Mihai Dinu Gheorghiu

Intelectualii în câmpul puterii.

Morfologii ºi traiectorii sociale
Editura Polirom, Iaºi, 2007

Recentul volum al lui Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii
ºi traiectorii sociale, nuanþeazã cu profesionalism bibliografia asupra regimului comunist
ºi tranziþiei postcomuniste în Europa Centralã ºi de Est disponibilã în limba românã.
Publicul român are acum prilejul de a se familiariza cu analizele unui cercetãtor cu o
bogatã activitate ºtiinþificã internaþionalã în domeniul sociologiei cunoºterii ºi al
culturii (M.D. Gheorghiu este doctor în sociologie al prestigioasei EHESS din Paris
ºi autor a numeroase studii apãrute în importante publicaþii de specialitate europene).
Experimentat sociolog al cunoaºterii, M.D. Gheorghiu înþelege sã se „detaºeze”
de propria analizã, prin poziþionarea cât mai explicitã a obiectului sãu de studiu în
corpusul deja constituit al studiilor despre comunism ºi tranzitologie (pp. 16-23 ºi 32-45).
Autorul traseazã succint istoria „conceptelor” utilizate, ca ºi a situaþiei disciplinelor
academice la momentul scrierii studiului, þinând seama de „raportul dintre ºtiinþã ºi
politic㔠(p. 20). De asemenea, el defineºte, la început de analizã sau pe parcurs,
termenii cu care lucreazã: câmp, capital, ideologie, violenþã simbolicã, cadre, elite,
contraelite, clase sociale, modernizare, totalitarism (pp. 15-44, 251-259), remarcându-se
influenþa majorã a cercetãrilor lui Pierre Bourdieu. Definitoriu pentru poziþia adoptatã de
cãtre M.D.Gheorghiu este adoptarea sensului dat de Bourdieu noþiunii de „câmp” (p. 22).
Astfel, „câmpul” este caracterizat de dinamism, de „lupte ºi istorie”, negãsindu-ºi
locul într-o viziune teleologicã a interacþiunii sociale, vãzutã ca „maºinã infernalã,
programatã pentru atingerea anumitor scopuri” (p. 22). Volumul lui M.D. Gheorghiu,
structurat în douã pãrþi bine definite ºi închegate (în prima parte se analizeazã instituþia
ºcolilor de partid pânã în 1989, iar a doua parte este dedicatã noilor poziþii deþinute de
intelectuali în câmpul puterii ºi noilor forme ale angajãrii lor politice dupã 1989), îºi
datoreazã coerenþa internã problematicii comune urmãrite în ambele pãrþi: relaþia
dintre câmpul puterii politice ºi intelectuali în funcþionarea societãþii.
M.D. Gheorghiu practicã un tip de analizã ce depãºeºte rigorile disciplinare
„caricaturale” care mai caracterizeazã o bunã parte a cercetãrilor sociologice (reduse
în mare mãsurã la „tehnica sondajelor de opinie”) sau a celor istorice (care se
288 RECENZII

mulþumesc cu „cãutarea adevãrului în arhivã”) din România postcomunistã. La curent

cu evoluþia disciplinei sociologice, dar ºi a celei istorice, autorul oferã cititorului o
abordare curajoasã din prisma „istoriei sociale”1 asupra formãrii ºi dinamicii ºcolilor
de pregãtire a nomenclaturii din fostul lagãr socialist. Îmbinând diferite metode de
studiu (cercetarea în arhive, metoda chestionarului, metoda interviului), autorul
reuºeºte sã ducã cu bine la capãt provocanta abordare. Autorul alege ca studiu de caz
ºcolile de partid din fosta Republicã Democratã Germanã, studiu susþinut, pe alocuri,
cu exemple sovietice, bulgare ºi mai ales româneºti, urmãrind sã punã în evidenþã
„rolul ce revine ºcolilor de partid în calitate de ºcoli ale puterii în formarea unei
«nobilimi de stat» socialiste prin pregãtirea cadrelor conducãtoare” (p. 16). Aceste
ºcoli au asigurat „dobândirea unui capital ºcolar foarte specific, echivalentul unui soi
rar ºi foarte rentabil de capital politic” (p. 15).
Prin cercetarea întreprinsã, M.D. Gheorghiu urmãreºte sã punã în evidenþã funcþio-
narea ºcolilor de partid în cadrul societãþilor de tip sovietic ºi rolul lor în menþinerea
regimurilor comuniste în Europa de Est. Instituþia ºcolii de partid constituia unul
dintre acele „mecanisme esenþiale de reproducere a unor regimuri politice dictatoriale,
un dispozitiv de înregimentare a intelectualilor ºi un instrument de cenzur㔠(p. 237).
ªcolile de partid îndeplineau douã funcþii majore, care, echilibrându-se reciproc,
asigurau menþinerea regimurilor de tip sovietic. Una dintre funcþii era cea de pro-
movare socialã, „de reparare a excluderii sociale” (p. 237) – prin caracterul „popular” al
acestor ºcoli se urmãrea crearea de alternative academice la universitãþile tradiþionale,
percepute ca fief al fostelor elite ostile regimului. ªcolile de partid contribuiau la un
proces de de-diferenþiere profesionalã (p. 31). Procesul de academizare a ºcolilor de
partid, care a început la jumãtatea anilor ’70, a transformat aceste ºcoli într-un element
central al sistemului naþional de învãþãmânt ºi a restabilit un caracter elitist de recrutare a
viitorilor studenþi. Apariþia unor posibile tendinþe de autonomie în cadrul acestor ºcoli
era prevenitã de cãtre cea de-a doua funcþie pe care o îndeplineau aceste ºcoli, anume cea
de „control ºi consolidare a puterii politice pentru partidul unic al clasei muncitoare”, iar
îndoctrinarea ideologicã efectuatã în aceste ºcoli asigura perpetuarea regimurilor dicta-
toriale (pp. 232-251). ªcolile de partid au asigurat „trecerea de la etapa revoluþionarã [ ]
la violenþa simbolicã, «blândã» în gestionarea ºi reproducerea elitelor comuniste” (p. 16).
Mihai Dinu Gheorghiu merge însã mai departe în analiza acestei instituþii. El
demonstreazã existenþa unei analogii între caracterul „totalitar” al regimurilor nazist
ºi stalinist, susþinut de Hannah Arendt în 19512, ºi modelul „instituþiei totale” propus
de Erving Goffman la începutul anilor ’603 (pp. 235-243). „Instituþia total㔠este un

1. În legãturã cu relaþia dintre ºtiinþele sociale ºi disciplina istoricã, vezi Peter Burke, Istorie ºi teorie
socialã, Editura Humanitas, Bucureºti, 1999.
2. Hannah Arendt, The Origins of Totaliarianism, Brace and Co, New York, Harcourt, 1951;
trad. rom., Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureºti, 1994.
3. Erving Goffman, Asylumns. Essays on the Social Situation of Mental Patients and Other Inmates,
Anchor Books, New York, 1961; trad. rom., Aziluri. Eseuri despre situaþia socialã a pacienþilor
psihiatrici ºi a altor categorii de persoane instituþionalizate, Editura Polirom, Iaºi, 2005.
 RECENZII 289

„loc în care îºi desfãºoarã viaþa ºi activitatea un numãr mare de indivizi cu statut
similar, despãrþiþi de restul societãþii pentru o perioadã de timp apreciabilã ºi care duc
împreunã o viaþã strict delimitatã, reglementatã oficial de cãtre instituþie.” 4 Deºi
modelul lui Goffman face referire numai în mod marginal la societãþile de tip sovietic,
M.D. Gheorghiu reuºeºte sã stabileascã patru caracteristici ale ºcolilor de partid din
care sã reias㠄caracterul total al instituþei”, anume legãtura neechivocã a ºcolilor de
partid cu aparatul politic, rolul serviciilor de cadre în gestionarea personalului, tradiþia
militarã sau paramilitarã a acestor ºcoli ºi încadrarea unui public mult mai larg decât
cel al membrilor ºcolii, zidurile ºcolii fiind reprezentate de învãþãmântul ideologic
sau de partid (pp. 239, 242, 244). Traducerea în limba românã a cãrþii lui Goffman,
Aziluri. Eseuri despre situaþia socialã a pacienþilor psihiatrici ºi a altor categorii de
persoane instituþionalizate (Polirom, Iaºi, 2005), înlesneºte cititorului român posibi-
litatea aprecierii critice a demersului lui M.D. Gheorghiu.
Caracterul total al ºcolilor de partid determinã efecte de lungã duratã asupra
membrilor acestor ºcoli, afectându-le decisiv ºansele de reconversie profesionalã, ca ºi
poziþiile politice adoptate în perioada tranziþei (pp. 22, 31, 151-161, 243-244). Situaþia
de dupã 1989 a celor formaþi în ºcolile de partid este cea care îl face pe M.D. Gheorghiu
sã considere cã definirea „adevãratei naturi” a regimurilor de tip sovietic este de
importanþã secundarã (p. 22) în analiza acestui tip de regimuri. Cercetarea raportului
dintre perioada comunistã ºi tranziþia postcomunistã, din perspectiva traiectoriilor sociale
ale intelectualilor de partid, plaseazã abordarea lui M.D. Gheorghiu în miezul disputelor
academice care caracterizeazã acest domeniu de studiu. Volumul lui M.D. Gheorghiu
îºi dezvãluie întreaga relevanþã numai dacã este privit în contextul corpusului existent
de cercetãri internaþionale asupra comunismului, a societãþilor de tip sovietic ºi a
evoluþiilor recente survenite în acest domeniu de cercetare academicã.
Cãderea „în lanþ” a regimurilor de tip sovietic la sfârºitul anilor ’80 a condus în
spaþiul academic la „confruntarea” principalelor modalitãþi de analizã a regimurilor de
tip sovietic: a) abordãrile de tip neo-totalitarianist ºi b) cele care îmbrãþiºeazã teoria
modernizãrii, cu variantele ei de analiz㠄internã”5, a acestor regimuri. Confruntarea
a fost prilejuitã de evoluþia fostelor societãþi de tip sovietic în perioada tranziþiei,
evoluþie care demonstra (in)capacitatea acestora de regenerare ºi adaptare la noile
condiþii obiective. A avut loc o adevãratã renaºtere a abordãrilor de tip neo-totalita-
rianist, dintre care cea mai articulatã este accea adoptatã de Ken Jowitt6. Aceste teorii
le rafineazã pe cele clasice (propuse în anii ’50-’60 de H. Arendt, Carl Friedrich ºi
Zb. Brezinski7) ºi susþin caracterul monolitic al partidului, monismul structurii de
putere, importanþa ideologiei, preeminenþa politicului în formarea ºi menþinerea

4. Erving Goffman, Aziluri..., ed. cit., p. 11.

5. György Konrad, Ivan Szeleny, The Intellectuals on the Way to Class Power, Hartcourt, New
York, 1979.
6. Ken Jowitt, New World Disorder, University of California Press, Berkely, 1992.
7. Carl J. Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Harvard University
Press, Cambridge (Mass.), 1956.
290 RECENZII

societãþilor de tip sovietic, ca ºi totala fuziune, mai bine spus totala preluare a societãþii
de cãtre stat, cu suprimarea principiului de diferenþiere politicã ºi socialã. Regimurile
de tip sovietic guverneazã în mod ilegitim, mai degrabã dupã principii charismatice
decât raþionale, ºi nu pot pregãti societatea pentru un tip de guvernare modernã
viabilã8. Critica acestui tip de teorii vine din partea adepþilor teoriilor modernizãrii,
teorii care presupun o abordare sociologicã ºi care iau avânt în spaþiul anglo-saxon în
anii ’70 – ele „acordã mai multã importanþã iniþiativei actorilor ºi spaþiilor de joc pe
care aceºtia sunt în mãsurã sã ºi le creeze” (p. 20). Ele pun accentul pe dinamica
societãþilor de tip sovietic, menþinute pe baze stabile ºi legitime, ºi care vãd socialismul
de tip sovietic ca fiind, în mod esenþial, o strategie de modernizare a unor societãþi
întârziate din punctul de vedere al dezvoltãrii strucurilor sociale moderne9. În mod
corespunzãtor, adepþii acestui tip de abordare presupun diferenþierea socialã ºi politicã
din ce în ce mai accentuatã, apariþia unor grupuri concurente ºi îi întreabã pe adepþii
teoriilor neo-totalitarianiste cum îºi pot explica menþinerea structurii monistice de
putere într-o societate pluralistã, în care existã diferenþiere socialã? Dificultãþile
tranziþiei pãreau sã punã sub semnul întrebãrii posibilitatea acestor societãþi ºi a
elitelor lor de a se adapta noilor condiþii.
Între aceste douã abordãri concurente, M.D. Gheorghiu reuºeºte sã jongleze cu
dibãcie ºi sã ofere un tip de analizã care pare sã depãºeascã ambele dispute. Prin
analogia pe care o face între regimurile de tip totalitar ºi ºcolile de partid ca „instituþie
totalã”, el reuºeºte sã susþinã teoria regimurilor totalitariste, a unui control total al
partidului asupra unei societãþi puþin diferenþiate profesional ºi ideologizate. Mai
mult, ºcoala de partid ca „instituþie total㔠este în mãsurã sã ofere o explicaþie a
parcursului regimurilor totalitariste, care, pentru a nu-ºi pierde „suflul vital” trebuie
sã pãstreze iluzia „miºcãrii” revoluþionare din care provin10. Terorii din prima fazã a
tranformãrii miºcãrii în regim, aºa cum este ea descrisã de cãtre H. Arendt, îi
corespunde violenþa simbolicã din perioada stabilizãrii regimului. Autorul ajunge la
aceste concluzii reuºind sã reziste tentaþiei teleologice prin transpunerea în analizã a
dinamicii „câmpului”, a diferenþierii ºi concurenþei ce îl caracterizeazã, cu alte cuvinte
a unei analize sociologice relaþionale care acordã importanþã actorilor ºi poziþionãrilor
lor particulare în structurile câmpului.
S-ar putea reproºa autorului lipsa de simetrie dintre cele douã pãrþi constiutive ale
studiului. Cum am precizat ºi mai sus, faptul cã ambele studii cerceteazã, prin prisma
unei perspective teoretice ºi a unei metodologii comune, relaþia intelectualilor cu
câmpul puterii, acþiunile de legitimare reciprocã, necesarã menþinerii unui anumit tip
de interacþiune socialã, asigurã coerenþa internã a volumului.
Remarcãm însã insuficienta aprofundare, în raport cu tema urmãritã, a funcþiilor
educaþiei în sistemele totalitare. Poziþionarea în spaþiul sociologiei educaþiei i-ar fi

8. Christian Joppke, The British Journal of Sociology, vol. 45, nr. 4., decembrie 1994, pp. 543-561.
9. Klaus Müller, East European Studies, Neo-Totalitarianism and Social Science, Wissenschaftszentrum
Berlin für Sozialforschung gGmbH,1997, www.skylla.wz-berlin.de/pdf, pp. 97-104.
10. H. Arendt, Originile totalitarismului, ed. cit., cap. X.
 RECENZII 291

permis autorului sã evalueze de o manierã comparativã finalitãþile educaþiei. Cum

M.D. Gheorghiu foloseºte în analizã unele invariante istorice, considerãm cã ar fi fost
profitabilã utilizarea unei grile de cercetare care sã evidenþieze finalitãþile procesului
educaþional (1. asimilarea de cunoºtinþe; 2. formarea de deprinderi, capacitãþi,
abilitãþi; ºi 3. formarea de atitudini ºi comportamente), având în vedere cã finalitãþile
procesului de învãþare au rãmas aceleaºi de-a lungul timpului.
Ceea ce variazã este ierarhia acestor trei categorii de finalitãþi, importanþa acordatã
unei anumite categorii în defavoarea celoralte. O prezentare comparativã a finalitãþilor
procesului de învãþãmânt urmãrite de ºcolile de partid ar fi fost poate semnificativã în
evaluarea acestora ca „instituþii totale”. Este sesizabilã preferinþa sistemului comunist
pentru categoria care este mai efemerã, cea care permite promovarea conþinuturilor,
ºi, implicit, ideologizarea acestora, în detrimentul formãrii unor structuri de perso-
nalitate care sã dea elevului verticalitate ºi încredere în sine.
Fãrã îndoialã, cercetarea lui M.D. Gheorghiu reprezintã nu numai o încercare
provocatoare ºi temeinic argumentatã empiric de poziþionare în corpusul internaþional
de studii privind comunismul ºi postcomunismul, accesibil acum ºi publicului român.
Studiul lui Mihai Dinu Gheorghiu constituie ºi o bine-venitã îmbogãþire criticã a
cunoºtinþelor privind istoria socialã a elitelor comuniste româneºti, a formãrii, repro-
ducerii ºi diferenþierii lor, reuºind sã completeze în mod fericit deja „clasicul” studiu
al Katherinei Verdery dedicat relaþiei dintre intelectuali ºi regimul comunist 11.
Corina Pãlãºan

11. Katherine Verdery, Compromis ºi rezistenþã: cultura românã sub Ceauºescu, Editura Humanitas,
Bucureºti, 1994.