ANUL

GENUL LIRI

PLUMB 1916
 FLORI DE 1931

MUCIGAI

EU NU STRIVESC
COROLA DE 1919

MINUNI A LUMII
EU NU STRIVESC
COROLA DE 1919

MINUNI A LUMII

LUCEAFĂRUL 1883
ACI SOSI PE 1923

VREMURI

LEOAICĂ
TÂNĂRĂ, 1964

IUBIREA
 TÂNĂRĂ,
IUBIREA

GENUL EPIC

ION 1920

MOROMETII 1955, 1967

MOROMETII 1955, 1967

ENIGMA
OTILIEI
 ULTIMA
NOAPTE DE
DRAGOSTE, 1930

INTAIA NOAPTE
DE RAZBOI

BALTAGUL 1930
MOARA CU 1881

NOROC

POVESTEA LUI 1877

HARAP-ALB

GENUL DRA
 GENUL DRA
O SCRISOARE 1884

PIERDUTA

IONA 1968
 CURENT/SPECIE ? INTRODUCERE INCADRARE IN CURENT

UL LIRIC
Poet interbelic de referință, Bacovia este asociat
simbolismului, rămânând în literatura română prin volumul
„Plumb”, publicat în 1916, care trasează trăsăturile definitorii
ale unei voci originale, inconfundabile.

MUZICALITATE = tehnica
repetiției obsedante, plumb =
simbolism
Nacută dintr-o existență monotonă și un pesimism funciar,
melodicitate stinsă, rima frig-
lirica bacoviană dezvăluie o sensibilitate decadentă. Ea este strig = lume dizarmonică
monocordă, repetând la infinit tonalitatea sumbră, cromatica
stinsă, structuri, teme și motive. Poezia „Plumb” deschide
volumul cu același titlu, definindu-l ca tonalitate. Textul poetic
se înscrie în lirica simbolistă prin atmosferă, muzicalitate,
folosirea sugestiei, a simbolului și a corespondențelor,
zugrăvirea stărilor de angoasă, spleen.
 Cel mai valoros poet după Emiescu, Arghezi se încadrează
modernismului interbelic, direcție estetică teoretizată de Eugen
Lovinescu la revista și cenaclul literar „Sburătorul”, care are ca
punct central ideea sincronizării literaturii românești cu cea
apuseană, mai evoluată. Volumul „Flori de Mucigai”, apărut în
1931, șochează cititorii și incită critica la interpretări variate,
universul propus fiind unul inedit, și anume lumea pușcăriașilor,
a prostituatelor, a hoților, o lume plasată între brutalitate și
surprinzătoare candoare, între mizerie și ingenuitate.
Incontestabil încadrat în modernism, Tudor Arghezi se remarcă STROFA POLIMORFĂ =
prin promovarea esteticii urâtului, care constă în recuperarea ingambament, versuri cu măsura
unor categorii negative, intenție exprimată chiar de către autor: inegală, sintaxă poetică
„Frumosul are adesea rădăcini urâte.” dezarticulată, prima strofă = 16
versuri - contrast - a doua =
mult mai concentrată - caracter
„apoetic” , ingambament =
modernism
continuitate a ideii poetice: „Cu
puterile neajutate / Nici de
taurul, nici de leul, nici de
vulturul”, versul care încheie
ultima strofă = perturbare topică
= lume dizarmonică: „nu o mai
am cunoscut”

În manieră modernistă, volumul se deschide cu un text

programatic complex, o artă poetică originală prin viziune și
stil. Poezia „Flori de mucigai” are funcția de poartă spre
semnificațiile și atmosfera întregului ciclu. Întreg volumul are o
construcție omogenă, fiind construit ca un întreg a cărui sinteză
este acest text programatic.

Poet, dramaturg și filosof, Lucian Blaga este unul dintre

creatorii interbelici care ilustrează o fațetă deosebită a
modernismului rezultată din îmbinarea discursului filosofic,
care presupunea răceală, desnitate logică, luciditate, cu cel liric,
care presupune sensibilitate, densitate de sugestie, vrajă.

ASPECTE EXPRESIONISTE
= intuiție + afectivitate =
instrumente, eul liric exacerbat,
poezia == formă de cunoaștere,
relație eu-mister, eu = orizontul
modernism misterului - atitudine
existențială, pronumele „eu”:
„Eu nu strivesc”, „dar eu”,
„căci eu iubesc...” == amplifică
taina: „așa îmbogățesc și eu
întunecata zare”
 ASPECTE EXPRESIONISTE
= intuiție + afectivitate =
instrumente, eul liric exacerbat,
poezia == formă de cunoaștere,
relație eu-mister, eu = orizontul
modernism misterului - atitudine
existențială, pronumele „eu”:
„Eu nu strivesc”, „dar eu”,
„căci eu iubesc...” == amplifică
taina: „așa îmbogățesc și eu
Universul lirirc blagian este complex, iar axul său este ideea de
mister a lumii, mister care poate fi amplificat prin creație, acesta întunecata zare”
fiind și rostul poetului în lume. Blaga prezintă metaforic
aspirația spre absolut, definind poetul drept insul care „caută
apa din care curcubeul / își bea frumusețea și neființa”.

Mihai Eminescu sintetizează temele și motivele romantismului,

fiind poetul care încheie, cronologic vorbind, acest curent care a
dominat secolul al XIX-lea. Apărut ca reacție la rigiditatea
regulilor clasice, romantismul cultivă libertatea imaginației,
amestecul de genuri și specii, specificul național, exprimarea
sentimentelor, melancolia, reveria, visarea ca stări definitorii.

SURSE DE INSPIRAȚIE:
fond epic: basmul muntenesc
„Fata din grădina de aur” +
filosofia Schopenhauer -
romantism
raportul geniu - om comun
Amplul poem alegoric și filosofic „Luceafărul”, publicat în
(fascinant), deci cadru fabulos
1883, la Viena, după un proces lung de elaborare de 10 ani, de basm, mitul Sburătorului +
timp în care a cunoscut 4 forme, este considerat expresia antinomia geniu - om comun
completă a romantismului. El se încadrează liricii măștilor, cele
4 personaje-simbol fiind chiar vocea poetului asociată etapelor
poeziei sale. Astfel, Cătălin și Cătălina ar ilustra ideile de
tinerețe, iar Luceafărul și demiurgul cele de maturitate.
Romantismul domină viziunea despre lume a poetului, care se
reflectă în principalele elemente de compoziție și structură a
textului.
 Tradiționalismul este o mișcare culturală și literară din perioada
interbelică, prin care se definește totalitatea tendințelor
conservatoare din epocă, ce-și propun să apere românismul,
specificul național, folclorul, viața rurală patriarhală,
ortodoxismul. Vocabularul dobândește note populare, regionale
sau arhaice , iar limbajul artistic, deși nu respinge simbolul și
sugestia, este destul de transparent.

tradiționalism Evoluția poeziei lui Ion Pillat cuprinde trei etape distincte
incluzând: etapa parnasiana-simbolistă a începuturilor (vol.
Visări păgâne, Amăgiri, grădina dintre ziduri), etapa
tradiționalistă (vol. Pe Argeș în sus) și etapa clasicizantă (vol.
Caietul verde, Umbra timpului).

Volumul „Pe Argeș în sus”, apărut în 1923 îl determină pe poet

să mărturisească despre poezie că este „tradițională, autohtonă,
simplă, sentimentală”. El își esențializează astfel creația: „Toată
poezia mea poate fi redusă la viziunea pământului, care rămâne
același, la presimțirea timpului, care fuge mereu”.

Neomodernismul este o direcție literară care se dezvoltă în

perioada anilor 60-70, după „obsedantul deceniu”, perioadă în
care literatura fusese transformată într-un simplu instrument de
propagandă a ideologiei comuniste. Odată ieșită din criza
culturală, literatura își revendică, prin scriitorii neomoderniști,
autonomia estetică. Generația neomodernistă își propune ca
scop primordial reînnodarea legăturii cu literatura interbelică.

În lirică, neomodernismul înseamnă, în esență, o perioadă a

redescoperirii sentimentelor, a regăsirii emoției estetice. Poezia
redevine lirism pur, după ce fusese contaminată maladiv cu un
prozaism militant. Ea redescoperă profunzimile metaforei,
spiritul ludic, ironia și autoironia, capacitatea de a reprezenta
abstracțiile în forma concretă. Poezia neomodernistă este
preocupată de noutatea și originalitatea expresiei poetice, (a
limbajului) rezultatul conducând adesea la ambiguizarea
neomodernsim mesajului artistic, la aparența de absurd si nonsens datorată
adesea insolitului imaginilor artistice.

UL EPIC
realism interbelic, obiectiv
realism postbelic, obiectiv
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” aparține celui de-al doilea
volum al lui Nichita Stănescu, „O viziune a sentimentelor”,
publicat în 1964. Ea reunește caracteristici ale
neomodernismului specifice primei etape de creație a poetului:
Lirismul pur este valorificat prin asumarea perspectivei profund
subiective a eului; tema iubirii este abordată din perspectiva
originală, evidențiind profunzimea ființei și capacitatea acesteia
de a recupera armonia lumii prin sentiment; metafora este
principalul mijloc artistic valorificat în text; evoluția
sentimentului este redată ludic, printr-un joc al concretizării
dimensiunii abstracte a acestuia, la care contribuie asocieri
neașteptate, imagini insolite.
Romanul realist obiectiv românesc cunoaște prin Ion momentul
de consacrare, această operă reprezentând „o revoluție și fată
de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă, și fată de
eticismul ardelean”, anul 1920 „constituind o dată istorică” (E.
Lovinescu) Fiind deopotrivă capabil de ample construcții epice,
si de a radiografia sufletul individului în momente de criză
existențială, L. Rebreanu este unul dintre cei mai complecși
scriitori interbelici.
Perioada postbelica prezinta destinul romanului influențat de
schimbări ideologice, marcat de o nota propagandista, remarcata
prin lipsa de valoare a multor opere aparținând obsedantului
deceniu.
realism postbelic, obiectiv In acest context, Moromeții, ale cărui volume au fost publicate
in 1955, respectiv 1967, este un roman de excepție prin valoarea
artistica si perspectiva moderna asupra vieții rurale. El este
realizat prin îmbinarea neorealismului cu realismul psihologic.
Astfel, personajele sunt complexe, cu structuri sufletești
complicate, Ilie si Niculae Moromete fiind conștiințe martore
ale unei epoci ale profundei convulsii socii politice si
reprezentând doua vârste distincte ale istoriei. Nu întâmplător,
primul volum este numit cartea tatălui, iar cel de al doilea cartea
fiului.

George Călinescu optează pentru romanul interbelic realist

citadin, realizat însă după modelul balzacian și pornind de la
ideea că „a crea clasic înseamnă a crea durabil”. Trăsăturile
care încadrează romanul în această categorie sunt: aspectul de
frescă socială a lumii burgheze de la începutul secolului al XX-
lea, cronica de familie, verosimilitatea, tipicitatea personajului,
omnisciența/obiectivitatea naratorului.

realism interbelic, obiectiv

Totodată, este un roman de sinteză estetică, „ochiul estetului”,
al criticului literar, fiind observat în câteva aspecte care
demonstrează o intenție polemică a autorului în raport cu
realismul. Elementele clasice (caracterele, simetria), naturaliste
(problematica bolii / eredității), romantice (iubirea
adolescentină, conflictul afectiv), moderne (personaj reflector,
pluriperspectivismul) sunt proiectate pe un fundal realist, cu
puternice accente balzaciene.

Romanul a avut drept titlu inițial „Părinții Otiliei”, sugerând

tema balzaciană a paternității. Opera apare, însă, în 1938, cu
titlu schimbat, care anticipează, în schimb, personajul central
feminin misterios, enigmatic, ambiguizat prin tehnica reflectării
poliedrice, prin comportamentism.
 Roman modern, subiectiv, psihologic al experienței, „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” se încadrează în
perioada interbelică, aceasta fiind etapa de înflorire a
romanului. Astfel, apare romanul obiectiv și, concomitent, cel
subiectiv, modern, de analiză psihologică, prin care se propune
un alt model universal, Marcel Proust.

modernism interbelic, Romanul se circumscrie modernismului românesc, promovat de

subiectiv, psihologic, al Eugen Lovinescu prin cultivarea temei citadine și a
intelectualului. Totodată, el are toate atributele unui roman
experienței subiectiv: implicarea afectivă a naratorului, perspectiva narativă
subiectivă, homodiegetică, unisciența, sinceritatea trăirilor.

Camil Petrescu are o viziune modernă asupra romanului,

opunându-se celui realist de până atunci. Romancierul consideră
că proza tradițională este lipsită de autenticitate și critică
intenția excesivă de a crea caractere, dar și omnisciența
naratorului, care determină lipsa de autenticitate. El susține
sincronizarea literaturii cu filozofia și psihologia epocii.

Romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, se

încadrează atât realismului interbelic, fiind, totodată, un
roman mitic prin sursa de inspirație mitic-baladescă, proiectată
într-o civilizație pastorală pe un scenariu polițist foarte dinamic.

Realismul operei rezidă în protagonista Vitoria Lipan, cu

caracterul ei determinat și lucid, în viața muntenilor surprinsă
verosimil prin prezentarea obiceiurilor străvechi, individuale și
realism interbelic, obiectiv colective, dar și semnele adaptării la nou, în verosimilitatea
relațiilor interumane și în stilul obiectiv, dublat de atitudinea
generală neutră a autorului.

Totodată, opera reprezintă un amestec de categorii romanești:

antropologic și polițist- G. Călinescu; mitic-baladesc și realist-
etnografic -E. Lovinescu; parafrază cultă a Mioriței- Paul
Georgescu, evidențiind deschiderea interpretării și
complexitatea semnificațiilor.
 Publicată în 1881 în volumul Novele din popor, opera Moara cu
Noroc de Ioan Slavici este considerată capodopera nuvelisticii
românești, încadrându-se în realismul psihologic. Opera
prezintă aspectele caracteristice nuvelei: timp și spațiu clar
precizate, subiectul cronologic și prezența personajelor variate,
conturate în situații conflictuale. Conflictul nuvelei este unul
realism psihologic interior, desfășurat la nivelul conștiinței, având mai multe fațete.
În general, personajul principal este un ins complex, surprins
într-un proces de involuție morală și psihologică, ilustrând, în
manieră realistă, ideea determinismului social. Eroul trăiește o
stare de tensiune prelungită, care se manifestă prin reacții
incontrolabile, aflate la limita normalității, culminând cu
moartea sau alienarea definitivă a personajului.

Opera Povestea lui Harap-Alb a fost citită mai întâi în Junimea,

în august 1877, și publicată ulterior în Convorbiri literare. Fiind
un basm cult, opera urmărește ciclul viteazului predestinat unor
întâmplări și reușite extraordinare, fundal pe care se grefează
tema luptei Binelui cu Răul, împletită cu cea a formării unei
personalități printr-o călătorie

Deși aceste aspecte sunt tipice basmului cult, viziunea artistică

basm cult este unică, inconfundabilă prin diminuarea fabulosului, nota
realistă fiind accentuată. Astfel, se observă apropierea de lumea
rurală, personajele complexe, umorul și ponderea mare a
dialogului și a descrierii portretistice.

Totodată, opera prezintă caracteristicile speciei: fabulosul este

categoria estetică dominantă, respectă tiparul narativ, prezența
formulelor narative, aspațialitatea, atemporalitatea, finalul
nupțial, limbajul popular oral, personajele schematizate și
polarizate în categorii opuse moral.

UL DRAMATIC
UL DRAMATIC
comedie

dramaturgie postbelică
ADRARE IN CURENT TEMA

singurătatea individului într-

TEME LITERARE =
solitudine, vid existențial, lumea aspirații spirituale, moartea,
reificată, angoasă, spaimă,
somnul profund
un spațiu închis, într-un
univers artificial, lipsit de
PRIMA SECVENȚĂ = cadrul spațial, închis, apăsător, corespondențe:
sufletesc = spațiul mortuar al dezintegrării, spațiul bacovian = doliu, c
sentimentul dominant este cel
împietrire, vântul = mișcare, dar efecte reci, ale morții, temporal =
de melancolie tipic bacoviană
(spleen), intensificată până la
angoasă
 METAFORIZAREA
LIMBAJULUI = incifrează PRIMA SECVENȚĂ = polimorfă = spațiul și atmosfera - imaginea crea
textul are în centru condiția
sensuri, adâncește semnificații - == text programatic complex, cadrul - metaforic: „Pe un perete de firidă
tragică a poemului modern
structuri insolite = opera, cartea singurătate” = termeni nepoetici == materialitate apăsătoare, a scrie = ch
forțat de circumstanțe să
= „stihuri” - anaforă - sens ontologic, scrijelelile întemnițatului, no har divin: „Pe întuneric, în
creeze într-un mediu ostil
metafore-simbol: „stihuri de neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat
artei, lipsit de ajutorul divin și
groapă” = simbol thanatic, „de Marcu și lui Ioan”, lipsește Matei = înger == poezia nu mai este rod al in
forțat să-și depășească limitele
sete de apă” = impulsul vital a nedesăvârșirii, a imperfecțiunii omului aflat „în ruptură” (de sine, de sem
omenești, făcând din creație
exacerbat, „de foame de pradă propriei demonii, FINAL = no sacru: „Când mi s-a tocit unghia î
un mod de a supraviețui
scrum” = tentația de crească/ Și nu a mai crescut/ Sau nu o mai am cuno
autodistrugere == modernism

STRUCTURA ȘI
METAFORIZAREA
LIMBAJULUI = monobloc =
coeziune, unitate = cauzalitate
incipit - final: „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” - poezia ca formă de cunoaștere
PRIMA SECVENȚĂ = călător - drum lumesc și creator („calea mea”) -
„căci eu iubesc și flori și ochi luciferică, adâncirea
ochi, buze, morminte - crescendo: spațiul natural (flori), universul spiritu
și buze și morminte”, a iubi = a misterului universal,
logosul, iubirea (buze), experiența morții (mormin
cunoaște + absența strofelor, unicitatea poetului în lume
versurile inegale, măsura 2-13,
versul liber, ingambamentul („și
nu ucid/ cu mintea tainele, ce
le-ntâlnesc/ în calea mea”)=
modernism
 STRUCTURA ȘI
METAFORIZAREA
LIMBAJULUI = monobloc =
coeziune, unitate = cauzalitate
incipit - final: „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” - poezia ca formă de cunoaștere
PRIMA SECVENȚĂ = călător - drum lumesc și creator („calea mea”) -
„căci eu iubesc și flori și ochi luciferică, adâncirea
ochi, buze, morminte - crescendo: spațiul natural (flori), universul spiritu
și buze și morminte”, a iubi = a misterului universal,
logosul, iubirea (buze), experiența morții (mormin
cunoaște + absența strofelor, unicitatea poetului în lume
versurile inegale, măsura 2-13,
versul liber, ingambamentul („și
nu ucid/ cu mintea tainele, ce
le-ntâlnesc/ în calea mea”)=
modernism

PRIMUL TABLOU = întâlnirea a două lumi,

Luceafărul se îndrăgostește, formula narativă „A
fost odată.../ A fost ca niciodată”, comparația
„ca-n povești”, castelul de la malul mării,
fereastra, fata în ipostaza reveriei: „Când ea pe
coate-și rezema/ Visând ale ei tâmple”, a
dorului „De dorul lui și inima/ Și sufletu-i se
SINTEZĂ DE TEME ȘI MOTIVE LITERARE: ax tematic =
umple”, unicitatea fetei: luna - „fecioara între
condiția omului de geniu în raport cu iubirea + tema naturii - 2
sfinți”, Luceafărul în vis de 2 ori - invocație:
dimensiuni, imaginar poetic romantic - născut din visare,
„Cobori în jos, /Luceafăr blând/ Alunecând
contemplație, cadru nocturn (frecvent Emi), motive literare: fata
pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Viața-
de împărat, steaua, visul, îngerul și demonul, noaptea, etc.
mi luminează”, Luceafărul o cheamă, ea refuză,
resimte apropierea dureroasă: „privirea ta mă
arde”, „ochiul tău mă-ngheață”, imposibilitatea
comunicării: „deși vorbești pe înțeles, eu nu te
pot pricepe”, lumi diferite: „Căci eu sunt vie,/
tu ești mort”, „eu sunt nemuritor/ Și tu ești
muritoare”
C
 SECVENTE RELEVANTE

țial, închis, apăsător, corespondențe: solitudine = cavou, golul A DOUA SECVENȚĂ = stările eului (mărci), „amorul meu” - ambiguitate, moarte
integrării, spațiul bacovian = doliu, culoare unică, „flori” - bacovian = realitate reziduală, apăsătoare, strigătul = încercare eșuată de comunicare, d
dar efecte reci, ale morții, temporal = macabru = nocturn finalul = aripile atârnând
= spațiul și atmosfera - imaginea creatorului și produsul creației
- metaforic: „Pe un perete de firidă goală”, „pe întuneric, în
= materialitate apăsătoare, a scrie = chin, poetul = singurătate =
A DOUA SECVENȚĂ = ultimele 4 versuri = relația interior-exterior = alt infern: „Plo
ului, no har divin: „Pe întuneric, în singurătate/ Cu puterile
departe afară” - fundal pe care: durerea poetului - metamorfoza stranie: „mă durea m
ul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui
gheară”, instrument de creație: „unghiile de la mâna stângă”, antiteza dintre „unghia în
înger == poezia nu mai este rod al inspirației divine = expresie
- „unghiile de la mâna stângă” == imaginea poetului blestemat
ului aflat „în ruptură” (de sine, de semeni, de Dumnezeu), lăsat
sacru: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să
mai crescut/ Sau nu o mai am cunoscut.”

A DOUA SECVENȚĂ = comparația „lumina mea” - „lumina lunii” - potențează mister

m lumesc și creator („calea mea”) - elemente ale corolei: flori, lunii „nu micșorează/ ci, tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții” + cunoașter
pațiul natural (flori), universul spiritual (ochi), rostirea poetică, îmbogățește cu „largi fiori de sfânt mister”, caracter sacru, razele lunii, metafore pentru
ea (buze), experiența morții (morminte) misterios: „corola de minuni”, „vraja nepătrunsului ascuns”, adâncimi de întuneric
mister”
 A DOUA SECVENȚĂ = comparația „lumina mea” - „lumina lunii” - potențează mister
m lumesc și creator („calea mea”) - elemente ale corolei: flori, lunii „nu micșorează/ ci, tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții” + cunoașter
pațiul natural (flori), universul spiritual (ochi), rostirea poetică, îmbogățește cu „largi fiori de sfânt mister”, caracter sacru, razele lunii, metafore pentru
ea (buze), experiența morții (morminte) misterios: „corola de minuni”, „vraja nepătrunsului ascuns”, adâncimi de întuneric
mister”

AL DOILEA TABLOU = simetric - idila Cătălin AL TREILEA TABLOU = Luceafărul = 2

- Cătălina, umană: spațiul opus infinitului, Cătălin dimensiuni opuse: geniul - sacrifică nemurirea
„o cuprinse... Într-un ungher degrabă” = „un pentru „o oră de iubire” / titan, răzvrătit, revoltat -
paj”, „copil din flori și din pripas”, „viclean schimbă ordinea lumii pentru propriul ideal -
copil de casă”, atribute umane: „cu obrăjei ca ANTITEZĂ: omul = simbolul valului efemer,
doi bujori” = antiteză cu Luceafărul, fata de neînsemnat, repetabil: „Când valuri află un
împărat = Cătălina, nume = oameni mormânt, răsar în urmă valuri”
 ELEMENTE DE STRUCTURA SI COMPOZITIE

TITLUL = simbol inedit al liricii

românești = 6x în text, plumb = lipsă
de orizont, răceală, plumb = realitate
eului (mărci), „amorul meu” - ambiguitate, moarte, erosul
reziduală, urmare a unei existențe
ătoare, strigătul = încercare eșuată de comunicare, de salvare,
dezintegrate: „Plumbul indică
finalul = aripile atârnând
culoarea neagră a materiei, stoarsă
de orice energie regenerativă” - V.
Fanache
 TITLUL - funcție anticipativă =
asociere surprinzătoare, intrarea într-o
lume dizarmonică, nelipsită de
4 versuri = relația interior-exterior = alt infern: „Ploaia bătea
candoare, floarea = simbol al unui
urerea poetului - metamorfoza stranie: „mă durea mâna ca o
microunivers armonios, asocierea
hiile de la mâna stângă”, antiteza dintre „unghia îngerească”
mucegai-flori = invers, mucegai =
âna stângă” == imaginea poetului blestemat
putrefacție morală, spirituală, lume =
uzată, floarea = receptacul, capătă
esența, reflectă urâtul

TITLUL = 2 poli: eul, lumea =

„corola de minuni”, accent pe „eu” -
poziții cheie = unicitate + rol în
univers + anticipează monologul
a „lumina mea” - „lumina lunii” - potențează misterul, lumina confesiv, „corola de minuni” =
oare/ mărește și mai tare taina nopții” + cunoașterea poetică lumea, plasticizantă = artificiu stiistic,
mister”, caracter sacru, razele lunii, metafore pentru universul revelatorie = adâncește semnificații,
aja nepătrunsului ascuns”, adâncimi de întuneric”, „sfânt „corola de minuni a lumii” =
mister” imagine vizuală: „corola” =
circularitate, armonie univers perfect,
„de minuni” = caracter tainic,
misterios al acestei frumuseți =
miracol
 TITLUL = 2 poli: eul, lumea =
„corola de minuni”, accent pe „eu” -
poziții cheie = unicitate + rol în
univers + anticipează monologul
a „lumina mea” - „lumina lunii” - potențează misterul, lumina confesiv, „corola de minuni” =
oare/ mărește și mai tare taina nopții” + cunoașterea poetică lumea, plasticizantă = artificiu stiistic,
mister”, caracter sacru, razele lunii, metafore pentru universul revelatorie = adâncește semnificații,
aja nepătrunsului ascuns”, adâncimi de întuneric”, „sfânt „corola de minuni a lumii” =
mister” imagine vizuală: „corola” =
circularitate, armonie univers perfect,
„de minuni” = caracter tainic,
misterios al acestei frumuseți =
miracol

ULTIMUL TABLOU = condiția muritorilor,

revenirea Luceafărului la propria condiție, iubirea
TITLUL = Venus = planeta iubirii =
= formă de cunoaștere pentru ființa superioară
viziune romantică, fascinat de infinit,
care conștinetizează mecanismul de neschimbat al
Luceafărul = stea purtătoare de noroc,
universului, imaginea cuplului „sub șirul lung de
fata: „Norocu-mi luminează”,
mândri tei”, monologul lui Cătălin = iubirea
demiurg: „Ei doar au stele cu
sinceră, înălțătoare - reașază universul, ultima
noroc”, tabloul III: Luceafărul =
invocare a fetei: Luceafăr = stea „cu noroc”,
Hyperion, fiul Cerului, tatăl Soarelui
răspunsul lui = condiția superioară, afect exclus:
și al Lunii în viziunea lui Hesiod -
fata = „chip de lut” = metaforă a efemerității
natură eternă, superioară, inaccesibilă
unei lumi așezate sub semnul hazardului, al
omului comun
norocului, o lume limitată și perisabilă, „cercul
vostru strâmt”
DE STRUCTURA SI COMPOZITIE

SIMETRIE COMPOZIȚIONALĂ =
paralelism sintactic = refren = relația poet-
lume: „Stam singur în cavou și era vânt” /
„Stam singur lângă mort și era frig”,
simetria = procedeul corespondenței =
analogia între eul poetic și elementele lumii
reale: „sicriele de plumb” - „amorul meu
de plumb”
 SIMETRIE incipit-final: verbul „a scrie”:
„Le-am scris cu unghia pe tencuială” -
chinuit, încordat, „M-am silit să scriu” +
unghia (metaforă-simbol) - conotații diferite

OPOZIȚIE = „lumina mea” - „lumina

altora”, câmp semantic, simbolul luminii =
ideea de cunoaștere luciferică / paradisiacă,
„eu” - „alții” distanțate = verbe opuse: „nu
strivesc”, „nu ucid (cu mintea tainele)”,
„sporesc (a lumii taină)”, „îmbogățesc
(întunecata zare)”, „iubesc” - violente:
„sugrumă” + indirect „ucid”
 OPOZIȚIE = „lumina mea” - „lumina
altora”, câmp semantic, simbolul luminii =
ideea de cunoaștere luciferică / paradisiacă,
„eu” - „alții” distanțate = verbe opuse: „nu
strivesc”, „nu ucid (cu mintea tainele)”,
„sporesc (a lumii taină)”, „îmbogățesc
(întunecata zare)”, „iubesc” - violente:
„sugrumă” + indirect „ucid”

COMPOZIȚIE = romantism = antiteză ==

simetrie, 4 tablouri pe 2 planuri = opoziie
geniu - om, II + III - bine delimitate, I + IV -
interferează, opoziție prin alte elemente:
personaje-simbol, cadru natural, limbaj,
metamorfozele Luceafărului, imaginea fetei:
iubire („O, vin, dorul meu nespus”) /
răceală („Ce-ți pasă ție, chip de lut?”)