Politici de organizare administrative teritorială

Modele de organizare administrativ-teritorială din perioada interbelică

Mariana Cordea

Problema organizării administrativ teritoriale a României a reprezentat un indice

al fenomenului desăvârșirii unității statale, începând cu data de 1 decembrie 1918.
Izvoarele istoriei vorbesc despre trei etape care au contribuit la definirea sistemului de
organizare administrativ teritorială, în conformitate cu prevederile Constituției de la
1923. În primul rând, se face precizarea că această problemă a organizării administrativ
teritoriale a României a contribuit la consolidarea regimului. În acest context, trebuie
făcută precizarea că pe teritoriul României, după 1918, funcționau patru regimuri
diferite: regimul administrativ al Vechiului Regat al României – Legea pentru Consiliile
Județene din 2 aprilie 1894; regimul administrativ al Transilvaniei – Decretul nr. 3652
din 11 decembrie 1918; regimul administrativ al Basarabiei – Decretul nr. 852 din 9
aprilie 1918; regimul administrativ al Bucovinei – Decretul nr. 3715 din 18 decembrie
19181.
A doua etapă a organizării administrativ teritoriale s-a fundamentat pe disputa
clasei politice care a dorit să-și asume supremația. Aici, se poate vorbi despre faptul că
Partidul Național Liberal a dorit modificarea legii privind unificarea administrativă.
Potrivit noilor reglementări, județul și comuna au rămas în continuare unități
administrativ teritoriale, cu personalitate juridică, iar plasa a rămas o simplă unitate de
control. Din punct de vedere personal, această problemă a organizării administrativ
teritoriale din perspectiva jocurilor de culise a clasei politice, a deturnat principiul de
bază a organizării administrativ teritoriale a lui Cuza, cel care dorea crearea unei
anumite autonomii locale.
Dacă la județ, prefectul își exercita atribuțiile sale de comisar al guvernului, iar
în plasa, un prim pretor asigura supravegherea comunei din toate punctele de vedere,
înseamnă că principiul de bază al organizării administrativ teritoriale s-a raportat la
tutela administrativă și la controlul ierarhic, sau, cu alte cuvinte, la principiul
centralismului 2. Acest aspect poate fi privit dintr-o perspectivă negativă, întrucât s-a

1
Dănuț-Radu Săgeată, Organizarea administrativ-teritorială a României. Modelul interbelic, Editura Academiei
Române, București, 2013, p. 3-5.
2
Dumitru Firoiu, Istoria Statului și dreptului românesc, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1993, p. 298-299.
lichidat orice intenție locală de punere în operă a unor principii și fapte care ar fi condus
la bunăstarea românilor din acele vremuri.
Cea de-a treia perspectivă a organizării administrativ teritoriale s-a bazat pe
problema organizării uniforme a întregii țări, elaborându-se, în acest context, Legea
pentru unificarea administrativă. Unificarea administrativă avea un rol dual, acela de a
elimina particularitățile administrative instituționale de tip regional și de a rezidi
economia țării.
În ceea ce privește modelul de organizare administrativ teritorială din perioada
interbelică, trebuie făcute următoarele precizări, prin comparație cu modelul de
organizare dinainte de 1876: în Transilvania existau aproximativ 25 de comitate și
comune; Bucovina era organizată în 11 căpitănii, dar fără o personalitate juridică;
Basarabia avea 8 județe divizate în gubernii, uezdi și volostenii sau în ocoale; Vechiul
Regat era împărțit în 37 de județe, cu precizarea că după anul 1913 s-au mai adăugat
încă 2 județe din Cadrilater.
Toate aceste forme de organizare administrativ teritorială au adunat în perioada
1918-1925 un număr de 76 județe, repartizate sub următoarea structură: Transilvania –
15 județe; Maramureșul – 2 județe; Moldova – 13 județe; Basarabia – 9 județe; Banatul –
2 județe; Crișana – 3 județe; Oltenia – 5 județe; Muntenia – 12 județe, Dobrogea – 4
județe. Dar pentru că numărul de locuitori din diferite județe era discrepant pentru
suprafața lor, Comisia pentru Studiul Noilor arondări a Județelor a hotărât ca un județ să
cuprindă 400.000 locuitori, pentru ca astfel, problema descentralizării administrative să
fie rezolvată. Prima propunere a fost ca numărul total al județelor de pe teritoriul țării să
fie de 48, apoi de 62, dar acest fapt nu a fost pus în practică din cauza structurilor
politicianiste 3.
În acest context, rolul Constituției de la 1923 vine să lămurească o serie de
probleme. Organizată pe structura statului național unitar și indivizibil și pe Legea nr. 95
pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1924, Constituția a prevăzut următoarele:
România se va împărți în județe cu minim 400.000 de locuitori, iar județele în comune.
De asemenea, s-a creat posibilitatea ca județele să poată fuziona între ele dacă este
delegat un consiliu de conducere al lor. Guvernul lui I.C Brătianu, Vintilă Mihăescu,
Simion Mehedinți, ș.a, a propus divizarea comunelor în urbane și rurale, având și ele, ca
în cazul județelor, posibilitatea de a fuziona pentru a deservii populației. Județele vor fi

3
Daniela Antonescu, Evoluția reformelor administrativ teritoriale din România în ultimul secol, Editura
Academiei Române, București, 2019, p. 4-5.
administrate de un consiliu de conducere, alcătuit din delegați ai populației, iar
comunele de către consiliile locale, alcătuite de consilieri aleși din rândul populației.
Privită dintr-o perspectivă generală, situația demografică și administrativ
teritorială din perioada Constituției din 1923, se prezenta optimist. România avea 16
milioane de locuitori, 74 județe, 9000 comune. Odată cu Legea administrației locale nr.
167 din 1929 au apărut anumite subdiviziuni, numite plăși și sectoare. Județele cu peste
50.000 locuitori erau declarate municipii, iar acest fapt a determinat înființarea unor
directorate ministeriale care aveau rolul de centre ale administrației locale. Începând cu
anul 1930, structura administrativ teritorială a României se schimbă. Populația depășește
18 milioane de locuitori, se înregistrează un număr de 72 de județe, peste 15.000 de sate
care devin conduse de un consiliu comunal, primar și viceprimar.
Perioada următoare, 1938-1940 devine din punct de vedere administrativ
teritorial o perioadă de centralizare, exprimată prim exercitarea administrației locale în
ținuturi, județe, plăși, comune. Județul nu mai o personalitate juridică, ci o
circumscripție de control, condusă de prefect, plasa devine o subdiviziune administrativă
formată din mai multe comune.
Comparativ cu situația administrativ teritorială din perioada interbelică, cu
împărțirea pe diviziuni, putem constata că România a fost mereu într-o schimbare
administrativă, legislativă, executivă, politică. Cu toate provocările vremurilor de atunci,
țara a rămas unitară, mereu într-o ascendentă ideologie a naționalității. Deși statisticile
vorbesc de un regres al numărului populației, există, totuși, speranța unei reveniri. În
anul 1968 a avut loc împărțirea pe raioane și regiuni, având astfel, un număr de 41
județe la care se mai adaugă municipiul București. Noua Constituție din 2001 prezintă
situația administrativ teritorială sub următorul grafic: 41 județe, 320 orașe, 103
municipii, 2859 comune, 8 regiuni de dezvoltare. Județul este condus de un consiliu
județean și de prefect, orașul este condus de către un consiliu local și un primar, comuna
este condusă de către un consiliu local și primar.
Făcând o trecere în revistă a problemei administrativ teritoriale a României, vom
constata că demersul ei a fost unul firesc, îndreptat, în viitor, spre regionalizare, așa cum
a prevăzut în actul normativ din 2013 Comunitatea Europeană, adică, înființarea a 8
regiuni, după cum urmează: Regiunea Nord-Est cuprinde județele: Iași, Botoșani,
Neamț, Suceava, Bacău și Vaslui; Regiunea Vest cuprinde județele: Arad, Caraș-
Severin, Hunedoara și Timiș; Regiunea Nord-Vest cuprinde județele: Bihor, Bistrița-
Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu-Mare și Sălaj; Regiunea Centru cuprinde județele: Alba,
Sibiu, Mureș, Harghita, Covasna și Brașov; Regiunea Sud-Est cuprinde județele: Tulcea,
Vrancea, Galați, Brăila, Buzău și Constanța; Regiunea Sud - Muntenia cuprinde
județele: Argeș, Dâmbovița, Prahova, Ialomița, Călărași, Giurgiu și Teleorman;
Regiunea București - Ilfov cuprinde municipiul București și județul Ilfov; Regiunea
Sud-Vest Oltenia cuprinde județele: Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Olt și Dolj 4.

4
https://ro.wikipedia.org/wiki/Organizarea_administrativ-teritorial%C4%83_a_Rom%C3%A2niei