Familia monoparentala materna

"Experienta de a fi un parinte singur este un tip de experienta aparte."

Din aceasta cauza deseori la parintii ramasi singuri cu copiii apar anumite probleme. In prima faza,
mamele pot intampina greutati financiare iar copilul sau copiii devin un sprijin pe planul economic in
sensul ca acestia pot primi ajutor social pentru situatia in care se afla. Alt punct problematic ar fi acela ca
mamele singure isi extind sarcinile incercand sa le acopere si pe cele de tata. Astfel acest rol dublu are
un consum de energie mare din partea mamei iar discutiile si chiar conflictele cu copiii pe aceasta latura,
se resfrang puternic asupra ei pe plan psihologic. In consecinta acest rol nu poate fi indeplinit pana la
capat de majoritatea mamelor cu un statut social mai scazut, desi exista o categorie de mame care au o
pregatire superioara avand si posibilitati financiare, care nu se confrunta cu astfel de probleme. Acest rol
de mama singura schimba putin relatia cu copiii si anume modul in care ei relationeaza. De multe ori, cu
cel mai mare din ei, mama isi imparte unele sarcini necesare familiei, iar acesta devine un sprijin avand
des rolul de "parinte" pentru ceilalti copii. Din aceasta cauza mama se asteapta de la el la o anumita
maturitate, desi acesta poate se afla intr-o perioada in care nu este pregatit pentru o astfel de
transformare. Astfel copilul ajunge treptat suport emotional, un inlocuitor al parintelui lipsa, iar nevoile
sale afective si emotionale, specifice varstei nu pot fi satisfacute decat cu ajutorul mamei care practic nu
stie ca nu va putea sa le indeplineasca total.

Familia monoparentala paterna

Un alt rol important in problemele intampinate ca parinte singur il constituie familia monoparentala
condusa de tata.

Parintii-tati din cauza unui nivel educativ mai inalt au o mai mare libertate pe plan financiar decat
parintii singuri de sex opus, ceea ce le ofera o siguranta economica sporita. Si aici acel rol parental dublu
care trebuie indeplinit de tata vine cu multe atributii, probleme si obstacole carora acesta trebuie sa le
faca fata, desi el nu este obijnuit cu altfel de sarcini domestice. O problema destul de importanta este
prepararea hranei pentru ca in general aceasta sarcina ii revenea mamei. Majoritatea responsabilitatilor
in casa sunt realizate de catre copii care mai devreme sau mai tarziu mai preiau din indatoriri.

Desi in familia paterntala fetele ajuta mai mult decat baietii, daca ar fi sa facem o comparatie cu familia
cu doi parinti, gradul de ajutor din partea copiilor in primul caz este mai scazut. Cauzele pot fi impartite
si tatilor dar si copiilor deopotriva. In unele cazuri tatii vor sa faciliteze schimbarea nou aparuta familiei
si nu au sperante de ajutor din partea copiilor. In altele, copiii nu sunt implicati in aceste atributii, pentru
ca tatii vor sa dovedeasca singuri ca sunt instare sa rezolve problemele. Alteori, copiii sunt pusi in
dificultate din cauza schimbarii succesive a mediului in care locuiesc si anume faptul ca se implica si in
caminul tatalui si in cel al mamei.

Intre familiile paternale si familiile cu ambii parinti apar niste diferente in tiparul relatiilor cu copiii.
Astfel, parintii singuri se asteapta la mai multa independenta din partea copiilor, acestia din urma
adopta atitudini si obiceiuri noi. Tatii sunt mai preocupati de calitatea ingrijirii copiilor si mai putin de
disciplinarea lor decat in familiile cu ambii parinti, unde tatii sunt mai stricti iar mamele se ocupa de
ingrijirea celor mici. De asemenea, ei sunt mult mai protectori cu copiii lor si ii intereseaza mai mult
experientele educationale. Tatii solitari manifesta un interes aparte pentru ficele lor, in directia
dezvoltarii lor ca viitoare mame si sotii. Ei sunt preocupati de socializarea potrivita a fetelor si de
dezvoltarea lor pe plan sexual. Acesti tati ezita sa poarte discutii cu fetele lor pe teme sexuale si isi
declara ingrijorarea pentru viitor si pentru cum se vor adapta ele la ceea ce aspira societatea. Barbatii
tati, din cauza ca se implica emotional din ce in ce mai mult in relatiile cu copiii, intampina o scadere a
experientei lor pe plan social. Sunt deschisi la cunoasterea de noi persoane indiferent de sex, dar prefera
sa nu mearga la activitati sociale unde pot intalni perechi casatorite sau alti tati in situatia lor. Putinul
timpul liber este acordat copiilor, iar sportul, recreerea si toate activitatile de acest gen sunt din ce in ce
mai putin onorate. Viata personala exista dar nu iese in evidenta. Tatii singuri admit ca au intrevederi cu
persoane de sex feminin cu o conotatie erotica, dar casatoria nu este optiunea potrivita la acel moment.
In ciuda acestor intalniri, ei sunt mai retransi fata de copii si isi dau seama ca orice tentativa de a apropia
o femeie de familie este in defavoarea copiilor care or sa vada un strain care incearca sa ia locul mamei.

Familia monoparentala adulta

Un tip aparte de familie monoparentala este cea adulta. Acesta apare mai frecvent la femeile in varsta
singure, care locuiesc impreuna cu copiii lor din diferite motive. Caracteristicile acestor familii rezulta din
nevoia de ingrijire a parintelui ramas singur. Se pot intalni si la barbati, dar aceste cazuri sunt mai rare. In
astfel de situatii motivul de intemeiere al familiei monoparentale poate fi cauzat de deces sau divort, in
marea majoritate singuratatea afecteaza mai ales femeile. Barbatii nu sunt la fel de interesati in
pastrarea casatoriei pe cat sunt femeile, iar acest lucru se observa in rata mare a divorturilor. In cazul lor
speranta de viata este mai mare, ei avand sanse mai multe in refacerea vietii de familie. Femeile sunt
mai vulnerabile in cazul separarii lor de soti din cauza legaturii stranse intre ele ca mame si copiii lor,
instanta pastrand aceasta legatura vie in urma divortului, desi de multe ori acestea nu au suficiente
resurse financiare si sociale sa sustina familia in totalitate. Totusi, in ciuda faptului ca se descurca mai
bine decat femeile si pot asigura o mai buna calitate a vietii din punct de vedere financiar, barbatii au o
pondere mult mai mica in incredintarea copiilor. Majoritatea femeilor care conduc o familie sunt in
varsta si au un risc mare de saracie pentru ca cheltuielile sunt direct proportionale cu nevoile, plus de
asta au unele probleme de sanatate. Cand resursele se epuizeaza, nevoile sunt tot mai mari, iar familia
nu ia masuri si nu este interesata sa ajute, apare neglijarea sociala. Aceasta este o problema care incepe
cateodata in familie si continua in comunitatea in care traiesc.

E. Stănciulescu (1997, p. 144) consideră că „factorii de risc provin în principal din situaţia profesională a
părintelui singur, care determină nu numai nivelul veniturilor acestuia, ci de asemenea vulnerabilitatea
sa pe piata muncii din punct de vedere al fragilitatii, dependentei, psihologice, uzura, etc.”

Pentru mamele singure există o amplificare percepția asupra discriminării cu care se confruntă zilnic..
Multe dintre problemele cu care se confruntă părinții singuri sunt cauzate de discriminarea de gen, care
rezultă nu din legi, ci din modul în care acestea sunt aplicate.” (C. Ștefan, 2006, p. 246).

Stănciulescu E. (1997), Sociologia educaţiei familiale, Iași, Polirom Publishing House.

Stefan C. (2006), Familia monoparentală, Iași, Polirom Publishing House.

Mamele singure au avut o mulțime de experiențe proaste în încercarea lor de a încerca să aibă grijă de
copii lor. De exemplu, ele au fost etichetate ca având moralul slab din cauza faptului că erau mame
singure. Mamele singure au suferit cel puțin o dată de tulburări mintale precum depresia. Aceasta este
o indicație că există o asociere demnă de remarcat între părintele singur și problemele de sănătate
mintală. Mamele singure s-au mutat frecvent în căutare de locuri de muncă mai bine plătite și de cazare
mai ieftină și accesibilă. Acest lucru are cu siguranță un impact asupra tipului de îngrijire a copiilor oferit.
Mamele singure se luptă să își echilibreze nevoile sociale și nevoile economice ale copiilor lor, ceea ce
pare să aibă un impact asupra dezvoltării psiho-sociale a copiilor. Copii din familiile monoparentale au
probleme atât emoționale, cât și academice. Cu toate acestea, mamele singure își pot integra în mediul
social pe deplin copiii fără tații lor.

Connell, A. M. & Goodman, S. H. (2002). The association between psychopathology in fathers versus
mothersand children's internalizing and externalizing behaviour problems: a meta-analysis.
Psychological Bulletin,128, 746−773.

Există cercetări care încearcă să distincga diferite faze ale divorțului și separării ( Weiss 1975, Parks &
Weiss 1983, Lyon et al. 1985, Ahrons & Rodgers 1987 ) .

Termenii diferiți sunt dați către diferite faze prin diferite cercetări, sunt grupate în mod obișnuit în trei
faze și anume faza cea timpurie ,faza mijlocie și ultima fază. Prima fază se referă la starea în care decizia
separării tocmai a fost luată sau cuplul este pe cale de a lua decizia. Tulburări emoționale rezultate
durează de obicei între jumătate de an și un an. A doua fază este faza de mijloc în care restructurarea
familiei are loc și, de obicei, durează un an până la doi ani. Ultima fază este de obicei perioada în care
are loc consolidarea structurii familiei și durează de obicei doi până la trei ani pentru a se recupera după
experiența divorțului.

Efecte supra copiilor

Studiile au arătat că tulburările de anxietate asociate cu destrămarea unităților lor familiale
sunt predominant la copiii crescuți de părinți separați. Reacțiile observate la despărțire includ
frica de abandonul emoțional, respingerea socială și pierderea contactului și a iubirii din lipsă
celuilalt părinte (Demo și Acock, 1996). Combinarea tuturor acestora îi poate face să fie extrem
de agresiv în interacțiunile lor, ceea ce duce la respingere de către colegi, interferează cu
dezvoltarea psihologică a copiilor, făcându-i să se teamă pentru viitoarele căsătorii, să se
angajeze în comportamente delincvente și problematice, întâmpină dificultăți academice și
suferă de depresie emoțională.
Unii copii au spus că părinții singuri sunt absenți din viața lor, deoarece trebuie să lucreze de
două ori pentru a-și îngriji copiii. Ei fac ceea ce se poate numi „parenting la distanță” și în mod
constant comunică cu copiii lor prin telefoane mobile și alte forumuri de social media. Parintele
se concentrează mult pe nevoile financiare, lăsând celelalte nevoi în mâinile bunicilor și alți
membri ai familiei. Uneori, copiii sunt abandonați acasă. Cel mai vechi își asumă
responsabilitatea parentală a fraților mai mici în timp ce mama sau tatăl sunt la serviciu și le va
vedea doar o dată sau de două ori pe lună.
Copiii sunt neglijați în procesul de a se strădui prea mult să-i întrețină. În conformitate cu Yusuf
et al. (2020), unii copii s-au simțit respinși de părintele singur rămas, care fie să nu asculte și să
nu arate înțelegerea nemulțumirilor copilului. În unele cazuri, găsiți că și părintele este în
durere pentru separarea sau pierderea celuilalt părinte și presupune că copilul este bine fără să
ne dăm seama prin ce trece copilul pentru că unii dintre acești copii pot încuraja situație doar
pentru a-i face pe părinte să se simtă mai bine, în special pe copiii mai mari.
Demo, D. H., & Acock, A. C. (1996). Family Structure, Family Process, and Adolescent Well-
Being. Journal of Research on Adolescence, 6(4), 457–488.
Yusuf, H., Fahrudin, A., Fahrudin, F. I., & Fahrudin, F. A. (2020). Impact of single mother family
on child development: A review literature. PalArch's Journal of Archaeology of
Egypt/Egyptology, 17(10), 1985-1994

Copiii continuă să se considere ai ambilor părinţi pentru că în ciuda faptului că rolul părintelui ce
locuieşte cu ei creşte, nu înseamnă că rolul ceiluilalt se diminuează din punct de vedere psihologic
pentru copii. Părintele este absent din familie numai din punct de vedere interacţional nu şi din punct de
vedere psihologic. Comunicarea dintre copil şi acesta se păstrează fie chiar şi numai prin intermediul
telefonului sau al timpului pe care îl petrec împreună la sfârşit de săptămână sau în vacanţe

În Romania, justitia nu permite întotdeauna ambilor părinţi să păstreze legătura cu copiii lor şi uneori
chiar părintele care asigură custodia încearcă să împiedice orice interacţiune între fostul partener şi
copii. Iată motivul pentru care unii specialişti consideră că ceea ce dăunează copilului nu este faptul că
trăieşte într-o familie monoparentală, ci mediul familial al acestuia

Cercetările efectuate au demonstrat faptul că divorţul poate conduce la diminuarea şi ignorarea

sarcinilor parentale în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia copilului: controlul anturajului,
supravegherea performanţelor şcolare, a modului de petrecere a timpului liber etc.. Eşecul grupului
familial este de fapt eşecul procesului de socializare datorită faptului că, absenţa unui părinte,
determină identificarea cu un singur model parental al copilului. Conflictele parentale, abandonarea
rolurilor parentale vor afecta personalitatea copilului care va trăi sentimentul abandonului şi
insecurităţii. Aceste sentimente pot genera, la rândul lor, tulburări de comportament, manifestări de
devianţă şi conduite delicvente.

Schimbările ce urmează de regulă după un divorţ, printre care singurătatea accentuată, stresul finaciar,
creează provocări semnificative în ceea ce priveşte parentingul competent. Astfel, calitatea
parentingului scade semnificativ în primele luni sau în primii ani după un divorţ. Părinţii în grija cărora
rămân copiii sunt mai iritabili, mai nereceptivi în interacţiunile cu copiii sau mai puţin eficienţi în ceea ce
priveşte supravegherea sau disciplinarea lor. Intervin, de asemenea, probleme din cauza situaţiei
financiare precare. Rutina familiei se schimbă fundamental. „Mamele singure au uneori tendinţa de a
deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercând să suplinească lipsa tatălui; taţii,
dimpotrivă, au uneori tendinţa de a deveni mai delicaţi, mai afectuoşi, dar şi mai restrictivi în unele
reguli - de exemplu, venirea acasă seara a fetelor" (Vasile, 2008, p. 32 ).

Consecinţele divorţului variază în funcţie de vârsta, cât şi de sexul copiilor. Astfel, copiii de vârstă
preşcolară, precum şi cei din clasele primare sunt extrem de vulnerabili, fiindcă le lipsesc resursele
cognitive necesare pentru a înţelege motivele unui divorţ şi presupun, deseori, că a fost cumva doar vina
lor. De asemenea, adolescenţa poate fi o etapă destul de dificilă pentru a face faţă destrămării unei
familii. Se pare că băieţii sunt mai afectaţi de divorţ decât fetele (ulterior, au un comportament sfidător
și dau dovadă de agresivitate ). Totuși, fetele pot fi mai vulnerabile în ceea ce privește internalizarea
efectelor (tristețea, autoînvinovățirea ).

„Părinţii singuri sunt puşi în situaţia de a educa singuri copilul, dar, de regulă, ei apelează la persoane din
familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc. ). Mamele singure tind să nu apeleze la fel de mult la alte
persoane pentru ajutor, ajungând de aceea la suprasolicitare şi tensiuni interioare care se pot
transforma în simptome, atât la ele, cât şi la copii" (Vasile, 2008, p. 32 ). Conform cercetărilor, copiii
crescuţi de mame singure de bunăvoie este posibil să nu se confrunte cu aceleaşi riscuri de dezvoltare
precum copiii ce provin din familii monoparenale ce rezultă în urma unui divorţ sau cei cu părinţi
adolescenţi.

Vasile, Lucia Diana. (2008 ). Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie. Bucureşti: Editura
Fundaţiei România de Mâine.

Harwood, Robin; Scott, Miller; Vasta, Ross. (2010 ), Psihologia copilului. Iaşi: Editura Polirom.

• Rădulescu, Sorin; Banciu, Dan; Voicu, Marin. (1987 ). Adolescenţii şi familia. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Familiile monoparentale care au ca reprezentant tatăl au o situaţie diferită. Taţii implică mai puţin copiii
în treburile casnice dar preferă să facă apel la rude, prieteni. Taţii nu controlează copiii îndeaproape în
sensul ca devin mai puţin autoritari. Aceasta nu înseamnă ca nu sunt protectori şi grijulii. De asemenea
copiii îi considera ca fiind calzi şi afectoşi în comparaţie cu copiii din familiile biparentale care îi percep
mai indiferenţi.Taţii singuri pun familia pe primul plan, interesul pentru performanţa profesională devine
mai scăzut în comparaţie cu interesul familial. ,,Se observă, că atunci când o persoana are copii, să
manifeste faţă de ei o stare de grijă, sa-i îngrijească, să le poarte de grijă. Pentru familia monoparentală,
concentrarea de griji se articulează în jurul părintelui singur. Pare ca aceasta este povara cea mai grea de
dus pentru singurul părinte. Principala calitate a părintelui singur ajunge să fie faptul că el poartă de
grijă, el are zi de zi în minte toate acele amănunte care trebuie sa aibă loc pentru ca viaţa sa continue în
parametrii normali”

Ştefan C. Familia monoparentală – Aspecte privind protecţia sociala. Bucureşti: Ed. Arefeana, 2001.

Concluzii:

În concluzie, rolul primordial îi revine familiei, care este leagănul social al copilului și sprijinul acestuia pe
tot parcursul vieții.

Procesul de socializare a copiilor care provin din familii monoparentale se face defectuos numai daca
absenta unui parinte are loc la varste fragede ale copilului, atunci cand acesta inca nu si-a insusit norme
de comportament, convingeri si nu si-a format principii. Daca in familia monoparentala parintele singur
nu primeste ajutor din partea rudelor, a prietenilor atunci va trebui sa resolve si sarcinile care reveneau
inainte paritelui care este acum absent sin u mai are timp si pentru a se ocupa de copil, pentru a-I
transmite acestuia normele si valorile sociale. De aceea copiii ajung cu timpul sa aiba comportamente
violente fata de cei din jur si chiar fata de mama. Nu reusesc sa se integreze foarte bine in colectivul
clasei de elevi sau al grupei de copii si nu obtin rezultate scolare foarte bune. In cazul in care familia
devine monoparentala atunci cand copiii sunt destul de mari si si-au format deja personalitatea atunci
acestia devin un sprijin pentru mama si preiau o parte din atributiile parintelui absent (se ocupa de
curatenia casei, fac cumparaturile necesare etc.).

Lipsa unui părinte micşorează vizibil veniturile familiei. Celălalt părinte este nevoit să găsească soluţii
pentru a suplini deficitul financiar. Alocaţia de susţinere care a fost acordată familiilor monoparentale
constituie un ajutor necesar. Există situaţii în care aceste familii nu primesc ajutor moral sau financiar
din partea rudelor, părintele singur fiind nevoit să se descurce singur. Timpul pe care părintele îl petrece
cu copiii se diminuează şi de aici apar alte probleme. Riscul influenţării negative a minorilor este mare
având în vedere că minorul nu mai este supravegheat şi mamele îşi schimbă comportamentul, devenind
autoritare în relaţia cu copiii.

Sexul părintelui singur influenţează gradul de sărăcie al familiei monoparentale. De multe ori, mamele
întâmpină dificultăţi în găsirea unui loc de muncă, fiind descurajate la angajare datorită statutului lor de
mame. Imposibilitatea acestora de a absenta de la servici atunci când copiii au probleme de sănătate, le
descurajează atunci când caută un loc de muncă.
 Relaţia dintre mamă şi copil se schimbă după producerea rupturii cu tatăl. Având în vedere că mama
este nevoită să preia toate atribuţiile pentru ca familia să funcţioneze normal, acesta are nevoie de
sprijin pentru ca să le poate îndeplini. Încercarea ei de a duce la bun sfârşit sarcinile determină fie
restrângerea sferei comportamentale specifice fiecărui rol, fie exagerarea unor tipuri de conduită din
sfera rolului matern. De foarte multe ori copilul cel mare este cel care se implică în rezolvarea unor
sarcini, devenind un sprijin important pentru mamă, un suport emoţional, preluând rolul părintelui
absent. Acest lucru determină o maturizare timpurie a copilului.

În schimb, relaţia tatălui (părinte singur) cu copiii nu se schimbă radical pentru că acesta caută de
obicei sprijin în afara familiei (rude, prieteni, concubine), încercând să-şi protejeze copiii.

Copiii care provin din familii monoparentale întâmpină probleme în procesul de socializare pentru că
ei nu au cunoscut decât un singur model parental. De foarte multe ori cei care provin din acest tip de
familii se adaptează foarte greu vieţii de cuplu şi există riscul major ca să divorţeze. Fetele pot fi
socializate negativ, în spiritul aversiunii faţă de bărbati, astfel încât căsnicia lor este sortită eşecului încă
de la început.

De asemenea, aceşti copii simt nevoia de afecţiune, pentru că nu au decât un părinte. Insuficienţa
paternă lasă amprente crude asupra copiilor, iar socializarea lui are şanse foarte mari să fie deficitară.
Concluzia generală este aceea că absenţa părinţilor poate genera probleme de identitate pentru copil.
Părintele singur este prea ocupat să le asigure un trai decent şi uită să mai ofere afectiune copiilor.

Timpul petrecut de parteneri departe unul de altul datorită faptului că serviciul presupune puţin timp
liber sau este în alt oraş duce la destrămarea căsniciei care poate însemna sau nu un divorţ. Există
situaţii în care cuplul preferă, datorită copiilor, să ramână împreună şi să păstreze aparenţele în ciuda
faptului că nu îi mai leagă nimic.

Lipsa tatălui are un impact negativ mai puternic asupra socializării băieților comparativ cu cea a fetelor;
În familiile în care tatăl lipsește, trăsăturile caracteristice rolului de sex masculin se formează la băieți în
mod mai lent. Băieții, din familiile în care tatăl lipsește, sunt mai dependenți și agresivi, decât băieții din
familiile complete. Aceștia asimilează mai greu rolurile masculine, fiind mai susceptibili la hipertrofia
propriei masculinități, demonstrând agresivitate față de cei din jur. Absența tatălui afectează formarea
identității de gen/a rolurilor de gen a copiilor sub 4 ani mai puternic decât la o vârstă mai mare. Astfel,
băieții preiau roluri femenine, devenind astfel mai pasivi, mai slabi, ușor manipulați, inacapabili de
soluționare a problemelor și în luarea unor decizii importante. Denegrând masculinitatea băieților,
încurajând docilitatea, pasivitatea, respectarea necondiționată a tuturor indicațiilor din partea mamei,
acestea singure contribuie la distorsionarea rolului masculin la băieți. Astfel de situații le putem întâlni și
în familiile complete, însă, unde mama este lider și conduce cu toți în casă, iar tatăl preia rolul femenin și
se conformează în totalitate, șterbindu-i astfel din autoritatea acestuia

Bibliografie:
Connell, A. M. & Goodman, S. H. (2002). The association between psychopathology in fathers versus
mothersand children's internalizing and externalizing behaviour problems: a meta-analysis.
Psychological Bulletin,128, 746−773.

Stănciulescu E. (1997), Sociologia educaţiei familiale, Iași, Polirom Publishing House.

Stefan C. (2006), Familia monoparentală, Iași, Polirom Publishing House.

Doru Buzducea (1999, 55)

Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, operă citată, pagina 235.

P. A. Gongla, E. H. Thompson (1985)- apud Marian Preda

Societatea tradiţională, prin mecanismele ei, dezaproba monoparentalitatea şi încuraja stigmatizarea

celor ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viaţă.
În societatea modernă, datorită apariţiei şi generalizării familiei nucleare, ruptura de comunitate a
permis schimbarea viziunii şi percepţiei faţă de acest tip de menaj. Familia clasică nu mai este atât
de importantă pentru dezvoltarea personalităţii optime a copilului, în anumite condiţii, bineînţeles.
Pentru un copil este mai indicată o familie monoparentală decât una în care există certuri şi
probleme. Dacă în trecut familiile cu căsătorii nereuşite trebuiau să rămână împreună de dragul
copiilor, în prezent se apreciază că este mai bine pentru copii dacă părinţii se despart, în loc să-i
supună unui permanent conflict în familie.
În ceea ce priveşte repercusiunile asupra adulţilor, se consideră că pentru bărbaţi, cele mai mari
sunt costurile psihologice, având în vedere faptul că rolul matern este imposibil de substituit, în
timp ce pentru. femei prevalează costurile materiale. Spre deosebire de alte modele familiale
menajele monoparentale se confruntă cu dificultăţi economice şi socializatoare mai mari.
S-au evidenţiat o serie de consecinţe negative şi pentru copii. Astfel, băieţii din familiile
monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviante. La nivelul familiei
monoparentale, funcţiile nu mai pot fi realizate în mod optim, apărând astfel o serie de dificultăţi şi
deficienţe. Funcţia sexuală şi cea reproductivă sunt minimizate deoarece separarea soţilor şi
dificultatea părintelui rămas cu copii în a-şi găsi un partener care să-i accepte situaţia împiedică
realizarea respectivelor funcţii.
Elementul cel mai vizibil care influenţează viaţa familiilor monoparentale este costul ridicat al vieţii,
implicând eforturi deosebite din partea părintelui rămas cu copiii. O situaţie deosebită la familia
monoparentală o prezintă funcţia de socializare. Lipsa unui părinte poate determina lipsa
afectivităţii de care are nevoie copilul, acesta nerealizând actul unei socializări fireşti şi integrarea
în societate. Totuşi, în zilele actuale sistemul şcolar înlocuieşte, în mare măsură, procesul
instructiv - educativ al familiei. Mai mult, chiar în familiile complete părinţii nu mai dispun de timpul
necesar realizării procesului instructiv - educativ, iar o parte dintre ei nu au conştiinţa necesităţii
acţiunilor educative.
În concluzie, nu se poate afirma cu certitudine că familia monoparentală nu este indicată pentru
evoluţia ulterioară a copilului, din moment ce şi familia clasică se confruntă cu probleme similare.
Ceea ce se desprinde tot mai clar, dincolo de varietatea şi complexitatea cazurilor de
monoparentalitate, este că urmând percepţia monoparentalităţii, ca “experienţă traumatizantă” sau
ca o “continuitate logicã”32, există două modalităţi de a trăi şi de a se raporta la monoparentalitate:
ca marginalitate sau ca model familial alternativ, liber ales, cu specificarea că a doua variantă
începe să se impună tot mai mult, în defavoarea celei dintâi.
Este important a sublinia caracterul alternativ al acestui tip de familie, care nu constituie un tip
„deviant” sau „anormal”. Monoparentalitatea devine „normală” în sens sociologic, în condiţiile în
care înregistrează o creştere a frecvenţei şi devine o conduită comună în societăţile actuale.

Disertatie buna

Nevoile copilului

Factorii care influențează dezvoltarea umană sunt de o mare complexitate: unii copii pot trece prin
experiențe teribile, rămânând relativ nevătămați, în vreme ce alții pot fi grav afectați de impactul unor
conflicte sau tulburări minore. Totuși, o asemenea complexitate nu eliberează nici părinții, nici asistenții
sociali de responsabilitatea de a asigura creșterea copiilor în mediu care oferă cele mai multe
oportunități pentru dezvoltarea încrederii, a respectului de sine, a abilităților de comunicare și
interacțiune, a capacității de a intra în relație, a controlului socail și a cunoașterii.

În prima categorie de nevoi(după cum spune psihologul american Abraham Maslow) sunt necesitățile
de subsistență, unde intră complexul de necesități biologice cum ar fi: hrană, adăpost, îmbrăcăminte,
mai exact tot ceea ce este necesar supraviețuirii individuale materiale. De asemenea împlinirea acestei
nevoi este garanția supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Este foarte important, pentru dezvoltarea
fizică normală a copilului, să se țină cont de nevoile lui de mișcare și de odihnă. Trebuie să existe o
anumită alternanță între activitate și somn, orar bine stabilit în cadrul familiei, de obicei stabilit de
mamă. Părinții reprezintă factorul important de stabilitate prin realizarea îngrijirii acordată copiilor
(Neamțu, George, 2003).

Cel de-al doilea tip de nevoi sunt cele de securitate. Copilul are nevoie nu numai de bunurile care să-i
asigure satisfacerea nevoilor fundamentale imediate, ci și de protecție împotriva mulțimii de factori
destructivi, a agresiunilor sau a bolilor. Acesta are nevoie de protecție pentru a fi în siguranță, cel puțin
din punct de vedere fizic. De asemenea trebuie să aibă siguranța unui mediu stabil, care nu este
amenințat mereu cu dezintegrarea, un mediu în care să aibă incredere că i se va răspunde când el va
avea nevoie. Toate aceste lucruri sunt îndeplinite într-o familie obișnuită dar mai ales întregită, unde
copilul învață să respecte anumite limite, între care se poate simții în siguranță. Din păcate
nesatisfacerea acestor nevoi poate duce la labilitate emoțională, situație în care copilul nu are încredere
în sine și nici în ceilalți.

În cel de-al treilea rând copilul are nevoie de dragoste și acceptare. Nevoia de dragoste este una
dintre nevoile cu cea mai mare importanță pentru vârsta mică a copilului. În dezvoltarea lui, copilul are
absolută nevoie de afectivitatea adulților care poate fi manifestată prin mângâieri, atingeri, dar și prin
cuvinte de apreciere și afecțiune. El are în consecință nevoie de dragoste, de un sentiment pozitiv de
acceptare ca persoană unică de către părinți.

Calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului depinde de satisfacerea sau nesatisfacerea nevoii de
dragoste. Rolul jucat de mamă în satisfacerea nevoilor de dragoste este unul major, deoarece ea este
prima care stabilește o relație de atașament, aspect care pentru copilul din instituție este neglijat într-o
mare masură. De asemenea împlinirea nevoii de dragoste are ca rezultat dezvoltarea unei personalități
sănătoase deoarece afecțiunea primită îl face pe copil să dobândească încredere în oameni și în el însuși,
astfel recunoscându-și valoarea. ( Neamțu, George, 2003).

Cea de a patra categorie de necesități o reprezintă cele de a fi stimat, de a avea un statut social.
Copilul are nevoie de aprecierea și stima celorlalți, dar mai ales de încrederea și stima de sine. Acestea
sunt o sursă importantă a sentimentului de liniște sufletească, de echilibru și mai ales comfort psihic. Cu
alte cuvinte pierderea încrederi de sine și în ceilalți duce prin cronicizare la grave patologii psihice.

Al cincilea tip de necesități îl reprezintă cele de autorizare. Nevoia de actualizare de sine este
considerată ca fiind o nevoie abstractă care se referă la împlinirea personală. Aceasta descrie
complexitatea comportamentului uman, care țintește exprimarea specifică. Fiecare persoană caută în
viață atât împlinirea de sine cât și dezvoltarea și aprecierea talentelor fiecăruia, dar și realizarea
scopurilor personale. Nefolosirea tuturor capacităților copilului sau utilizarea lor parțială, sub nivelul lor,
este frustrantă, generatoare de insatisfacție, de nefericire. Dimpotrivă, actualizarea acestora, acțiunea
permanentă la cota lor maximă duc către o stare de împlinire, de satisfacere (Buzducea, Doru, 2012).

Pe lângă cele ierarhizate în piramida lui Maslow, George Neamțu prezintă încă trei categorii de nevoi ale
copilului, acestea se referă la nevoia de experiențe noi, nevoia de încurajare, de respect, de apreciere și
nevoia de responsabilitate.
 Nevoia de experiențe noi condiționează dezvoltarea inteligenței copilului. Acesta din urmă își găsește
răspunsul în capacitatea de a explora și de a descoperi. Cele mai importante elemente în acest sens sunt
jocul și limbajul, reprezentat de activitățile copilului, în sensul trăirii de noi experiențe. Jocul este o
realitate existentă în universul copilului, care aduce și totala implicare a acestuia. Demersul este aplicabil
atât în lumea obiectivă, cât și pentru lumea subiectivă, pentru autodescoperirea interioară, aceasta fiind
cea care ne face speciali, unici, prin modul de a percepe și de a reacționa, deoarece lumea interioară a
unei persoane este cu atât mai bogată cu cât în copilărie și mai tărziu în viață această persoană a avut
parte de mai multe experiențe și desoperiri.

Nevoia de respect, apreciere și încurajare mai este numită și nevoia statului de ego. Pentru împlinirea
acestei nevoi este solicitată mai multă pregătire, atenție din partea celui care dorește să le arate. Nevoia
aceasta este legată de nevoia de dragoste, o persoană se simte importantă și se dezvoltă eficient și
competent atunci când este stimulată la acțiune, atunci când este lăudată, susținută pe parcursul
dezvoltării sale. Doar așa persoana respectivă își formează respectul de sine reflectat în ochii celorlalți.
Cu alte cuvinte, copilul are nevoie de încurajare și apreciere, acestea fiindu-i foarte utile pentru
depășirea unor dificultăți sau conflicte care apar în perioada de dezvoltare. Copilul are nevoie să fie
recompensat, să i se arate că este apreciat în urma efortului depus sau a sarcinii care a avut-o de
realizat. Acest lucru îi va crește sentimentul valorii de sine și a respectului de sine.

Nevoia de responsabilitate devine nevoia de bază la o anumită vârstă și se referă la oferirea de

responsabilități copilului, potrivit cu vârsta pe care o are Copilul are nevoie de câștigarea și
recunoașterea treptată de către ceilalți, a independenței sale. Este importatnt să crească și
responsabilitățile acordate copilului, odată cu vârsta copilului, pentru că acestea îi vor da sentimentul
puterii, al libertății în propriile acțiuni. De asemenea și familia și școala au un rol important pentru
dezvoltarea acestui proces al responsabilității copilului. Familia este mediul în care copilul se dezvoltă,
școala fiind instituția care continuă formarea atitudinilor de cooperare în rezovarea sarcinilor sau
atitudinilor competitive (Neamțu, George, 2003).

Atașamentul copiilor față de părinți

Atașamentul poate fi definit ca fiind relația sau legătura afectivă dintre două persoane, care se
derulează într-un anumit spațiu și timp și care are drept scop unirea emoțională a acestora. Este
unifcarea dintre înțelegerea biologică a naturii și concepția psihanalitică potrivit căreia experiențele din
copilăria timpurie sunt de o maximă importanță pentru dezvoltarea ulterioară a personalității. Formarea
legăturilor de atașament este caracteristică vieții de familie.

În cadrul familiei, copilul își dezvoltă personalitatea, învață tipurile de comportament necesar pentru
încadrarea în societate, iar familia este cea care asigură dezvoltarea personalității copilului ca o
persoană independentă, îi dezvoltă responsabilitatea pentru propriile acte și capacitatea de orientare în
anumite situații.

Atașamentul ajută copilul să atingă întregul său potențial, să gândească logic, să își dezvolte conștiința și
interesul de cooperare cu cei din jurul său, să facă față stresului și frustrării, să-și învingă anxietatea și
să-și dezvolte viitoare relații. Doar așa copilul va putea să își dezvolte încrederea în sine, capacitatea de
adaptare și autonomia necesare unei dezvoltări armonioase.
 Comportamentul de atașament al copilului, căutarea protecției și ajutorul la cel puternic și iubitor față
de copil, intră în funcție atunci când copilul apreciază stimulii din jur sau propriul corp ca fiind
amenințători, generatori de siguranță. Atașamentul sănătos, securizant, generează și întreține o bună
sănătate mentală de-a lungul vieții.

Încă din copilărie se construiește atașamentul, atunci când copilul mic se află prins între spaimele lui
copilăroase și duioșia protectivă a părintelui (Popescu, Rebeca, 2017).

Copii cu vârsta școlară manifestă un atașament securizant, au deja o bună capacitate de relaționare cu
ceilalți și resimt dependența lor emoțională de ceilalți, au deschiderea de a explora relațiile cu
persoanele semnificative din viața lor și acceptă faptul că nu sunt și nu trebuie să fie perfecți. În opoziție
cu aceștia, cu un atașament insecurizant ambivalent, copiii au tendința de a fi inflexibili în relațiile cu
ceilalți, resimt în continuu nevoia de confirmări din partea celor din jur și își critică excesiv părinții sau pe
ei însuși. Copiii cu atașament insecurizant evitant lasă impresia că sunt puternici, nu-și exprimă nevoia
de a primi sprijinul celor din jur, nu își manifestă supărarea, nu lasă să se vadă când sunt răniți, iar când
sunt expuși la experiențe negative minimalizează importanța acestora.

Pierderea unei legături puternice de atașament este foarte dureroasă, persoana în cauză trăind
sentimente de anxietate, tristețe și chiar mânie( Buzducea, Doru 2010).

Copii neglijați și abuzați eșuează în dezvoltarea unor atașamente sigure față de părinții neglijenți
și/sau abuzivi. Din cauza ostilității, respingerii și atenției insuficiente acoradte nevoilor lor, copii dezvoltă
atașamente anxioase și nesigure față de părinții sau persoanele care îi îngrijesc. Sigur că această lipsă de
atașament întârzie abilitatea copilului de a explora mediul și a dezvolta sentimentul de
competență( Irimescu, Gabriela, 2006).

Dezvoltarea atașamentului copilului va fi mult mai afectată în comparație cu situațiile în care

vulnerabilitatea copilului construită de anomaliile sale fizice sau neurologice își va spune cuvântul în
construirea atașamentului. Vulnerabilitatea copilului are un impact mai mic asupra calității
atașamentului acestuia, comparativ cu factorii de risc dintr-un mediu caracterizat de o severă deprimare
socială. De asemenea atașamentul este marele organizator al comportamentului și echilibrului
emoțional al persoanei și reprezintă de altfel cel mai important punct de reper atunci când apreciem
dezvoltarea copilului (Munteanu, Ana 2013)