16.6.

Sistemul imun

În cazul unei boli, rezistența specifică a organismului este asigurată de sistemul imun. În
alcătuirea acestuia intră:

variate celule;

factori chimici;

procese, prin care limfocitele răspund și îndepărtează agenții străini sau substanțe,
denumite antigene. Eliminarea implică distrugerea lor, care de cele mai multe ori se face
prin apariția de molecule noi specializate – anticorpi.

Dezvoltarea sistemului imun

După concepție, în cursul celei de-a treia luni de dezvoltare fetală, are loc dezvoltarea
sistemului imun. Astfel, în această perioadă apar celule primitive în măduva osoasă care
sunt denumite celule stem (hemocitoblaști). Unele dintre acestea formează celule
limfopoetice care sunt precursori ai sistemului imun. Dintre cele două variante de
dezvoltare, celulele limfopoetice urmează una. Astfel, unele celule limfopoetice traversează
timusul la nivelul căruia se maturează și se transformă în limfocite T sau celule T, inițială
dată de timus. Prin procesul de maturare, limfocitelor li se atașează molecule de receptori pe
suprafața acestora, după care migrează în circulație și se adună în țesuturi limfoide: splina,
amigdale, noduli limfatici. De la acest nivel intervin în controlul sistemului imun.

Anumite limfocite T mature se întorc în măduva osoasă și intervin în reacția imună, însă cea
mai mare parte dintre ele (majoritatea) se acumulează în țesuturile periferice.

Dezvoltarea restului sistemului imun se face tot din celule limfopoetice, prin care unele celule
se transformă în limfocite B care migrează și ele în țesuturile periferice și se alătură
limfocitelor T. Inițiala "B" este dată de bursa lui Fabricius, structură întâlnită la embrionii de
pui, la nivelul căreia are loc maturarea limfocitelor B.

Corespondenții în organe umane ai bursei lui Fabricius sunt: măduva osoasă, ficatul,
nodulii limfatici. În cursul procesului de formare, limfocitele B sintetizează anticorpi pe care
îi distribuie pe suprafața membranelor lor celulare. Aceștia vor constitui ulterior receptori
care vor intra în reacție cu substanțele străine în cursul răspunsului imun.

Pe lângă limfocitele B, prin modificarea unor celule limfopoetice rezultă și celule „natural
killer”.

La circa 6 luni după naștere, sistemul imun poate exercita funcțiile pentru care
limfocitele B și T au rol central în organizarea și funcționarea sistemului imun.
Limfocitele B și T ocupă o poziție strategică în nodulii limfatici și în alte organe limfoide care
le permite contactul cu microorganisme care populează sistemele corpului uman.

Figura 16.7 Originea sistemului imun.

Antigenele

Antigenul reprezintă o substanță de natură proteică sau polizaharidică, frecvent întâlnită pe

suprafața microorganismelor, care constituie un stimul pentru sistemul imun. Antigenele
stimulează limfocitele B și T.

Antigenele sunt variate, găsindu-se în mai mult de un milion de posibilități. Astfel, antigenele
pot fi:

parte dintr-un virus;

parte dintr-un flagel bacterian;

parte a unui spor de mucegai;

substanță chimică (cum ar fi, macromoleculă citoplasmatică);

În mod normal, o persoană deține proteine și polizaharide recunoscute de organism ca fiind

proprii și de aceea nu se pune problema declanșării unui răspuns imun. Totalitatea celulelor
din organism au exprimat pe suprafața lor, molecule proteice denumite CMH (Complex
Major de Histocompatibilitate), care au un caracter unic pentru individ și sunt recunoscute
ca antigene proprii. CMH se împarte în:

clasa I – moleculele din această clasă sunt exprimate pe suprafața tuturor celulelor
organismului;

clasa II – moleculele din această clasă sunt exprimate doar pe suprafața celulelor
sistemului imun.

Înainte de momentul nașterii, orice celulă încearcă să atace antigenele proprii ale CMH, este
distrusă. În acest fel rămân funcționale numai acele celule implicate în identificarea și
atacarea antigenelor străine organismului (individul răspunde doar la antigene străine,
„nonself”), fiind capabile să facă diferența între antigenele proprii ale CMH și cele străine
(individul este tolerant față de antigenele proprii, „self”). Este absolut necesar ca celulele cu
sensibilitate la antigenele proprii să fie blocate pe tot parcursul vieții, pentru menținerea
toleranței față de structurile proprii.

Modalitățile de intrare a antigenelor în corp sunt variate, printre care se numără și

următoarele porți de intrare:

mici soluții de continuitate (discontinuități) în membrana mucoasei tractului respirator;

soluții de continuitate ale pielii (rană), dată de mușcătura unui artropod: țânțar, căpușă,
etc.

16.7. Răspunsul imun

Maturitatea sistemului imun se atinge la un an de la naștere. Acesta continuă să

funcționeze până la sfârșitul vieții. Inițierea procesului imun este declanșată prin atacarea
organismelor sau moleculelor străine de către celule cu funcție fagocitară, cum ar fi globulele
albe, care înglobează și distrug structurile străine.

Macrofagele (talie mare, formă neregulată) reprezintă celulele fagocitare cu cea mai mare
importanță. Macrofagele prezintă pe suprafața lor molecule din CMH, atât din clasa I, cât și
clasa II. Antigenele microorganismelor fagocitate se vor lega de moleculele CMH clasa II cu
scopul de a fi recunoscute de limfocite și a le stimula producția de anticorpi. Ulterior,
macrofagele pornesc către vasele limfatice și țesutul limfoid. La momentul intrării
macrofagului în nodulul limfatic întâlnește un limfocit T, denumit limfocit T helper (celulă
T4). Receptorii de pe suprafața acestuia intră în reacție cu antigenele străine și antigenele
CMH (Completare: CMH II) de pe suprafața macrofagului, în urma căreia limfocitele T helper
se vor activa. Acest lucru declanșează producția și eliberarea unor proteine înalt reactive,
denumite limfokine.

Diferite tipuri de macrofage se întâlnesc în diferite țesuturi, cum ar fi:

în plămâni - macrofag alveolar;

în țesutul conjunctiv - histiocit;

în ficat - celula Kuppfer;

în țesutul nervos - microglia;

în os - osteoclast;

în splină - celula din peretele sinusoidelor.

Dependent de natura antigenului care e declanșat procesul, limfokinele pot stimula fie
limfocit B, fie T. Astfel, acesta constituie un moment în care are loc bifurcația funcțiilor
principale ale sistemului imun în dezvoltarea:

imunității mediată celular – ramură funcțională a sistemului imun, dominată de

limfocitele T;

imunității mediată de anticorpi – ramură funcțională a sistemului imun, dominată de

limfocitele B.

Imunitatea mediată celular (IMC)

Ramura funcțională a sistemului imun care presupune interacțiunea în mod direct dintre
celulele organismului și microorganisme sau molecule străine, prin care se realizează
apărarea, justifică denumirea de imunitate mediată celular (IMC). Limfocitele T helper
eliberează limfokine care inițiază apărarea prin imunitatea mediată celular, stimulând
multiplicarea rapidă a altor limfocite T – limfocite T citotoxice. Acestea pătrund în sistemul
circulator și urmăresc să găsească celule care dețin antigene străine.

Țintele limfocitelor T sunt reprezentate de cea mai mare parte a celulelor infectate cu:

fungi;

protozoare;

anumite virusuri;

anumite bacterii.

Limfocitul T citotoxic identifică antigenele CMH și antigenele străine, ceea ce îi permite

interacțiunea cu celulele străine. Totodată, limfocitele T citotoxice sunt capabile să
identifice și celulele tumorale, cu scopul de a le elimina din organism, însă în acest fel
acționează și asupra celulei, având „un efect letal” asupra acesteia.

Limfocitele T citotoxice constituie totodată sursa pentru alte limfokine, pe care le

secretă unde se află antigenul. În acest fel, limfokinele atrag la locul infecției macrofage noi
și le stimulează să distrugă microorganismele. Atunci când limfocitele T sunt activate, are loc
multiplicarea lor printr-un proces complex prin care rezultă clone (clone de limfocite T
citotoxice), proces ce poartă numele de proliferare sau multiplicare clonală. Aceste celule
ajung la locul infecției și reacționează cu microogranismele. Odată cu înlăturarea din
organism a cauzei care a determinat activarea limfocitelor T, multiplele clone ale
limfocitului original activat rămân în nodulii limfatici și în alte țesuturi limfoide. Din
cauza faptului că există multiple copii ale unui limfocit (nu doar unul singur), la o nouă
expunere a aceleiași molecule antigenice, toate aceste copii (clone) se vor implica în
îndepărtarea lor din organism.

Figura 16.8 Activarea limfocitului T.

În imunitatea mediată celular, antigenele reacționează doar cu acele limfocite T care au

receptori atingenici complementari (după cum se vede pe imagine). Reacția cu alte
antigene este exclusă.

Celula „natural killer” este un limfocit mai puțin specializat comparativ cu limfocitul T
citotoxic, care atacă microorganisme și celule infectate. Aceste celule par să fie încadrate ca
un mecanism primar de apărare al organismului împotriva celulelor tumorale.

Limfocitele T supresoare (sau celule T8) previn instalarea unui proces imun hiper-activ
prin care și celulele normale ale organismului să fie distruse.

Încetinirea procesului imun se realizează de către limfocitele T supresoare, pe măsură ce

stimulul antigenic se diminuează, astfel:

scad activitatea limfocitelor T citotoxice;

scad activitatea celulelor „natural killer”.

Imunitatea mediată prin anticorpi (IMA)

Acest tip de imunitate mediată prin anticorpi (IMA) este dependentă de activitatea
limfocitelor B. În țesutul limfoid, în timpul circulației macrofagului printre variate tipuri de
limfocite B de la acest nivel, poate întâlni anticorpii complementari antigenelor sale exprimați
pe suprafața anumitor limfocite. Prin legarea celor două structuri complementare (antigenul
de pe macrofag - anticorpul de pe limfocitul B), la care se alătură implicarea limfocitelor T
helper, are loc activarea sau „angajarea” limfocitelor B. Odată cu angajarea lor, începe
diviziunea limfocitelor B și apariția unor clone celulare programate să producă molecule de
anticorpi specifice pentru antigen. Rata eliberării lor din limfocitele B depășește 2000/
secundă. Alte semnale biochimice convertesc, în decursul a câteva ore, numeroase limfocite
B în plasmocite. Acestea constituie un grup de celule producătoare în mod activ de
anticorpi. Aceste activități sunt inițiate de:

în principal, derivate din virusuri și bacterii;

proteinele din lapte, veninul de albină, unele molecule din alimente și proteine vegetale –
stimulează acest proces printr-o reacție imună specială, denumită alergie.