CLASIFICAREA BACTERIILOR

Forma celulelor Colorația Gram Respirația Exemple

Coci Gram pozitivi Aerobi Staphylococcus aureus
S. saprophyticus
Streptococcus pyogenes
S. pneumoniae
S. epidermitidis

Gram negativi Aerobi Neisseria

gonorrhoeae
N. meningitidis

Cocobacili Gram negativi Aerobi Haemophilus influenzae

Bacili Gram pozitivi Aerobi Bacillus anthracis
Corynebacterium
diphteriae

Anaerobi Clostridium
tetani
C. botulinum
C. perfringens
Acid- Aerobi Mycobacterium
alcoolorezistenți
tuberculosis
Mycobacterium leprae
Gram negativi Aerobi Bordetella pertusis
Facultativ anaerobi Escherichia coli
Vibrio cholerae
Salmonella sp.
Shigella sp.
Spirochetele - Aerobi Treponema pallidum
Leptospira interrogans
Mycoplasmele - Aerobi Mycoplasma sp.

Cocii patogeni
1. Staphylococcus sp.
Stafilococii sunt bacterii sferice grupate sub formă de grămezi. Sunt imobile, producătoare
de catalază. Genul Staphylococcus include peste 30 de specii şi subspecii. Staphylococcus
aureus (şi E. coli) sunt printre cele mai frecvente organisme responsabile de infecţiile
bacteriene la om.
1.1. Staphylococcus aureus (stafilococul auriu)
Habitat. Este foarte răspândit în natură, stafilococul saprofit se întâlneşte în aer, apă, sol, pe
tegumente şi în cavităţile naturale ale oamenilor şi animalelor, făcând parte din flora normală
a acestora. În afara celor saprofiţi, se găsesc şi stafilococi potenţial patogeni în rinofaringele
şi intestinul oamenilor sănătoşi, într-un procent de 50%. Aceştia, eliminaţi prin tuse, strănut
sau dejecte, pot provoca, atunci când întâlnesc organisme sensibile, îmbolnăviri variate.
Caractere morfotinctoriale şi de cultură. Stafilococii sunt coci Gram-pozitiv ,facultativ
anaerobi, necapsulaţi. Cresc pe mediile uzuale, la 37°C. Pe geloză, coloniile sunt rotunde cu
diametrul de 1-2 mm, cu marginile regulate .Incolore la început, se colorează apoi datorită
unui pigment, distingându-se 3 variante: stafilococul alb, citrin si auriu.
Rezistenţa la agenţii fizici, chimici şi biologici. Stafilococul este un germene rezistent.
Rezistă 60 minute la 60ºC. În produsele uscate rezistă câteva luni. Alcoolul de 70º îl omoară
în 60 minute. Iniţial sensibili la antibiotice, stafilococii au devenit ulterior din ce in ce mai
rezistenţi.

Caractere de patogenitate. Stafilococul auriu secretă numeroase enzime şi toxine care

determină, împreună cu antigenele de suprafaţă, patogeneza. Cele mai importante sunt:
• coagulaza, enzimă cu ajutorul căreia, germenele, prin coagularea plasmei în
organism, îşi creează un înveliş de fibrină, punându-se astfel la adăpostul acţiunii
fagocitare. Ea este prezentă la 98% din stafilococii patogeni.
• α-toxina poate avea efecte letale asupra sistemului nervos central, afectează
membranele (producând hemoliză) şi este responsabilă de o formă de dermonecroză
• hialuronidaza, enzima care, prin degradarea acidului hialuronic, permite difuzarea
infectiei in organism.
• leucocidina afectează macrofagele şi microfagele prin degranulare
• exfoliatinele sunt responsabile de de o formă de epidermoliză
• enterotoxinele (A-E, H, G, I) sunt responsabile de toxinfecţiile alimentare. Aceste
enterotoxine sunt superantigene.
• Toxina-1 a sindromului de şoc toxic (TSST-1) este produsă de aproximativ 1% din
tulpinile de stafilococ auriu. Este un superantigen care determină apariţia şocului
toxic, printr-o exagerare a răspunsului imun.

Boala la om. Stafilococul auriu este responsabil de trei tipuri de boli:

Infecţii invazive. În acest tip de infecţii, patogenii rămân la locul de pătrundere în organism,
provocând infecţii locale purulente:

• infecţii ale pielii: furuncule ,acnee, foliculite, orjelet (ulcior), suprainfecţiile plăgilor.
infecţiile ţesutului subcutanat: mastite (boală care constă în inflamarea glandelor
mamare), hidrosadenite (inflamaţie purulentă a glandelor sudoripare), abcese

• infecţii respiratorii: faringite, bronşite, sinuzite, pneumonii, empieme (acumulare de

puroi într-o cavitate a organismului)
• infecţii ale scheletului: artrite, osteomielite (inflamaţie simultană a osului şi a
măduvei osoase)
• infecţii generalizate: meningite, septicemii, endocardite cu diseminări secundare, cu
formare de abcese în diferite organe.
Toxicoze. Toxiinfecţiile alimentare rezultă prin ingerarea de alimente contaminate cu
enterotoxine. La câteva ore de la ingestie apar greaţă, vărsături şi diaree masivă.
Formele mixte:
Dermatita exfoliativă (eritrodermia sau sindromul omului roşu este o afecţiune inflamatorie
a pielii cu eritem şi descuamare care afectează întreaga suprafaţa cutanată) cauzată de
tulpinile producătoare de exfoliatine, care infectează suprafaţa pielii.
Sindromul de şoc toxic este cauzat de tulpinile producătoare de toxina-1 a sindromului de
şoc toxic. Simptomele principale sunt hipotensiune, febră, erupţie cutanată scarlatiniformă.
Diagnosticul de laborator. Implică identificarea bacteriilor prin cultivare şi microscopie.
Diferenţierea stafilococului auriu de speciile coagulazo-negative se realizează prin detecţia
coagulazei. Enterotoxinele şi TSST-1 sunt identificate prin metode imunologice.
Tratament. În afara metodelor chirurgicale, terapia este bazată pe utilizarea de antibiotice.
Agentul antiinfecţios este o penicilină penicilinazo-rezistentă, din moment ce 7080% din
tulpini produc penicilinaze
Epidemiologie. Sursa de infecţie este reprezentată de omul bolnav, în special de cel cu
leziuni deschise, dar şi de purtătorii sănătoşi.
Transmiterea poate fi directă, dar şi indirectă, prin aer, praf, lenjerie.
În mediul spitalicesc, determinările de laborator au arătat că, spre deosebire de restul
mediului, proporţia de stafilococi rezistenţi la antibiotice este de peste 75%.
În secțiile de chirurgie, intervenţiile pot fi compromise prin infectarea pacientului cu
stafilococi rezistenţi din mediul înconjurător.
În maternităţi, mortalitatea cea mai ridicată este provocată de stafilococ. Având în vedere
rezistenţa scăzută a nou-născutului, rolul nociv al unui purtător de stafilococ patogen în
rândul personalului din această secţie este evident.
Profilaxie. Se vor lua măsuri de igiena riguroasă în unităţile sanitare :
• spălarea meticuloasă a mâinilor după contactul cu pacienţii,
• utilizarea mănuşilor la contactul cu plăgile şi cu mucoasele contaminate,
• administrarea profilactică de antibiotice pre- şi post-operatorii, pentru a preveni
infecţia plăgilor postoperatorii,
• tratamentul prompt al tuturor infecţiilor stafilococice, chiar şi a celor superficiale, ale
pielii şi ale ţesuturilor moi.

1.2. Stafilococii coagulazo-negativi

Aceşti stafilococi sunt elemente ale florei normale din pielea şi mucoasele umane.
Sunt oportunişti clasici care produc infecţii doar anumitor gazde, cu o predispoziţie de
ordin imunologic.
S. epidermitidis. Este patogenul cel mai frecvent în acest tip de infecţii (70-80% din
cazuri). Infecţiile provocate de stafilococii coagulazo-negativi se datorează
introducerii în organism a unor corpuri străine. Exemple: catetere sanguine, pace-
makers, valve cardiace artificiale etc. Infecţiile apar când aceste corpuri sunt acoperite
de un matrix proteic (fibrinogen) la care se pot ataşa bacteriile formând un biofilm.
Stafilococii din acest biofilm sunt protejaţi de sistemul imun al gazdei şi reprezintă
focare de infecţie, producând septicemii.
S. saprophyticus. Este patogenul responsabil de aproximativ 10-20% din infecţiile
urinare acute, în cazul femeilor tinere.

2. Streptococul (Streptococcus sp.)

Streptococii sunt bacterii de formă rotundă spre ovală, gram-pozitivi, imobili,

nesporulaţi, a căror celule sunt dispuse în lanţuri .Nu produc catalază. Majoritatea
sunt componenţi ai flori normale a mucoasei. Unii pot fi patogeni.

Clasificarea streptococilor se face în funcţie de 2 criterii importante:

I. Tipul de hemoliză:
 α-hemoliza: pe mediu de cultură agar-sânge, coloniile apar înconjurate de zonă verde.
Aceasta se datorează apei oxigenate, care transformă hemoglobina în
methemoglobină.
β-hemoliza: pe mediu agar-sânge coloniile sunt încojurate de o zonă întinsă gălbuie în
care nu mai există hematii întregi, iar hemoglobina este descompusă.
γ-hemoliza: acest termen (impropriu) indică absenţa unei zone hemolitice vizibile
macroscopic.
II. Substanţa C (carbohidrat) sau antigenul Lancefield: există varietăţi antigenice
numerotate de la A la V.
Caractere biochimice si de metabolism. Streptococii sunt în general aerobi, dar
există şi tulpini anaerobe. Nu sunt sensibili la acţiunea bilei şi a sărurilor biliare.
Rezistenţa la agenţi fizici, chimici şi biologici - Indiferent de specie, streptococii
sunt distruşi la 60º C în 60 min. Apa oxigenată 3%, fenolul 2-5%, tinctura de iod,
detergenţii cationici omoară streptococii destul de repede. Streptococul beta –
hemolitic, este foarte sensibil la penicilina.

2.1. Streptococcus pyogenes (A Streptococci)

Streptococcus pyogenes este de tip β-hemolitic, datorită existenţei streptolizinei.

Conţine antigenul A.
Cele mai importante toxine şi enzime responsabile de infecţie sunt:
Streptolizina O, streptolizina S. Distrug membrana eritrocitelor şi a altor celule.
Streptolizina O este un antigen.
Exotoxinele pirogenice streptococice A, B, C sunt responsabile de febră, exantem
(erupţie tipică scarlatinei), septicemie şi şoc toxic. Aceste toxine sunt superantigene.
Streptokinazele: dizolvă fibrina, facilitând răspândirea streptococilor în ţesuturi.
Hialuronidaza: degradează acidul hialuronic din ţesutul conjunctiv, care cimentează
ţesuturile.
Dezoxiribonucleazele: distrug ADN-ul.

Boala la om. Streptococii determină numeroase şi foarte variate afecţiuni:

• Impedigo (boală de piele contagioasă care se manifestă prin apariţia unor pete roşii
acoperite de băşicuţe),
• Erizipel (boală infectioasă, contagioasă ce se manifestă prin inflamarea şi înroşirea
pielii, localizată cel mai adesea la faţă şi membre),
• Adenite (inflamarea ganglionilor limfatici),
• Angine (inflamaţie a gâtului),
• Faringite,
• Sinuzite,
• Pleurezii (inflamaţie a pleurei),
• Bronhopneumonii,
• Peritonite,
• Pericardite, endocardite, flebite (inflamarea pereţilor unor vene),
• Artrite (inflamarea articulaţiilor),
• Febra puerperală (boală infecţioasă care apare la lăuze datorită pătrunderii în uter a
 unui agent patogen),
• abcese, flegmoane (inflamatie purulentă a ţesutului subcutanat),
• Infecţii urinare,
• Septicemii.

Sechele:
• Glomerulonefrita
• Febra acută reumatică

Tratamentul. În afară de antibiotice şi chimioterapice, se întrebuinţează

vaccinoterapia sau seroterapia cu ser antitoxic. În cazul streptococilor hemolitici din
grupa A, penicilina va fi suficientă.
Diagnosticul de laborator :
Diagnosticul bacteriologic: izolarea şi identificarea germenului. Recoltarea se face în
condiţii de sterilitatea, şi înainte de tratament.
Diagnosticul serologic, se face prin două reacţii care urmăresc punerea în evidenţă a
unor anticorpi serici: ASLO (antistreptolizina O – anticorpul care neutralizează
streptolizina O, dozarea acestuia este importantă în urmărirea evoluţiei
reumatismului) şi ASK (antistreptokinaza).
Epidemiologie. Epidemiologia infecţiilor streptococice vizează în primul rând
scarlatina (boală contagioasă la copii, care se manifestă prin febră şi erupţie pe tot
corpul, urmată de descuamarea pielii) şi angina streptococică, boli frecvent întâlnite
în regiunile temperate ale globului, unde afectează în general copiii.
Sursa de infecţie este reprezentată de:
- Bolnavii de scarlatină tipică, ce sunt infecţioşi încă din perioada de incubaţie.
- Bolnavii cu amigdalite şi faringite streptococice al căror număr, în mediul epidemic
este foarte mare.
- Purtătorii sănătoşi şi cei cu infecţii inaparente, al căror procent variază între 5-20%.
Epidemiile de scarlatină apar în valuri, la intervale de 7 ani.

2.2. Streptococcus pneumoniae (pneumococul)

Pneumococul este o bacterie din genul streptococilor, care a fost izolat pentru prima
dată în anul 1881, din spută de către Louis Pasteur, în Franţa. Este un microb aerob,
facultativ anaerob.
Habitat. Se găseşte în flora orofaringiană normală la majoritatea populaţiei, dar poate
fi şi un important agent patogen uman, fiind principalul agent patogen al infecţiilor
pneumococice invazive şi non-invazive la copii.
Infecţiile pneumococice invazive includ pneumonia, meningita şi bacteriemia
(septicemia); manifestările non-invazive includ otita medie, sinuzita şi bronşita.
Aproximativ 80% dintre pneumoniile bacteriene sunt determinate de pneumococ.

Caractere morfotinctoriale. În produsele patologice şi în culturile proaspăt izolate

din infecţii, pneumococii au o formă caracteristică de coci ovalari, dispuşi în diplo sau
în lanţuri scurte, lanceolaţi cu diametrul cuprins intre 0,5-1,25µ. Sunt imobili,
nesporulaţi.
Rezistenţa la agenți fizici, chimici si biologici. Pneumococii sunt puţin rezistenţi la
acţiunea luminii, uscăciunii şi a frigului. Germenii mor în 10 min la 52º C. Sunt foarte
sensibili la toate antisepticele, şi sensibili la acţiunea sulfamidelor, penicilinei şi la
majoritatea antibioticelor cu spectru larg de acţiune.

Caractere de patogenitate. În mod obişnuit, pneumococul se comportă ca un

microorganism condiţionat patogen şi devine patogen în anumite condiţii, favorizând
morbiditatea, în special în rândul copiilor şi bătrânilor.
Este agentul etiologic al mai mult de 80% din pneumoniile bacteriene şi a numeroase
cazuri de otite medii, viroze respiratorii, rujeola, tuberculoza, sinuzita, mastoidita
(infecţia şi inflamaţia spaţiilor de aer cuprinse în osul mastoidian), pleurezia
(inflamarea pleurei), bronhopneumonia meningita si septicemia , fiind astfel o cauză
importantă de mortalitate şi morbiditate.

Pneumonia pneumococică. Simptomele caracteristice sunt: debut brutal, cu febră

ridicată (> 39°C), frisoane, tuse, junghi toracic. În general este localizată la nivelul
lobului inferior al plămânului; bronhopneumonia este mai frecventă la copii şi
vârstnici. În general, după o terapie cu antibiotice eficientă, vindecarea survine în 2-3
săptămâni. Complicaţiile sunt rare.
Sinuzita şi otita medie. Episoadele de otită medie pot să apară la orice vârstă, dar cel
mai adesea în copilărie, mai ales între 3 luni şi 3 ani, în timp ce sinuzitele apar mai
frecvent la adulţi. Otita medie acută este caracterizată de apariţia rapidă a
simptomelor sistemice sau ale urechii medii, incluzând unul sau mai multe din
următoarele: otalgie (durere de ureche), otoree (scurgere de lichid provenind din
ureche), febră, iritabilitate, anorexie, vărsături. Cea mai comună complicaţie a otitei
este pierderea temporară a auzului. Afectarea gravă a auzului poate să apară după
episoade repetate de otită.

Meningita. Are o rată de mortalitate ridicată. Supravieţuitorii unei meningite

pneumococice pot rămâne cu sechele deosebit de importante. Sechelele pe termen
lung includ deteriorarea auzului, probleme neurologice focale şi înârziere mentală.
Bacteremia (septicemia). 3-5% dintre copii cu vârsta cuprinsă între 3-36 luni fără
focare aparente de infecţie prezintă bacteriemie ocultă. Singurul semn clinic al
bacteriemiei oculte este febra. Bacteriemia ocultă poate progresa spre o bacteriemie
înaltă, care mult mai probabil poate determina complicaţii focale sau boală invazivă
severă. Septicemia apare ca o complicaţie la 25-30% dintre pacienţii cu pneumonie
pneumococică şi la 80% dintre cei cu meningită pneumococică. Nu apare de obicei ca
urmare a sinuzitelor sau otitelor medii.
Diagnosticul de laborator constă în : recoltarea produselor patologice: secreţii
nazofaringiene în amigdalite, secreţii mucopurulente, expectoraţie mucopurulentă,
exudat pleural purulent, LCR purulent, exudat purulent peritoneal, spută, sânge.
examenul direct micro şi macroscopic din produsul patologic. izolarea germenului
prin însămânţări pe medii adecvate. identificarea pneumococului prin reacţii
biochimice şi serologice. antibiograma.
Imunitatea poate fi dobândită prin boală sau prin vaccinarea antipneumococică.
Tratamentul. Terapia antimicrobiană este tratamentul etiologic al infecţiei cu
pneumococ. Majoritatea tulpinilor sunt sensibile la penicilină şi eritromicină, însă,
deoarece s-au semnalat tot mai frecvent tulpini rezistente la penicilină, eritromicină şi
azitromicină, efectuarea antibiogramei a devenit necesară. Dozele, calea de
 administrare şi durata tratamentului sunt în funcţie de forma clinică de boală.
Epidemiologie. Transmiterea se realizează pe cale aeriană, directă (prin strănut, tuse,
contact cu un purtător asimptomatic), sau indirect prin praf contaminat. Purtătorii
nazofaringieni de pneumococ contribuie la răspândirea infecţiei (mai ales în
instituţiile de îngrijire şi în alte spaţii comune), având un rol important în transmiterea
tulpinilor rezistente la antibiotice.
Infecţia pneumococică are caracter sezonier: în zonele temperate, incidenţa atinge
nivele ridicate iarna şi primăvara.
Factorii de risc pentru infecţia cu pneumococ sunt:
• splenectomia sau disfuncţii grave ale splinei;
• boli cronice;
• imunodeficienţă sau imunosupresie (inclusiv toate stadiile infecţiei cu HIV);
• vârsta, copiii şi bătrânii fiind mai frecvent afectaţi.

Factorii favorizanţi sunt:

• instituţionalizarea (risc major pentru transmiterea infecţiilor pneumococice rezistente
la antibiotice);
• apartenenţa la un grup socio-economic defavorizat;
• poluarea aerului;
• expunerea copiilor la fumul de ţigară este asociată cu creşterea incidenţei otitei medii.
Alăptarea este strâns asociată cu scăderea riscului la otită medie în primul an de viaţă.