Universitatea „Ovidius” Constanța

RESPONSABILITATEA MEDICALĂ

Coordonator:Conf. Univ. Dr. Iliescu Dan Marcel

Rezident:Panțuru (Papuc) Alina
Specializarea:Farmacie Generală Anul III

1
 RESPONSABILITATEA MEDICALĂ

Daca incepem sa constientizam responsabilitatea pe care o avem ceas de ceas in

miinile noastre: viata umana, poate avem puterea si resursele de a schimba acest "sistem", in
loc sa ne complacem in a-l acuza!
Profesia de medic te lanseaza in provocarea de a primi in miinile proprii viata umana,
de la primele batai ale inimii si pina la ultima suflare. Si aceasta provocare se adreseaza
indiferent de specialitate sau de locul de munca: e medicul fata in fata cu viata umana.
Momentul in care am ales de buna voie sa facem parte din sistem este cel in care am acceptat
provocarea de a primi in miinile noastre viata umana, jurind, e drept, formal, dar cu
incarcatura spirituala ce caracterizeaza o profesie nobila si o fiinta nobila, ca o vom apara si o
vom proteja.
Raspunderea profesionala medicala, urmareste, pe de o parte, protejarea intereselor
bolnavului, iar de cealalta parte, are valoare profilactica, stimuland initiativa medicului in
interesul bolnavului, evitând cazurile de urmarire pentru responsabilitate. Atunci cand
incriminarile sunt lipsite de caracter judiscios, sunt frivole sau rautacioase, cu nedisimulatul
scop de defaimare a medicului, se poate restrange pâna la anulare libertatea de actiune a
acestuia.
Un medic timorat, ingrozit de raspunderea profesionala va aborda cele mai putin riscante
procedee, care, adesea, sunt si cele mai putin utile. Se poate intâmpla, din dorinta de a nu fi
ferm, sa te transformi intr-un doctor cumsecade, care nu risca, nu greseste, dar si ajuta putin.
Obsesia raspunderii determina inhibitie profesionala, care duce la neacceptarea riscurilor utile
bolnavului. Atare situatii de abstentionism duc la eludarea cazurilor grele si la degradarea
relatiei medic-pacient prin fuga de raspundere sau la aruncarea raspunderii asupra unei echipe
de specialisti. Putem considera responsabilitatea profesionala a medicului ca o parte a
personalitatii, ca o luare de atitudine prin care el isi realizeaza imaginea morala.
Responsabilitatea medicala necesita imbinarea armonioasa a rationalului cu afectivul si a
prudentei cu determinarea.

2
 Maniera traditionala de evaluare a responsabilitatii medicale vizeaza persoana care a
comis in mod direct eroarea. Din aceasta perspectiva, eroarea este consecinta unei optiuni
individuale, considerindu-se ca sistemul este bine pus la punct, nu contine puncte slabe sau
lacune care ar putea fi cauza erorilor. Din aceasta perspectiva, daca se intampla ceva rau este
pentru ca cineva nu a facut ce trebuia, când trebuia, unde trebuia sau cum trebuia; asadar, este
vorba despre optiunea strict personala a unui individ sau a unui grup de indivizi care a uitat, a
confundat sau a neglijat din nepasare, imprudenta, indiferenta sau lipsa de motivatie. in acest
context, maniera de prevenire si rezolvare este inculcarea fricii de pedeapsa. Psihologii au
numit acest mod de abordare “the just world hypothesis”. Metoda este avantajoasa si
convenabila din perspectiva legala pentru manageri, pentru institutii, caci exonereaza de
raspundere institutia si sistemul in timp ce povara este plasata pe individ, dar eficienta sa
preventiva ramâne modesta.
Deosebirea intre eroare si greseala.
Teoria generala a erorilor profesionale vorbeste de erori de fapt (ce tin de natura
actului medical, de natura lucrului in sine) si de erori de norma (ce tin de lacune de atitudine
profesionala). Prin studierea erorilor de fapt se pot trage invataminte care ajuta la dezvoltarea
artei medicale, iar prin cercetarea erorilor de norma - generatoare de prejudicii - se poate
incerca evitarea acestora.
Eroarea de fapt este neimputabila. Ea nu este urmata de reprezentarea subiectiva a
consecintelor negative deoarece nu a putut fi prevazuta in ciuda diligentelor atente si
minutioase. Erorile se datoresc unei imperfectiuni a stiintei mdicale la un moment dat, unei
reactivitati particulare a bolnavului, care duc la cunoasterea falsa a unei situatii de fapt. Ele se
produc in conditiile unei activitati perfect normale. Deoarece respecta regulile de
comportament profesional, eroarea de fapt este susceptibila doar de o analiza morala, cu un
beneficiu deontologic. Se apreciaza ca se afla in eroare orice medic care, in aceleasi conditii,
ar fi fost victima aceleasi capcane.
Eroarea de norma este imputabila. Ea tine de domeniul cunostintei profesionale si se
omologheaza cu greseala, când nu se respecta normele acceptate unanim, de obicei. Erorile
de norma pot fi comise (atunci când faci ceva ce nu trebuie) si omisive (atunci când nu faci
ceea ce trebuie), pot fi certe si indoielnice, pot fi usoare si grave.
Erorile faptice apar prin neconcordanta totala sau partiala a diagnosticului cu
realitatea. Erorile logice apar prin incalcarea regulilor de rationament medical. Cele doua
tipuri de erori se genereaza reciproc, lipsa unui diagnostic corect determinând o atitudine

3
medicala neadecvata. Erorile faptice sunt in realitate greseli. in acest context, definitia greselii
presupune:
1.Existenta unei datorii profesionale
2.Neindeplinirea acestei datorii facute cu vinovatie
3.Aparitia unui prejudiciu datorat actiunii sau inactiunii
4.Demonstrarea legaturii cauzale intre fapta medicala si prejudiciu
Eroare vs. Greseala
Eroarea de domeniul cunoasteriideseori inevitabila, deoarece tine de natura lucrurilor
de regula imprevizibila in conditii de comportament medical competent si prudent
poate fi comisa de orice persoana plasata in aceleasi conditii de lucru
Progresul tehnic poate creste riscul erorilor, facându-le si mai vizibile.
Greseala de domeniul corectitudinii medicaleevitabila, deoarece tine de conduita
medicului de regula previzibila când lipseste comportamentul medical competent si prudent
comisa numai de cei care in aceleasi conditii de lucru nu respecta regulile de comportament
profesional.
Indiferent de progresul tehnic:informare insuficientaincalcarea consimtamântului
nesupravegherea pacientuluigreseala de diagnostic tehnica medicala.
Criteriologia greselii cere evaluarea concreta pe baza criteriilor culpei profesionale si
nu pe baza criteriilor de drept comun. Conceptiile juridice de pâna acum au considerat culpa
profesionala ca o incalcare a unei obligatii de diligenta si prudenta, de sârguinta, zel,
promtitudine si competenta a medicului.
Responsabilitatea profesionala bazata pe vinovatie are ca element al laturii subiective culpa
medicala.
Formele culpei medicale
Culpa medicala, asemenea altor culpe, poate fi de mai multe forme:
Culpa in adendo sau comisiva consta intr-o stângacie, imprudenta, nepricepere,
nedibacie, nepasare fata de cerintele bolnavului, temeritate nejustificata de o necesitate,
folosirea inadecvata a conditiilor de lucru sau o usurinta in activitatea medicala care reclama
atentie si prudenta deosebita.
Culpa in omitendo sau omisiva apare când bolnavul isi pierde sansa de vindecare sau
supravietuire datorita neexecutarii unor gesturi necesare. Omisiunea insasi poate aparea prin
indiferenta, nebagare de seama, neglijenta si este culpabila daca intre ea si prejudiciu exista
legatura cauzala.

4
 Culpa in eligendo rezida dintr-o alegere gresita a procedurilor tehnice, intr-o delegare
catre o persoana nepotrivita a unor obligatii sau in delegarea obligatiilor proprii unor altor
persoane, incalcând principiul potrivit caruia “atributiile delegate nu se deleaga”.
Culpa in vigilando rezida in incalcarea unei datorii de confraternitate privind
solicitarea si obligatia de a raspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor,
prin neinformarea despre soarta bolnavului si prin nesupravegherea corecta si adecvata a
subalternilor.
Diferentierea erorii de greseala impune si analiza conditiilor de lucru concrete pe care
le-a avut medicul la indemâna. Se cauta sa se afle daca medical a facut, apelând cu
constiinciozitate si diligenta la cunostintele sale stiintifice, tot ce era posibil in acele conditii,
pentru a pune cel mai exact diagnotic si a alege cea mai buna metoda de tratament in interesul
bolnaului. Daca el a respectat cerintele unei atitudini ideale, neconcordanta diagnosticului cu
realitatea va fi doar o eroare, caci orice medic ar fi ajuns la aceleasi concluzii, in aceleasi
conditii. Daca neconcordanta diagnostica apare prin folosirea nejudicioasa, fara diligenta si
constiinciozitate a cunostintlor sale, in conditiile concrete de lucru, ne aflam in situatia de
greseala.
Eroarea apare in ciuda bunei-credinte si a constiinciozitatii medicului, dar greseala nu s-ar
putea produce daca medicul ar lucra in aceleasi conditii, competent si constiincios. Teoria
raspunderii bazate pe vinovatie arata ca medicul nu va raspunde de riscurile imprevizibile –
cazul fortuit, forta majora, desi si in aceste imprejurari va fi apasat de raspunderea sa morala.
Forta majora apare atunci când nepunerea corecta a diagnosticului sau neducerea la bun sfârsit
a unei terapii este de cauza externa.
Cazul fortuit apare atunci când nepunerea corecta a diagnosticului sau neducerea la
bun sfârsit a unei terapii este de cauza interna.
Medicul trebuie sa aiba in vedere si sa evalueze cele mai mici riscuri printr-o atitudine
prudenta si printr-o tehnica plina de acuratete. Riscul oportun - calculat si controlat - trebuie
sa evite riscul inoportun - necontrolabil. Din punct de vedere juridic exista riscuri supuse
normarii - susceptibile de o evaluare anticipata (eventual pe baza statistica) - si riscuri
nesupuse normarii - imprevizibile, rezultate din situatii de urgenta, caz fortuit sau forta
majora.
Riscul justificat, constient acceptat, legitimat este cel care indeplineste urmatoarele conditii:
Salveaza de la un pericol mai mare;
Pericolul este real, actual si iminent si nu poate fi evitat altfel;

5
 Valoarea bunului supus riscului este mai mica decât cea a prejudiciului care s-ar
produce.
Evaluarea riscului trebuie raportata permanent la rezultatele scontate si la evolutia
spontana a bolii, in contextul conditiilor tehnice ale spitalului si ale competentei echipei de
medici. Se va tine seama de faptul ca :
Evaluarea statistica nu este echivalenta cu evaluarea cazului individual.
Riscul se accepta totdeauna doar in interesul bolnavului.
Riscul trebuie acceptat liber si clar de catre bolnav, respectându-se dreptul acestuia de
habeas corpus, dar si pentru acoperirea responsabilitatii medicului.
Acceptarea riscului nu trebuie sa aiba efecte umane negative previzibile.
Riscul trebuie sa fie util si justificat social.
Riscul trebuie sa fie acceptat doar in lipsa unei alte alternative.
Riscul trebuie sa rezolve o problema de necesitate medicala.
Riscul ilegitim este cel care apare in alte situatii si nu indeplineste conditiile
enumerate, si poate fi exemplificat prin riscul impus de depasirea competentei sau riscul in
cazul increderii exagerate in fortele proprii.
In stabilirea criteriilor de evaluare a riscului trebuie analizata libertatea profesionala de
alegere raportata la libertatea individuala, care evita disproportia intre riscul acceptat si
rezultatul nebanuit.
Riscul profesional devine tolerabil daca medicul isi ia toare masurile de precautie
dictate de discernamântul sau moral si profesional. Pentru exercitarea profesiunii medicale
sunt imperative modestia, prudenta, frânarea elanului subiectiv, respectarea regulii dupa care
in bolile obisnuite nu se accepta reguli majore si echilibrarea intre riscul interventiei si cel al
abtinerii. in ciuda dezvoltarii permanente a artei si a profesiunii medicale, nocivitatea
ignorantei si a ambitiilor desantate este perena.
Consimtamintul bolnavului este un criteriu salutar in evaluarea riscului util.
Consimtamântul, dupa prealabila informare - terminologia actual uzitata in literatura anglo-
saxona - reprezinta un drept al bolnavului si o obligatie a medicului, esentiale in profilaxia
urmaririlor judiciare pentru malpraxis - greseala medicala. Consimtamântul trebuie sa
exprime echilibrarea dintre prevederea riscurilor si asumarea lor, dintre avertizarea utila si
avertizarea excesiva. Prealabila informare nu trebuie sa dea senzatia de “ducere in eroare” in
ultima instanta, dar nici nu trebuie sa determine refuzul tehnicii de catre bolnav prin
clarificare excesiva.

6
 Profilaxia riscului implica prevederea, anuntarea si limitarea acestuia de catre medic,
care nu trebuie sa fie nici prea temerar, nici prea prudent. Posologia riscului se face in
conditiile aplicarii oricarei terapii medicamentoase si cuprinde evaluarea riscului administrarii
in functie de boala, bolnav, reactivitatea actuala a bolnavului si in raport cu proprietatea
medicamentului de a declansa reactii de intoleranta. Cel mai mic risc trebuie evaluat, calculat
si controlat in asa fel incât riscul oportun sa reduca la minim riscul inoportun - imprevizibil si
incontrolabil.
Regulile de profilaxie a riscului sunt citate in literatura deontologica:
Competenta deplina = onestitate profesionala;
Diligenta manifestata prin ingrijirea atenta, constiincioasa conform ultimelor achizitii
stiintifice medicale;
Prudenta rationala, tinând seama de hipertrofia arsenalului terapeutic;
Capacitate de a lua hotarâri in situatii dificile, implicând acceptarea unor riscuri in
interesul bolnavului;
Devotiune permanenta fata de profesiunea medicala.
Se remarca drept un criteriu obiectiv de raportare al greselii medicale tipul ideal de
comportament, cerut in anumite conditii concrete de exercitarea practicii medicale. Trasaturile
ar fi competenta, prudenta, atentia si devotamentul raportate la activitatea specifica a
medicului. in conditiile mai sus amintite nu ne vom afla in fata unei culpe medicale, ci in fata
unui esec profesional, chiar daca rezulta un prejudiciu prin depasirea competentei medicale.
Criteriile clasice folosesc terminologia augmentativa si diminutiva pentru culpa, impartind-o
in : lata - grava; levis - medie, pentru un om obligat la o prevedere medie; levissima - pentru
un om obligat la o prevedere exceptionala.
Aprecierea greselii este determinata de Standardul ingrijirii medicale.
Standardul de actiune al unei persoane rezonabile este definit succint dupa cum urmeaza:
"Medicul este obligat sa presteze o ingrijire rezonabila si adecvata, dând dovada de
indemânare si diligenta, asa cum medicii si chirurgii titulari, platiti cu norma intreaga, din
vecinatate, la acelasi nivel general de practica, o exercita de obicei in asemenea cazuri".
Exista trei niveluri de rigoare ale standardului.
Nivelul I. Standardul cere "ingrijire rezonabila si adecvata, indemânare si diligenta pe
care medicii si chirurgii titulari o exercita de obicei in asemenea cazuri". Aceasta inseamna ca
medicii nu sunt judecati dupa standardul celor mai priceputi si al celor mai indemânatici
medici.
Nivelul II. Al doilea criteriu standard compara tratamentul folosit de medic cu cel

7
practicat de medicii si chirurgii "din aceeasi vecinatate". Denumita in mod obisnuit regula
localitatii, aceasta conditie lua in considerare, in mod traditional, practica celorlalti medici din
aceeasi localitate. Ulterior, a fost adoptata varianta care include practica in arii geografice
similare, extensia regulii fiind adecvata in situatiile când exista putini medici, daca exista in
acea localitate unde practica cel cu care se face comparatia.
Nivelul III. Ultimul criteriu este comparatia cu medicii si chirurgii situati “la acelasi
nivel general de practica". Aceasta regula, denumita uneori regula scolii, trece in revista
diversele maniere de abordare a pacientului si diversele sisteme terapeutice recunoscute
potrivit ghidurilor si protocoalelor.
Pentru a usura criteriologia responsabilitatii medicale s-au standardizat riscurile in
toate domeniile practicii medicale, existând termenii de risc bun, risc mediu si risc grav.
Frica de risc duce la practicarea medicinei defensive. Sintagma medicina defensiva nu are
inca o definitie foarte clara, in ciuda explicatiilor lui Mechanic din 1965 si ale lui Somer din
1977. in 1972, Hershey sugereaza ca exista practici inutile sau chiar potential daunatoare prin
"deviere de la ceea ce medicul considera ca practica sanatoasa si este, ca atare, considerata, in
mod general, indusa de amenintarea responsabilitatii...". in 1984, Linzer vorbeste despre
"proceduri diagnostice ale caror indicatii nu sunt riguros documentate".
Epistemologia urgentelor medicale este deosebit de importanta pentru standardizarea
atitudinilor medicale in cele mai variate si neasteptate situatii obiective. Aici vedem din nou
diferenta dintre eroare, care este de domeniul cunoasterii, si greseala, care este de domeniul
constiintei.
Medicul are obligatia neconditionata de a raspunde la o chemare de urgenta, deoarece ceea ce
constituie banal pentru medic poate fi iesit din comun pentru bolnav si anturaj, iar unele
cazuri aparent banale pot evolua fatal. Medicul are obligatia de a nu parasi bolnavul pe toata
perioada pericolului. Starea de necesitate medicala se omologheaza cu starea de necesitate
juridica, in asa fel incât dreptul medicului de a interveni poate incalca chiar dreptul bolnavului
la informare si consimtamânt. incalcarea libertatii individului este justificata de interesul
social al salvarii vietii individului aflat in stare de necesitate.
Implicarea pacientului
Situatiile concrete de nemultumire fata de asistenta medicala sunt exacerbate, pe de o
parte, de asteptarile nerealiste din partea pacientului, iar pe de alta parte, de increderea oarba
pretinsa de unii medici care se inconjoara uneori de o anumita "tacere rituala". Este necesara
consolidarea relatiei medic-pacient printr-o abordare realista si serioasa a consimtamântului
pe baza de informare prealabila, in noile conditii de acordare a asistentei medicale.

8
Celebrul Habeas Corpus ne vorbeste despre dreptul suveran, absolut al omului-pacient asupra
corpului sau, drept opozabil tuturor, deci inclusiv medicului curant. Toate statutele
deontologice medicale prevad ca actele de ingrijire, de tratare sau explorare medicala se fac
numai cu consimtamântul bolnavului sau al reprezentantilor sai legali (parinti, tutori s.a.) .
Necesitatea luarii consimtamântului pentru orice act reprezinta un drept al bolnavului, dar
reprezinta un act de securitate pentru medic, neconstituind un privilegiu al acestuia.
Atitudinea fata de consimtamânt decurge din tipul interventiei asupra pacientului:
Interventia de necesitate - vitala - nu cere avertizarea asupra riscurilor;
Interventia utila - cere avertizarea riscurilor grave;
Interventia de lux - cere avertizarea tuturor riscurilor.
In afectiunile cronice si tratamentele uzuale, unde consimtamântul este prezumat prin
insasi adresabilitatea bolnavului la medic, daca se va apela la orice act medical deosebit,
necunoscut pâna atunci de pacient, se va cere un consimtamânt expres.
Degrevarea de luare a consimtamântului apare in conditiile bolilor infecto-contagioase
sau in cazul bolnavilor psihici, unde interesul general domina interesul individual, iar medicul
are obligatia de a salvgarda interesul colectivitatii prin institutionalizarea bolnavului.
Responsabilitatea pentru actele altora.
Principiul respondeat superior indica pe sef ca responsabil de actele de neglijenta ale
agentilor si angajatilor sai. in cadrul spitalelor, medicul sau spitalul raspund pentru neglijenta
subordonatilor. in cabinetul sau, medicul este responsabil pentru actele neglijente ale
surorilor, infirmierelor, tehnicienilor radiologi sau chiar pentru actele neglijente ale medicilor
angajati in slujba sa.
Exista responsabilitatea in eligendo pentru medicul care face trimiterea bolnavului la
un specialist, daca alegerea acestuia nu este judicios facuta. Medicul care a asigurat asistenta
medicala pâna la un anumit moment si a trimis bolnavul la un specialist cu renume prost intre
colegi ar putea fi urmarit pentru neglijenta.
Când medicul trimite pacientul, dar continua sa participe la tratamentul acestuia, va
avea statutul de asociat, fiind in continuare pasibil de responsabilitate pentru neglijenta
celuilalt medic.Când doi medici sunt asociati ca parteneri, apare responsabilitatea pentru
greseala partenerului doar in masura in care actul incriminat a fost comis in scopul afacerii in
comun. Din punctul de vedere al responsabilitatii civile, daca fondurile asociatiei nu sunt
suficiente pentru cheltuielile de judecata, pot fi folosite fondurile personale ale medicului.
Responsabilitatea in echipa

9
 S-a vorbit despre activitatea in echipa si despre raspunderea colectiva ca despre o
depersonalizare a relatiei medic-bolnav, ca despre o diluare a responsabilitatii prin
transformarea raspunderii intr-un act impersonal. Au fost create noi premise juridice datorate
imperativelor activitatii moderne care a generat munca de echipa – cu o noua deontologie
bazata pe altruism, maleabilitate, lipsa de dogmatism.
Superiorul, seful echipei, va trebui sa stie ce face concret fiecare membru al echipei
sale si va raspunde pentru greselile colaboratorilor sai. Exista maniere de incriminare care
abordeaza responsabilitatea echipei in solidum, toti fiind responsabili in mod solidar, de
maniera generala.
Responsabilitatea medicului pentru subalterni
Conditiile in care dreptul medicului de a vindeca poate fi delegat altor persoane sunt
stipulate cu precizie. Modalitatea de efectuare va trebui supravegheata permanent de catre
medic. Literatura româneasca precizeaza responsabilitatea medicului pentru subaltern ca o
derivare din responsabilitatea pentru faptele tertilor, dupa cum urmeaza:
daca ordinul dat de medic este gresit, este responsabil medicul, si nu executantul;
daca ordinul dat de medic este bun, dar este gresit executat, este responsabil executantul;
daca ordinul dat de medic este bun, dar persoana nu are competenta de a-l executa, este
responsabil medicul; daca ordinul dat de medic este bun, dar subalternul nu este supravegheat
si controlat, este responsabil medicul.
Raspunderea medicala are o latura profesionala si una juridica, ultima fiind rezultatul
incalcarii normelor medicale ce are ca rezultat prejudicierea unei persoane.
Exista in lume doua tipuri de sisteme care permit unui pacient (sau apartinatorilor lui) sa
obtina compensatii de ordin material atunci când se considera nedreptatit in asteptarile sale
privind calitatea serviciilor medicale: sisteme bazate pe ideea de greseala ("fault-systems") si
sisteme care nu se bazeaza pe ideea de greseala (no-fault systems).
Rezolvarea cazurilor de malpraxis prin proceduri de mediere in Europa
Procesul de mediere in cazurile de malpraxis urmareste stabilirea unei intelegeri cu privire la
o compensatie economica, realizata inafara sistemului judiciar.
Exista o serie de alternative de rezolvare a reclamatiilor de malpraxis inafara
sistemului judiciar:
- stabilirea de intelegeri amiabile - ex. comisiile de arbitraj din Germania sau ONIAM
din Franta

10
 - medierea - ex. implicarea unui mediator specializat in Germania, camera mediatorilor
in Slovacia, sistemul de compensare din tarile scandinave, Litigation Authority din Marea
Britanie Ombudsman in Georgia, Republica Moldova.
Recomandarea Rec (2006) a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei privind
managementul sigurantei pacientului si prevenirea efectelor adverse in sistemul sanitar
prevede urmatoarele aspecte:
1.Siguranta pacientului trebuie sa fie unul dintre punctele nodale ale tuturor politicilor
de sanatate, in plus ar fi de dorit elaborarea de politici in vederea imbunatatirii calitatii in
sisitemele sanitare.
2.Elaborarea unui cadru politic coerent si comprehensiv in domeniul sigurantei
pacientului, in care: sa se promoveze o cultura a sigurantei la toate nivelurile sistemului
sanitar sa se practice o abordare proactiva si preventiva, accentuind importanta invatarii din
incidentele anterioare siguranta pacientului sa fie o prioritate in managementul sanitar
3.Promovarea unui sistem de raportare a incidentelor privind siguranta pacientului, in
vederea imbunatatirii sigurantei pacientului prin invatarea din aceste incidente. in acest scop,
sistemul de raportare a incidentelor trebuie sa aiba o serie de caracteristici:sa fie echitabile, sa
nu aiba la baza ideea de a pedepsi deoarece blamarea medicilor atrage dupa sine sub-
raportarea, iar medicii risca sa devina victime secundare ale sistemului; sa fie independent de
alte procese regulatorii; sa fie constituit in asa fel incit sa incurajeze profesionistii din
domeniul sanitar sa raporteze incidentele; de exemplu, daca este posibil, sistemul de raportare
ar trebui sa fie voluntar, anonim si confidential sa se creeze un sistem de colectare si analizare
a efectelor adverse raportate, eventual la nivel national implicarea atit a sistemului public cit
si a celui privat implicarea pacientilor, a rudelor lor, in toate aspectele activitatilor derulate in
scopul imbunatatirii sigurantei pacientului, inclusiv in cel de raportare a incidentelor.
4.revizuirea rolului altor date disponibile, cum ar fi plingeri ale pacientilor, sisteme de
compensatie, date de baze clinice si sisteme de monitorizare, ca surse complementare de
informare privind siguranta pacientului.
5.promovarea si dezvoltarea de sisteme educationale pentru profesionistii din
domeniul sanitar, inclisiv managerii, privind aspecte legate de deciziile clinice, siguranta,
managementul riscului si cele mai adecvare abordari in cazul aparitiei incidentelor legate de
siguranta pacientului.
6.Dezvoltarea si implementarea unor indicatori relevanti privind siguranta pacientului,
care sa poata fi utilizati pentru identificarea problemelor privind siguranta, evaluarea

11
eficientei interventiilor destinate imbunatatirii sigurantei precum si pentru facilitarea
comparatiilor la nivel international.
7.Cooperarea internationala pentru construirea unei platforme in vederea schimbului
de experienta si cunostinte in domeniul sigurantei asistentei sanitare, incluzind: design
proactiv al sistemelor de sanatate sigure raportarea incidentelor legate de siguranta pacientilor
si invatarea din aceste incidente metode de standardizare a ingrijirilor medicale, metode de
identificare si management al riscului dezvoltarea de indicatori standardizati privind siguranta
pacientului dezvoltarea unei nomenclaturi standard privind siguranta paciantului si siguranta
actului medical metode de implicare a pacientilor si profesionistilor din sistemul medical in
imbunatatirea sigurantei crearea unei „culturi a sigurantei” care sa se adreseze atit pacientilor
cit si personalului medical.
8.Promovarea cercetarii in domeniul sigurantei pacientului
9.Elaborarea de rapoarte periodice privind actiunile care au loc la nivel national in
vederea imbunatatirii sigurantei pacientului
Formele responsabilitatii profesionale
Responsabilitatea profesionala medicala poate exista singular sau concomitent sub mai
multe forme:
responsabilitatea juridica – penala sau/si civila
responsabilitatea disciplinara
responsabilitatea administrativa
Trebuie subliniat ca ceea ce in opinia publica si massmedia se vehiculeaza sub numele
de malpraxis este echivalentul raspunderii juridice civile si are drept scop acoperirea
prejudiciului creat bolnavului.
Raspunderea juridica a medicului
Dupa cum se mentiona mai sus, raspunderea medicului poate fi penala sau civila.
Raspunderea penala deriva din constatarea unei infractiuni din culpa (vatamare corporala,
neglijenta in serviciu, omor din culpa, incalcarea secretului profesional etc) si nu exista
prevederi legislative specifice profesiei medicale.
Raspunderea civila se evalueaza in baza procedurii comune privind prejudiciul creat
pacientului prin actul medical. De regula, pacientul român alege calea raspunderii penale si in
subsidiar a raspunderii civile din ratiuni economice, deoarece in situatia comasarii celor doua
actiuni, penala si civila, nu se plateste taxa de timbru, prohibitiva pentru majoritatea
cetatenilor români.

12
 Desi legea 95/2006 impune atât organelor de urmarire penala cit si instantelor de
judecata comunicarea oricarei actiuni impotriva unui medic legata de exercitarea profesiei,
aceasta prevedere nu este respectata si nu avem o statistica privind numarul de cazuri si
modalitatea de solutionare a acestora.
Raspunderea disciplinara a medicului
Raspunderea disciplinara a medicului apare atunci când au fost incalcate principiile
etice si normele deontologice prevazute in codurile profesionale. Ea poate apare ca unica sau
poate coexista cu raspunderea juridica si administrativa. Ea nu se poate substitui raspunderii
juridice civile a medicului si, deci, nu poate fi echivalata cu malpraxisul chiar daca aceasta
confuzie este frecventa in practica. Raspunderea disciplinara exista chiar si atunci când nu s-a
produs un prejudiciu material cert pacientului.
Competenta de a analiza raspunderea disciplinara o are Corpul profesional; in
România aceasta atributie a fost delegata Comisiilor de disciplina ale Colegiului Medicilor
din România.
Codul deontologic al Colegiului Medicilor din România reglementeaza atât relatiile
dintre medic si pacient cât si intre medici si ale medicului cu societatea. incalcarea oricarei
norme atrage in mod automat responsabilitatea disciplinara.
Medicul are obligatia neconditionata de a raspunde la o chemare de urgenta, deoarece
ceea ce constituie banal pentru medic poate fi iesit din comun pentru bolnav si anturaj, iar
unele cazuri aparent banale pot evolua fatal. Medicul are obligatia de a nu parasi bolnavul pe
toata perioada pericolului.

13