ŞCOALA POSTLICEALĂ

Proiect pentru susţinerea examenului de

certificare a calificării profesionale
- Nivel 5 -

Domeniul: SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ

Calificarea profesională: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

Îndrumător, Candidat,
 TITLUL PROIECTULUI

Caracterizarea farmacologică a
medicamentelor anticoagulante, trombolitice și
antihemoragice
Caracterizarea farmacologică
a medicamentelor
anticoagulante, trombolitice și
antihemoragice
 CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1: CIRCULAȚIA SANGUINĂ………………………………..7

1.1. Aparatul cardiovascular………….…………………………………......7
1.2. Anatomia aparatului cardiovascular………………………………........8
1.3. Fiziologia aparatului cardiovascular….……………………………….11
1.4. Sângele.……………………………………………………………….13

CAPITOLUL 2: MEDICAȚIA ANTICOAGULANTĂ……………………16

2.1. Procesul de coagulare sau hemostaza…...…………………………….16
2.2. Factorii care influențează coagularea…………………………………17
2.3. Dinamica procesului de coagulare…………………………………….18
2.4. Medicamente anticoagulante…………………………………………..19
2.5. Anticoagulante orale………………………………………………......20
2.6. Anticoagulante injectabile…………………………………………......28

CAPITOLUL 3: MEDICAȚIA ANTITROMBOTICĂ…………………….34

3.1. Tromboza…………………………………………………………..….34
3.2. Tipuri de tromboză………………….………………………………...35
3.3. Cauze și factori de risc………………………………………………...37
3.4. Antitrombolitice…………….…………………………………………39
3.5. Reprezentanți…………………………………………………….........41

CAPITOLUL 4: MEDICAȚIA ANTIHEMORAGICĂ……………………47

4.1. Hemoragi……………………………………………………………...47
4.2. Tratamentul antihemoragic sau hemostatic…..……………….………48
4.3. Reprezentanți………………………………………………………….49

CONCLUZII…………………………………………………………………..64

BIBLIOGRAFIE ȘI WEBGRAFIE
 INTRODUCERE

Prezenta lucrare își propune să cumuleze cele mai importante aspecte

teoretice referitoare la medicația aparatului cardiovascular, cu accentul pus pe
caracterizarea farmacologică a medicamentelor anticoagulante, trombolitice și
antihemoragice.
Importantă și chiar necesară, este definirea prealabilă a conceptului în
jurul căruia este elaborată tematica aleasă pentru dezbatere, și anume,
farmacologia. În acest fel, consider că se înlesnește înțelegerea și însușirea
noțiunilor prezentate în continuare.
Termenul de „farmacologie” are origini grecești („pharmacon” - otravă,
medicament și „logos” - știință), reprezentând actualmente știința fundamentală
a medicamentelor, cu importanță socială majoră în profilaxia și tratamentul
majorității afecțiunilor.
Ca disciplină, are drept obiect de studiu acțiunea substanțelor
medicamentoase asupra materiei vii prin: descrierea principalelor efecte ale
medicamentelor, mecanismul lor de acțiune, criteriile după care se clasifică,
indicațiile și contraindicațiile administrării lor și reacțiile adverse aferente.
Am structurat această lucrare în patru capitole, care, din punctul meu de
vedere, adună chintesența cunoștințelor pe care fiecare dintre noi, ca persoană
(indiferent de vârstă sau sfera în care activăm) ar fi benefic să le stăpânim.
Primul capitol al lucrării prezintă partea de teorie (la modul general)
despre aparatul cardiovascular, sau, altfel spus, sistemul circulator, prin
prezentarea aspectelor ce țin, în principal, de partea de anatomie a acestuia.
Cel de-al doilea capitol se intitulează „Medicația anticoagulantă” și
aprofundează capitolul anterior prin: definirea procesului de coagulare,
enumerarea principalilor factori implicați în acest proces și prezentarea grupelor
de medicamente cu rol anticoagulant și reprezentanții acestora.
Al treilea capitol este consacrat medicației antitrombotice, iar cel de-al
patrulea tratează partea de medicație antihemoragică. Ambele sunt concepute
astfel încât să fie accesibile pentru orice persoană, fapt pentru care am început
cu clarificarea termenilor de bază, respectiv „tromboză” și „hemoragie”.
Finalul lucrării de licență cuprinde partea opțională, aș putea spune,
anume concluziile generale, urmare a parcurgerii materialului conceput pe
tematica „Caracterizarea farmacologică a medicamentelor anticoagulante,
antitrombolitice și antihemoragice”.
 CAPITOLUL 1
Circulația sanguină

1.1. Aparatului cardiovascular

Aparatul cardiovascular, numit și sistemul circulator, este un sistem de
oragane care permite circulația sângelui și a limfei în corp, în vederea
transportării de nutrienți, oxigen și dioxid de carbon. Acesta este compus din
inimă și vase de sânge (artere, vene și capilare) ce sunt răspândite într-o rețea
deasă prin tot corpul. Fiecare bătaie a inimii este responsabilă de propulsarea
sângelui în vasele sanguine.
Principale funcții ce îi revin sistemului circulator sunt:

 să livreze oxigenul și substanțele nutritive la toate organele, țesuturile

și celulele corpului;
 să elimine dioxidul de carbon și reziduurile;
 să protejeze corpul împotriva microbilor și toxinelor străine;
 să transporte componentele importante ale sistemului imunitar
(globulele albe), precum și alte molecule (hormonii), care au diferite funcții în
corp;
 să faciliteze livrarea/eliminarea substanțelor nutritive, gazelor,
produselor reziduale și mesajelor prin corp, printr-o rețea densă.
Deşi majoritatea văd sistemul circulator ca pe o simplă metodă de
transmitere a sângelui, el este însă conceput din trei sisteme independente care
funcţionează concomitent: inima, plămânii, arterele şi venele.
„Conform ultimelor cercetări, în medie, în corpul uman circulă 7.572 litri
de sânge zilnic prin 96.560 de kilometri de vase sanguine. În medie, un adult are
4,7-5,6 litri de sânge compus din plasmă, globule roşii, globule albe şi
trombocite. În afară de sânge, sistemul circulator mai transportă limfă, un fluid
incolor ce ajută corpul să elimine materiale nedorite. Sistemul circulator
pulmonar transmite trombocite cu oxigen din inimă către arterele pulmonare şi
plămâni, care mai apoi transferă sângele oxigenat către inimă prin venele
pulmonare.”1
În lipsa aparatului cardiovascular, organele nu ar putea lupta împotriva
infecțiilor și bolilor și nici nu ar putea menține un mediu intern stabil (cum ar fi
temperatura normală a corpului și echilibrul de lichide din corp).
Tratarea problemelor sistemului circulator diferă întotdeauna în funcție de
cauzele lor. Scopul principal al tratamentului este însă de a stabiliza sistemul
circulator și de a restabili circulația suficientă în întregul organism.

1
https://www.descopera.ro/stiinta/17071421-sistemul-circulator-functiile-si-
bolile-asociate
7
 1.2. Anatomia aparatului cardiovascular

Inima

În greutate de 350 grame, la un adult, inima este un organ muscular sub

forma unui con cu vârful îndreptat în jos, unde baza corespunde marilor vase
sanguine (venele cave, artera pulmonară, aorta).
Din punct de vedere morfologic, inima are în componență trei tunici:
epicardul, miocardul și endocardul.
 Epicardul (fața externă) este foița viscerală a pericardului seros și
acoperă în întregime exteriorul inimii. Cealaltă foiță a pericardului seros este
parietală și acoperă fața profundă a pericardului fibros, care protejează inima,
fiind legat prin ligamente de organele din jur (stern, coloană vertebrală și
diafragmă).
 Miocardul este stratul cel mai gros din structura inimii, cuprinzând
miocardul contractil (de execuție) și miocardul embrionar (de comandă) - țesutul
nodal. Fibrele miocardului de execuție sunt dispuse circular în atrii și oblic în
ventricule. Musculatura atriilor este separată de cea a ventriculelor, legătura
anatomică și funcțională realizându-se prin intermediul țesutului nodal, alcătuit
dintr-o musculatură specifică, ce păstrează caracterele embrionare. Ca structură,
țesutul nodal se deosebește de cel de execuție prin aranjamentul neregulat al
miofibrilelor (care trec de la o celulă la alta, formând rețele), și prin abundența
sarcoplasmei, bogată în glicogen.
 Endocardul (fața internă) reprezintă foița endotelială ce căptușește
inima pe interior. Acesta trece fără întrerupere de la atrii la ventricule, acoperind
și valvulele, cordajele tendinoase și mușchii papilari. Endocardul drept este
independent de endocardul stâng.
Pompa cardiacă are patru camere: atriul drept și stâng cu pereții subțiri,
camerele de primire și ventriculul drept și stâng, cu pereții mai groși, care
constituie pompa efectivă.
Între cavițăți există orificii de comunicare, după cum urmează:
 între atriul și ventriculul stâng – valva mitrală;
 între atriul și ventriculul drept – valva tricuspidiană;
 din ventriculul stâg iese aorta cu valva aortică, iar din ventriculul drept
iese artera pulmonară cu valva ei.
Inima este singurul organ care se contractă ritmic, fără întrerupere, din
viața embrionară până la moarte.

Arterele

Arterele sunt vase de sânge formate din țesut elastic și fibre musculare,
sunt cele mai mari vase sanguine din corp, având rolul de a transporta sângele
oxigenat de la inimă spre țesuturi și oragane.

8
 Artera este structurată în trei straturi: tunica externă, tunica mijlocie
(musculară) și tunica internă.
 Tunica externă e alcătuită din țesut conjunctiv cu fibre de colagen și
elastină, de asemenea și fibre nervoase vegetative și vase de sânge ce asigură
oxigen pentru peretele vascular.
 Tunica mijlocie sau medie e constituită din celule musculare netede și
fibre conjunctive elastice.
 Tunica internă, numită și endoteliul vascular, este un epiteliu
pavimentos simplu, aflat pe o membrană bazală și un strat subendotelial elastic.
Arterele sunt vasele sanguine cu cea mai ridicată presiune datorită
fluxului constant de sânge ce este pompat de inimă.
La capetele arterelor se găsesc arteriolele, vase de sânge înguste, care
transportă sângele la capilare.

Venele

Venele sunt responsabile cu transportarea sângelui dezoxigenat din

țesuturi și oragane, înapoi la inimă.
Spre deosebire de artere, la vene, delimitarea între tunici nu este uniformă.
 Tunica internă de sub nivelul inimii prezintă valve în formă de cuib de
rândunică, numite semilunare, care ghidează fluxul sanguin: când sângele
pornește în direcția bună, valvele rămân deschise (datorită poziționării în formă
de con), iar dacă sângele vrea să o ia invers, ele se închid (datorită presiunii).
Acestea sunt prezente deoarece nu există nimic care să pompeze sângele
înapoi, astfel că el o poate lua în orice direcție.
 Tunica medie este mai subțire, pe când cea externă este mai groasă.

Capilarele

Capilarele sunt tuburi formate din pereți subțiri, care transportă sângele
foarte aproape de celulele țesuturilor corpului pentru a schimba substanțe
nutritive, gaze și produse reziduale. De la capilare, sângele este transportat la
vase mai mici, numite vinisoane, care se unesc pentru a forma venele, acestea
din urmă, transportând sângele înapoi la inimă.
Capilarele sunt cele mai mici vase de sânge, putând să ajungă chiar și la
un dimentru de două sau de trei celule (4 – 12 microni). Datorită mărimii lor ele
pot ajunge oriunde în corp.
Cea mai deasă rețea de capilare se găsește pe alveolele pulmonare.
Capilarele rezultă din ramificarea metaarterelor, continuându-se cu venele
capilare: au 0.5 mm lungime.
În structura capilarelor se distinge un periteliu (la exterior) format din
țesut conjunctiv cu fibre de colagen și reticulină, prin care se inseră fibre
9
nervoase, o membrană bazală, bogată în mucopolizaharide și fibre de reticulină
și un endoteliu unistratificat la exterior.
Cu cât activitatea metabolică a țesutului e mai intensă, cu atât sunt
prezente mai multe capilare. Schimburile de gaze și alte substanțe se efectuează
prin difuziune și filtrare.
În ficat și în glandele endocrine, capilarele prezente sunt specializate
(capilare sinusoide), au un calibru cu mult mai mare decât celelalte (10 – 30
microni) și au peretele întrerupt pe alocuri, cu dilatări și strâmtorări, favorizând
schimburile, neavând niciun fel de periteliu, cu un lumen neregulat.

Figura 1 – Sistemul circulator

10
 1.3 Fiziologia aparatului cardiovascular
Proprietățile fiziologice ale vaselor de sânge sunt reprezentate de
elasticitate și contractilitate.
Elasticitatea se definește ca fiind capacitatea vaselor de a se destinde și de
a reveni ulterior la forma inițială, în funcție de variațiile de volum și presiune.
Prin capacitatea de a se destinde, arterele amortizează pulsul cardiac și,
concomitent, cresc randamentul inimii și uniformizează fluxul sanguin din unul
sacadat în unul continuu.
Contractilitatea, la rândul său, se definește ca fiind capacitatea fibrelor
musculare prezente la nivelul arterelor medii și venelor de a se contracta sau
relaxa sub acțiunea unor factori nervoși sau umorali.
Acest fenomen poartă denumirea de vasomotricitate prin vasoconstricție
sau vasodilatație, realizăndu-se creșterea sau scăderea tonusului vascular.
Exemplu: dacă apare vasodilatația la nivelul unei arteriole, la nivelul respectiv
crește fluxul sanguin, însă, pe plan general, are loc o scădere a presiunii
arteriale. Acest fapt se datorează direcționării unei cantități de sânge mai mare
înspre zona unde are loc vasodilatația. Vasoconstricția unei arteriole va
determina ischemie în teritoriul corespunzător, iar pe plan general va determina
creșterea tensiunii arteriale.

Circulația arterială

Arterele îndeplinesc două roluri principale:

 rezervor amortizor de contracție cardiacă;
 canale conductoare ce realizează pomparea sângelui de la nivelul
cordului la periferie pentru a transporta oxigen și substanțe nutritive la țesuturi.
Sângele circulă la nivel arterial sub o presiune ce poartă denumirea de
presiune arterială.
Datorită distensibilității arterelor, contracția ritmică a inimii este pulsatilă
și fluctuantă, deoarece presiunea din timpul sistolei este mai mare decât cea din
timpul diastolei.
Arteriolele reprezintă rezistența vasculară periferică și determină scăderea
cu 50% a presiunii sanguine.

Circulația venoasă

Venele au pereții subțiri și capabili să își modifice forma în funcție de

volumul de sânge circulant. Volumul de sânge este direct proporțional cu
presiunea venoasă. Pe măsură ce presiunea venoasă crește, pereții venelor se
expandează.
„Întoarcerea” venoasă necesită o pompă, asemănătoare inimii, care să
faciliteze întoarcerea sângelui de la nivelul periferic la nivelul inimii.
11
 Principala pompă este reprezentată de musculatura picioarelor,
responsabilă de cea mai mare parte a întoarcerii venoase. La nivelul piciorului se
regăsește o rețea venoasă ce funcționează tot ca o pompă, având rol secundar,
după cea anterior menționată. Cu fiecare pas, piciorul și musculatura gambei se
contractă și pompează sângele prin sistemul venos, împotriva gravitației, spre
partea dreaptă a inimii, cea care conține sânge venos.
Pentru realizarea unui flux unidirecțional la nivelul sistemului venos, sunt
necesare valve integre. Funcționarea corespunzătoare a valvelor este necesară și
pentru realizarea unei întoarceri venoase normale.
Valvele de la nivelul sistemului venos funcționează asemănător treptelor
unei scări, susținând coloana de sânge până când aceasta ajunge la nivelul
camerelor drepte ale inimii.
Prin intermediul sângelui venos sunt transportați metaboliți de la nivelul
tisular și sânge încărcat cu dioxid de carbon către camerele drepte ale cordului,
inițial la nivelul atriului drept, prin intermediul venelor cave superioare și
inferioare. Din atriul drept, sângele venos ajunge la nivelul ventriculului drept,
iar de aici în artera pumonară, care îl transportă la plămâni, unde dioxidul de
carbn este eliminat pe cale respiratorie și este înlocuit cu oxigen. Sângele
oxigenat se întoarce prin intermediul celor patru vene pulmonare la nivelul
atriului stâng, ventriculului stâng și, în final, la nivelul aortei (care face parte din
circulația arterială).

Circulația limfatică

Aceasta realizează drenajul lichidului interstițial, reglând presiunea

interstițială și recuperând totodată proteinele, menținând în acest fel o
concentrație scăzută în interiorul în interstițiu a proteinelor.
Funcția principală a sistemului limfatic este de a reduce în circulație
excesul de lichid interstițial și de a transporta particulele de mari dimensiuni din
interstițiu în sânge.
În ceea ce privește sistemul limfatic de la nivelul intestinal, la acest nivel
capilarele limfatice joacă un rol esențial în absorbția nutrimentelor (în special a
lipidelor).
În fapt, cele două funcții principale, și anume, drenarea lichidului
interstițial și recuperarea proteinelor, se întrepătrund. O presiune oncotică
scăzută în interstițiu limitează fluidul în exces, filtrat prin intermediul capilarelor
sanguine ce ar trebui să ajungă tot la nivelul circulației sanguine prin sistemul
limfatic.

12
 1.4. Sângele

Sângele este țesutul lichid de origine mezenchimală, format din plasmă

(substanță fundamentală interstițială), în care se găsesc elementele figurate.
Raportul dintre volumul plasmei și cel al elementelor figurate se
determină cu ajutorul hematocritului.
În practică, acest termen exprimă relația procentuală dintre volumul
elementelor figurate și cel al plasmei, sau numai volumul procentual al
elementelor figurate.
La om, valoarea medie a hematocritului este de 46/54 (sau 46%).
Volumul sanguin la om reprezintă aproximativ 7% din greutatea
corporală, astfel că, la o greutate medie de 70 de kg, cantitatea de sânge este de
4.9 l.
Nu tot sângele din organism circulă în mod activ prin sistemul vascular,
o parte se găsește sub formă de rezervă în organele cu structură diverticulară,
precum splina sau plexul subpapilar tegumentar.
Starea fiziologică și activitatea diferitelor sisteme funcționale modifică
raportul dintre volumul de sânge circulant și cel stagnant. Pe timp de repaus
sângele circulant se repartizează astfel: 40% în sistemul muscular, 30% în
sistemul nervos, renal, suprarenal și tiroidian, 20% în organele abdominale, iar
restul de 10% în sistemul coronarian. În timpul efortului fizic, debitul
circulatoriu crește considerabil în mușchi, plămâni, rinichi, creier și vasele
coronare. În acest caz, este antrenat sângele aflat ca rezervă în oragane, precum
și organele care se găsesc în activitate scăzută.
Cantitatea totală de sânge din corp scade în caz de inaniție, anemie sau
hemoragie.
În mod obișnuit, sângele își menține volumul constant prin mecanisme
compensatorii de trecere a apei din sânge în lichidul interstițial, și invers.
Așadar, dacă volumul crește (ingestie de lichide, formare de apă
metabolică), surplusul de apă trece la țesuturi (mușchi), iar mai apoi se elimină
prin rinichi.
Când volumul sanguin scade, apa din spațiile interstițiale trece în sânge.
În urma hemoragiilor, volumul plasmatic se reface mai repede decât cel
al elementelor figurate. Hemoragiile bruște sunt cele mai grave din cauza
hipotensiunii accentuate.

Plasma și elementele figurate

Sângele are în compoziția sa două elemente principale: plasma și

elementele figurate.
Plasma sanguină reprezintă între 40-45% din întreaga cantitate de sânge.
Aceasta este compusă din 90% apă, 9% substanțe organice (lipide, glucide și

13
proteine) și 1% substanțe anorganice (săruri de sodiu, potasiu, calciu, magneziu
etc).
Elementele figurate sunt celulele propriu-zise ale sângelui, care plutesc în
plasma sanguină. Acestea se împart în: hematii, leucocite și trombocite.
 Hematiile, denumite și globule roșii sau eritrocite, au rolul de a
vehicula oxigenul și dioxidul de carbon. Sunt celule anucleate, nu se divid,
formându-se în măduva osoasă și conțin un pigment numit hemoglobină, care dă
culoarea roșie sângelui. Hemoglobina, la rândul său, este formată din hem
(colorant roșu, care conține fier și care are rolul de a fixa oxigenul) și globină
(proteină din grupa albuminelor).

 Leucocitele sau globulele albe au rol în imunitate. Ele sunt celule

„foarte agresive” care fagocitează (înglobează în masa lor) bacterii, virusuri și
celule distruse. Există mai multe familii de leucocite, numite clone, fiecare clonă
acționând doar împotriva anumitor agenți infecțioși.
 Trombocitele mamiferelor provin din megacariocit, o celulă mare cu
nucleu polibat și nu sunt celule propriu-zise, ci fragmente celulare care
contribuie la coagularea sângelui. Ele corespund plachetelor sanguine de la
celelalte vertebrate.

Figura 2 – Compoziția sângelui

Funcțiile sângelui

Sângele are o multitudine de funcții în organism printre care funcția

circulatorie, respiratorie, nutritivă, excretorie, de menținere a echilibrului hidro-
electrolitic, de termoreglare și cea de apărare.
 Funcția circulatorie: este cunoscut faptul că sângele contribuie la
realizarea și menținerea presiunii arteriale prin prisma volumului său dar și a
proprietăților sale chimice și fizice. Presiunea arterială este direct proporțională
14
cu masa sanguină circulantă, motiv pentru care, o scădere a volumului sanguin
circulant va determina o scădere a presiunii arteriale, iar o creștere a acestuia va
duce la hipervolemie;
 Funcția respiratorie: prin intermediul sângelui se realizează
transportul gazelor sanguine – oxigenul, de la nivelul pulmonar la nivel tisular,
furnizând astfel necesarul de oxigen pentru realizarea metabolismului și
concomitent, dioxidul de carbon, preluat și transportat la nivel pulmonar iar
ulterior eliminat;
 Funcția excretorie: prin sânge se transportă marea majoritate a
substanțelor de la nivel tisular la nivelul organelor excretoare. Principalii
metaboliți transportați sunt reprezentați de uree, acidul uric, amoniac, dioxid de
carbon, acid lactic și compuși cetonici. Acumularea acestora la nivel tisular
determină instalarea unor fenomene toxice, astfel că, eliminarea lor este vitală;

 Funcția nutritivă: se realizeză prin intermediul sângelui, acesta

funcționând ca o punte între țesuturi și organele la nivelul cărora se realizează
absorbția principalelor substanțe nutritive. Sângele este principalul transportator
al glucozei, aminoacizilor și lipidelor, absența acestora împiedicând realizarea
metabolismului tisular;
 Menținerea echilibrului hidro-electrolitic: se realizează conform
echilibrului lui Starling, sângele fiind principala modalitate de comunicare a
mediului extern cu cel intern, acestă comunicare menținând echilibrul fizico-
chimic ce condiționează desfășurarea în mod fiziologic a preoceselor vitale;
 Funcția de termoreglare: homeotermia reprezintă menținerea
constantă a temperaturii corpului. Sângele acționează la nivelul proceselor de
acumulare și dispersare de energie termică, având astfel un rol major în
termoreglare;
 Funcția de apărare: se realizează atât prin intermediul imunității
celulare de care sunt responsabile elementele figurate specilizate (precum
leucocitele), dar și prin intermediul imunității umorale, realizată de anticorpii
secretați de către plasmocite;
 Funcția de reglare a principalelor funcții ale organismului : este
posibilă prin intermediul diversității de substanțe active conținute, astfel fiind
reglate funcții precum excreția, circulația sau digestia.

CAPITOLUL 2
Medicația anticoagulantă

2.1. Procesul de coagularea sau hemostaza

15
 „Coagularea sângelui este un proces fizico-chimic complex de
transformare a sângelui din stare lichidă în stare de gel, prin trecerea
fibrinogenului din forma solubilă, într-o rețea insolubilă de fibrină.”2
Astfel, rolul acestui proces este cel de a menține volumul, presiunea și
respectiv, fluxul sanguin printr-un vas care a suferit o leziune, în vederea
păstrării echilibrului fluido-coagulant.
Masa sanguină aflată în stadiul de gel, poartă denumirea de cheag sau
tromb, iar stările patologice ale coagulării pot să se manifeste fie prin
hemoragie, fie prin tromboză.
Acest proces al coagulării sângelui, cunoscut și sub denumirea de
hemostază, implică mai multe etape, respectiv: activarea, adeziunea și agregarea
plachetară a trombocitelor și, ulterior, formarea unei rețele de fibrină.
„Esența coagulării constă în transformarea fibrinogenului solubil în
fibrină insolubilă, sub acțiunea trombinei activate.”3
Din punct de vedere biochimic, coagularea are loc în momentul
precipitării fibrinogenului, care se transformă în fibrină (o substanță insolubilă
care formează o rețea). Până la acest punct au loc o serie de reacții enzimatice în
cascadă, fiecare dintre ele cu un rol important pentru formarea în final a rețelei
de fibrină. La fel de importantă este și trombina, fiind permanent prezentă în
acest proces.

Afecțiunile care prezintă un risc crescut de formare a chegurilor, sunt:

 Fibrilația atrială – predispune la formarea chegurilor în cavitățile
inimii (atrii), ce pot ajunge ulterior în orice organ. Cel mai frecvent, cheagurile
ajung la creier, ducând la apariția accidentului vascular cerebral;
 Tromboza venoasă profundă – cheagurile se formeazăîn venele
profunde ale membrelor inferioare sau ale pelvisului și pot să ajungă la plămâni,
provocând embolia pulmonară (afecțiune cu risc foarte crescut de mortalitate);
 Prezența de valve cardiace artificiale;
 Cardiomiopatia dilatativă – boală ce afectează mușchiul inimii,
determinând dilatare și insuficiență cardiacă;
 Infarctul miocardic.
În aceste situații pacienții au nevoie de tratament anticoagulant oral
permanent.
2.2. Factori care influențează coagularea

Încă din prima fază a hemostazei are loc eliberarea din trombocite a unor
substanțe, cunoscute drept factori de coagulare (plasmatici, plachetari și tisulari).
a) Factorii plasmatici ai coagulării sunt în număr de 13, se notează cu
cifre romane, iar majoritatea lor sunt formați în ficat:

2
Cezar Octavian Moroșanu, Compedium de cardiologie umană, Ediția originală în limba
română, 2010, p. 26
3
Aurelia Cristea, Tratat de farmacologie
16
 F.I = fibrinogenul – proteina care, în procesul de coagulare, este
transformată în fibrină insolubilă;
F.II = protrombina – globulină plasmatică, produsă de ficat, în prezența
vitaminei K. În procesul de coagulare, protrombina se transformă în trombină;
F.III = tromboplastina – complex enzimatic, lipoproteic (tromboplastina
intrinsează și tromboplastina extrinseacă);
F.IV = ionii de calciu – sunt indispensabili coagulării, deoarece intervin în
toate fazele;
F.V, VI, VII – accelerează formarea tromboplastinelor;
F.VIII = factorul antihemofilic A – globulină plasmatică ce intră în
componența F.III intrinsec. Lipsa acestui factor duce la apariția hemofiliei A;
F.IX = factorul antihemofilic B – are același rol precum factorul anterior
menționat, iar absența lui provoacă hemofilia B;
F.X = factorii Stuard-Prower – principalul component al ambelor tipuri de
tromboplastine;
F.XI = factorul antihemofilic C – un alt precursor al tromboplastinei
intrinseci;
F.XII = factorul de contact – proteină plasmatică ce se găsește sub formă
inactivă și se activează la contactul cu suprafețele lezate și fibrele de colagen.
Este factorul care inițiază procesul de coagulare a sângelui;
F.XIII = factorul stabilizant al fibrinei – proteină ce intervine pentru
stabilizarea rețelei de fibrină, făcând-o insolubilă în uree.

b) Factorii trombocitari ai coagulării – se notează cu cifre arabe și cei mai

importanți dintre ei sunt:
F.3 = factorul tromboplastinic – component al tromboplastinei intrinseci;
F.4 = antiheparina plachetară – este cea care se opune acțiunii
anticoagulante a heparinei;
F.7 = trombostenina – proteină cu proprietăți enzimatice și contractile, cu
rol în retracția cheagului.
Toți factorii aparținând acestei categorii sunt eliberați de trombocite, la
începutul hemostazei.

c) Factorii tisulari ai coagulării sunt reprezentați de substanța lipoproteică

numită tromboplastină extrinsecă sau tisulară inactivă.

2.3. Dinamica procesului de coagulare

Esența coagulării este redusă la organizarea fibrinilor insolubili din

proteina solubilă a fibrinogenului, urmată de trecerea sângelui dintr-o stare de
agregare lichidă într-una asemănătoare gelului, cu formarea trombului aferent
(cheag).
17
 Mecanismul în sine este reprezentat de un lanț secvențial de reacții
enzimatice care implică în principal trei elemente vitale: factorii de coagulare,
peretele vascular și trombocitele.

Procesul de coagulare cunoaște trei faze principale:

 Faza I – formarea tromboplastinei – are loc pe două căi, intrinsec și
extrinsec, este cea mai laborioasă etapă (are o durată de 4 – 8) minute și începe
sub influența factorului XII;
 Faza a II-a – formarea trombinei din protrombină (factorul II) sub
acțiunea protrombinazei și a ionilor de calciu; durează aproximativ 10 secunde;
 Faza a III-a – trombina activează transferul fibrinogenului (factorul I)
la fibrină (durează 3 – 5 secunde). Trombina desface, din fibrinogen, niște
monomeri de fibrină, care se polimerizează în mod spontan, rezultând rețeaua de
fibrină ce devine insolubilă sub acțiunea F.XIII. În ochiurile rețelei de fibrină se
fixează elemente figurate și astfel, hemoragia se oprește.

Figura 3 - Hemostaza
2.4. Medicamente anticoagulante

„Anticoagulantele sunt substanţe medicamentoase care împiedică

procesul de coagulare, prevenind formarea trombilor sau extinderea unor trombi
existenţi. Anticoagulantele se opun procesului de transformare a fibrinogenului

18
solubil în fibrină insolubilă prin inhibarea activităţii sau formării unuia sau mai
multor factori ai coagulării.”4
În mod generic, acestea sunt agenți medicamentoși cu o administrare
parenterală sau orală, care acționează prin diferite mecanisme asupra sistemului
plasmatic, determinând blocarea procesul coagulării sângelui în situațiile în care
acest proces are un caracter patologic.
Tratamentul anticoagulant este indicat în numeroase afecțiuni acute sau
cronice ce aparțin diferitelor specialități medicale (cardiologie, medicină internă,
chirurgie, obstretică-ginecologie).
Acest tip de tratament poate fi prescris pentru o perioadă limitată de timp
sau pentru toată viața (atunci când există pericolul formării de cheaguri).
Cheagurile pot migra din locul de origine și blocând vasele de sânge și
ducând la accidente embolice cerebrale sau periferice, iar anticoagulante
acționează prin schimbarea compoziției chimică a sângelui astfel încât acesta să
se coaguleze mai greu, reducându-se astfel riscul de formare cheagurilor.

În funcție de indicații, anticoagulantele au administrări specifice, cele mai

utilizate substanțe specifice fiind:
 Heparina – substanță care se regăsește în organism și care trebuie
injectată în cazul tulburărilor de coagulare;
 Antagoniștii vitaminei K – medicamente sub formă de tablete, care
inhibă acțiunea vitaminei K și astfel reduce riscul apariția cheagurilor de sânge;
 Fondaparinux – substanță produsă sintetic, prevăzută cu o inhibare
selectivă a coagulării, administrată injectabil;
 Hirudina – substanță extrasă din lipitori, care poate fi însă produsă și
genetic și trebuie administartă, de asemenea, injectabil;
 Rivaroxaban – substanță activă disponibilă sub formă de tablete,
folosită ca inhibitor de coagulare în urma operațiilor la articulațiile de genunchi
și șold;
 Apixaban – substanță activă introdusă pe piață în anul 2011, care prin
acțiunea și forma de administrare este foarte asemănătoare substanței anterior
menționate;
 Dabigatran etexilat – substanță activă disponibilă sub formă de
capsule, folosită ca anticoagulant în tratamentul ulterior operațiilor la
articulațiile de genunchi și șold.
De asemenea, această substanță este o terapie revoluționară aprobată
pentru prevenirea accidentului vascular cerebral la pacientul cu fibrilație atrială.
2.5. Anticoagulante orale

Până în urmă cu câțiva ani, singurele medicamente anticoagulante orale

disponibile erau antagoniștii vitaminei K, reprezentați prin wafarină și
acenocumarol. Însă, câteva dintre caracteristicile acestora ridicau probleme în
4
Sava Nicolai, Corina Scutar, Ivan Cekman, Valentin Cârlig, Farmacologie, Chișinău,
Centrul Editorial-Poligrafic Medicina, 2003, p. 244
19
ceea ce privește doza lor de administrare și aduceau, în consecință, un risc legat
de supra și respectiv subdozare. De asemenea, nu sunt de neglijat nici
interacțiunile pe care aceste anticoagulante le au cu alte medicamente sau
alimente consumate uzual, modificându-le nivelul seric și predispunând
pacientul la complicații.
Trei noi medicamente anticoagulante cu administrare orală au fost recent
aprobate în materie de prevenție a evenimentelor embolice la pacienții cu
fibrilație arterială, pe baza trialurilor clinice care le-au dovedit eficința și
siguranța în administrare comparativ cu anticoagulantele orale clasice.

Există, așadar, două tipuri principale de medicamente anticoagulante cu

administrare orală:

A) Medicamente cumarinice (cronice) – au fost până de curând singurele

medicamente anticoagulante orale cunoscute și ultilizate. Acestea blochează
acțiunea vitaminei K, necesară în ficat pentru producerea unor substanțe cu rol
în coagulare. Cel mai frecvent se folosește acenocumarolul. Pentru ca efectul să
fie optim, dozele de medicament trebuie adaptate mereu după o analiză INR ce
trebuie repetată periodic (lunar sau o dată la două săptămâni).

a) ACENOCUMAROL comprimate

Figura 4 – Acenocumarol 2 mg

 Compoziție: un comprimat conține acenocumarol 2 mg și excipienți

(lactoză monohidrat, amidon de porumb, gelatină, stearat de magneziu, dioxid
de siliciu coloidal anhidru);

 Grupa farmacoterapeutică: anticoagulante, antitrombotice și

antagoniști ai vitaminei K;
 Indicații: în profilaxia bolii tromboembolice și continuarea
heparinoterapiei în tratamentul curativ și profilactic al bolii tromboembolice;

20
  Doze și mod de administrare: dozele sunt strict individualizate. De
regulă, în prima și a doua zi de tratament se administrează 2 comprimate de
Acenocumarol 2 mg (4 mg acenocumarol), iar începând cu ziua 3, sub control
hematologic, se va stabili doza terapeutică, care este cuprinsă de obicei între 1-8
mg acenocumarol pe zi;

 Contraindicații: în caz de hipersensibilitate la acenocumarol, derivați

cumarinici sau la oricare dintre excipienții produsului, leziuni organice
susceptibile la sângerare, diateze hemoragice, insuficiență hepatică sau renală
severă, accident vascular cerebral hemoragic, hipertensiunea arterială malignă
sau tensiune arterială sistolică, intervenții neurochirurgicale sau oculare recente
etc.

b) SINTROM tablete

Figura 5 – Sintrom 4 mg
 Forma de prezentare: cutie cu 40 tablete divizibile de 4 mg, colorate
în galben;

 Acțiune terapeutică: anticoagulant oral;

 Indicații: tratamentul și profilaxia bolii tromboembolice;

 Contraindicații: alergie cunoscută la acenocumarol sau alți derivați

cumarinici înruditi, sarcină, lipsa de cooperare a pacinetului (pacienți senili,
nesupravegheați, alcoolici sau cu tulburari psihice).
De asemenea, se contraindică în toate stările patologice în care riscul
hemoragic este mai mare decât beneficiul probabil (diateze hemoragice,
discrazii sanguine, imediat înaintea sau ulterior intervențiilor chirurgicale la
nivelul SNC, oculare sau traumatizante);

21
  Reacții adverse: hemoragii (în funcție de intensitatea terapiei, vârsta
pacientului, natura bolii de bază, dar nu și de durata tratamentului, complicațiile
cel mai frecvent întâlnite în terapia anticoagulantă sunt hemoragiile cu diverse
localizări);

 Dozare: doza zilnică trebuie prescrisă ca doză unică și administrată la

aceeași oră a zilei.
Doza inițială: dacă timpul de tromboplastină înaintea tratmentului este
în limite normale, doza recomandată este în prima zi de 8-12 mg și în a doua zi
de 4-8 mg. Dacă timpul de tromboplastină este inițial anormal, tratamentul
trebuie început cu precauție;

 Farmacodinamică: derivatele cumarinice sunt antagoniști ai

vitaminei K, ei inhibă gama-carboxilarea unor molecule de acid glutamic situate
spre partea terminală a factorilor de coagulare II, VII, IX, X si proteinei C.
Gama-carboxilarea are o influență semnificativă asupra interacțiunii
factorilor de coagulare cu ionii de calciu, stând la baza procesului de coagulare
sanguină.
Nu se cunoaște precis mecanismul prin care derivații cumarinici
împiedică acțiunea vitaminei K în gama-carboxilarea moleculelor de acid
glutamic din componența acestor factori de coagulare.
În funcție de doza inițială, acenocumarolul determină alungirea
timpului de tromboplastină cu aproximativ 36-72 ore. La întreruperea
medicației, timpul de tromboplastină revine la normal, de obicei, în câteva zile;

 Farmacocinetică: acenocumarolul se absoarbe rapid după

administrarea pe cale orală, cel puțin 60% din doză devenind biodisponibilă
sistemic. Concentrația plasmatică maximă, de 0,3-0,05 mcg/ml, este atinsă în 1-
3 ore după administrarea unei doze unice de 10 mg.

c) TROMBOSTOP comprimate

Figura 6 – Trombostop 2 mg
 Prezentare farmaceutică: comprimate conținând acenocumarol 2 mg
(flacoane a câte 30 de bucăți);

22
  Acțiune terapeutică: anticoagulant cumarinic ce acționează ca
antivitamină K, împiedicând perfectarea sintezei hepatice a protrombinei și a
factorilor VII, IX și X.
Efectul apare numai in vivo (acțiunea se exercită la nivelul ficatului),
are o perioadă de latență de 24-36 ore de la administrarea primei doze și se
menține 48-72 de ore;

 Indicații: tratamentul trombozelor extensive ale venelor profunde (se

administrează inițial heparină), profilaxia trombozelor venoase și a accidentelor
embolice după intervenții chirurgicale (la bolnavii cu risc crescut), tromboflebite
recurente, profilaxia de durată a trombozelor pe valvulele cardiace protetice și
pe grefele vasculare, profilaxia accidentelor tromboembolice în stenoza mitrală
(când se face defibrilarea sau în caz de embolii recurente), împiedicarea
extinderii trombozei în infarctul acut de miocard;

 Mod de administrare: oral, 4 mg/zi (2 comprimate) timp de 2 zile, ca

doză de atac, apoi 1-2 mg/zi pentru întreținerea efectului, în funcție de timpul de
protrombină (activitatea protrombinică trebuie menținută la circa 25% din
valoarea normală); dozarea trebuie strict individualizată (variații mari);

 Reacții adverse: sângerări diverse, relativ greu de controlat (se

injectează fitomenadionă), rareori stomatită ulceroasă, tulburări digestive,
alopecie, urticarie, erupții cutanate necrotice, febră, leucopenie;

 Contraindicații: alergie la anticoagulante cumarinice, diateze

hemoragice, hipertensiune arterială peste 200 mm Hg, leziuni ale parenchimului
hepatic și renal, ulcer gastroduodenal, hemoragie cerebrală, sarcină.
Nu se folosește în primele trei zile după intervențiile chirurgicale sau după
naștere, prudență sau se evită în caz de hiperfibrinoliză (în pancreatită acută,
intervenții chirurgicale la nivelul plămânului, prostatei sau uterului) și la
bolnavii cu insuficiență cardio-vasculară severă, prudență și doze mici la
hepatici, renali, hipertiroidieni, în stări febrile, la denutriți și în boli sistemice
grave.
În timpul tratamentului cu Trombostop injecțiile subcutanate și
intramusculare trebuie evitate (risc de hematom).
Tratamentul cu Trombostop trebuie evitat atunci când nu este posibil
controlul efectului prin analize de laborator periodice (activitatea protrombinică
trebuie determinată zilnic în primele zile de tratament, apoi de 2-3 ori pe
saptamână și, în continuare, la intervale de cel puțin 3 săptămâni).

B) Anticoagulante moderne – au ca mecanism de acțiune blocarea altor

factori implicați în mecanismul coagulării (Dabigatran, Rivaroxaban și
Apixaban).

23
 a) DABIGATRAN

Figura 7 – Pradaxa 75 mg

 Denumire comercială: Pradaxa 75 mg;

 Denumire comună internațională: Dabigatranum etexilatum 75 mg;

 Formă farmaceutică: capsule;

 Formă de prezentare: cutie x 3 blist. (al/al) x 10 capsule;

 Indicații terapeutice: prevenția primară a evenimentelor

tromboembolice venoase la pacienții adulți care au suferit o intervenție
chirurgicală electivă de înlocuire completă de șold sau o intervenție
chirurgicală de înlocuire completă a genunchiului;

 Doze și mod de administrare:

Pentru pacienţii care au suferit o intervenţie chirurgicală electivă de
înlocuire a genunchiului, 220 mg o dată pe zi, administrată sub forma a 2
capsule de 110 mg.
Tratamentul oral trebuie iniţiat cu o singură capsulă de 110 mg
administrată oral în intervalul de 1–4 ore de la finalizarea intervenţiei
chirurgicale şi trebuie continuat cu 2 capsule o dată pe zi, timp de 10 zile.
Pentru pacienţii care au suferit o intervenţie chirurgicală electivă de
înlocuire de şold, 220 mg o dată pe zi, administrată sub forma a 2 capsule de
110 mg. Tratamentul oral trebuie iniţiat cu o singură capsulă de 110 mg
administrată oral în intervalul de 1–4 ore de la terminarea intervenţiei
chirurgicale şi trebuie continuat cu 2 capsule o dată pe zi, timp de 28–35 zile;
 Contraindicații: hipersensibilitate la substanţa activă sau la oricare
dintre excipienţii, pacienți cu insuficiență renală severă, sângerări active
semnificative din punct de vedere clinic, tratamentul concomitent cu alte

24
 coagulante, insuficiență hepatică, proteză valvulară cardiacă mecanică ce
necesită tratament cu anticoagulante etc.

b) RIVAROXABAN

Figura 8 – Xarelto 2,5 mg

 Denumire comercială: Xarelto 2,5 mg, comprimate filmate;

 Denumire comună internațională: Rivaroxaban;
 Forma farmaceutică: comprimat filmat de culoare galben-deschis,
rotund, biconvex (cu diametru de 6 mm, raza arcului de cerc de 9 mm),
imprimat transversal cu BAYER pe una din feţe şi cu „2,5” şi un triunghi pe
cealaltă faţă;
 Indicații terapeutice: Xarelto, administrat concomitent cu acidul
acetilsalicilic (AAS) în monoterapie sau cu AAS plus clopidogrel sau
ticlopidină, este indicat pentru prevenirea evenimentelor aterotrombotice la
pacienţii adulţi după un sindrom coronarian acut (SCA) cu valori crescute ale
biomarkerilor cardiaci;
 Mod de administrare: luaţi întotdeauna acest medicament exact aşa
cum v-a spus medicul dumneavoastră. Discutaţi cu medicul sau cu farmacistul
dacă nu sunteţi sigur.
Pentru prevenirea cheagurilor de sânge de la nivelul creierului și a
altor vase sanguine ale corpului dumneavoastră, doza recomandată este de un
comprimat de 20 mg o dată pe zi.
Dacă aveți probleme cu rinichii, doza poate fi redusă la un comprimat
de 15 mg o dată pe zi. Pentru
tratamentul cheagurilor de sânge de la nivelul venelor picioarelor, de la nivelul
plămânilor și pentru prevenirea reapariției cheagurilor de sânge, doza
recomandată este de un comprimat de 15 mg de două ori pe zi timp de 3
săptămâni. Pentru tratamentul după 3 săptămâni, doza recomandată este de un
comprimat de 20 mg o dată pe zi. Dacă aveți probleme

25
cu rinichii, medicul dumneavoastră poate decide să reducă doza după 3
săptămâni de tratament la un comprimat de 15 mg o dată pe zi dacă riscul de
sângerare este mai mare decât riscul de a se forma alt cheag de sânge;
 Reacții adverse posibile:
Frecvente: sângerare (la nivelul stomacului, intestinului, nasului,
gingiilor și al ochilor), tuse cu sânge, umflături la nivelul membrelor, febră,
diaree, tensiune arterială mică, mâncărimi la nivelul pielii, dureri de cap,
oboseală, slăbiciune, constipație etc;
Mai puțin frecvente: sângerare la nivelul creierului sau în interiorul
craniului, sângerarea la nivelul unei articulaţii (care cauzează durere şi
umflare), leşin, stare de rău, senzaţie de gură uscată, bătăi rapide ale inimii,
reacţii alergice, inclusiv reacţii alergice la nivelul pielii (blânde).

c) APIXABAN comprimate

Figura 9 – Eliquis 2,5 mg

 Denumire comercială: Eliquis 2,5 mg, comprimate filmate;

 Denumire comună internațională: Apixaban 2,5 mg;

 Forma farmaceutică: comprimat filmat, rotund, de culoare galbenă,

marcat cu inscripția 893 pe o parte și cu 2½ pe cealaltă parte;
 Compoziție calitativă și cantitativă: fiecare comprimat filmat conține
substanță activă apixaban 2,5 mg și excipienți.
Nucleul este compus din: lactoză anhidră, celuloză microcristalină,
croscarmeloză sodică, laurilsulfat de sodiu, stearat de magneziu (E470b), iar
filmul din: lactoză monohidrat, hipromeloză (E464), dioxid de titan (E171),
triacetină, oxid galben de fier (E172);

 Indicații terapeutice: prevenirea evenimentelor trombolitice venoase

(ETV) la pacienții adulți care sunt supuși unei intervenții chirurgicale de
artroplastie a șoldului sau genunchiului, prevenirea accidentului vascular
26
 cerebral și al emboliei sistemice, tratamentul trombozei venoase profunde
(TVP) și al emboliei pulmonare (EP), prevenirea TVP și a EP recurente la
adulți;

 Doze și mod de administrare: luați întotdeauna acest medicament așa

cum v-a spus medicul sau farmacistul dumneavoastră. Înghițiți comprimatul
cu un pahar cu apă și încercați să îl administrați la aceeași oră în fiecare zi
pentru un efect mai bun al tratamentului.
Dacă prezentați dificultăți la înghițire, medicul vă poate administra, de
asemenea, comprimatul zbrobit în prealabil, amestecat în 60 ml apă sau
soluție de dextroză 5%, printr-o sondă nazogastrică.
Pentru prevenirea formării cheagurilor de sânge după operațiile de
înlocuire a șoldului sau genunchiului: 1 comprimat de două ori pe zi. Primul
comprimat trebuie administrat în decurs de 12 până la 24 de ore de la
intervenție.
Dacă intervenția suferită, la nivelul șoldului, este una majoră,
tratamentul va dura între 32 și 38 de zile, iar în cazul întervențiilor majore la
genunchi, între 10 și 14 zile.
În cazuri mai speciale, la sfatul medicului, se va administra doar câte un
comprimat pe zi;

 Contraindicații: hipersensibilitate la substanța activă sau

excipienți, sângerare activă semnificativă clinic, boală hepatică asociată cu o
coagulopatie și risc clinic relevant de sângerare, tratament concomintent cu
un alt anticoagulant (exemplu heparina), leziune sau afecțiune (dacă este
considerată factor de risc semnificativ pentru sângerare majoră) etc.

2.6. Anticoagulante injectabile

Din categoria medicamentelor anticoagulante care se administrează

parenteral, amintim următoarele substanțe active: heparină, fondaparinux și
hirudină.

a) HEPARINA

27
 Denumire Heparine Sodique Panpharma, soluție
injectabilă 5000 UI/ml – Heparină sodică.

Clasa Anticoagulante.

Prezentare Fiole a câte 1 ml soluție apoasă injectabilă,

farmaceutică conținând heparină sodică 5.000 u.i. (38.5 mg).
Fiolele sunt dispuse în cutii a câte 5 bucăți.

Acțiune terapeutică Anticoagulant de tip fiziologic. Acțiunea se

exercită in vivo și in vitro, este rapidă, de durată
relativ scurtă (4-8 ore, în funcție de doză).
Împiedicarea coagulării se datorează mai ales
antagonizării trombinei și factorului X.
Clarifică plasma lipemică, favorizând desfacerea
chilomicronilor.

Indicații  Flebită sau embolism pulmonar;

 Atac de cord sau amenințare de atac de cord;
 Anumite cazuri de embolism arterial;
 Anumite tulburări de coagulare a sângelui;
 Prevenirea apariției embolismului arterial și
a chegurilor de sânge în circuite, în cursul
intervențiilor de chirurgie cardiacă sau dializei (la
pacienții cu insuficiență renală).

Doze și mod de  Injecții intravenoase (soluția trebuie să

administrare conțină cel mult 1.000 u.i/ml), inițial 10.000 u (în
50-100 ml soluție salină izotonă), apoi 5.000-
10.000 u la fiecare 4-6 ore;
 Perfuzii intravenoase: inițial se injectează
5.000 u, apoi perfuzie continuă cu 10.000 u pe
perioade de 8 ore, repetat (20.000-40.000 u/zi, în
1.000 ml soluție salină izotonă).
Dozarea se face sub controlul timpului de
coagulare. Doza utilă obișnuită este de 400-600
u/kg corp și zi, la adult și la copil. Pentru
vârstnici, de regulă, sunt suficiente 200-400 u/kg
corp.
28
 În caz de coagulare intravasculară diseminată se
pot folosi doze mici (5 u/kg corp și ora, în
perfuzie intravenoasă, în asociere cu transfuzie de
plachete).

Reacții adverse Sângerări diverse, în general ușor de controlat.

La nevoie se face perfuzie cu sânge și se folosește
ca antidot specific protamina.
Rareori, reacții alergice (eriteme, urticarie, astm
bronșic, febră și chiar șoc anafilactic), alopecie
trecătoare, diaree sau trombocitopenie.

Contraindicații Alergie specifică, discrazii sanguine

hemoragice, scorbut, fragilitate capilară,
endocardită lentă, tromboflebită supurată,
hipertensiune arterială severă, întervenții recente
pe creier și măduva spinării, hemoragie cerebrală,
ulcer gastroduodenal în evoluție, prezența tubului
de dren în stomac sau intestin, denudare extensivă
a pielii, plăgi deschise, iminență de avort, boli
hepatice, renale și pancreatice grave.
Prudență în caz de tromboză mezenterică și
după intervenții pe căile biliare la bolnavii cu
hipertensiune arterială, leziuni ale vaselor retinei,
la hepatici, renali, la cei cu antecedente ulceroase
și la bătrâni.
În timpul tratamentului se vor evita injecțiile
subcutanate, intramusculare și orice traumatisme.
Grijă deosebită când se asociază cu
antiagregante plachetare și anticoagulante

cumarinice (Trombostop), deoarece crește riscul

de accidente hemoragice.
Nu se amestecă cu alte medicamente în soluția
de perfuzie, pH-ul soluției nu trebuie să fie prea
acid (incompatibilități multiple).

b) FONDAPARINUX
29
 Denumire Fondaparină Dr. Reddy’s 7,5 mg/0,6 ml soluție
injectabilă în seringă preumplută – fondaparină
sodică. În farmacii se găsește și sub denumirea de
Arixtra 2,5mg/0,5ml (soluție injectabilă în seringă
preumplută).

Clasa Anticoagulante.

Prezentare Cutii cu câte 2, 7, 10, 20 sau 30 de seringi

farmaceutică preumplute.

Compoziție Substanța activă este fondaparinux sodic (1,5

mg în 0,3 ml soluție injectabilă). Celelalte
componente sunt clorura de sodiu, apa pentru
preparate injectabile, acid clorhidric și/sau
hidroxid de sodiu pentru ajustarea pH-ului.
Nu conține nici o componentă animală.

Acțiune terapeutică Inhibă activitatea factorului de coagulare X din

sânge și astfel previne formarea de cheaguri
nedorite în vasele sanguine.

Indicații Fondaparină Dr. Reddy’s este utilizată pentru

tratarea adulţilor cu un cheag de sânge în vasele

de la nivelul picioarelor (tromboză venoasă

profundă) şi/sau plămânilor (embolism pulmonar).

Doze și mod de Se administrează prin injectare subcutanată într-

administrare un pliu de piele din regiunea inferioară a
abdomenului. Seringile sunt preumplute cu doza
exactă necesară.
Doza de administrare variază în funcție de
greutatea corporală a pacientului, astfel:
 Sub 50 de kg – 5 mg o dată/zi;
 Între 50 și 100 de kg – 7,5 mg o dată/zi;
30
  Peste 100 de kg – 10 mg o dată/zi. Această
doză poate fi redusă la 7,5 mg o dată pe zi, în caz
de insuficiență renală moderată.
Injectarea trebuie realizată la aproximativ
aceeași oră în fiecare zi.

Reacții adverse Severe (apar foarte rar, până la 1 din 10.000 de

persoane): umflarea feței/gurii, cauzând dificultăți
la înghițire sau/respirație și colaps.
Frecvente: sângerări;
Mai puțin frecvente: umflături, dureri de cap,
senzație de rău/stare de rău, scăderea numărului
de celule roșii, scăderea numărului de trombocite;
Rare: reacții alergice (incluzând mâncărime,
edem, erupție trecătoare pe piele), amețeală,
durere de stomac, indigestie, diaree sau
constipație.

Contraindicații În alergie la fondaparină sodică sau la oricare

dintre celelalte componente ale acestui
medicament, dacă sângerați abundent, dacă aveți
o infecție bacteriană a inimii, dacă aveți o boală
de rinichi foarte severă.

c) HIRUDINA

Denumire În farmacii se găsește sub denumirea de Refludan

pulbere.

Clasa Anticoagulante.

Acțiune Refludan este un medicament antitrombotic (un

terapeutică medicament care împiedică coagularea sângelui).
31
 Substanța activă din Refludan, lepirudina, este
aproape identică cu hirudina, substanță
anticoagulantă produsă de lipitori. Lepirudina este
destinată să blocheze trombina, o substanță
esențială pentru întregul proces de coagulare. Prin
blocarea trombinei, Refludan reduce foarte mult
riscul de formare a cheagurilor de sânge, prevenind
apariția complicațiilor ulterioare. Lepirudina este
produsă printr-o metodă cunoscută sub numele de
„tehnologia ADN-ului recombinant”: este produsă
de o celulă care a primit o genă (ADN), devenind
astfel capabilă de producerea lepirudinei.

Indicații Refludan se folosește pentru prevenirea

coagulării sângelui.
Se folosește la adulții care
prezintă trombocitopenie indusă de heparină (TIH,
o anumită formă de alergie la heparină care duce la
absența trombocitelor în sânge sau la prezența de
cheaguri în vasele sanguine) și care suferă de boala
tromboembolică (formarea anormală de cheaguri de
sânge) pentru care este necesar
un tratament anticoagulant injectabil, de
obicei heparină.
Diagnosticul trebuie confirmat prin teste
specifice, cum ar fi testul de agregare
plachetara indusa de heparina (TAPIH).
Medicamentul se poate elibera numai pe baza
de reteta.

Doze și mod de Tratamentul cu Refludan trebuie inițiat de către un

administrare medic cu experiență în tratamentul tulburărilor de
coagulare (formare de cheaguri). Doza recomandată
este de 0,4 mg pe kilogram de greutate
corporală într-o singură administrare intravenoasă,
urmată de 0,15 mg/kg pe oră în perfuzie continuă
timp de două până la 10 zile sau mai mult, dacă este
necesar.

Reacții adeverse Ca și în cazul altor medicamente antitrombotice,

cel mai frecvent efect secundar asociat cu Refludan

32
 (observat la mai mult de 1 din 10 pacienți) a
fost hemoragia.

Contraindicații Refludan nu se administrează persoanelor care pot

prezenta hipersensibilitate (alergie) la lepirudină,
alte derivate ale hirudinei sau la oricare alt
ingredient al acestui medicament. Se interzice
administrarea la pacientele gravide sau care
alaptează.
Nu se recomandă utilizarea medicamentului la
pacienții care au hemoragii sau prezintă risc de
hemoragie, printre alte motive, din cauza că au
suferit o biopsie recentă, un accident vascular
cerebral sau o intervenție chirurgicală majoră sau
pentru că au peste 65 de ani. La a doua administrare
a Refludan, unii pacienți pot prezenta o reacție
severă de șoc alergic. Medicii trebuie să fie foarte
precauți în cazul readministrării medicamentului.

Figura 10 – Heparină Figura 11 – Arixtra

CAPITOLUL 3
Medicația antitrombotică

3.1. Tromboza

Este o normalitate ca organismul uman să producă factori de coagulare,

precum trombocitele și fibrina atunci când un vas de sânge este lezat sau
deteriorat, pentru a preveni o pierdere masivă de sânge. Dacă acest efect este,
însă, excesiv de productiv, el poate obstrucționa circulația sângelui și astfel se
poate forma un cheag (sau tromb), care poate fi fix sau se poate deplasa prin
fluxul sanguin, ceea ce este un real pericol.

33
 Numite și plachete sanguine, trombocitele sunt celule de forma unei
plăcuțe, cu rol important în procesul de coagulare a sângelui.
La rândul său, fibrina este o proteină de culoare alb-cenușie, care se
localizează în sânge și în limfă și provine din fibrinogen, în timpul coagulării
sângelui.
Tromboza propriu-zisă reprezintă procesul de formare a trombului în
interiorul unui vas de sânge. Atunci când acesta se deprinde și circulă liber,
apare fenomenul de tromboembolism. Astfel poate bloca circulația sângelui în
zona afectată și, totodată, poate provoca complicații serioase dacă ajunge în
zone vitale ale organismului (plamâni sau creier).
Simptomele pe care le are fiecare persoană afectată de tromboză pot varia,
însă cele mai întâlnite sunt:
durere într-un picior (de obicei, gambă sau coapsă);
umflarea piciorului sau brațului afectat;
durere în piept;
amorțeală sau senzație de slăbiciune pe o parte a corpului;
modificare subită în ceea ce privește starea mintală a pacientului.
Simptomele trombozei pot să arate ca cele ale altor boli ale sângelui sau
ca alte probleme de sănătate. Mergi întotdeauna la medic, pentru un diagnostic
corect.
În caz de tromboză venoasă profundă, există și situații excepționale când
aceasta se instalează fără ca pacientul să prezinte simptome vizibile, însă, de
regulă, simptomele care se manifestă în mod obișnuit sunt:
durere în unul din picioare: durerea începe, de obicei, în gambă și se
poate simți ca niște crampe sau sensibilitate în zona respectivă;
piele roșie sau piele decolorată pe piciorul afectat;
o senzație de căldură în piciorul afectat.
3.2. Tipuri de tromboză

Tromboza poate fi clasificată, în general, fie ca tromboză venoasă, fie ca

tromboză arterială, în funcție de locul în care cheagul de sânge (trombul) este
prezent în corp.
În tromboza arterială, fenomenul primar constă în agregarea plachetelor,
declanșată de leziunea endoteliului vascular, care determină formarea
trombusului alb, iar în tromboza venoasă factorul determinant este coagularea
activată de stază cu formarea trombusului roșu.
Tromboza venoasă apare la nivelul venelor și este clasificată, în funcție de
locul unde se formează complicația, astfel:
Tromboză venoasă produndă – implică formarea unui cheag de sânge
în vena femurală a piciorului și este cel mai frecvent tip de tromboză care

34
provoacă unele complicații grave.
Dacă cheagul se rupe pentru a forma un embolism, el se deplasează o dată
cu sângele către plămâni și, în mod normal, provoacă embolism pulmonar;
Tromboza venoasă portală – are loc în vena porta hepatică (o venă
mare a abdomenului, care drenează sângele spre ficat) și poate provoca
hipertensiune portală și poate afecta circulația sângelui către ficat;
Tromboza venoasă renală – vena renală poate fi și ea obstrucționată de
un cheag de sânge, lucru care poate avea drept consecință scăderea drenajului
rinichilor. Acest tip de tromboză este destul de comun la pacienții cu sindromul
nefrotic;
Tromboza venoasă jugulară – tromboza de la nivelul venelor jugulare
este un tip extrem de rar de boală, care, de cele mai multe ori, apare în urma
folosirii medicamentelor administrate intravenos, dar este, totodată, asociată cu
infecția și cu malignitatea;
Sindromul Budd-Chiari – acest tip de tromboză venoasă implică
obstrucția venelor hepatice și circulației sanguine în ficat (este mai puțin
frecventă);
Boala Paget-Schoetter – cunoscută și sub denumirea de tromboză de
efort, această boală se referă la tromboza care apare într-o venă din extremitatea
superioară, cum ar fi vena axilară sau artera subclaviculară;
Tromboza sinusurilor venoase cerebrale – acesta este un tip rar de
AVC (accident vascular cerebral), cauzat de un tromb format în canalele
venoase ale creierului.
Este caracterizat prin: durere de cap, vedere anormală și simptome a unui
AVC, precum dificultăți de vorbire, dificultăți de mișca mușchii faciali și ai
brațelor;
Tromboza arterială, cunoscută și sub denumirea de aterotromboză din
cauza asocierii sale cu ruptura ateromului, are loc în artere. Perioada de
inactivitate a sângelui, cauzată de fibrilația atrială, poate provoca, de asemenea,
acest tip de tromboză.
În ceea ce privește tromboza cerebrală, există multiple cauze ale unui
accident vascular cerebral, inclusiv ischemia, hemoragia cerebrală șau un cheag
de sânge format în creier.
Accidentul vascular iscat din cauza unui cheag de sânge în creier, de
obicei, ia naștere treptat, în jurul unei plăci de aterom.
Potrivit definiției, ateromul este un depozit de substanțe grase și de
colesterol pe pereții vaselor de sânge.

Pe lângă tipurile de tromboză enumerate anterior, mai există și:

AVC ischemic trombotic – este un tip de tromboză arterială care
implică un blocaj creat în artera cerebrală, care este responsabilă de alimentarea
cu sânge și oxigen a creierului;
35
 Infarct miocardic – poate rezulta din mai multe cauze, dar de cele mai
multe ori, apare drept consecință a trombozei arteriale în interiorul arterelor
coronare.

3.3. Cauze și factori de risc

Există 3 cauze principale ale trombozei: hipercoagulabilitatea (când

sângele se coagulează excesiv), leziunile celulelor endoteliale ale peretelui
vasului de sânge și o circulație anormală a sângelui.
Hipercoagulabilitatea, cunoscută și sub numele de trombofilie, se referă
la nivelurile mai ridicate ale factorilor de coagulare din sânge, care cresc
probabilitatea ca pacientul să sufere de tromboză. Această situație, când sângele
se coagulează în mod excesiv, este, de obicei, un rezultat al moștenirii genetice
sau al tulburărilor sistemului imunitar.
Leziunile la nivelul celulelor epiteliale de pe pereții vaselor de sânge,
după un traumatism, o intervenție chirurgicală sau infecție pot, de asemenea, să
precipite coagularea sângelui și să ducă la o posibilă tromboză.
Circulația anormală a sângelui, cum ar fi staza venoasă (stagnarea
sângelui la nivelul venelor) care se instalează după o insuficiență cardiacă sau
după lungi perioade de comportament sedentar, poate provoca, de asemenea,

36
apariția trombozei. Unele afecțiuni (printre care și fibrilația atrială și cancerul)
pot afecta circulația sângelui și pot duce la producerea unui cheag de sânge.
Tromboza venoasă are multiple cauze:
boală sau un traumatism de la nivelul venelor picioarelor;
faptul că persoana nu poate sa se miște (imobilitate) din orice motiv;
un os rupt (fractură);
anumite medicamente;
obezitate;
boli moștenite genetic sau o probabilitate mare de a avea anumite
afecțiuni bazate pe genele moștenite de la părinți;
bolile autoimune care pot face o persoană mai predispusă la coagularea
rapidă a sângelui;
medicamentele care cresc riscul de formare a cheagurilor de sânge (cum
ar fi numite contraceptive orale).
Tromboza arterială poate fi cauzată de întărirea arterelor, care se numește
și arterioscleroză. Acest lucru se întamplă atunci când depozitele de calciu sau
de grăsimi determină îngroșarea pereților arterelor.
Aceasta complicație poate duce la acumularea de materii grase (numite
plăci de aterom) în pereții arterelor. Această placă de aterom poate "exploda"
subit (o ruptura în arteră), fiind urmată de un cheag de sânge.
Mulți dintre factorii de risc pentru tromboza venoasă și tromboza arterială
corespund.
Factorii de risc pentru tromboza venoasă pot fi:
antecedentele medicale familiale, de exemplu, dacă au existat persoane
în familie cu un cheag de sânge într-o venă profundă din corp, boală numită
tromboză venoasă profundă;
antecedente medicale personale de tromboză venoasă profundă;
terapie hormonală sau pilule contraceptive;
sarcină;
leziunea de la o venă, cum ar fi după o intervenție chirurgicală, din
cauza unui os rupt (fractură) sau alt tip de traumatism;
lipsa mișcării, cum ar fi după o intervenție chirurgicală sau după o
călătorie lungă;
bolile moștenite genetic care afectează coagularea sângelui;
un cateterism venos central;
vârstă înaintată;
fumatul;
faptul că persoana este supraponderală ori obeză;
unele boli, cum ar fi cancerul, bolile de inimă, bolile de plămâni sau
boala Crohn.

37
 Factorii de risc pentru tromboză arterială pot să includă:
fumatul;
diabetul zaharat;
hipertensiunea arterială;
colesterolul crescut (hipercolesterolemia);
lipsa activității fizice și obezitatea;
o dietă săracă în nutrienți;
antecedente familiale în ceea ce privește tromboza arterială;
lipsa de mișcare, cum ar fi după o intervenție chirurgicală sau după o
călătorie lungă;
varsta înaintată.

3.4. Antitrombolitice

Tromboliza este strategia de reperfuzie efectuată cu ajutorul

tromboliticelor, agenți farmacologici capabili de a „dizolva“ trombul
intravascular. Agenții trombolitici activează plasminogenul, din care rezultă
plasmina, enzimă proteolitică activă care lizează fibrina, contribuind astfel la
patența vasului obstruat.
Medicamentele antitrombotice sunt substanțe cu reale beneficii în
prevenirea evenimentelor vasculare severe. Folosirea pe termen lung a
antitromboticelor de către pacienții cu grad înalt de risc cardiovascular a redus
incidența infarctelor miocardice nefatale cu o treime, incidența accidentelor
vasculare cerebrale nefatale cu un sfert și incidența mortalității de cauză
vasculară cu o șesime.
Medicația trombolitică este indicată într-o varietate de boli trombotice:
infarctul miocardic cu supradenivelare de segment ST (STEMI),
tromboembolismul pulmonar acut (TEP), tromboza venoasă profundă (TVP),
ischemia arterială acută a extremităților, accidentul vascular cerebral (AVC)
ischemic acut.
Cu toate acestea, administrarea medicamentelor antitrombotice, trebuie
însă să se facă punând în balanță beneficiile și riscurile, cel mai important risc
fiind cel hemoragic.

38
 Medicamentele trombolitice se clasifică în funcție de substanța activă, în:
Antagoniști ai vitaminei K:
- Acenocumarol (Sintrom și Trombostop, comprimate);
- Wafarină (Orfarin comprimate);

Grupul heparinei:
- Abiciximabum (ReoPro, soluție injectabilă);
- Dalteparinum (Fragmine, soluție injectabilă);
- Enoxaparinum (Clexane, soluție injectabilă în seringă preumplută);
- Heparinum (Nevparin fiole, Logiparin soluție injectabilă, Heparină
soluție injectabilă, Heparină Galenika 5000 UI/ml soluție injectabilă, Heparine
Sodique fiole, Heparin Novo soluție injectabilă, Heparin soluție injectabilă,
Heparin 5.000 fiole, Heparin fiole);
- Heparinum calcium (Calciparine fiole);
- Nadroparină (Fraxiparine forte soluție injectabilă);
- Nadroparinum (Fraxiparine soluție injectabilă);
- Reviparinum (Clivarin soluție injectabilă);
- Sulodexidum (Vessel due f 250 ULS capsule moi, Vessel due f 600
USL/2 ml soluție injectabilă);

Antiagregante plachetare:
- Acidum acetylsalicilcum (Cartia comprimate, Acid acetil salicilic
comprimate a 0,100 g și 0,500 g, Aspirin comprimate, NU-SEALS comprimate,
Thrombo Ass comprimate filmate);
- Clopidogrelum (Plavix 75 mg comprimate filmate);
- Dipiridamolum (Dipiridamol fiole și comprimate);
- Dipyridamolum (Curantyl fiole, drajeuri și comprimate, Persantin fiole
și drajeuri, Perazodin 75 drajeuri, Dipiridamol drajejeuri);
- Indobufenum (Ibustrin comprimate);
- Ticlopidinum (Tagren comprimate);
- Ticlopidinum hydrochloridum (Ticlid drajeuri 250 mg);
- Tirofiban (Aggrastat);

Enzime:
- Alteplasum (Actilyse 50 mg pulbere și solvent pentru soluție
injectabilă/perfuzabilă);
- Reteplasum (Rapilysin 10 U pulbere și solvent pentru soluție
injectabilă);
- Streptokinasum (Awelysin flacoane injectabile, Heberkinasa flacoane
injectabile, Streptase flacoane înjectabile);
- Urokinasum (Ukidan flacoane injectabile);
39
 Desirudinum (Revasc pulbere injectabilă).

3.5. Reprezentanți

a) OFARIN comprimate (antagoniști ai vitaminei k –wafarina)

Compoziție: fiecare comprimat conține warfarină de sodiu 5 mg;

Indicații: Orfain este indicat în ocluzie coronariană, tromboză venoasă

profundă, embolie pulmonară și tromboembolismul retinei;

Mod de administrare: se administrează 10-15 mg pe zi, în funcție de

vârsta și de greutatea pacientului. Doza poate fi ajustată, în funcție de rezultatele
testelor zilnice până când nivelul anticoagulant se realizează. De obicei
tratamentul este pe o perioadă de 3-6 zile.

b) FRAGMINE soluție injectabilă (grupul heparinei – dateparinum)

Figura 12 - Fragmin

40
 Indicații: tratamentul trombozei venoase profunde acute și al
emboliei pulmonare, prevenirea coagulării în circuitul extracorporal în timpul
hemodializei și hemofiltrării în insuficiența renală acută sau cronică,
tromboprofilaxia intervențiilor chirurgicale;

Contraindicații: hipersensibilitate la fragmine (sau alte heparine cu

masa moleculară mică) , ulcer gastroduodenal acut și hemoragie cerebrală,
forme grave de coagulopatii, endocardită septică, leziuni și intervenții
chirurgicale la nivelul sistemului nervos central, ochilor și urechilor.
În asociere cu tratamentul trombozei venoase acute profunde și angină
instabilă în care pacienții primesc o doză mare de Fragmin, de asemenea este
contraindicată anestezia regională datorită riscului crescut de hemoragie;

Mod de administrare: administrarea în perfuzie: posologia inițială

recomandată este de 100 UI/kg corp administrate în interval de 12 ore.
Nivelurile plasmatice recomandate după perfuzie se situează între 0,5-1,0 UI/ml.
Ca o regulă, tratamentul concomitent cu anticoagulante cumarinice orale
(antivitamina K) se începe imediat. Tratamentul se continuă timp de cel puțin
cinci zile, până când nivelurile complexului protrombinic (factorii II, VII, IX și
X) scad la un nivel terapeutic;

Reacții adverse: poate provoca hemoragie, în special în doze mari.

Efectele adverse raportate mai frecvent constau în hematoame
subcutanate la locul injecției și ușoară trombocitopenie (tip I) care este de obicei
reversibilă în timpul tratamentului. S-a observat o creștere tranzitorie, ușoară sau
moderată a nivelului transaminazelor hepatice (SGOT, SGPT).
Trombocitopenia, necroza cutanată, reacțiile alergice și hemoragiile sunt rare.
Au fost raportate câteva cazuri de reacții anafilactoide precum și câteva cazuri
de trombocitopenie severă mediată imunologic (tip II) asociată cu tromboză
arterială și/sau venoasă sau trombembolism.

c) CLEXANE soluție injectabilă în seringă preumplută (grupul

heparinei – enoxaparinum)

Figura 13 – Clexane

41
 Indicații:
- Tratarea cheagurilor de sânge prezente în sângele dumneavoastră;
- Prevenirea formării cheagurilor de sânge în sângele dumneavoastră, în
următoarele situaţii: înainte şi după o intervenţie chirurgicală;
- Când aveţi o boală acută şi vă confruntaţi cu o perioadă de mobilitate
limitată;
- Când aveţi angină pectorală instabilă (o afecţiune în care nu ajunge
suficient sânge la inima dumneavoastră);
- După un infarct miocardic;
- Prevenirea formării cheagurilor de sânge în tubulatura aparatului de
dializă (utilizat pentru persoanele cu probleme severe de rinichi);

Contraindicații: alergie la enoxaparină, antecedente de

trombocitopenie în cursul tratamentelor anterioare cu heparină nefracționată sau
heparină cu greutate moleculara mică, manifestări sau tendințe hemoragice
legate de tulburări ale hemostazei, cu excepția coagulopatiilor de consum fără
legătură cu heparina, endocardite infecțioase acute, leziuni organice susceptibile
de sângerare. Contraindicații relative: asocierea cu ticlopidină, salicilați sau
AINS;

Mod de administrare: întotdeauna așa cum v-a prescris medicul.

Clexane se administrează, de obicei, prin injectare sub piele
(subcutanat), se poate administra în venă (intravenos) după anumite tipuri de
infarct miocardic sau intervenţii chirurgicale, poate fi introdus în tubul care
părăseşte corpul dumneavoastră (linia arterială), la începutul şedinţei de dializă.
Nu injectaţi Clexane în muşchi.

d) DIPIRIDAMOL fiole, comprimate filmate și drajeuri

(antiagregante plachetare –dipiridamolum)

Indicații: cardiopatie ischemică cronică (nu influențează imediat

crizele de angor pectoris și nu împiedică tulburarile electrocardiografice de
efort, dar în administrare prelungită diminuează intensitatea crizelor și le
distanțează în timp, uneori le suprimă), profilaxia tromboembolismului după
înlocuire de valve cardiace, în asociere cu un anticoagulant oral, asociat cu
aspirina, în tratamentul diverselor afecțiuni tromboembolice.
În administrarea i.v. produce o vasodilatație coronară importantă, motiv
pentru care este utilizat în testul de stress pentru diagnosticul scintigrafic al bolii
cardiace ischemice, echocardiografie.
Utilizări posibile, în asociere cu aspirină: limitarea evolutivității
complicațiilor diabetului zaharat, stadii inițiale ale bolii Kawasaki (se poate
utiliza și singur), profilaxia migrenei, tulburări vasculare periferice;

42
 Contraindicații: criza de angină pectorală, infarctul miocardic acut
recent, hipotensiunea arterială, angină instabilă, tulburări de coagulare. Aceste
afecțiuni constituie contraindicații la administrarea i.v;

Mod de administrare:
Adulți: 300-600 mg/zi per os și copii: 5 mg/kg corp/zi;
Comprimatele filmate se iau între mese (cu aproximativ 1 oră înaintea
mesei). Fiolele: administrare i.v. - în testul de stress pentru diagnostic
scintigrafic al bolii cardiace ischemice cate 560 g/kg corp timp de 4 min. (sau
300-400 mg p.o.). Echocardiografie - câte 750-840 g/kg corp. Din cauza
proprietăților fizico-chimice ale soluției injectabile, este preferabil ca alte
preparate, asociate eventual, să fie administrare separat;

Acțiune terapeutică: Dipiridamolul este un coronarodilatator. Crește

fluxul sanguin în miocard, dilatând mai ales vasele mici. Efectul se datorează,
probabil, inhibării recaptării adenozinei. Dipiridamolul nu crește rezistența la
efort a bolnavilor cu cardiopatie ischemică. Se absoarbe incomplet din tractul
digestiv și se leagă în mare măsură de proteinele plasmatice. Timpul de
înjumătățire este de 10-12 ore.
Metabolizarea substanței are loc în ficat, iar eliminarea prin bilă, sub
formă de glucuronid și prin urină, ca atare. Excreția digestivă poate fi redusă
prin recirculare enterohepatică. Există variații individuale de absorbție și
excreție a dipiridamolului;

Compoziție: comprimate filmate conținând 25 mg și respectiv 75 mg și

fiole conținand 10 mg dipiridamol/2 ml;

Recții adverse: tulburări digestive (greață, vomă, diaree), amețeli,

slăbiciune, inroșirea feței, rash tegumentar, poate induce dureri precordiale sau
agrava caracterul durerilor anginoase, poate produce aritimii.
Unele dintre reacțiile adverse sunt reversibile la aminofilină.

e) TAGREN comprimate (antiagregante plachetare – ticlopidinum)

43
 Figura 14 – Tagren comprimate

Indicații: Tagren este recomandat în claudicația intermitentă

vasculară, boli cardiace ischemice, prevenirea accidentului vascular cerebral
trombotic, prevenirea ocluziei după stent coronarian;

Contraindicații: nu se va administra pacienților cu afecțiuni

hemostatice (sângerări anormale) sau cu sângerări patologice, cu antecendete de
boli de sânge, cu afecțiuni hepatice severe, hipersensibilitate la ingredintele
produsului și în timpul alăptării;

Reacții adverse: diaree, greață, dispepsie, sângerări, erupții cutanate.

f) STREPTASE flacoane injectabile (enzime – streptokinasum)

Indicații: infarct miocardic acut - recanalizează artera coronară

ocluzată, salvează țesutul miocardic, ameliorează funcția cardiacă; tromboze
venoase profunde - dizolvă trombusul, restabilește rapid hemodinamica normală,
elimină sursa unei embolii secundare, previne distrugerea valvelor venoase și a
HT venoase secundare; embolism pulmonar - înlăturarea embolismului major
ocluzant al arborelui vascular ca și a trombilor periferici sursă, liza
microembolusurilor din sistemul capilar pulmonar, ameliorarea microcirculației,
perfuziei tisulare și a HTP secundare; tromboze arteriale periferice
acute/subacute, boli ocluzive arteriale cronice, ocluzia arterei sau venei centrale
a retinei;

Contraindicații:
Absolute: hemoragii interne, accident cerebrovascular recent,
intervenții chirurgicale intracraniene sau intraspinale, neoplasm intracranian,
HTA severă necontrolabilă, tulburări de coagulare necontrolabile, alergie la
streptokinază în antecedente.
În urmatoarele situații, preparatul se poate administra după estimarea
corectă a raportului dintre riscul terapeutic și gravitatea afecțiunii: orice situații
în care există risc de sângerare masiv/dificil de stăpânit datorită localizării
sursei, hemoragii gastrointestinale recente, puncția arterelor mari sau a altor vase
necompresibile, intervenții chirurgicale recente, traumatisme severe recente,
situații în care există riscul unui embolism cerebral; endocardită bacteriană
subacută, defect valvular mitral, fibrilație atrială, afecțiuni cerebrovasculare,
afectare hepatică/renală severă, afecțiuni pulmonare cu caverne (ex.TBC activ),
pancreatită acută, diabet sever, sarcină (mai ales în primele 18 săptămâni),
afecțiuni trombotice, septice;

44
 Mod de administrare: Streptase poate fi administrat sistemic sau
local. Pentru tromboliză de durată lungă se va administra o doză inițială de
250.000 U.I. perfuzie i.v. în 30 min urmată de o doză de întreținere de 100.000
U.I. pe oră (max. 5 zile).
Pentru tromboliza de scurtă durată cu doze înalte, doza este de 1,5
mil/oră (durata tratamentului va fi 1 ora în IMA și 6 ore în ocluziile periferice).
Administrarea concomitentă de aspirină 160 mg/zi și încă 1 lună ulterior asigură
succesul terapeutic;

Acțiune: Streptase este streptokinaza de înaltă puritate obținută din

cultura filtrată de streptococ ( hemolitic grup Lancefield C).
Din punct de vedere al modului de acțiune, într-o primă etapă are loc
legarea stoichiometrică a streptokinazei de plasminogen cu formarea așa-
numitului „complex activator streptokinază-plasminogen”. În a doua etapă acest
complex realizează conversia plasminogenului în plasmină, enzima cu potențial
fibrinolitic;

Reacții adverse: febră, frisoane, cefalee, simptomatologie

gastrointestinală, exantem generalizat, dureri musculo-scheletale pot apărea
precoce post administrare și răspund bine la tratamentul simptomatic.
Reacțiile de tip alergic care pot surveni nu necesită, în general, oprirea
tratamentului, putând fi controlate prin administrare concomitentă de
corticosteroizi/antihistaminice.
Hemoragii: minore (de ex., la nivelul locurilor de puncție) sau chiar
hemoragii interne severe (gastrointestinale, hepatice, urogenitale,
retroperitonale), hemoragii intracerebrale (s-au raportat în cursul tratamentului
infarctului miocardic acut cu o frecvență de 0,1-0,3%). În cazul apariției de
hemoragii severe, tratamentul se va întrerupe și după caz se va administra un
inhibitor de proteinază (ex. Antagosan = aprotinina).
Alte reacții posibile: tulburări de ritm, aritmii de reperfuzie, creșterea
tranzitorie a transaminazelor serice și a bilirubinei.

45
 CAPITOLUL 4
Medicația antihemoragică

4.1. Hemoragia

Hemoragia sau hemoreea este scurgerea abundentă de sânge, internă sau

externă, în urma ruperii sau tăierii peretelui unui vas sangvin. Hemoragia este
cauzată de lezarea integrității vasului, provocată de o traumă, liza purulentă a
peretelui vascular, dereglarea chimismului sanguin.

Putem deosebi mai multe feluri de hemoragii:

 Hemoragiile externe — în care sângele se scurge în afara organismului
datorită secționării unor vase de sânge. În funcție de vasele care au fost
secționate, putem deosebi:
- hemoragii arteriale, în care sângele, de o culoare roșu-aprins, țâșnește
într-un jet sacadat, în același ritm cu pulsațiile inimii;
- hemoragii venoase, în care sângele, având o culoare roșu închis, curge
lin, continuu;
- hemoragii capilare, în care curgerea sângelui se observă pe toată
suprafața rănii, având o intensitate redusă.
 Hemoragiile interne — în care sângele care curge rămâne în interiorul
organismului (ex.: în cavitatea abdominală etc.). O categorie deosebită o pot
forma hemoragiile interne exteriorizate, în care sângele ajunge în afara corpului
după ce a trecut printr-o cavitate naturală care face comunicarea organismului cu
exteriorul. În cadrul hemoragiilor exteriorizate putem cuprinde: epistaxisul
(curgerea sângelui din nas), otoragia (curgerea sângelui din urechi), hematemeza
(vărsăturile cu sânge), hemoptizia (tusea urmată de eliminări de sânge
din plămâni), hematuria (eliminarea de sânge prin urină), melena (eliminarea de

46
sânge prin scaun, situație în care fecalele capătă o culoare neagră, lucioase) și
enterohemoragia (hemoragia intestinală).
 În funcție de cantitatea de sânge pierdută, putem distinge:
- hemoragii mari, mortale, când se pierde mai mult de jumătate din
cantitatea totală de sânge;
- hemoragii mijlocii, când se pierde 1/3 din cantitatea totală de sânge;
- hemoragii mici, când se pierde o cantitate de 500-600 ml de sânge.
Hemoragiile externe și cele exteriorizate sunt ușor de recunoscut.
Hemoragiile interne sunt însoțite de o serie de semne prin care se pot
bănui și diagnostica. Aceste semne sunt: amețeala, creșterea numărului de bătăi
ale inimii pe minut, creșterea numărului de respirații pe minut. Pulsul bolnavului
este slab, iar tensiunea sa arterială scade mult sub cifra normală. Bolnavul este
neliniștit, palid, vorbește repede, are transpirații reci și este chinuit de o sete
deosebit de mare.
4.2. Tratamentul antihemoragic sau hemostatic

Hemostaza reprezintă procesul de natură fiziologică care intervine prompt

pentru oprirea unei hemoragii, care se desfășoară în mai multe etape:
 spasmul vascular, care constă în vasoconstricția vasului lezat
(hemostaza primară). Vasoconstricția determină scăderea debitului sanguin
local, fapt ce se produce reflex, datorită excitației mecanice de la nivelul
leziunii;
 agregarea plachetelor cu formarea trombului plachetar (cheagul alb). La
nivelul leziunii, plachetele devin adezive și formează ADP și tromboxan A2,
care favorizează creșterea adezivității trombocitelor învecinate. Ulterior, are loc
modificarea trombocitelor care eliberează serotonină și tromboplastină;
 coagularea propriu-zisă sau hemostaza secundară, care se bazează pe:
- formarea complexului tromboplastinic (complex activator al
protrombinei);
- protombina activată este convertită în trombină;
- trombina activată catalizează transformarea fibrinogenului solubil în
monomeri fibrinici care se condensează apoi în fibrină insolubilă.

Medicamentele hemostatice sau antihemoragice sunt cele care acționează

prin oprirea sângerării și se clasifică în:
 Hemostatice locale:
- Adrenalina;
- Trombina;
- Gelatina;
- Săruri ale metalelor (fier, aluminiu, săruri mixte);
- Fibrină umană;
- Oxiceluloză.
 Hemostatice generale folosite sistemic:

47
 - Care intervin la nivelul procesului de coagulare: vitaminele K,
protamina, factori ai coagulării, batroxobina;
- Care cresc rezistența capilară: carbazocroma, etamsilatul, flavonoidele.
 Antifibrinolitice:
- Acidul aminocaproic;
- Acidul tranexamic;
- Aprotinina.
Hemostaticele locale sunt substanțe medicamentoase antihemoragice care
acționează prin vasoconstricție (adrenalina, nonadrenalina), precipitarea
proteinelor (clorură ferică, clorură de aluminiu), acțiune tromboplastinică (venin
de viperă, pulbere tromboplastinică), transformarea fibrinogenului în fibrină
(trombină unamă și bovină) și absorbția sângelui(gelatină, oxiceluloză).
Hemostaticele sistemice acționează la nivelul factorilor coagulării,
suplinind deficitul acestora sau intervenind în procesele care favorizează
hemostaza – creșterea rezistenței capilare.
4.3. Reprezentanți

a) GORDOX, soluție injectabilă

 Compoziție: fiecare fiolă (10 ml) conține 100.000 UI

aprotinină/inhibitor de Kalikreină;

 Indicații: tratamentul hemoragiilor primare hiperfibrinolitice, ca

terapie adjuvantă în pancreatită acută severă, recăderi severe ale pancreatitei
cronice recidivante, pancreatită postoperatorie și traumatică;

 Contraindicații: coagulopatie intravasculară diseminată și intoleranță

la preparat;

 Mod de administrare: adulți (cu greutate corporală medie de 70 kg)

doza inițială de 500.000 UI administrată intravenos, lent (max. 5 ml/min) cu
pacientul culcat în poziție orizontală. Ulterior, pentru menținerea nivelului seric,
se vor administra 200.000 UI la fiecare 4-6 ore, în perfuzie intravenoasă lentă,
picătură cu picatură. Doza totală zilnică trebuie să fie de minimum 1.000.000
UI. După ce se obține îmbunătățirea stării clinice și a testelor de laborator,
dozele zilnice pot fi reduse treptat (ajungandu-se, de exemplu, până la 500.000
UI zilnic).Copii: doze reduse și adaptate la greutatea corporală a copilului,
calculate pe baza dozelor recomandate pentru adulți (stabilite pentru 70 kg
greutate corporală);

 Precauții: datorită structurii polipeptidice de origine proteică a

substanței active din preparat, acesta poate reacționa ca un antigen. Pentru a se
stabili toleranța, înaintea începerii tratamentului se recomandă injectarea
intravenoasă a 1 ml din solutia diluată 1/1000.
48
 Preparatul nu trebuie folosit în caz de reacții alergice. Dacă apar
simptome de intoleranță, în timpul perfuzării sau a injectării, administarea
preparatului trebuie stopată imediat.

b) FITOMENADION, soluție injectabilă

Figura 15 – Fitomenadion 10 mg/ml

 Forma de prezentare: fiole a 1 ml soluție apoasă coloidală injectabilă

conținând fitomenadionă 10 mg (cutie cu 5 buc.);
 Acțiune terapeutică: vitamina K naturală, acționează antihemoragic
prin perfectarea sintezei hepatice a protrombinei și a altor factori ai coagulării
(VII, IX si X); efectul este relativ rapid (se instalează în 3-4 ore), intens și
prelungit;
 Indicații: intoxicație acută cu anticoagulante cumarinice, profilactic
sau curativ în alte sângerări prin hipoprotrombinemie sau hipovitaminoză K, în
boala hemoragică la nou-născut, în cursul tratamentului cu salicilați, în icterul
obstructiv, în bolile hepatice (eficacitatea este slabă) sau intestinale, în cazul
folosirii îndelungate de antibiotice administrate oral etc;

 Mod de administrare: la adulți, obișnuit intramuscular 5-40 mg o

dată pe zi (în funcție de gravitate); în urgențe, intravenos, foarte lent, 2-10 mg/zi
(în intoxicația acută cu cumarinice se pot injecta până la 40 mg/zi); la nou-
nascuti și sugari, curativ, intramuscular 1-2 mg/zi; profilactic, intramuscular 0,5-
2 mg, oral 1-2 mg (în boala hemoragică);

 Reacții adverse: injectarea intravenoasă rapidă poate provoca

congestia feței, sudorație, senzație de constricție toracică, dispnee, tahicardie,
colaps, chiar accidente letale; foarte rar intoleranță, cu fenomene de șoc; la nou-
nascuți fitomenadiona poate fi cauza de hiperbilirubinemie (rareori);

 Contraindicații: intoleranță la fitomenadionă (atenție la simptomele de

șoc); prudență la nou-născuți și la sugari.
Soluția injectabilă de fitomenadionă nu trebuie amestecată cu alte
soluții pentru injectare sau perfuzie.

c) BENEFIX, pulbere pentru soluție injectabilă

49
 Figura 16 – Benefix pulbere

 Compoziție: Benefix este compus dintr-o pulbere și un solvent care se

amestecă pentru a forma o soluție injectabilă. Acesta conține substanța activă
nonacog alfa, care ajută la coagularea sângelui;
 Acțiune terapeutică: se utilizează pentru tratamentul și prevenirea
sângerărilor la pacienții cu hemofilie B. Benefix se poate utiliza la adulți și la
copii de peste 6 ani și se poate administra atât pe termen scurt, cât și pe termen
lung, putând fi eliberat numai pe bază de rețetă;

 Mod de administrare: tratamentul cu Benefix trebuie început de către

un doctor cu experiență în tratarea hemofiliei. Este administrat prin perfuzie
lentă (picurare în venă), de regulă până la 4 ml pe minut. Nu se amestecă cu alte
soluții perfuzabile și nici nu se administrează utilizând alt dispozitiv decât cel
furnizat împreună cu medicamentul.
Doza de administrare depinde de scopul în care este utilizat
medicamentul, respectiv pentru tratarea hemoragiei sau pentru prevenirea
acesteia în timpul unei intervenții chirurgicale. Doza se ajustează și în funcție de
severitatea hemoragiei sau de tipul de intervenție chirurgicală. În general, se
administrează o dată pe zi, cu excepția situațiilor care pot pune viața în pericol;

 Indicați: substanța activă conținută de Benefix, nonacog alfa, este un

factor proteic de coagulare a sângelui. Pacienții cu hemofilie de tip B au lipsă
acest factor, ceea ce cauzează probleme de coagulare a sângelui, precum
sângerarea la nivelul articulațiilor, mușchilor sau organelor interne. Așadar,
Benefix se utilizează pentru a suplini lipsa acestui factor, prin corectarea
deficienței de factor IX și menținerea afecțiunii hemoragice sub control
temporar. Nonacog alfa nu se extrage din sânge uman, ci se produce print-o
metodă cunoscută drept „tehnologia ADN-ului recombinat”: este creat de o
celulă care a primit o genă (ADN) care o face capabilă să producă factorul IX de
coagulare uman;

50
  Contraindicații: nu se administrează persoanelor care pot prezenta
alergie la factorul IX de coagulare recombinat sau la oricare alt ingredient al
acestui medicament;
 Reacții adverse: efectele secundare asociate cu Benefix nu sunt
frecvente. Atunci când totușuși apar, se manifestă prin: cefalee, amețeală,
senzație de leșin, greață, discomfort la locul injectării, flebită, alterarea simțului
gustativ sau apariția anticorpilor față de factorul IX. În cazul apariției
anticorpilor, modul de acțiune al Benefix nu va fi eficace.

d) KOGENATE BAYER, pulbere pentru soluție in jectabilă

Figura 17 –Kogenate Bayer

 Acțiune terapeutică: substanța activă conținută de Kogenate Bayer,

octocog alfa, este un factor proteic de coagulare a sângelui. În organism, factorul
VIII este una din substanțele (unul din factorii) cu rol în coagularea sângelui
(formarea de cheaguri). La pacienții cu hemofilie A lipsește factorul VIII, ceea
ce cauzează problemele de coagulare a sângelui, cum ar fi hemoragii la nivelul
articulațiilor, mușchilor sau organelor interne.
Kogenate Bayer se utilizează pentru a suplini lipsa factorului VIII.
Medicamentul corectează deficiența de factor VIII și controlează temporar
afecțiunea hemoragică. Octocog alfa nu se extrage din plasma umană, ci se
produce printr-o metodă cunoscută sub numele de „tehnologia ADN-ului
recombinant”: este produsă de o celula care a primit o genă (ADN), care o face
capabilă să producă factorul VIII de coagulare uman;
 Indicații: Kogenate Bayer se utilizează în tratamentul și prevenirea
hemoragiilor la pacienții cu hemofilie A (o afecțiune hemoragică congenitală
cauzată de absența factorului VIII). Kogenate Bayer este destinat utilizării atât
pe termen scurt, cât și pe termen lung. Medicamentul se poate elibera numai pe
bază de rețetă;

 Administrare: tratamentul cu Kogenate Bayer trebuie inițiat de către

un medic cu experiență în tratarea hemofiliei. Kogenate Bayer se administrează
51
prin injecție în venă într-un interval de câteva minute, într-un ritm de până la 2
ml pe minut. Doza și frecvența injecției depind de scopul utilizării Kogenate
Bayer: pentru tratamentul hemoragiei sau pentru prevenirea ei în timpul unei
intervenții chirurgicale.
Doza se ajustează și în funcție de gravitatea și localizarea hemoragiei
sau de tipul intervenției chirurgicale. Kogenate Bayer se poate administra și sub
formă de perfuzie continuă (picurare în venă) pe o perioadă de cel puțin șapte
zile la pacienții supuși unei intervenții chirurgicale majore;

 Contraindicații: Kogenate Bayer nu se administrează persoanelor care

pot prezenta hipersensibilitate (alergie) la factorul VIII de coagulare
recombinant, la proteine provenind de la șoareci sau hamsteri sau la oricare alt
ingredient al acestui medicament;

 Reacții adverse: pacienții cu hemofilie A pot dezvolta anticorpi

împotriva factorului VIII (inhibitori ai factorului VIII).
Un anticorp este o proteină produsă de organism ca reacție la agenții
necunoscuți, ca parte a sistemului natural de apărare al organismului. În cazul
apariției anticorpilor, modul de acțiune al Kogenate Bayer nu va fi eficace.
În studiile cu Kogenate Bayer, acest lucru s-a întâmplat la 14% dintre
pacienții netratați anterior și la 17% dintre copiii care au fost tratați în trecut mai
puțin de cinci zile. Totuși, aceasta se observă la mai puțin de 0,2% dintre
pacienții tratați mai mult de 100 de zile. Cele mai frecvente efecte secundare
asociate cu Kogenate Bayer (observate la 1 până la 10 pacienți din 100) sunt
reacțiile la locul injecției și reacții (alergice) asociate cu hipersensibilitatea pielii
( prurit, urticarie și erupții cutanate).

e) GUMBIX, soluție injectabilă, comprimate

 Prezentare farmaceutică: fiole a 5 ml soluție injectabilă, conținând 50

mg acid para-aminometilbenzoic; cutii cu 5 fiole.
Comprimate conținând 100 mg acid para-aminometilbenzoic; cutii cu
20 și 100 de comprimate;

 Acțiune terapeutică: acidul para-aminometilbenzoic este un agent

antifibrinolitic cu activitate hemostatică în fibrinoliza primară, secundară și cea
indusă medicamentos. Fibrinoliza crescută poate duce la perturbarea hemostazei
și la hemoragie generalizată. Acidul para-aminometilbenzoic își exercită efectul
antifibrinolitic printr-o inhibare competitivă a activatorilor de plasminogen iar la
doze mari și printr-o activitate directă antiplasmină;
 Indicații:
Chirurgie: profilaxia și tratamentul hemoragiilor intraoperatorii și
postoperatorii, mai ales În operațiile pe prostată, plămâni, pancreas, creier și,
mai mult, în operațiile cu circulație extracorporeală;
52
 Pentru tratamentul plăgilor extinse și al hemoragiilor traumatice;
Urologie: profilaxia și tratamentul hemoragiilor intraoperatorii și
postoperatorii, mai ales în chirurgia prostate;
Obstetrică-ginecologie: profilaxia și tratamentul hemoragiilor
intraoperatorii și postoperatorii, a hemoragiei post-partum, hipermenoreei și
sângerărilor;
Medicină internă: tratamentul hemoragiilor din leucemie și ciroză
hepatică, hemoragiilor din metastazele gastrice, pancreatice și prostatice;
În hemoragiile cauzate de accidente transfuzionale si in caz de
hemofilie;
 Mod de administrare:
Soluție injectabilă: 5 ml soluție injectabilă (1 fiolă), de una până la trei
ori pe zi, dacă este necesar de patru ori (patru fiole) pe zi. Soluția se injectează
intramuscular sau intravenos, de asemenea sub formă de perfuzie;
Comprimate: 1-2 comprimate, de trei ori pe zi. Comprimatele trebuie
înghitite întregi, cu lichid, după mese. Durata terapiei este stabilită de către
doctor;
 Reacții adverse: efecte secundare, precum greața, vărsăturile, diareea
sau amețeala, sunt rare. Pentru soluția injectabilă: în cazuri rare, fluctuații ale
tensiunii arteriale, uneori acompaniate de o creștere a frecvenței pulsului, în
timpul injectării sau imediat după injectare. La locul injectării pot apărea
tromboflebite localizate, dar, după experiența actuală, nu se dezvoltă
complicații;
 Contraindicații: Gumbix nu trebuie administrat la pacienții cu
hemoragie intravitroasă, la cei cu funcție renală sever compromisă sau în primul
trimestru de sarcină. La pacienții care au tendința de a dezvolta tromboze,
Gumbix trebuie administrat doar după o atentă evaluare a raportului
risc/beneficiu.
Alte contraindicații: procese tromboembolice și hipercoagulabilitate.

f) TRASYLOL 100.000 KIU, flacon injectabil și soluție perfuzabilă

Figura 18 - Trasylol

53
  Forma de prezentare: flacon de 5 ml soluție concentrată de
aprotinină, corespunzând la 100.000 KIU/5 ml (20 000 KIU/ml) într-o soluție
sterilă izotonică de clorură de sodiu.
Aprotinina este o polipeptidă extrasă din plămânii de bovine, având o
activitate de inhibare a proteinazei. 100.000 KIU (aproximativ 14 mg aprotinină)
corespund la 55,6 unități ph.EUR;
 Acțiune terapeutică: aprotinina este un inhibitor al proteinazei. Prin
formarea de complexe de inhibitori de enzime stoechiometric reversibile,
aprotinina acționează ca inhibitor pentru tripsina umană, plasmina, kalikreina
plasmatică și kalikreina tisulară.
Aprotinina formează legături nu numai cu moleculele libere de enzime,
dar și cu enzimele deja legate, atunci când centrul activ al enzimei este încă
accesibil. În acest fel, aprotinina inhibă atat plasmina liberă cât și complexul
plasmină - streptokinază format cu un intermediar în timpul terapiei trombolitice
cu streptokinază;
 Indicații: Trasylol este utilizat în tratamentul și profilaxia tulburărilor
în care este necesară inhibarea enzimelor proteolitice (ca tripsina, plasmina,
kalikreina plasmatică și tisulară); hemoragia prin hiperfibrinoliză apărută
posttraumatic și postchirurgical (obstetrică-ginecologie sau în timpul circulației
extracorporale); complicații în terapia trombolitică (streptokinază, urokinază,
alteplază);
 Contraindicații: hipersensibilitate la aprotinină;

 Mod de administrare: datorită riscului reacțiilor alergice sau

pseudoalergice, o doză de 0,5 ml (10 000 KIU) trebuie întotdeauna administrată
cu cel puțin 10 minute înaintea restului dozei. Daca nu apar accidente după
această doză inițială, trebuie să urmeze o doză terapeutică, hemoragia
hiperfibrinolitică: inițial 500.000 KIU, apoi 200.000 KIU la fiecare 4 ore.
Copiilor trebuie să li se administreze doze în funcție de greutatea
corporală, în general 20.000 KIU/kgcorp/zi.
În tulburări hemostatice (obstetrică/ginecologie), inițial 1.000.000 KIU,
doză urmată apoi de 200.000 KIU/oră, până când hemoragia încetează.
În chirurgia cardiovasculară cu circulație extracorporală: pentru adulți se
administrează o doză de 2 milioane KIU prin injectare/perfuzare lentă i.v., la 20
min după inducerea anesteziei și prioritar sternotomiei. Alte 2 milioane KIU
trebuie adaugați mașinii plămân-inimă. Perfuzarea inițială este urmată de
administrarea unei perfuzii continue de 500.000 KIU/oră până la sfarșitul
operației.
În general, administrarea aprotininei nu va depăși 6 ore de perfuzie în
timpul intervențiilor chirurgicale. Experiența clinică sugerează ca pacienții cu
funcție renală afectată nu necesită o ajustare specială a dozei;

 Interacțiuni: Trasylol are un efect inhibitor dependent de o doză

asupra agenților trombolitici (streptokinază, urokinază, alteplază).
54
 g) ACID AMINOCAPROIC, fiole, soluție buvabilă, pulbere

 Compoziție: fiole a 10 ml soluție apoasă injectabilă conținând acid

aminocaproic 2 g (cutie cu 1 buc), flacoane a 10 ml și 20 ml soluție buvabilă
conținând acid aminocaproic 1 g, respectiv 5g, pulbere de acid aminocaproic
(borcan sau punga cu 200 g);
 Acțiune terapeutică: eficace în hemoragiile prin hiperfibrinoliza. Are
de asemenea proprietăți antiinflamatorii și antialergice (slabe). Acționează prin
inhibarea fibrinolizei, deprimă funcția activatorilor fibrinogenului și în măsură
mai mică, pe aceea a plasmei;

 Mod de administrare: inițial 2-4 g intravenos lent, apoi 2 g în

urmatoarele 4 ore. În cazurile grave se face perfuzie intravenoasă cu 1-1,5 g/oră
(în soluție salină sau glucozată izotonă), fără a depăși 30 g/zi. În cazurile ușoare,
oral 4-8 g/zi (fracționat) sau mai mult, fără a depăși 20 g/zi. Local (eventual
îmbibat în bureți hemostatici sau în tifon);

 Indicații: în hemoragii prin hiperfibrinoliză sistemică în cadrul

complicațiilor chirurgiei cardiace și anastomozei portocave, anemiei aplastice,
detașării premature a placentei, cirozei, bolilor canceroase și leucemiei; ca
antidot în caz de supradozare a tromboliticelor (streptokinaza); hematurie severă
după traumatisme grave, în condiții de șoc, anoxie, după prostatectomie,
nefrectomie sau în cadrul bolilor neoplazice genito-urinare; profilaxia
hemoragiei după extracții dentare la hemofilici; dermatoze alergice;

 Contraindicații: insuficiență renală gravă, stări trombotice, hemoragii

intracavitare, sarcină (în primul trimestru); prudență la cardiaci, hepatici și
renali; nu este avantajos în caz de coagulare intravasculară diseminată (se
preferă aprotinina - Katein, Trasylol).

 Reacții adverse: diaree, greață, pirozis, erupții cutanate, sufuziuni

conjunctivale, obstrucție nazală, cefalee, amețeli, hipotensiune ortostatică,
diureză osmotică cu dezechilibre hidroelectrolitice (pentru dozele mari);
introducerea intravenoasă rapidă provoacă hipotensiune, bradicardie, aritmii;
uneori tromboflebită la nivelul venei injectate.

h) FEIBA NF, pulbere liofilizată

55
 Figura 19 – Feiba Nf pulbere liofilizată

 Forma de prezentare: substanță liofilizată cu cx. de anti-inhibitori ai

coagulării cu 500 U, 1.000 U; o soluție cu 1 U scurtează aptt la 50% din
valoarea tampon; cutie x 1 flacon Liofilizant + 1 flacon solvent + 1 trusă de
reconstituire și administrare;

 Indicații: tratamentul și profilaxia hemoragiilor din hemofilia A la

pacienții cu inhibitori de factor VIII, tratamentul și profilaxia hemoragiilor din
hemofilia B la pacienții cu inhibitori de factor IX, tratamentul și profilaxia
hemoragiilor la pacienții non-hemofilici, cu inhibitori dobandiți de factori VIII,
IX, XII;
 Doze și mod de administrare: 50-100 U/kg, fără a depăși doza zilnică
de 200 U/kg sau 100 U/kg doza unică. Testele de coagulare nu se corelează
întotdeauna cu ameliorarea clinică. Pentru sângerări minore sau moderate: 50-75
U/kg la 12 ore. Pentru hemoragii majore musculare și în țesuturile moi: 100
U/kg la 12 ore interval. Hemoragie în membranele mucoase: 50 U/kg, la fiecare
6 ore, cu monitorizarea atentă a pacientului. Dacă hemoragia nu se oprește, doza
poate fi crescută la 100 U/kg (fără a depăși doza maximă zilnică de 200 U/kg).
Chirurgie: 50-100 U/kg, la intervale de până la 6 ore. Profilaxia hemoragiilor la
pacienții cu hemofilia A cu inhibitori, în timpul terapiei de toleranță imună, sau
dacă aceasta evoluează. La pacienții hiperreactivi, cu istoric de hemoragii
frecvente, poate fi administrată concomitent cu concentratul de factor VIII în
doze de 50-100 U/kg de 2 ori/zi, până la reducerea inhibitorului de factor VIII la
1 UB. Dacă terapia de toleranță imună cu doze mari de factor VIII nu poate fi
indusă, este indicată monoterapia cu 50-100 U/kg timp de 3 săptămâni, pentru
profilaxia hemoragiilor.
Adm.: inj. sau se perfuzează lent intravenos; rata de inj./perfuzie maxim
2 U/kg/minut;

 Contraindicații: coagularea intravasculară diseminată, IC, tromboză

acută și/sau embolism. La pacienții cu suspiciune sau diagnostic cert de boală
coronariană cât și la pacienții cu tromboză acută și/sau embolie, produsul este
indicat numai în cazurile de sângerări cu risc letal;

56
  Atenționări: dacă survin reacții de hipersensibilitate în timpul
administrării, injecția/perfuzia trebuie oprite. Pacienții cu inhibitori împotriva
factorilor de coagulare trebuie să aibă schemele de vaccinare standard la zi.
Deoarece cantitatea de sodiu în doza zilnică maximă poate depași 200 mg, se
vor lua măsuri speciale în ceea ce-i privește pe pacienții cu o dietă hipersodată.
Doze mari vor fi administrate numai atâta timp cât este absolut
necesar, pentru a stopa sângerarea. În cazul în care apar modificări semnificative
ale TA, pulsului, greutate în respirație, dureri toracice și tuse, perfuzia va fi
imediat oprită și se vor lua măsuri diagnostice și terapeutice. Pacienții
nehemofilici cu inhibitori dobândiți față de factorii VIII, XI sau XII pot avea atât
tendință la sângerare cât și risc crescut de tromboză.
Testele pentru controlul eficienței, cum sunt: aPTT, timpul de coagulare
și trombelastograma nu se corelează fidel cu ameliorarea clinică. Atunci când se
administrează preparate din sânge uman sau plasmă, riscul transmiterii de agenți
infecțioși nu poate fi total exclus. Aceasta este valabil și pentru agenți de natură
necunoscută. Nu se recomandă asocierea cu antifibrinolitice (acidul e-
aminocaproic). Dacă este totuți necesar tratamentul cu ambele produse, acestea
vor fi administrate la interval de cel puțin 6 ore;

 Reacții adverse: injectarea sau perfuzarea rapidă intravenos poate

produce durere puternică și amorțeală la nivelul feței și extremităților, ca și
scăderea bruscă a tensiunii arteriale.

i) DICYNONE, comprimate și fiole

Figura 20 - Dicynone fiole și comprimate

 Compoziție: Dicynone 250 mg – fiecare fiolă conține 1,4 ml

dihidroxibenzen sulfonat de dietilamoniu (DCI – etamsilat); Dicynone 500 mg –
fiecare comprimat conține 1,4 dihidroxibenzen sulfonat de dietilaminiu;
 Acțiune terapeutică: etamsilatul este un antihemoragic și
angioprotector de sinteză care acționează asupra primei faze a hemostazei
(interacțiune endotelioplachetară), ameliorând adezivitatea plachetară și
restaurând rezistența capilară. Totodată, produce scurtarea timpului de sângerare
și reducerea pierderilor sanguine. Etamsilatul nu posedă efect vasoconstrictor,
57
nu influențează fibrinoliza și nu modifică factorii plasmatici ai coagulării;

 Farmacocinetică: după administrarea intravenoasă a unei doze de 500

mg etamsilat, se observă un maxim al concentrației plasmatice de aproximativ
50 hg/ml după 10 minute.Timpul de înjumătățire plasmatică este de aproximativ
1,9 h. Aproximativ 85% din doza administrată este excretată prin urină în
primele 24 de ore. Etamsilatul administrat pe cale orală este resorbit la nivelul
tractului gastrointestinal. După administrarea a 500 mg etamsilat se observă o
concentrație plasmatică de circa 15 hg/ml, după 4 ore: timpul de înjumătățire
plasmatică este în medie de 3,7 ore. Aproximativ 72% din doza administrată oral
se elimină în primele 24 de ore prin urină, molecula fiind excretată sub formă
nemodificată. Etamsilatul traversează bariera placentară. Concentrațiile în
sângele matern și în sângele cordonului ombilical sunt similare;

 Mod de administrare: Dicynone – la adulți, preoperator 1-2 fiole

intravenos sau intramuscular cu 1 oră înainte de intervenție, peroperator 1-2
fiole intravenos (se repetă la nevoie) și postoperator 1-2 fiole (1-2 comprimate)
la intervale de 4-6 ore cat persista riscul hemoragic. În caz de urgență, în functie
de severitatea cazului, 1-2 fiole intravenos sau intramuscular. Se repetă la
intervale de 4-6 ore cât persistă riscul hemoragic.
Aplicații locale: se îmbibă o compresă cu conținutul unei fiole și se
aplică pe zona hemoragică sau în alveolă după extracții dentare. Aplicarea poate
fi repetată la nevoie, sau asociată cu administrarea orală sau parenterală a
medicamentului.
La copii: neonatalogie: 10 mg/kg corp greutate (0,1 ml = 12,5 mg) în
injectii intramusculare, in intervalul primelor 2 ore de la naștere și apoi la fiecare
6 ore, timp de 4 zile. Dicynone 500 – la adulți, postoperator 1 comprimat la 4-6
ore (atâta vreme cât pericolul hemoragic există); în medicina internă 2-3
comprimate pe zi (durata tratementului variază în funcție de rezultatele
obținute); în ginecologie la menometroragii 3 comprimate pe zi, începand cu 5
zile înainte de aparitia presupusa a ciclului si continuand pana la a 5-a zi a
ciclului (10 zile). La copii se va administra doar jumătate din doza adultului;

 Indicații: chirurgie – profilaxia și tratamentul hemoragiilor pre și

postoperatorii delicate sau pe țesuturi bogat vascularizate, ORL, ginecologie,
obstretică, urologie, în chirurgia internă și în neonatalogie;
 Interacțiuni medicamentoase: poate fi asociat cu alte medicamente
(de exemplu anticoagulante). Dacă este necesară o perfuzie cu dextran, se va
administra în prealabil Dicynone. Stabilitate: fiolele Dicynone se vor păstra
ferite de lumină. În cazul unui conținut colorat, fiolele nu vor fi administrate.
Dicynone și Dicynone 500 poate fi utilizat până la data de expirare înscrisă pe
ambalaj;
 Reacții adverse: nu provoacă efecte secundare alergice sau serologice;

58
  Precauții: ca majoritatea medicamentelor, Dicynone și Dicynone 500
nu se vor administra femeilor în timpul primului trimestru al sarcinii.

j) EMOCLOT, pulbere liofilizată

Figura 21 – Emoclot pulbere liofilizată

 Indicații: profilaxia și tratamentul hemoragiilor în: hemofilie de tip A,

deficiență de factor VIII dobândită și tratarea pacienților cu anticorpi la factorul
VIII;
 Forma de prezentare: pulbere liofilizantă cu Factorul VIII de
coagulare, având o activitate specifică de coagulare (F VIII:C) de 250 UI, 500
UI; cutie 1 flacon Liofilizant 250 UI + 1 flacon solvent 5 ml; cutie 1 flacon
Liofilizant 500 UI + 1 flacon solvent10 ml;

 Doze și administrare: doza inițială: unități necesare = greutate (kg)

procentul (%) de creștere dorit 0,5. Este posibil să fie necesare doze mai mari
decât cele calculate. În terapia de substituție, în cazul intervențiilor chirurgicale
majore se monitorizează activitatea factorului VIII din plasmă.
Profilaxia îndelungată a hemoragiilor la pacienții cu hemofilie tip A
severă necesită administrarea 10-50 Ul de Factor VIII/kg la 2-3 zile. După
administrarea concentrației de factor VIII la hemofilici, este absolut necesară
testarea anticorpilor pentru factorul VIII. Pentru hemofilia inhibitorie este
necesară aplicarea unei terapii specifice;

 Contraindicații: la pacienții cunoscuți cu reacți alergice la

componentele preparatului;
 Reacții adverse: rar, reacții alergico-anafilactice sau stare febrilă. Pot
apărea, în cazuri rare, inhibitori ai factorului VIII. Administrarea de produse din
sânge uman poate duce la transmiterea de boli infecțioase;
 Precauții: dacă preparatul se folosește în terapia la domiciliu trebuie
urmate cu strictețe instrucțiunile medicului.
59
 Când frecvența inj. este mare sau se adm. doze foarte mari (în cazul
prezenței inhibitorilor specifici ai Factorului VIII), primitorii având grupele
sanguine A, B sau AB trebuie monitorizați pentru semne ale hemolizei.

k) EXACYL, comprimate, soluție buvabilă 100 mg/ml, soluție

injectabilă

 Forma de prezentare: comprimate filmate 500 mg, cutie cu 20

comprimate; soluție buvabilă 1 g/10 ml, cutie cu 10 fiole; soluție injectabilă 0,5
g/5 ml, cutie cu 5 fiole;
 Farmacocinetică:
Absorbție: pe cale orală, doza de 20 mg/kg corp se absoarbe rapid,
atinge concentrațiile plasmatice maxime la 2-3 ore de la administrare și dispare
complet din circulație după 6 ore; pe cale intravenoasă, doza de 500 mg are
semiviața plasmatică de aproximativ 3 ore și dispare complet din circulație după
6 ore de la administrare.
Difuziune: în compartimentul tisular; în LCR cu întârziere. Volumul de
distribuție este 33% din greutatea corporală. Eliminare: semiviață de eliminare
este aproximativ 1 oră; 90% din doza administrată se elimină pe cale urinară în
primele 12 ore, prin excreție glomerulară neurmată de reabsorbție tubulară;
Exacyl se elimină pe cale urinară în formă activă, nedegradată;

 Indicații: accidente hemoragice datorate unei fibrinolize primitive

generalizate, accidente hemoragice în cursul unui tratament cu efect fibrinolitic,
accidente hemoragice întreținute de o fibrinoliză locală, hematurii de origine
joasă (determinate de adenomul de prostată, neoplasmele maligne prostatic și
vezical, litiaze și, în mod mai general, de afecțiunile urinare hemoragice în
cursul intervențiilor chirurgicale prostatice și al actelor chirurgicale ce implică
tractul urinar), hemoragii operatorii otorinolaringologice (adenoidectomii și
amigdalectomii);
 Posologie și mod de administrare: pentru adulți, dozele sunt cuprinse,
în funcție de cazul de tratat, între 2 până la 4 g/zi, repartizate în 2 până la 4 prize
sau în 2 sau 3 injecții. La copii, doza uzuală medie este 20 mg/kg corp/zi.
Administrarea i.v. a soluției injectabile trebuie să fie lentă;
 Contraindicații: manifestări tromboembolice, stîri fibrinolitice
reacționale la o coagulopatie de consum, insuficiență renală gravă;

 Precauții: în insuficienta renală, datorită riscului de acumulare, dozele

de Exacyl vor fi reduse în funcție de dozarea serică a creatininei. Atunci când
creatinina serică este cuprinsă între 120 și 250 micromol/l, doza intravenoasă de
Exacyl nu va depăși 10 mg/kg corp de 2 ori pe zi.
Administrarea intravenoasă trebuie să fie foarte lentă. Nu injectați
Exacyl pe cale intramusculară. În cazurile de hematurie de origine renală, există
riscul de anurie mecanică prin formarea unui coagul ureteral.

60
 l) HELIXATE NEXGEN, pulbere și solvent

 Compoziție: Helixate NexGen este compus dintr-o pulbere și un

solvent care se amestecă pentru a se obține o soluție injectabilă. Helixate
NexGen conține substanța activă octocog alfa (factorul VIII de coagulare
recombinant);
 Acțiune terapeutică: substanța activă conținută de Helixate NexGen,
octocog alfa, este un factor proteic de coagulare a sângelui.
În organism, factorul VIII este una din substanțele (unul din factorii) cu
rol în coagularea sângelui (formarea de cheaguri).
La pacienții cu hemofilie A lipsește factorul VIII, ceea ce cauzează
problemele de coagulare a sângelui, cum ar fi hemoragii la nivelul articulațiilor,
mușchilor sau organelor interne.
Helixate NexGen se utilizează pentru a suplini lipsa factorului VIII.
Medicamentul corectează deficiența de factor VIII și controlează temporar
afecțiunea hemoragică. Octocog alfa nu se extrage din plasma umană, ci se
produce printr-o metodă cunoscută sub numele de „tehnologia ADN-ului
recombinant”: este produsă de o celulă care a primit o genă (ADN), care o face
capabilă să producă factorul VIII de coagulare uman;
 Indicații: se utilizează pentru tratamentul și prevenirea hemoragiei la
pacienții cu hemofilie A (o afecțiune hemoragică congenitală cauzată de absența
factorului VIII). Helixate NexGen este destinat atât utilizării pe termen scurt, cât
și pe termen lung. Medicamentul se poate elibera numai pe bază de rețetă;

 Administrare: tratamentul cu Helixate NexGen trebuie inițiat de către

un medic cu experiență în tratarea hemofiliei. Helixate NexGen se administrează
prin injecție în venă într-un interval de cateva minute, într-un ritm de până la 2
ml pe minut.
Doza și frecvența injecției depind de scopul utilizării Helixate NexGen
(pentru tratamentul hemoragiei sau pentru prevenirea ei în timpul unei
intervenții chirurgicale).
Doza se ajustează și în funcție de gravitatea și localizarea hemoragiei
sau de tipul intervenției chirurgicale. Helixate NexGen se poate administra și
sub formă de perfuzie continuă (picurare în venă) pe o perioadă de cel puțin
șapte zile la pacienții supuși unei intervenții chirurgicale majore;
 Contraindicații: nu se administrează persoanelor care pot prezenta
hipersensibilitate (alergie) la factorul VIII de coagulare recombinant, la proteine
provenind de la șoareci sau hamsteri sau la oricare alt ingredient al acestui
medicament;
 Reacții adverse: pacienții cu hemofilie A pot dezvolta anticorpi
împotriva factorului VIII (inhibitori ai factorului VIII). Un anticorp este o
proteină produsă de organism ca reacție la agenții necunoscuți, ca parte a
sistemului natural de apărare al organismului. În cazul apariției anticorpilor,
61
modul de acțiune al Helixate NexGen nu va fi eficace. În studiile cu Helixate
NexGen, acest lucru s-a întâmplat la 14% dintre pacienții netratați anterior și la
17% dintre copiii care au fost tratați în trecut mai puțin de cinci zile. Totuși,
aceasta se observă la mai puțin de 0,2% dintre pacienții tratați mai mult de 100
de zile.
Cele mai frecvente efecte secundare asociate cu Helixate NexGen
(observate la 1 până la 10 pacienți din 100) sunt reacțiile la locul injecției și
reacții (alergice) asociate cu hipersensibilitatea pielii (prurit, urticarie și erupții
cutanate).

m) MALEAT DE METILERGOMETRINĂ, drajeuri

 Forma de prezentare: flacoane cu 50 de drajeuri;

Acțiune terapeutică: derivat de semisinteza al ergometrinei, cu acțiune

uterotonică dintre cele mai intense.
La dozele uzuale stimulează contracțiile uterine, fără a provoca însă
contractură spastică.
Efectul ocitocic se manifestă la 5-10 minute după administrare și
persistă 4-8 ore.
Preparatul nu influențează aparatul circulator și nici SNV, permite o
delivrență mai rapidă și reduce sângerarea;
 Indicații: hemoragii de postpartum, subinvoluție uterină, retenție de
lohii, hemoragii postavortum, meno- si metroragii;

 Doze: de 2-3 ori pe zi câte 1-2 drajeuri, de obicei timp de cel mult 7
zile;
Contraindicații: sarcină, nașterea în perioada de dilatație și de
expulzie a fătului;

 Reacții adverse: mai rar, după administrare, se pot înregistra,

totuși, greață, vărsături, cefalee, palpitații, dureri toracice tranzitorii și dispnee.

CONCLUZII

62
  Termenul de „farmacologie” are origini grecești („pharmacon” -
otravă, medicament și „logos” - știință), reprezentând actualmente știința
fundamentală a medicamentelor, cu importanță socială majoră în profilaxia și
tratamentul majorității afecțiunilor.
 Sistemul cardiovascular se constituie ca un circuit închis de vase de
sânge, prin care sângele circulă cu rapiditate și eficiență de la inimă înspre
fiecare zonă a corpului și înapoi. Fiecare bătaie a inimii este responsabilă de
propulsarea sângele în vasele sanguine.
 Sângele este țesutul lichid de origine mezenchimală, format din plasmă
(substanță fundamentală interstițială), în care se găsesc elementele figurate.
Raportul dintre volumul plasmei și cel al elementelor figurate se determină cu
ajutorul hematocritului.
 În procesul de coagulare a sângelui participă un număr mare de
compuși chimici care se află în interacțiune constantă între ele și cu sistemul
anticoagulant. Sursa formării acestora sunt diferite organe și sisteme (ficat,
plămâni, intestine, vase de sânge), ceea ce face important ca aceștia să
funcționeze normal în asigurarea unui sistem adecvat de hemostază.
 Anticoagulantele sunt substanţe medicamentoase care împiedică
procesul de coagulare, prevenind formarea trombilor sau extinderea unor trombi
existenţi. Acestea se opun procesului de transformare a fibrinogenului solubil în
fibrină insolubilă prin inhibarea activităţii sau formării unuia sau mai multor
factori ai coagulării.
 Tromboza propriu-zisă reprezintă procesul de formare a trombului în
interiorul unui vas de sânge. Atunci când acesta se deprinde și circulă liber,
apare fenomenul de tromboembolism. Astfel poate bloca circulația sângelui în
zona afectată și, totodată, poate provoca complicații serioase dacă ajunge în
zone vitale ale organismului (plamâni sau creier).
 Medicamentele antitrombotice sunt substanțe cu reale beneficii în
prevenirea evenimentelor vasculare severe. Cu toate acestea, administrarea
medicamentelor antitrombotice, trebuie însă să se facă punând în balanță
beneficiile și riscurile, cel mai important risc fiind cel hemoragic.
 Hemoragia sau hemoreea este scurgerea abundentă de sânge, internă
sau externă, în urma ruperii sau tăierii peretelui unui vas sangvin. Hemoragia
este cauzată de lezarea integrității vasului, provocată de o traumă, liza purulentă
a peretelui vascular, dereglarea chimismului sanguin.
 Hemostaticele se clasifică, în funcție de substața activă, în hemostatice
locale, hemostatice generale folosite sistemic și antifibrinolitice.

BIBLIOGRAFIE ȘI WEBGRAFIE

63
  Cezar Octavian Moroșanu - Compedium farmacologie umană, Ediția
originală în limba română, 2010;

 V. Gonciar, Ed. Cheptea, C. Scutari, V. Cazacu, L. Anghel, R.

Peredelcu, Catedra Farmacologie și farmacie clinică - Indicații metodice pentru
lucrări practice la farmacologie (facultatea Sănătate publică), Ministerul
Sănătății al Republicii Moldova, Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie
„Nicolae Testemițanu”, Chișinău, Centrul Editorial-Poligrafic „Medicina”,
2010;

 Sava Nicolai, Corina Scutar, Ivan Cekman, Valentin Cârlig, -

Farmacologie, Ministerul Sănătății al Republicii Moldova, Universitatea de Stat
de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Chișinău, Centrul Editorial-
Poligrafic „Medicina”, 2003;

 Victor Ghicavîi, Ecaterina Stratu, Vadim Gavriluță, Catedra de

farmacologie și farmacologie clinic - Manual de receptură, Ediția a 4-a,
revizuită și completată, Chișinău, Centrul Editorial-Poligrafic „Medicina”, 2015;

 Aurelia Cristea - Tratat de farmacologie.

 https://www.anm.ro/_/_PRO/PRO_8928_09.05.16.pdf

 https://doc.ro/sanatate/totul-despre-tromboza

 https://www.i-medic.ro/medicamente/categorii/antihemoragice

 https://www.alphegafarmacie.ro/noutatimedicale/
cesuntanticoagulantele426/?
fbclid=IwAR2Xh3FF3g1ELt2iE2zzTJwLqZsBSHrYmS2sYuBKCf6CoS6w9gT
rPNKKB4

 https://www.atitimisoara.ro/content/ghiduri/2005/13%20Monitorizarea
%20hemostazei.pdf

 https://www.revistagalenus.ro/farmacoterapie/noile-anticoagulante-
orale-intratamentulfibrilatieiatriale/?
fbclid=IwAR15jeTrEFK7Sgl3ST_uVClkQqua_qUZm90yb1rVGo_z2U
pJNSnBtITvg

 https://medicamente.romedic.ro/tip/produse-antitrombotice

64