STADIILE DEZVOLTARII PSIHOSOCIALE DE ERICKSON

Conform lui Erikson, procesul de socializare constă în opt faze – cele „opt
stadii ale omului”. Cele opt stadii nu au fost formulate prin muncă
experimentală ci în urma unei largi experienţe în psihoterapie, inclusiv
experienţa extinsă cu copiii şi adolescenţii atât din clasele inferioare cât şi din
clasele sociale mijlocii şi superioare. Fiecare stadiu este privit ca o „criză
psihisocială” care apare şi cere rezolvare înainte ca următoare fază să fie
negociată mulţumitor. Aceste stadii sunt concepute aproape într-un sens
arhitectural: rezolvarea şi învăţarea satisfăcătoare a fiecărei crize este
necesară pentru ca copilul să reuşească să facă faţă următoarei faze, la fel
precum fundaţia unei case este esenţială pentru primul etaj, care la rândul
său trebuie să fie structural pregătit să suporte al doilea, şi aşa mai departe.

CELE OPT STADII

Învăţarea Încrederii versus Neîncrederii (Speranţa)
Cronologic, aceasta este perioada copilăriei din primii unul sau doi ani de
viaţă. Copilul bine îngrijit, protejat şi iubit, dezvoltă încredere şi securitate şi
optimism. Prost îngrijit, el devine naîncrezător şi nesecurizat.

Învăţarea Autonomiei versus Ruşine (Voinţa)

A doua criză psihosocială, apare în copilăria mică, probabil între 18 luni/2
ani şi 3½/4 ani. Copilul „bine îngrijit” iese din acest stadiu sigur pe el, euforic
datorită noului control dobândit, şi mai degrabă mândru decât ruşinos. Autonomia
nu este, totuşi, sinonimă cu siguranţa de sine – posesia, iniţiativa şi independenţa,
dar, cel puţin la copiii aflaţi la începutul acestei crize psihosociale includ „un self
furtunos” – accese de furie, încăpăţânare şi negativism. De exemplu, putem vedea
copii de 2 ani, cu mâinile încrucişate pentru a le împiedica pe mame să îi ţină de
mâini în timp ce traversează strada. De asemenea, sunetul „Nu” se aude prin casă
şi magazine.

Învăţarea Iniţiativă versus Vină (Scop)

Erickson crede că cea de-a treia criză are loc în timpul a ceea ce el numeşte
„vârsta jocului” sau vârsta preşcolară. Pe parcursul său, copilul dezvoltat
sănătos învaţă să: 1) să imagineze, să îşi dezvolte abilităţile pri jocuri e tot
felul, inclusiv prin fantezie; 2) să coopereze cu alţii; 3) să conducă şi să fie
condus. Imobilizat de teamă el este: 1) temător; 2) este maginalizat în
grupuri; 3) continuă să depindă în mod nejustificat de adulţi şi 4) este limitat
atât în activităţile de joacă cât şi în imaginaţie.

Sârguinţă/hărnicie versus Inferioritate (competenţă)

Erickson crede că cea de-a patra criză este rezolvată, de bine de rău, de
ceea ce el numeşte „vârsta şcolară”, care poate include şi o parte din liceu. Acum
copilul învaţă să folosească majoritatea deprinderilor de viaţă formală:
1) relaţionarea cu colegii conform regulilor; 2) trecerea de la jocuri libere la jocuri
mai elaborate, structurate de reguli şi care necesită lucrul în echipă precum
fotbalul şi 3) însuşirea studiilor sociale, cititrea, aritmetica. Temele pentru acasă
sunt o necesitate şi sunt necesare pentru ca autodisciplina să crească anual.
Copilul care, datorită rezolvării succesive cu succes a crizelor psihosociale
precedente, este încrezător, autonom şi plin de iniţiativă va învăţa cu uşurinţă să
fie destul de sârguincios. Oricum, copilul neîncrezător are îndoieli în ceea ce
priveşte viitorul. Ruşinea – vina care o însoţeşte – va experimenta eşecul şi
inferioritatea.

Identitatea versus Identitate difusă (fidelitatea)

Pe durata celei de-a cincea crize (adolescenţa de la 13/14 ani până la 20
de ani) copilul, acum adolescent, învaţă cum să răspundă în mod satisfăcător şi
feicit la întrebarea „Cine sunt ?”. Dar chia şi cei mai bine-adaptaţi adolescenţi
experimentează într-o anumită măsură identitatea de rol difuză: majoritatea
băieţilor şi probabil majoritatea fetelor, experimentează delicvenţa minoră,
rebeliunea înfloreşte, îndoielile de sine inundă tânărul, etc.. Erickson crede că pe
parcursul adolescenţei timpurii, se dezvoltă perspectiva matură asupra timpului;
tânăra persoană achiziţionează certitudinea de sine în opoziţie cu conştiinţa de
sine auto-îndoiala. El experimenteză diferite roluri – de obicei constructive, decât
să adopte „identitate negativă” precum delicvenţa. De fapt, el anticipează
realizările şi le îndeplineşte mai degrabă decât să fie paralizat de sentimentele de
inferioritate sau de o perspectivă temporală inadecvată. În adolescenţa târzie, se
stabileşte definitiv identitatea sexuală – masculin sau feminin. Adolescentul caută
o „direcţie” (cineva care să-l inspire), şi treptat îşi dezvoltă un set de idealuri
(dezirabile şi social acceptate, în cazul unui adolescent de succes). Erickson crede
că, în cultura noastră, adolescenţa este un adevărat „moratoriu psihosocial” în
special pentru clasele sociale de mijloc şi superioară. Ei nu „ joacă pentru sine”dar
pot experimenta, pot încerca diferite roluri, şi astfel speră să îl găsească pe cel mai
potrivit pentru ei.

Intimitatea/apropierea versus Izolare (iubire)

Tânărul adult de succes, pentru prina oară, poate experimenta adevărata
intimitate – acel tip de intimitate care face posibil mariajul sau acel tip de prietenie
autentică şi de durată.

Preocuparea faţă de alţii versus Preocuparea de sine (grija)

La maturitate, criza psihosocială cere preocuparea faţă de alţii, atât in
sensul căsătoriei şi a parentalităţii cât şi în sensuşl de a lucra productiv şi creativ.

Integritate versus Disperare (înţelepciune)

Dacă celelalte şapte crize psihosociale au fost rezolvate cu succes, adultul
matur dezvoltă apogeul adaptării, integritatea. El este încrezător, este independent
şi îndrăsneşte să descopere noul. Munceşte din greu, şi-a găsit rolul bine-definit în
viaţă şi şi-a dezvoltat conceptul de sine care îl face fericit. Poate fi intim fără
reţineri, vină, regret sau lipsit de realism; este mândru de ceea ce crează – copiii
săi, munca sa sau alte hobby-uri. Dacă una sau mai multe dintre crizele precedente
nu a fost rezolvată, el se poate privi pe sine însuşi şi viaţa lui disperare şi dezgust.