armonie și divorț”, în Terra Sebus, nr.
2/2010, pag. 331.
31
Pentru Evul Mediu târziu în spațiul românesc, dar aplicând metoda recurenței istorice, se poate deduce
că în niciun caz instanțele medievale nu lăsau copiii din flori la voia întâmplării, statutul lor trebuia
stabilit, în mare parte pentru a evita cazul abject al infanticidului, iar acest lucru se realiza uneori chiar
înainte de naștere, în funcție de caz. Instanțele încearcă să încredințeze de obicei responsabilitatea
creșterii ambilor părinți, lăsând deoparte faptul că nu sunt uniți de Sf. Taină a căsătoriei. Dacă mama este
de proastă reputație în comunitate, decizia era adesea ca ea să asigure creșterea copilului doar în primii
ani de viață, după care tatăl asigură întreținerea copilului. O mamă cinstită care a fost sedusă și părăsită,
obține adesea în instanță ca tatăl să plătească lunar pentru creșterea copilului. De obicei responsabilitatea
masculină prevalează în deciziile autorităților judiciare, mamele fiind dispuse prin jalbă contra bărbaților
să-și abandoneze progeniturile: „să-și ia copiii și să-i crească”, deoarece, într-o lume a sărăciei și
mizeriei, un copil poate fi o povară care poate împiedica o femeie să muncească pentru a se întreține și a
asigura hrana ei și a mai multor guri, cf. Constanța Vintilă-Ghițulescu, Focul amorului: despre dragoste
și sexualitate în societatea românească (1750-1830), București, Ed. Humanitas, 2006, pag. 118-120.
32
Elena Bedreag, op.cit., pag. 153.
33
O excepție este cazul citat de Elena Bedreag, datat în 1755, al unui oarecare Iosif, nepot al lui Antonie,
care înaintează jalbă și se vrea părtaș în diata de moștenire a acestuia în detrimentul lui Zaharia, Iosif
dând mărturie că acesta nu ar încăpea la moștenire deoarece „nu este adivărat ficior devreme ce iaste
făcut cu femeia ce n-au avut cununie”. Capacitatea lui Antonie de a testa înainte de moarte („așa au vrut
Antonie să-și orânduiască”) face ca în cazul de față Biserica și Domnia să decidă în favoarea sa. Este un
caz special și atipic, mimetism social posibil sub influența păturilor avute care recunoșteau copiilor
ilegitimi inclusiv dreptul de moștenire, ibidem, pag. 154.
34
Chiar și în cazul unui fiu nelegitim, „făcut cu o posadnică”, în cazul domniei, noblețea nașterii ștergea
situația de inferioritate a persoanei ce cunoștea că este „os domnesc”. Este cazul în speță al unor domni
precum Petru Rareș în Moldova sau Matei Basarab în Țara Românească, ultimul accede la domnie deși
este numai „feciorul Danciului vornicului, care se trăgea din neamul băsărăbesc”, cf. Violeta Barbu, De
bono coniugali, op.cit., pag.32.
10
hazardului biologic35. Practica este consemnată de călătorii străini în Țările Române, printre care
și de Anton Verancsics pe la 1549, care relatează că „la români urmează deopotrivă la domnie,
copiii nelegitimi, ca și cei legitimi. Căci le este îngăduit tuturor îndeobște de a avea două sau trei
soții, iar boierilor și celor mai de seamă chiar mai multe, iar voievozii sunt slobozi să aibă câte
vor. Deci și când au una pe care o și numesc soție nedespărțită și o cinstesc ba cu titlul de
doamnă, ba cu autoritatea și rangul său și cu cinstirea cea mai înaltă înaintea altora, și păstrează
aceeași căsnicie, ei totuși iubesc pe copiii țiitoarelor tot atât cât și pe copiii soției fără vreo
piedică din faptul că aceia sunt copii din concubine, și toți sunt socotiți legitimi și vin la
moștenire.”36 De altfel, în societatea românească medievală există preocuparea de a transmite
prin moștenire copiilor ranguri, demnități la păturile înalte, dar și simplul meșteșug sau ocupația
la păturile de jos. Grigore Ureche este primul care valorizează în cronica sa ideea asemănării cu
un antecesor, punctând rolul definitoriu al eredității atunci când îl portretizează pe Ștefăniță-vodă
în comparație cu bunicul său, Ștefan cel Mare: „(...) Acesta Ștefan vodă [cel Tânăr, n.n.] întru
totul simăna cu firea moșu-său, lui Ștefan vodă cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot
izbîndiia și lucrul său îl știia purta, măcară că era tînăr de zile, amintrilea era om mânios și pre
lesne vărsa sânge.”37 Asigurarea continuității de neam prin același sânge și transmiterea unei
moșteniri sociale și culturale, erau apanajul unor statute foarte diverse, așa cum apare și sub pana
cronicarului Miron Costin, ce relatează asupra dorinței de a educa și a asigura creșterea pentru
viață a succesorilor în neam: „Domnii la domnii pre feciorii săi poftescŭ să-i vadză ieșiți, boierii
la boierii, slujitoriul să bucură să-și vadză de slujitorie pre feciorul său harnic, pementeanul de
hrana pământului pre feciorul său destoinicŭ poftește să-l vadză.” 38 Rolul fundamental al
eredității, al transmiterii prin copii a sângelui și calităților neamului, sunt exemplificate de
această dată în negativ, în Letopisețul cantacuzinesc, care, amintind despre Constantin, vel
paharnicul lui Grigore-Ghica, fiul lui Radu armașul Vărzarul, se exclamă depreciativ: „(...) Că,
adevăr, cum nu se poate face den mărăcine strugure și din rug smochine, așa nu să poate face din
neamul rău, bun; ci din varza cea rea, ce-i zic morococean, au ieșit fie-său și mai morococean
el”. Iar soluția este cumplită, amintind de ingineria genetică și eugenie: „Sămânța acestor
35
Sterilitatea ca hazard biologic, era considerată în sursele epocii ca pedeapsă divină pentru asumarea
unor păcate din neam. Soluție suplimentară, în cazul unor moștenitori direcți masculini sau feminini, era
înfierea, adopția, acceptarea unui „fecior de suflet” prin simplul act de danie patrimonială, cazul în speță
evidențiat de Violeta Barbu pentru secolul al XVII-lea al Neacșei, fiica marelui postelnic Iane din
Băleasca și soție a lui Gheorghe, ce înfiază pe logofăt Radu Dudescu, singurul fiu al marelui vistiernic
Dumitru Dudescu, dăruind-i moșia de zestre de la Golești pentru „că m-au căutat la nevoile mele și la
bine și la rău”, ibidem, pag. 41.
36
Anton Verancisc, Descrierea Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești, în volumul îngrijit de Maria
Holban, Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, Ed. Științifică, 1968, pag. 419.
37
Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat Țara și de cursul anilor și de
viiața domnilor carea scrie de la Dragoș-vodă până la Aron-vodă, în volumul Cronicari moldoveni,
studiu introductiv de Dan-Horia Mazilu, București, Ed. Militară, 1987, pag. 53.
38
Miron Costin, op.cit., pag. 136.
11
nelegiuiți și îndrăciți s-ar cădea, ce ar fi parte bărbătească, să să scopească, ca să nu mai răsară
muștar și ardei, ci să să topească și să să concenească.”39
Fractura în transmiterea moștenirii, datorată hazardului biologic, nașterii unor
descendenți exclusiv de parte femeiască, dar și din cauza sterilității, conducea la consecințe
directe asupra patrimoniului familial, el putând să se întoarcă sub autoritatea Domniei prin
practica prădalnicei, în urma procesului constatat de desherență. Lucrurile păreau mai simple în
plan juridic în Moldova medievală, acolo unde moștenirea se împărțea în mod egal între
moștenitori, indiferent de sex, cu condiția să fie rude de același grad, pe când, în Țara
Românească doar descendenții bărbați puteau moșteni. Violeta Barbu studiază două practici care
au asigurat însă din secolul al XV-lea accesul la moștenire al descendenților de sex feminin în
Muntenia: adopția prin înfrățirea fiicei cu ceilalți fii, precum și transformarea fictivă a fiicei în
fiu, în caz de absență a oricărui moștenitor de sex masculin. 40 Practica adopției, dar nu neapărat
motivată de asigurarea unei succesiuni, exista și ea atestată de pravile, precum „Îndreptarea
legii”: „(...) A cincia [rudenie, n.n.] iaste de în feciorii de suflet, carea se chiamă copilul carele ia
neștine cu sfintele molitve și-l face adevărat al său ca și copiii lui.” 41 Și bineînțeles, cum
diferențele erau anulate între copiii biologici și cei înfiați, dreptul la moștenire era asigurat
identic în cazul copilului adoptat, revenindu-i însă obligațiile unui fiu pentru pomenirea
sufletului părinților săi adoptivi42. În opinia Elenei Bedreag, există trei cazuri care justifică
adopția în Evul Mediu românesc, așa cum transpar ele în documente: asigurarea unei succesiuni
39
Istoria Țării Romînești 1290-1690. Letopisețul cantacuzinesc, ediție critică îngrijită de C. Grecescu și
D. Simionescu, Editura Academiei R.P.R., 1960, pag. 151-152.
40
Derivată din dreptul roman, substituția era o ficțiune juridică complexă utilizată pentru a corecta
inegalitatea sexelor. Dacă în mod tradițional, în Țara Românească fiicele erau înlăturate de la moștenire
din cauza zestrei pe care o primeau la măritiș, substituția fictivă a fetei cu un fiu putea reda capacitate
juridică unei moștenitoare, fie în concurs cu alți frați, fie numai ei sau lor dacă nu existau alți frați. Nu
mai puțin de 12 acte de secol XV atestă în Muntenia înfrățirea fetei ca fiu cu unchii săi la moartea tatălui
pentru a putea moșteni, „fiică în loc de fiu” în enunțul documentelor. Pentru secolul al XVI-lea, dreptul
de substituție este aplicat în 1527 într-un document de la Radu de la Afumați, unde se permite celor patru
fiice, Neacșa, Manea, Floarea și Ganea, dreptul de a moșteni trei ocini ale părintelui lor în lipsa unor
moștenitori masculini, Violeta Barbu, De bono coniugali, op.cit., pag.100-106,
41
Îndreptarea legii, 1652 , op.cit., pag. 188. După cum înscrie pravila la glava 195, feciorii de suflet
păstrează dreptul de moștenire nealterat: „(...) Fecioria de suflet o fac unii căce nu nasc copii, sau, zice,
mulții nascu și mor, și rămân fără coconi și, de ciuda lor, mișeii părinții iau coconi striini și și-i fac lor
feciori sufletești cu sfintele molitve; și le sunt aceia ca și feciorii cari au născut trupeaște și întru rudenie
și întru moștenire și întru spițe.”, pag. 192.
42
Un act datând din 1598, menționează pe un anume Dumitru, „portar”, primind o parte din satul Popești
din ținutul Dorohoi din partea soacrei sale, Mărica Prăstecoae, care l-a luat copil de suflet, pentru aceasta
având datoria să-i pomenească sufletul după moarte, cf. Elena Bedreag, „Enfants du corps, enfants de
coeur. La pratique de l'adoption dans la Moldavie du XVII e siècle”, în Travaux du colloque „Le corps et
ses hypostases en Europe et dans la société roumaine du Moyen Âge à l'époque contemporaine”, 1
novembre 2008, New Europe College, Bucarest, coordinateurs: Constanța Vintilă-Ghițulescu și
Alexandru-Florin Platon, NEC, 2010, pag. 22.
12
și atribuirea moștenirii unui urmaș, asigurarea mântuirii sufletului prin desemnarea datoriei unui
copil adoptiv să îndeplinească lunga serie ritualizată de pomeni și liturghii în acest scop la
biserică, precum și motivația afectivă, desprinsă sau în amestec cu primele două menționate 43.
Jocurile copilăriei cu farmecul lor nu au lipsit nici veacurilor medievale. Veselia copiilor
din acele timpuri și emoția cu care trăiau bucuria jocurilor, s-a păstrat în relatările călătorilor
străini, dar și la cronicarii locali. Del Chiaro amintește în Țara Românească „(...) jocurile
copilărești ale valahilor, căci va vedea în ele încă o dovadă că ei sunt urmașii vechilor coloniști
lăsați de Traian după cucerirea Daciei, și cari au transmis generațiilor, până în ziua de astăzi,
aceleași jocuri: mingea, titirezul, nucile, bâzâita, de-a caii, scrânciobul, baba-oarba și altele, toate
întrebuințate la anotimpul lor. Au copiii și alte jocuri turcești deprinse de la copiii negustorilor
turci stabiliți în Valahia.”44
Circul și distracțiile zilelor festive sunt amintite de Cronica lui Radu Popescu cu prilejul
logodnei fiului lui Radu Leon-Vodă cu fiica lui Gheorghe Duca, este firesc să ne imaginăm
delectarea celor mici în fața spectaculosului unor acrobații orientale care făceau în egală măsură
și deliciul celor mari: „Adus-au pehlivani de cei ce joacă pre funii, și de alte lucruri; adusease și
un pehlivan hindiu harap, carele făcea jocuri minunate și nevăzute pre locurile noastre: iute om
era și vărtos. Lângă altele, de nu le putem lungi, făcia aceastea mai ciudat: punia de rănd 8 bivoli,
și să răpeziia iute, și, sărind peste ei, să da în văzduh peste cap, și cădia în picioare de ceaia parte
(...)”45. Bucuriile iernii sunt prilej pentru alte jocuri, precum patinatul pe gheață, divertisment pe
care cronicarul turc Evlia Celebi îl considera un spectacol uimitor: „Meterhanelele sunt puse să
cânte, iar toți tinerii se dau pe gheață, oferind un spectacol uimitor. Unii se dau cu papucii, alții
au în picioare galenți iar în mâini bastoane și merg astfel de la un oraș la altul cu iuțeala
fulgerului. (...) Când se dau pe gheață, unii sar deodată peste un om ce stă culcat în calea lor, fără
să-și piardă echilibrul...alții se dau pe gheață în grupuri de câte doi, trei și în același timp
vorbesc.”46 Dar jucăriile din Evul Mediu sunt mult mai fruste și fermecătoare, uneori sunt prilejul
de a-i însoți afectiv pe adulți și copii, așa cum este cazul în martie 1640, atunci când pe o vreme
geroasă, solia poloneză condusă de Voicieh Mieskowski, străbate țările române în drum spre
Constantinopol, dar nu uită să înregistreze în scris că: ,, Era un ger grozav și zăpada ajungea până
la genunchii cailor. Gerul era însă așa de aspru, încât am prins cu mâna două păsări înghețate, o
mierlă și un sturz; le-am luat și le-am băgat în mănușă, așa că le-am dus vii la gazdă și le-am dat
copiilor gazdei." Sentimentele de afecțiune ale copiilor gazdei față de bietele păsări înghețate ,
precum și cele ale solului față de dragostea celor mici, ne introduc într-un Ev Mediu sensibilizat

43
Ibidem, pag. 24.
44
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolae Iorga, în
românește de S. Cris-Cristian, cu o introducere de Nicolae Iorga, Iași, Ed. Viața Românească, 1929, pag.
16.
45
Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești 1290-1688, în volumul Viața și opera lui Radu
Popescu, seria Cronici românești, vol. IV, 1943, pag. 157.
46
Evlia Celebi, Seyahainame, în Călători străini despre Țările Române, vol VI, partea II-a, îngrijită de
Mustafa Ali Mehmet, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976 ,pag. 367.
13
și firesc acordat sentimentelor general umane, cu nimic deosebit afectiv față de lumea noastră
prezentă.47
Este greu de reconstituit vestimentația copiilor în Evul Mediu românesc, informațiile
scrise fiind puține și alăturate în documente care privesc preponderent viața adulților, mai ales a
celor care făceau parte din elita socială. O listă de cheltuieli a stolnicului Niculachi, datând din
1619, dezvăluie faptul că acesta achitase 25 de zloţi pentru opt coţi de postav „feléndrăş”,
cumpăraţi pentru „coconii” lui, sumă care ar fi putut asigura cumpărarea câtorva părți de sat 48.
De altfel, sursele vizuale, mai ales fresca bisericilor din Moldova medievală, confirmă faptul că
costumele copiilor erau reproduceri la scară ale veșmintelor adulților 49, așa cum se observă în
portretele votive de la bisericile din Pătrăuți, Voroneț, Probota, Hurezi și altele.
Un sistem pedagogic nu poate fi decât presupus pe baza informațiilor disparate.
Preocupările începeau la vârste foarte mici și aveau în vedere o pregătire fizică înaintea celei
intelectuale. Călirea trupului la o vârstă fragedă era asimilată cu o șansă în plus pentru a deveni
un bun oștean și a dobândi rezistența necesară încercărilor unei vieți pline de pericole. Marco
Bandini schițează încercările prin care trupurile celor mici trebuiau să le învingă pentru a da
semnele decisive ale unui destin militar: „Se obișnuiesc încă de mici să îndure vremea rea, căci
de mici copii se joacă cu picioarele goale și doar cu o cămașă de pânză, prin gheață și prin
zăpada înaltă, ceea ce noi, nu o dată, îmbrăcat în haină bine căptușită și putând abia răbda gerul
puternic, am văzut cu uimire. Mulți dintre boieri își expun adesea și ei copiii lor micuți ca să
rabde vremea rea, și dacă ei o suportă fără a scânci, măcar câtva timp, atunci ei speră că acela va
ajunge un bun ostaș.”50 Exercițiile fizice rămâneau o constantă în pregătirea pentru viață a elitei
nobiliare, călăria și antrenamentul armelor împreună cu vânătoarea fiind precondiții necesare
pentru acțiunile militare de mai târziu. Ajuns domn la numai 14 ani, Bogdan Lăpușneanu
primește din partea cronicarului Grigore Ureche o descriere în care prevalează calitățile sale
fizice pe lângă cultura de școală, depreciativ pentru obiceiul vârstei de a se asocia unui anturaj la
fel de imatur: „ Nici de carte era prost, la călărie sprinten, cu sulița la halcá nu pré lesne avea
protivnic, a săgita din arc tare nu putea fi mai bine. Numai ce era mai di treabă domnii lipsiia, că
nu cerca bătrânii la sfat, ci de la cei tineri din casă lua învățătură, iubiia glumile și măscările și
jocuri copilărești.”51 Elementele de bază, citirea și scrierea, erau probabil transmise în familie,
într-un sistem neorganizat formal, dar nu mai puțin riguros pentru nevoile de educație ce trebuiau
a fi acoperite. Spre exemplu, documentele de secol XVII din Moldova îl menționează pe Isac
47
David Gheorghe și Alexandru Duțu, „Universul copilăriei – coordonate medieval”, în Magazin istoric,
anul XX, nr. 6 (231), iunie 1986, pag. 27.
48
Maria Magdalena Székely, „Viaţă de copil într-o lume de adulţi (Moldova, secolul al XVII-lea)”, în
Studii și Materiale de Istorie Medie, XXXII, 2014, p. 280.
49
Vezi anexele.
50
Marco Bandini, Codex Bandinus, în Călători străini despre Țările Române, vol V, îngrijit de Maria
Holban, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, p. 332.
51
Grigore Ureche, op.cit., pag. 89.
14
Tăutul ce îl luase „de fiu” pe nepotul său Pătrașcan, feciorul Tăutului logofăt, pe care l-a învățat
carte: „ce el s-a dat nepotului său Pătrășcan, fiul lui Tăutul logofăt, pentru că și l-a luat de fiu și l-
a învățat carte, pentru că îi este nepot drept de frate, cum a mărturisit și mama lui vitregă,
Tudosca, cneaghina lui Toader Tăutul (...)52”.
Învățământul sistematic, cu clase și lecții, dascăli particulari și discipline într-o
programă rudimentară, este unul inaccesibil pentru toți copiii epocii medievale. Odraslele
domnului țării și ale boierimii aveau tutori privați, fapt atestat documentar 53. Dimitrie Cantemir
afirmă în „Descrierea Moldovei” faptul că fii de boieri învățau „literele slavonești”, fapt care
atrăgea cu sine o consecință nedorită, pentru că „nu puteau învăța alte științe” 54, învățământul
umanist al epocii desfășurându-se în limba latină. Educația era una care servea unui scop
esențialmente religios, după cum mărturisește în aceeași lucrare ilustrul principe al Moldovei:
„(...) după ce învățau să citească ei trebuiau să învețe pe de rost cartea de rugăciuni a Bisericii
Răsăritului, ohtoihul și psalmii lui David. După aceea li se lămurea Evanghelia, Faptele
Apostolilor și cele cinci cărți ale lui Moise, rareori însă și celelalte cărți ale Vechiului Testament,
pentru ca să poată înțelege cât de cât ce stă scris în Biblie”. 55 Cantemir transmite că același tip de
educație era aplicat și fiicelor boierilor, „ca să poată citi și scrie cât mai bine în graiul țării lor”.
Faptul că fetele nu erau exceptate cu totul de la bazele instrucției primare, sau transmiterea unor
meșteșuguri casnice de către tutori specializați, ne este confirmat și de una din pravilele care
servesc ca sursă pentru secolul al XVII-lea, „Carte românească de învățătură”: „Cela ce-ș va da
fata la vreo dăscăliță muiare pentru să o înveață carte sau și alt meșterșug ceva și încă-i va da și o
plată să o înveațe și-i va da și hrană ce-i va trebui, și aceasta, cu învățăturile ei ceale reale o va
îndemna și va tocmi pre vreun bărbat de o va răpi fără știrea părinților, atunce giudețul să-i facă
léage cumu să cade și să cearte pre dăscăliță (...) 56.” Chiar dacă nu putem presupune în acest caz
existența unui învățământ sistematic, bazat pe clase și lecții, instrucția adaptată fetelor și
intermediată de femei cu această funcție, indică deja o specializare în formare a persoanelor de
inițiere ale copilelor de boieri și domni. Plata acestora, în bani sau în natură, controlul și
supravegherea învățăturii transmise de femei, erau baza unui sistem educativ casnic, rudimentar,
ale cărui efecte sunt însă puțin sesizabile în documente, puține fiind femeile care semnează în
epocă, dovedind astfel depășirea nivelului iliterației.

52
Documenta Romaniae Historica, vol. XXVIII, A. (1645-1646), îngrijit de Petronel Zahariuc, Marius
Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, doc. nr. 222, 1645 (7154) octombrie 15, Iași, pag. 174-175.
53
Catastiful-jurnal alcătuit de domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, consemnează alături de
alte cheltuieli ale perioadei 1709-1714 și sumele anuale plătite „franțiscului” (călugărului franciscan) care
preda lecții de latină și greacă fiului mai mic al acestuia, Mateiaș, cf. David Gheorghe și Alexandru Duțu,
art.cit., pag. 27.
54
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chișinău. Ed. Litera Internațional, 2001, p. 217.
55
Ibidem, pag. 217.
56
Carte românească de învățătură 1646 , op.cit. ., 1961, pag. 125.
15
 Școlile străine erau locuri de studiu privilegiate pentru fiii marii boierimi 57, mai ales cele
din Polonia și Italia (la Padova și Veneția). Vizitând Moldova secolului al XVII-lea, călătorul
străin Petru Bogdan Bakšic aduce și el mărturia contactelor culturale cu Polonia ale elitelor
locale: „Moldovenii sunt în legătură cu polonii, ba chiar boierii își trimit copiii la studii în
Polonia, și sunt boieri care vorbesc foarte bine limba latină”58.
Inițiative locale pentru un învățământ în limba latină datează din secolul al XVI-lea în
Moldova. Ca peste tot în Europa, Reforma a funcționat și în domeniul cultural din Moldova.
Despot-vodă a finalizat această misiune a Reformei, deoarece a fondat o școală latină la Cotnari,
o bibliotecă la Suceava, având ca proiect și fundația unei Academii înzestrate cu statute
asemănătoare cu cele ale instituțiilor similare care funcționau în vestul continentului. Când a
construit această școală la Cotnari, Despot a continuat într-adevăr o direcție inițiată de Alexandru
Lăpușneanu, deoarece acesta fondase o instituție similară la Hârlau, în timpul primei sale
domnii59. Totuși, Despot a adus un element de noutate, pentru că a ales ca fundație a acestei școli
micul oraș Cotnari, care a fost locuit la vremea respectivă de o populație în principal germană și
maghiară, deci, de un număr mare de protestanți60. Doar un proiect în 1562, această școală a
devenit realitate în 1563, când conducerea sa a fost asumată de umanistul german Johannes
Sommer. Programul s-a concentrat pe studiul limbii latine și l-a imitat îndeaproape pe cel al
colegiilor occidentale61. Pe lângă Johannes Sommer, care a devenit secretarul și biograful său
personal, Despot a invitat mai multe personalități ale vremii sale să ocupe catedre la Cotnari:
Caspar Peucer, Joachim Rhaeticus, Justus Jonas și Hermodorus Lestarhus 62. Puținele mărturii pe
care le avem despre activitatea acestei școli latine din Cotnari ne oferă ideea unui sistem
educațional destul de sever, deoarece moralitatea părea să fie principalul subiect de instrucție.
Autoritatea învățătorului consta în a oferi elevilor săi premisele unei vieți ordonate în
conformitate cu spiritul moralității creștine. Moartea lui Despot nu a provocat dispariția acestei

57
Sunt binecunoscute cazurile cronicarului Grigore Ureche, fiul marelui vornic Nestor Ureche, precum și
al lui Miron Costin, fiul hatmanului Costin, care au studiat în epocă în Polonia, desăvârșind un învățământ
în limba latină, în colegiile iezuite ale vremii.
58
Petru Bogdan Bakšic în Călători străini despre Țările Române, vol. V îngrijit de Maria Holban,
București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1975, pag. 225.
59
Adina Berciu-Drăghicescu, O domnie umanista in Moldova: Despot-Vodă, Bucarest : Ed. Albatros,
1980, p. 108.
60
Cronicarul moldovean Nicolae Costin ne dezvăluie motivul pentru acest lucru : « (…) În Cotnari fiind
sași mulți pre atunci, le-au făcut beserică și școală și au adunat vivliotichi » în Letopisetul Țărîi
Moldovei , ediție îngrijită de Constantin A. Stoide și I. Lăzărescu, cu un cuvânt-înainte de George
Ivănescu, București, Editura Junimea, 1976, p. 206.
61
Programa școlii prevedea cinci ani de studii, în timpul cărora elevii trebuiau să-și aproprieze
fundamentele retoricii, poeziei, dialecticii, aritmeticii, geometriei, astronomiei și geografiei. O zip e
săptămână era dedicată studiului Sf. Scripturi și catehismului, cf. Adina Berciu-Draghicescu, op.cit., p.
110.
62
Ibidem, p. 111.
16
școli, care a continuat să funcționeze până în 1588, când a fost cedată iezuiților din cauza
protestantismului pe care l-a profesat63. De asemeni, biblioteca pe care Despot a vrut să o
înființeze la Suceava trebuia să fie o instituție similară cu cele pe care le vizitase în Occident, la
Roma și Viena. Lectura s-a dovedit a fi una dintre necesitățile de bază pentru un prinț creștin 64.
Motivat de necesitatea de a sprijini învățătura tinerilor, în condițiile absenței dascălilor
în școlile din țară, în secolul al XVII-lea, domnitorul Vasile Lupu înființează la mănăstirea Trei
Ierarhi din Iași un colegiu cu dascăli veniți din Kiev, ce țineau „școală lătinească”: „ (...) pentru
că am văzut și am cunoscut lipsa în țara noastră a înțelepciunii din cărțile sfinte și întunericul
neștiinței sfintei învățături, pentru că au dispărut acei oameni învățați și dascăli care înainte de
această vreme au vestit și au făcut cunoscută Sfânta Scriptură și alți învățători au lipsit, (...) și
Creștinătatea să se apere și acea învățătură și înțelepciunea cărților sfinte să se coboare puțin de
la unii la alții. Din cauza leneviei și a nepăsării care a fost, toate au slăbit într-atât, astfel că
oamenii de rând nu au avut la cine să-și încredințeze copiii la învățătură și nu au putut să
cunoască carte, astfel că de nevoie toate bunătățile și folositoarele lui Dumnezeu obiceiuri s-au
distrus și pierdut. Acestea noi, văzându-le nepotrivite, (...) ne-am străduit din de Dumnezeu
dăruita noastră avere și am zidit mănăstirea, în numele Sfinților Trei Ierarhi: Marele Vasilie,
Teologul Grigorie, Gura de Aur Ioan, în cetatea noastră de scaun a Iașilor, în care am ales dintre
străvechii ortodocși, oameni kieveni de la rugătorul nostru parinte Petru Moghila arhiepicop și
mitropolit al Kievului și al întregii Rusii, care a trimis călugări temători de Dumnezeu și învățați
de la însăși Marea Lavra Pecerska. Pentru un asemenea lucru plăcut lui Dumnezeu le-am dat, ca
să le fie pentru învățătura celor mici și a celor mari, a noastră mai sus scrisă mănăstire le-am dat-
o lor, cu tot venitul și cu toate ocinile, ca să le fie lor pentru hrană și pentru îmbrăcăminte, iar
cine va merge către învățătură, să învețe, dar să nu aibă a plăti cu bani, cât vor fi dascăli din
mănăstirea Pecerska din Kiev în mănăstirea noastră mai sus scrisă (...) 65.”
O întreagă literatură sapiențială mărturisește asupra râvnei de a-i instrui pe fiii acestei
elite sociale în complicatele aspecte ale vieții de curte, un exemplu elocvent fiind lucrarea
Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Ucenicia în chip de copii de casă pentru
fiii de boieri, avea rolul de a-i iniția practic în secretele vieții de la curte, departe de părinți, sub
supravegherea severă a autorității unor dregători ai Domniei 66. Copiii de boieri slujeau în calitate

63
Ibidem, p. 114.
64
În „Elegia X” , intitulată De bibliotheca et schola instituta, Johannes Sommer amintește intențiile lui
Despote : „(…) Nu renunțase nici la planul construirii unei biblioteci la Suceava, pentru că avea cea mai
adâncă convingere că acest lucru aduce principilor cea mai mare onoare și demnitate.”, Johannes
Sommer, Vita Jacobi Despotae, în volumul Viața lui Despot Vodă. Istoriografia Renașterii despre
români, edițien cu o introducere, note și comentarii de Traian Diaconescu, Iași, Ed. Institutul European,
1998, p. 67.
65
Actul de întemeiere al Colegiului Vasile Lupu de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iași, consultat la
adresa electronică: https://www.uaic.ro/wp-content/uploads/2013/07/actulinfiintarecolegiu1.pdf
17
de copii de casă la Curtea Domnească67, având un rol important în organizarea alaiului
domnesc68, în cămările domnului sau la ceremoniile religioase din biserică, unde psalmodiau la
Sf. Liturghie69.
Ascultarea și neascultarea copiilor față de părinți, transpar și ele din sursele perioadei. În
acord cu legea Decalogului, vechile legi românești prevedeau și ele că fiii și fiicele erau datori
ascultare față de părinți, îndeosebi față de tatăl natural sau tutore. În Îndreptarea Legii (1652)
putem citi: ,,carele cinsteaște pre tată sau pre mumă, acela se izbăvește de păcatele lui și adună
vistiariu de bunătăți. Cela ce cinsteaște pre tată-său sau pre mumă-sa, acela va trăi mulți ani. Cui
iaste frică de Dumnezeu, acela cinsteaște pre tată-său și pre mumă-sa; pentru că ruga și
blagoslovenia tatălui și a mumăsii întăreaște casa feciorilor, iar blestemul lor dezrădăcinează și
temeaele."70
Respectul față de vârstnici și cei superiori ierarhic era cerut și îndeplinit în diverse forme
ale convențiilor sociale ale timpului de către cei nevârstnici. Perspectiva străinilor care asistă la
reverența copiilor față de cei mai în vârstă este mereu exemplificatoare, cum este cazul și în
observațiile lui Conrad Iacob Hiltebrandt în Moldova: „(...) Atunci când copiii ca și bătrânii vor
să-și arate respectul față de unul mai mare, îi apucă mâna dreaptă și i-o sărută, în așa fel, că la o a
treia sărutare duc mâna lor la frunte, după cum face comunitatea de la Constantinopol, față de
Patriarh la ieșirea lui din biserică, în ziua Bunei Vestiri, etc.” 71 Dragostea filială și respectul
tradus în gesturi și cuvinte, transpar și din genul epistolar, care nu ne-a înzestrat cu numeroase
exemplare de epistole ale copiilor față de părinți, dar a conservat din fericire această emoționantă
trăire a unui fiu, Ștefan Brâncoveanu, în preajma vârstei de 18 ani, către mama sa, scrisă cu
amuzamentul propriu vârstei, dar pe bazele unui atașament și respect deosebite: „Cinstită
dumneata mamă, cu plecăciune sărut cinstită mâna dumitale şi rog pre puternicul Dumnezeu să
dăruiască dumitale fericită sănătate împreună cu tot binele. Pricina scrisorii mele către dumneata
66
Dimitrie Cantemir relatează cu privire la această practică: „Odinioară era la moldoveni obiceiul – care
trecând vremea a dobândit putere de lege – să nu se dea dregătorii oamenilor tineri, măcar că se trăgeau
din neamurile cele mai de frunte, până nu-și dovedeau credința în alte slujbe mai mici și dacă nu
ajungeau iscusiți îndeletnicindu-se multă vreme cu acele lucruri. De aceea boierii cei mai mici, îndată ce
fiii lor treceau de vârsta copilăriei, îi dădeau să slujească pe la boierii din starea întâi”, cf. Dimitrie
Cantemir, op.cit., pag. 164.
67
Un călător anonim german din Moldova secolului al XVII-lea, care narează întâlnirea dintre Vasile
Lupu și ginerele său, Timuș Hmelnițki, indică grija domnului de a-l face pe oaspete să lepede colbul și
oboseala drumului prin porunci date copiilor de casă: „(...) și i-a dat și câțiva din copiii lui de casă, ca să-i
facă slujbă și să-i stea la poruncă”, Călători străini despre Țările Române, vol. V, op.cit., pag. 474.
68
Niccolo Barsi ne spune că în alaiul domnesc, „înaintea domnului merg copiii și steagurile, cu surle și
trâmbițe, (...) apoi vin toți boierii”, ibidem, vol. V, pag. 77-78.
69
Paul de Alep ne comunică faptul că în biserica domnească, la Sf. Liturghie, „copiii de casă de la curte
erau toți în haine de postav roșu și stăteau întotdeauna în picioare în cele două abside. În absida din
dreapta ei cântau grecește, și în cea din stânga pe românește, Călători străini despre Țările Române, vol.
VI, pag. 63.
70
Îndreptarea legii, op.cit., pag. 275.
71
Călători străini despre Țările Române, vol. V, op.cit., pag 595.
18
de astă dată de alt nu este făr numai, întâi, să aflu de bună şi mie mult veselitoare sănătatea
dumneavoastră; a doua ca să aduc dumitale bună vestire cum că noi de acum pân la Sânpetru
vom veni de vă vom găsi, numai Dumnezeu vă dea sănătate, ca, venind şi găsind pre toţi
sănătoşi, să putem să ne bucurăm şi noi. (…) Numai ci-mi gătiţi toate câte o basma cu fir, c-apoi
nu va fi bine de voi. Lelei Stancăi, Lelei Ilincăi, Lelei Săfticăi le sărut mâinile şi le zic să fie gata
basmalele când voi veni, că apoi mă voi mânia pe dumnealor. Lelei Stancăi să-i spui cum că pe
nenea Radul îl dor mâinile puţintel de astă noapte încoace, dar nu-i va fi nimic. Pă celelalte
cocoane şi coconi sărut şi, cu aceasta sfârşind, mila lui Dumnezeu să păzească pre dumneata. Al
dumitale de fii cei mici şi plecat Ştefan Brâncoveanu.” 72 Un alt semn al ascultării copiilor față de
părinți era căsătoria, deoarece în Evul Mediu copiii se căsătoresc, vârsta maturității pentru acest
angajament fiind mult mai scăzută decât astăzi: 14-15 ani pentru băieți și 12 ani pentru fete.
Reglementare bisericească, care intervenea gerând ansamblul relațiilor sociale din acea perioadă,
măsura avea în vedere asigurarea purității sexuale și evitarea păcatului trupesc 73 înaintea
căsătoriei, o vină atribuită părinților: „(...) Blagoslovită iaste vreamea logodnei și a nuntei, când
iaste bărbatul de 14 ani și muiarea de 12.” 74 Anca Daniela Huț opinează că vârsta căsătoriei era
însă ceva mai înaintată, cel puțin cu câțiva ani, mai ales în mediul boieresc din Moldova, unde
documentele lasă să se întrevadă vârsta de 15 ani pentru fete și 18 pentru băieți, în Țara
Românească vârsta acceptată pentru căsătorie fiind chiar mai mare. 75 Semnul ascultării depline
față de vârstnici era și îmbrăcarea veșmântului monahal de către copii și tineri, călugărirea fiind
un semn al pioșeniei și o cale de a îndrepta păcatele din neam, de a securiza calea spre Mântuire
prin rugăciune și post. Vocația personală avea un cuvânt important de spus, dar nu rare erau
cazurile în care cei care se nevoiau pe drumul ostenelii în monahism erau aduși la aceasta
împotriva voinței, trebuind să asculte în ciuda imboldurilor firii. „Carte românească de
învățătură” ne descrie cazul: „puţine călugăriţe să fac de bună voia lor; mai multe să fac cu de-a
sila şi cu amăgituri sau mai multe şi de nevoe”.76 Lipsa de ascultare a unui copil, greșeala față de
cutume și împotriva legii, erau pedepsite prin corecții fizice a căror conținut agravant era mereu
stabilit de pravile. Pedeapsa venită din partea autorității părintești urma un model divin, era
justificată prin aceeași procesualitate a dreptului de a acționa asupra propriei creații și progenituri
în scopul aducerii ei la calea cea dreaptă. Folosirea toiagului, a biciului 77, erau îngăduite

72
Apud., Adriana Scripcariu, Luiza Zamora și George Dumitriu-Ciolpani, Patrimoniul brâncovenesc pe
înțelesul tuturor, Școala Agatonia, 2014, pag. 37.
73
Doar Dimitrie Cantemir pare a fi de părere opusă, atunci când afirmă : „Însă tinerii socotesc nu numai
că nu este rușine, ci că este de laudă să preacurvească în taină până se însoară, ca și când n-ar fi ținuți să
asculte de vreo lege”, Descrierea Moldovei, op.cit. pag. 180.
74
Îndreptarea legii, op.cit., pag. 174.
75
Anca-Daniela Huț, „Căsătoria în familiile boierești din Țara Românească și Moldova în secolul al
XVII-lea. Între constrângeri cutumiare și interes”, în Terra Sebus, nr.2, 2010, pag. 90.
76
Carte românească de învățătură 1646, op.cit., pag. 137.
77
„(...) de-i bat de moarte să și-i ucigă de tot, nu cu toiag sau cu bici, ce cu arme goale, atunce cei mai
mici vor putea sta împotriva celor mai mari și, de să va tâmpla vreuna ca aceaia, pot să-i ucigă și de tot
și să nu aibă nice o certare”, ibidem, pag. 101.
19
părintelui, dar cu fereală de a provoca răni deschise pe trupul moștenitorilor săi, recursul sau
bătaia cu arme albe putând primi „certare” pentru părinți. Părinții înșelați în așteptările lor își
puteau sancționa copiii și lipsindu-i de moștenire. Era pedepsit cu dezmoștenirea ,,cine va ridica
mâna pe părinții lui și-i va bate sau va zice lor mustrare cum nu se cade sau întru greșeală-i va
dosădi, adecă va bănui că greșesc, sau viața lor va vrăjmăși ca să-i omoară."78
Dragostea față de copii și afecțiunea adulților față de aceștia nu au fost absente în Evul
Mediu. Contrar reprezentărilor figurative din arta bisericească, hieratismul personajelor ce
compun tablouri de familie nu exprimă severitate și răceală sub raportul emoțiilor. Canonul
reprezentării artistice restrângea voit gama de manifestări licite în ipostazele asumate în fresca
bisericilor, dar dincolo de șabloanele unui gen trăirile au răzbătut vii până la noi în documentele
și actele epocii. Maria-Magdalena Székely citează în studiul său cazul clucerului Dumitrașco
Iarali, care în diata sa testamentară declară cu efuziune a sentimentului patern, dincolo de
formulele convenționale ale genului acestor acte: „(...) mă rog în genunchi de preastrălucitul
nostru domn, domnul Ioan Vasile voievod a toată Moldovlahia, să aibă grija și privegherea
copiilor mei, ca și cum aș fi eu însumi, deoarece, cu adevărat, când eram în viață, toată
încrederea mi-o aveam în luminăția sa, și după moarte las toată nădejdea și așteptarea copiilor
mei în seama luminăției sale 79.” Puternice sentimente paterne îl încercau și pe fostul domn al
Moldovei, Dimitrie Cantemir, atunci când își întocmea testamentul în Rusia exilului său,
solicitându-i împărătesei Ecaterina, consoarta țarului Petru I cel Mare, să aibă în vedere destinul
Mariei, fiica sa, arătând că lasă „soarta fiicei...în mila lui Dumnezeu, la bunătatea și îndurarea
Maiestății Sale”80. Într-o lume în care cei mulți și slabi se încredințează cu trupul lor celor
puternici pentru a-i sluji și a primi astfel cele necesare subzistenței, afecțiunea părinților față de
copii poate fi ușor confundată cu abandonul și dezinteresul. Doar înțelegerea disperării reale
dintr-o lume dependentă intim de mecanismele unei economii încă de subzistență, ne poate face
să vedem logica emoțiilor din spatele acțiunii acelui preot Hristodor, care în timpul lui Radu
Șerban ajunsese într-atât de sărac că și-a dat fata, Despina, de suflet lui Dragomir și soției sale
Stana, ca s-o hrănească și să aibă grijă de ea: „(...) Pentru că Dospena fosta-au fată popei lui
Hrestodor; deci cîndu au fost în dzilele lui Șărban vodă, iar popa Hrestodor, el au căzut în lipsă și
în sărăcie, ce au dat fii-sa Dospina lu Dragomer și muerie lui, Stanie, să o rănească și să o
păzească, să le fie lor fată de suflet.”81 De cealaltă parte a relației părinți-copii, aflăm o afecțiune
la fel de mare a progeniturilor, exprimată emoționant, asupra căreia puținele surse scrise pe care
le avem păstrează o imagine vie, mereu actuală, a dragostei eterne a copilului față de cei care i-
au dat naștere. Căsătoria fiicei lui Vasile Lupu cu Timuș Hmelnițki, uniune considerată de
78
Îndreptarea legii, op.cit., pag. 276.
79
Maria Magdalena Székely, Viaţă de copil într-o lume de …, art.cit., pag. 303.
80
Andrei Eșanu și Valentina Eșanu, „Prințesa Maria Cantemir între ficțiune artistică și realitate istorică”.,
în „Akademos”, nr. 3/22 sept. 2011, pag. 123.
81
Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească (1626-1627), volumul XXI, întocmit de
Damaschin Mioc, Editura Academiei R.S.R, 1965 , documentul nr. 7 din 16 ianuarie 1626, pag. 9.
20
cronicar împotriva firii prin nepotrivirea cuplului, a lăsat mărturii indirecte la călătorul străin
Ioan Nemes de Hidveg asupra afecțiunii tinerei domnițe față de părinții ei în ultimele clipe de
dinainte de despărțirea inevitabilă: „ (...) și tot timpul cât a stat domnul de vorbă cu ginerele său,
tânăra soție a ținut pe maica sa îmbrățișată pe după gât și a plâns amar. După aceea și-a luat și ea
rămas bun de la tatăl ei, domnul, (...) dar inima întristată nu i-a îngăduit tinerei soții să scoată un
singur cuvânt din cauza prea marii dureri.”82
Fragilitatea condiției copilului în Evul Mediu face ca moartea să fie o prezență constantă,
conștientizată ca atare de adulți, care nu puteau asigura protecție ultimativ decât cu costul
propriei lor vieți. Moartea pândea brutal și atroce chiar în uterul matern, în acea situație în care
femeia de azi este considerată a fi centrul atențiilor și reconfortată, felicitată, uneori insistent
pentru toate senzațiile încercate în timpul sarcinii sale. Tactică utilizată pentru demoralizarea
adversarului în propriul teritoriu, dezmembrarea cadavrelor și despicarea pântecelui femeilor
însărcinate pentru a ucide pruncii, este atestată în cumplitul ei ritual de război medieval, de
cronicile și relatările confruntărilor. Este și cazul arderii Brăilei de către Ștefan cel Mare în 1470,
așa cum este ea relatată de Cronica moldo-germană: „ În luna februarie, în ziua 27, a pornit
Ştefan voievod asupra Brăilei, în Muntenia şi a vărsat mare şi mult sânge şi a ars târgul cu totul
şi nu a lăsat în viaţă nici copiii din mame şi a despicat sânul mamelor şi a scos pe copii din el”.
Viața intrauterină era la fel de lipsită de apărare în fața instinctualului, a unei game de trăiri pe
care pravilele le clasificau în funcție capacitatea lor de a justifica autoritatea bărbatului, tată sau
soț, asupra femeii. Adulterul unei femei însărcinate putea genera violența compensatoare care era
însă sublimată în gravitatea ei de norma pravilei: „ Cela ce-ș va omorî muiarea, având prunc în
zgău, și o va găsi de față curvind, să va certa după voia giudețului, - cumu s-ar dzice, pentru
prunc.83” Uciderea prin imprudență a pruncilor născuți avea și ea o incidență între cauzele de
deces. Amorțirea membrelor în timpul somnului, inconștiența unor mișcări în proximitatea
trupurilor mereu prea firave pentru a se apăra, puteau conduce la moartea prin sufocare a
pruncului pe care mama îl culca cu ea în pat: „(...) Un om cu fămeia sa dormind într-un așternut
vor împresura-și pruncul între sine și-l vor omorî, acesta lucru nu să va chema c-au făcut ei de
mintea lor cea rea, ce le-au fost greșeală (...).” 84 Infanticidul, uciderea premeditată a progeniturii,
într-o perioadă în care foametea era un fenomen endemic, care survenea mult mai frecvent decât
astăzi, în care o gură în plus de hrănit era percepută, instinctual, ca dizolvând echilibrul fragil al
subzistenței, era aspru condamnat de canoanele bisericești și legile în ființă: „nu are voé nime să-
şi omoară feciorul”.85 Aceasta nu exclude faptul că copiii puteau fi victime în Evul Mediu, la fel
ca și astăzi, ale violenței criminale a adulților, o criminalitate ale cărei motivații sumbre erau
poate diferite, dar care expunea acelorași consecințe lumea celor mici și lipsiți de apărare. Astfel,
82
Călători străini despre Țările Române, vol. V, op.cit., pag 477-478.
83
Carte românească de învățătură 1646, op.cit., pag. 97.
84
Ibidem, pag. 173.
85
Ibidem, pag. 92.
21
cronicarul Nicolae Costin confirmă un caz de antropofagie în timpul foametei din domnia lui
Dumitrașco Cantacuzino la 1684, atunci când un țigan a amăgit o fată săracă pe care a băgat-o
într-o pivniță, unde a ucis-o, apoi a tăiat din ea o bucată pe care a fript-o și a mâncat-o. 86
Moartea unui copil era cu siguranță un eveniment disruptiv, prin gradul agravant al
emoțiilor negative ce puteau întuneca judecata și echilibrul firesc al celor rămași în viață.
Biserica a încercat să asigure consolarea acestora, iar cărțile de literatură sapiențială și pravilele
ne lasă azi urma acestui demers dus de pe pozițiile rugăciunii față de Creator, pentru care viața
este un dar făcut oamenilor, sufletele întorcându-se în veșnicie 87, fapt care trebuia acceptat cu
detașarea firească. Pravilele recomandă modelul comportamental al lui Iov, cel îndelung încercat
de Dumnezeu, așa cum face și o tipăritură din 1642 ieșită de sub presele domniei lui Matei
Basarab, care, în „Cuvânt de învățătură pentru moarte” își consolează cititorul cu aerul severității
canonice: „ Ci iară zic unii, că am avut numai un cocon înţelept, cinstit, frumos, ca să mă
hrănească la bătrîneţe, să mă caute la neputinţa mea, iară acum muri şi încă să nu plîng? Cîte de-
aş zice şi încă să nu plîngă omul creştini blagosloviți nu e cumva să nu tînguiască neştine, ştiu şi
eu că o fire suntem, pricep şi eu, căci că plîng, ci nu zic să nu lăcrimezi nicicum, ci lăcrimează,
plîngi, mulţumeşte şi lui Dumnezeu, că şi Domnul arătîndu-Și iubirea de oameni, plînse ca un
om, şi lăcrimă. Ci numai atîta plîngi, numai cît te aduce firea nu-ţi smulge părul, nici te mîhni
pînă în moarte, nu-ţi ieşi afară de minte pentru scîrba ta. Că de multe ori unii nepricepuţi şi
nebuni, nici la biserică unde-și îngroapă al său ei nu merg, ce este mai cum nu se cade? Ce este
alt mai nebuneşte? Ce este alt lucru mai afară din tocmeala creştinătăţii? Cu Dumnezeu vei să ţii
vrajbă? Cu Împăratul vei să aibi pizmă? Dară cu cine vei să aibi dragoste? Dumnezeu l-a luat
iară tu răpşteşti, pare-ţi că nu ştie Dumnezeu ce face? Nu pricepe Singur Cel ce cunoaşte inimile,
ce face, cînd vezi moartea fiu-tău, tu zi ca şi Iov: Dumnezeu a dat Dumnezeu a luat, căci că şi
acela, 12 feciori avea, şi muriră toţi într-o zi, iară el nu blestemă nici grăi cuvînt cum nu se cădea
din gura lui, ca unele muieri nepricepute şi nebune carele zic aşa: Vai Doamne dară căci ai făcut
aşa.”88 De bună seamă că pierderea unui copil era un eveniment tragic, cu efecte emoționale care
aveau să definească personalitatea părintelui pentru tot restul vieții sale. Poate că tragismul de a-i
vedea plecând dintre noi pe cei mai tineri, înaintea părinților, este cu atât mai greu de suportat,

86
Iolanda Țighiliu, op.cit., pag. 248-249.
87
Documentele înregistrează acceptarea atotputerniciei lui Dumnezeu în fața morții unui copil, fără
emoție, lacunar și cursiv în notarea faptului. Astfel, despre Ștefan Moimăscul pitarul, aflăm că „i-au dat
Dumnezeu și coconi împreună cu giupâneasa sa [...] și i i-au luat Dumnedzău”, apud. Maria Magdalena
Székely, Viaţă de copil într-o lume de …, art.cit., pag. 313. Aceeași acceptare a finalității ființei celor
nevârstnici, apare însă plină de emoție în diata testamentară a logofătului Solomon Bârlădeanul :
„ Dumnezeu nevrând, dintru a sa adâncă şi nepremenită taină, a ne da, ca şi dintru noi pre urmă a rămâne
rod…”, apud., pag. 314.
88
Învățături preste toate zilele, Câmpulung, 1642, ediția în format electronic consultată:
https://www.stavropoleos.ro/wpcontent/uploads/BibliotecaVirtuala/CarteVeche/transliterari/
invataturipestetoatezilele_cimpulung_1642_transliterare.pdf
22
astfel încât, după cum remarca cercetătoarea Maria Magdalena Székely, în limba română ca și în
celelalte limbi europene, nu există un termen care să definească femeia care a pierdut un copil,
deși există astfel de termeni care definesc statutul celei care a pierdut tatăl sau un soț. În plus,
sursele scrise par să ascundă într-o formulă enigmatică și foarte interpretabilă – „n-a avut copii
din trupul său”89 – adevărata realitate: confruntarea altor surse secundare indică în cel puțin
unele din aceste cazuri că persoanele amintite avuseseră unul sau mai mulți copii decedați în
trecut, dar ceea ce prima în actele vremii era asigurarea moștenirii, transmiterea pământului și a
bunurilor. A fi avut copii era probabil irelevant din punctul de vedere al unei realități juridice
prezente în care alții aveau cum asigura o succesiune. Dispariția unui copil în acte trebuie să fie
considerată un efect al dispozițiilor seci și birocratice pentru întocmirea unor documente publice.
În ciuda acestui lucru, memoria persoanelor rămâne emoționantă 90 pentru amintirea odraslelor
care se săvârșiseră din viață înainte de vreme, iar indiciul pentru acest lucru sunt dispozițiile
pentru pomenirea celor dragi după moarte, numeroasele liturghii, lumânări, pomeni date la
biserică. Uneori, averi imense91 sunt destinate acestui unic scop, într-o lume în care amintirea
unui copil pierdut era în același timp dureroasă și consolatoare prin împlinirea celor îndătinate de
pe urmă rituri de trecere.
Paginile de mai sus descriu o lume a copilăriei medievale din spațiul românesc în care
copiii erau mult mai puțin decât astăzi actanții principali ai unei perioade distincte și
fermecătoare a vieții în raport cu timpurile prezente. Departe de a fi un absent al istoriei pentru
secolele medievale, copilul nu este însă o constantă a scenei în domeniul social, el transpare
indirect prin intermediul surselor scrise și în artele figurative, existența lui fiind una mediată de
adulții la care se raportează prin diverse relații de consanguinitate în cadrul neamului, clanului
familial. Apariție ștearsă și fantomatică adeseori în sursele medievale, marginal și cu referințe
limitate, copilul este în primul rând un instrument al succesiunii într-o lume ierarhizată, bazată pe
principiul posesiei asupra pământului. Calitatea sa juridică de moștenitor într-o linie de

89
Faptul este documentat de cercetătoarea Maria Magdalena Székely, Viaţă de copil într-o lume de …,
art.cit., pag. 314-315.
90
Fiica lui Dabija-vodă, o copilă de numai 15 ani, care a murit la nașterea sau curând după nașterea fiicei
sale Safta, a fost emoționant amintită, într-o efuziune de tristețe, de piatra sa tombală de la biserica
mănăstirii Bârnova care poartă în limba greacă inscripția funerară: „1677 octombrie 3. Mormântul acesta
cuprinde pe Maria, fiica vestitului domn al Moldovei Dabija, singur al lui Copil, și fără vreme a răpit-o
din tinerețe moartea, secerată fiind la vârsta de 15 ani. Puțin a trăit laolaltă cu Gheorghe, om ales, din
neamul domnesc al Ruseteștilor, și l-a lăsat văduv de trupul ei, iar sufletul ei a zburat spre nunta veșnică a
cereștilor lăcașuri. Nu plângeți pe cea repede stinsă, ci mai curând fericiți-o, că a scăpat de povara
trecătoarei vieți.”, Violeta Barbu, Maria Magdalena Székely, Kinga S. Tűdős, Angela Jianu, Grădina
rozelor. Femei din Moldova, Țara Românească și Transilvania (sec. XVII-XIX), București, Ed.
Academiei Române, 2015, pag. 37-38.
91
Cei cinci copii răposați ai stolnicului Toma Cantacuzino nu mai apar în documente, dar posteritatea
întrevede afecțiunea cu care tatăl i-a pomenit până la finalul propriei vieți, „au făcut cheltuială multă
pentru pomenirea răposaților”, ibidem, pag. 312.
23
succesiune directă este preeminentă. Celelalte aspecte ale vieții copilului medieval intervin în
surse ca fapte diverse, fiind deseori consemnate ca informație de context succint în viața unei
comunități mai largi sau cu privire la o persoană adultă. Mai mult decât azi, copiii medievali
erau ignorați ca ființe cu drepturi proprii și erau obedienți complet autorității părintești,
transgresiunea acesteia atrăgând pedepse și restricții grave. În ciuda acestor lucruri, nu putem
exclude ideea că afecțiunea față de copii sau atașamentul acestora față de lumea adulților ar fi
fost în Evul Mediu românesc mai reduse decât astăzi. Sursele demonstrează – cu raritate, este
drept – păstrarea sentimentelor general umane față de copii, afecțiunea firească a adulților acelor
vremuri față de cei mici și iubirea cu care aceștia răspundeau. În special din secolul al XVII-lea,
care anticipează în spațiul românesc o perioadă de final a medievalității, sursele privitoare la
copii și copilărie devin brusc mai vii în tonul lor descriptiv general, ne lasă ceva mai multe
detalii și informații pe baza cărora putem reconstitui o lume inaudibilă și aproximativ invizibilă
pentru istoria de suprafață a trendului economic și politic. Recuperarea acestei părți esențiale a
istoriei grupului familial trebuie să se realizeze în respect față de adevăr și din dorința de a
descoperi moștenirea culturală a ideii de copil și copilărie cu toate aspectele lor diverse pe care o
avem în prezent. Copii ai copiilor din trecut, suntem cei care privim la copilăria lor descoperind
reminiscențele ei în propria noastră copilărie.

Bibliografie:

Colecții de documente și surse primare:

Bandini, Marco Codex Bandinus, în Călători străini despre Țările Române, vol V, îngrijit de
Maria Holban, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975.

Bakšic , Petru Bogdan Călători străini despre Țările Române, vol. V îngrijit de Maria Holban,
București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1975.

Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Chișinău. Ed. Litera Internațional, 2001

Idem, Divanul, Chișinău, Ed. Litera Internațional, 2004.

Carte românească de învățătură 1646 , București, Editura Academiei R.S.R., 1961.

Celebi, Evlia Seyahainame, în Călători străini despre Țările Române, vol VI, partea II-a,
îngrijită de Mustafa Ali Mehmet, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976

24
Costin, Miron Letopisețul Țărîi Moldovei de la Aaron-Vodă încoace, în volumul Miron Costin.
Opere. I, ediție critică îngrijită de P.P. Panaitescu, București, Editura Pentru Literatură, 1965.

Costin, Nicolae Letopisetul Țărîi Moldovei , ediție îngrijită de Constantin A. Stoide și I.

Lăzărescu, cu un cuvânt-înainte de George Ivănescu, București, Editura Junimea, 1976.

Del Chiaro, Anton-Maria Istoria delle moderne revoluzione della Valachia, în volumul îngrijit
de Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, București, Ed. Științifică și
Enciclopedică, 1983.

Idem Revoluțiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolae Iorga, în românește de S. Cris-
Cristian, cu o introducere de Nicolae Iorga, Iași, Ed. Viața Românească, 1929

Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, Acte interne (1661–1690), editate de Ioan
Caproşu, Iaşi, 2000.

Documenta Romaniae Historica, vol. XXVIII, A. (1645-1646), îngrijit de Petronel Zahariuc,

Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, doc. nr. 222, 1645 (7154) octombrie 15, Iași.

Istoria Țării Romînești 1290-1690. Letopisețul cantacuzinesc, ediție critică îngrijită de C.

Grecescu și D. Simionescu, Editura Academiei R.P.R., 1960.

Îndreptarea legii, 1652 , București, Editura Academiei R.S.R., 1962.

Învățături preste toate zilele, Câmpulung, 1642, ediția în format electronic consultată:
https://www.stavropoleos.ro/wpcontent/uploads/BibliotecaVirtuala/CarteVeche/transliterari/
invataturipestetoatezilele_cimpulung_1642_transliterare.pdf

Popescu, Radu Istoriile domnilor Țării Românești 1290-1688, în volumul Viața și opera lui Radu
Popescu, seria Cronici românești, vol. IV, 1943.

Sommer, Johannes Vita Jacobi Despotae, în volumul Viața lui Despot Vodă. Istoriografia
Renașterii despre români, edițien cu o introducere, note și comentarii de Traian Diaconescu, Iași,
Ed. Institutul European, 1998.

Ureche, Grigore Letopisețul Țării Moldovei, în volumul Cronicari moldoveni, studiu introductiv
de Dan Horia Mazilu, București, Ed. Militară, 1987.

25
Verancisc, Anton Descrierea Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești, în volumul îngrijit de
Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, Ed. Științifică, 1968.

Surse secundare de specialitate:

Violeta Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-
lea, Bucureşti, Editura Meridiane, 2003.

Bedreag, Elena Despre copii, reglementări juridice și mărturii documentare în Moldova

veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea, studiu apărut în volumul colectiv coordonat de Nicoleta
Roman, Copilăria românească între familie și societate în secolele XVII-XX, București, Ed.
Nemira Publishing House, 2015.

Idem, „Enfants du corps, enfants de coeur. La pratique de l'adoption dans la Moldavie du XVII e
siècle”, în Travaux du colloque „Le corps et ses hypostases en Europe et dans la société
roumaine du Moyen Âge à l'époque contemporaine”, 1 novembre 2008, New Europe College,
Bucarest, coordinateurs: Constanța Vintilă-Ghițulescu și Alexandru-Florin Platon, NEC, 2010.

Berciu-Draghicescu, Adina, O domnie umanista in Moldova : Despot-Vodă, Bucarest : Éd.

Albatros, 1980.

Ciaușanu, Gh. F., Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi,
București, Ed. Saeculum, 2001.

Cristea, Sorin Istoria gândirii pedagogice. Jean-Jacques Rousseau(1712-1778) (II), în „Studia

Universitatis. Revistă științifică a Universității de Stat din Moldova”, nr.9 (19)/2008.

David Gheorghe și Alexandru Duțu, Universul copilăriei – coordonate medievale, în „Magazin

istoric”, anul XX, nr. 6 (231), iunie 1986.

Dumănescu, Luminița „Introducere în istoria copilăriei. Trecutul unei discipline de la Ariès la

SHCY”,în In Medias Res. Studii de istorie culturală, Iaşi, Editura Univ. Al. I. Cuza, Editor:
Emanuel Mihalache, Adrian Cioflanca, 2007.

Eșanu, Andrei și Eșanu, Valentina „Prințesa Maria Cantemir între ficțiune artistică și realitate
istorică”., în „Akademos”, nr. 3/22 sept. 2011.

26
Heywood, Colin O istorie a copilăriei. Copiii în Occident din Evul Mediu până în epoca
modernă, trad. Ruxandra Vișan, București, Editura Trei, 2017.

Huț, Anca-Daniela, „Căsătoria în familiile boierești din Țara Românească și Moldova în secolul
al XVII-lea. Între constrângeri cutumiare și interes”, în Terra Sebus, nr.2, 2010.

Idem, „Relațiile matrimoniale în familiile boierești din Țara Românească și Moldova în secolul
al XVII-lea. Între armonie și divorț”, în Terra Sebus, nr. 2/2010.

Ilie, Emanuela „Problematica timpului în «Divanul». Cele șapte vârste și „tâmplările” ființei,
articol apărut în Psychologica Jassyensia, an IV, nr. 1, 2008.

Scripcariu, Adriana, Zamora Luiza și Dumitriu-Ciolpani George, Patrimoniul brâncovenesc pe

înțelesul tuturor, Școala Agatonia, 2014.

Soare (Pungoi) Ancuța-Elena și Drăgan (Popescu) Elena, „Vestimentația laică din tablourile
ctitorilor de biserici – o identitate a spațiului argeșean în secolul al XVII-lea”, în volumul
Tradiție/inovație – identitate/alteritate: paradigme în evoluția limbii și culturii române, editat de
Luminița Botoșineanu, Ofelia Ichim, Cecilia Maticiuc, Dinu Moscal, Elena Tamba, Ed.
Universității „Al.I.Cuza”-Iași, 2013.

Stahl, Paul H. Triburi și sate din sud-estul Europei. Structuri sociale, structuri magice și
religioase, București, Ed. Paideia, 2000.

Székely, Maria-Magdalena „Eseu despre copilărie în Moldova veacului al XVII-lea”, în Studii și

Materiale de Istorie Medie, nr. XXXII/2015.

Idem, Viaţă de copil într-o lume de adulţi (Moldova, secolul al XVII-lea), în „Studii și Materiale
de Istorie Medie”, XXXII, 2014.

Țighiliu, Iolanda Societate și mentalitate în Țara Românească și Moldova. Secolele XV-XVII,

București, Ed. Paideia, 1997.

Vintilă-Ghițulescu, Constanța Focul amorului: despre dragoste și sexualitate în societatea

românească (1750-1830), București, Ed. Humanitas, 2006.

27
Anexe:

28
 Sfântul Nicolae copil. Reprezentare din biserica de la Părhăuți

Portretul votiv din naosul Bisericii Sf. Cruci de la Pătrăuți este cea mai timpurie imagine a
lui Ștefan cel Mare

29
Portretul votiv al lui Ștefan cel Mare și al familiei sale din naosul bisericii de la Voroneț

30
Portretul votiv al lui Neagoe Basarab și al soției sale, Despina Milița, împreună cu copiii
lor, în biserica episcopală de la Curtea de Argeș.
31
Portretul votiv al lui Petru Rareș și familiei sale în biserica mănăstirii Probota

Portretul votiv al familiei lui Ieremia Movilă din biserica mănăstirii Sucevița
32
 Portret votiv al familiei lui Constantin Brâncoveanu la Hurezi

Portretul votiv al lui Constantin Brâncoveanu și al familiei sale în biserica „Sf.

Gheorghe” a Palatului de la Mogoșoaia.

33
 Reprezentări ale copiilor și nepoților postelnicului Constantin Cantacuzino în fresca
de la Filipeștii de Pădure realizată de Pîrvu Mutu

Portretul votiv al biv vel clucerului Tudoran împreună cu soția sa Alexandra și cei 11 copii
ai lor din pronaosul bisericii mănăstirii Aninoasa-Argeș.
34
Copie a portretului votiv după fresca azi dispărutei biserici din Leurdeni al boierului Stroe
Leurdeanu împreună cu soția sa Vișa și copiii Matei, Radul, Hriza și Fota (sursa:
Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, nr. 114173)

Pietrele tombale adosate ale voievodului Eustratie Dabija și a fiicei sale, Maria, în
biserica mănăstirii Bârnova

35