Dimensiunile informării prin intermediul tabloului fluxurilor de

trezorerie

Cei mai mulţi dintre utilizatorii informaţiei contabile sunt interesaţi de

fluiditatea activităţii dintr-o întreprindere şi în special de capacitatea acesteia de
a asigura o viteză de rotaţie corespunzătoare pentru lichidităţi. Unei asemenea
solicitări nu poate să îi răspundă informaţia contabilă oferită de o contabilitate
de angajamente şi axată, în principal, pe profit. În acest fel se impune necesitatea
exploatării informaţiei contabile, pentru a se cunoaşte fluxurile de trezorerie,
acestea fiind corespondentul fluxurilor patrimoniale ce tranzitează
întreprinderea, cu impact imediat asupra lichidităţilor.

Tabloul fluxurilor de trezorerie este conceput pentru a prezenta clar intrările

şi ieşirile de numerar aferente principalelor categorii de activităţi pe care le
desfăşoară o întreprindere, precum şi pentru a justifica soldul trezoreriei la
sfârşitul exerciţiului.

Structura tablourilor fluxurilor de trezorerie realizează o descompunere a

fluxurilor de trezorerie ale exerciţiului pe cele trei activităţi fundamentale:
exploatare, investiţii şi finanţare.
IAS 7 Situaţia fluxurilor de trezorerie impune entităţilor furnizarea de informaţii
cu privire la istoricul mişcărilor de numerar şi de echivalente de numerar ale
unei entităţi prin intermediul situaţiei fluxurilor de trezorerie. Normalizatorii
români au denumit acest tablou, prin intermediul căruia firmele trebuie să
prezinte modul în care generează şi utilizează numerarul şi echivalentele de
numerar, situaţia fluxurilor de numerar. Informaţiile cu privire la fluxurile de
trezorerie ale unei întreprinderi sunt utile pentru utilizatori deoarece ele permit
aprecierea capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri viitoare de numerar şi
echivalente de numerar în cadrul activităţilor de exploatare, de finanţare şi de
investiţii (arătând, în acelaşi timp, de unde au provenit lichidităţile şi cum au
fost ele cheltuite, inclusiv cauzele variaţiei lor), precum şi a nevoilor de
trezorerie ale acesteia. În acelaşi timp, este necesar să se poată evalua care sunt
scadenţele la care se va genera trezorerie sau la care vor ieşi bani din
întreprindere, precum şi gradul de certitudine a realizării acestor fluxuri.Utilizată
împreună cu celelalte componente ale situaţiilor financiare anuale, situaţia
fluxurilor de trezorerie permite evaluarea modificărilor activului net al
întreprinderii, a structurii sale financiare (inclusiv lichiditatea şi solvabilitatea),
precum şi a capacităţii sale de a schimba fluxurile (mărimea, sensul şi scadenţele
acestora) în vederea adaptării la noile condiţii şi oportunităţi ale mediului.
Utilizatorii pot elabora modele care să le ofere posibilitatea analizării şi
comparării valorii actualizate a fluxurilor de trezorerie viitoare ale mai multor
întreprinderi.

Pentru a justifica alegerea tabloului fluxurilor de trezorerie au fost invocate trei

motive principale:
 preponderenţa trezoreriei ca indicator al gestiunii întreprinderii şi al
analizei riscului de faliment (pe termen scurt ea măsoară solvabilitatea, iar
pe termen lung, nevoia de finanţare);
 caracterul obiectiv al fluxurilor de trezorerie (valoarea lor este
determinată pe piaţă, nefiind afectată nici de alegerea metodelor contabile,
nici de corecţii ale erorilor sau de estimări);
 adaptarea tabloului la prezentarea datelor previzionale.

Aşadar, situaţia fluxurilor de trezorerie oferă o informaţie istorică despre

fluxurile monetare care constituie o bază pentru previzionarea fluxurilor viitoare
de trezorerie şi pentru estimarea capacităţii întreprinderii de a crea valoare.

De-a lungul timpului, în încercarea de sistematizare a informaţiilor privind

structura, originea şi destinaţia fondurilor utilizate de întreprindere,
normalizatorii au concluzionat că variaţia lichidităţilor se poate explica prin
acţiunea a trei tipuri de activităţi bazate pe o clasificare funcţională în
întreprindere:

1. activităţi de exploatare, definite, într-o manieră reziduală, ca principalele

activităţi generatoare de venit şi alte activităţi care nu sunt de investiţii sau de
finanţare. Mărimea fluxurilor de trezorerie provenite din activităţile de
exploatare reprezintă un indicator- cheie pentru măsurarea performanţei
financiare a întreprinderii, de mărimea lui depinzând aprecierea capacităţii
întreprinderii de a genera suficiente lichidităţi pentru a realiza noi investiţii,
pentru a acorda dividende, pentru a rambursa împrumuturi, toate acestea fără a
se apela la surse externe de finanţare;

2. activităţi de investiţii, definite drept acele activităţi legate de achiziţia şi

cedarea de active imobilizate şi alte investiţii ce nu sunt incluse în categoria
investiţiilor în echivalente de numerar. Prezentarea separată a fluxurilor aferente
activităţilor de investiţii este importantă deoarece acestea indică în ce măsură s-
au făcut eforturi pentru creşterea resurselor destinate să genereze venituri şi
fluxuri de trezorerie viitoare;

3. activităţi de finanţare, definite ca acele activităţi care modifică mărimea şi

structura surselor de finanţare (capitaluri proprii şi împrumuturi).

Analiza fluxurilor de numerar pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă
pentru:

 corelarea profitului (pierderii) cu numerarul;

 separarea activităţilor care implică numerar de cele care nu implică
numerar;
 evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile de plăţi
cash;
 evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash - flow
strategic).
Utilitatea analizei este dată de faptul că variaţia globală a trezoreriei este
reliefată prin soldul de trezorerie, rezultat din gestiunea activelor reale (din
activitatea de exploatare), şi prin cel rezultat din operaţiunile de capital care
privesc investiţiile şi finanţările. Atunci când fluxurile reale şi cele monetare
nu coincid, cum de fapt se şi întâmplă, trezoreria se asigură prin decalaje de
plăţi asociate acestor fluxuri.

În viziunea normalizatorilor români, o întreprindere poate să-şi prezinte fluxurile

de trezorerie din activităţile de exploatare aplicând una dintre următoarele
metode:

• metoda directă, conform căreia se detaliază încasările şi plăţile brute în

numerar determinate fie din înregistrările contabile ale întreprinderii (în cazul
aplicării contabilităţii de trezorerie), fie prin ajustarea vânzărilor şi a costului
acestora cu variaţiile activelor sau datoriilor aferente (în cazul aplicării
contabilităţii de angajamente);

Metoda directă este dorită de investitori deoarece permite stabilirea valorii

întreprinderii pe baza previziunilor lichidităţilor.
• metoda indirectă, conform căreia fluxurile de exploatare se reconstituie
plecând de la rezultatul net, care este ajustat astfel încât să se elimine: efectele
contabilităţii de angajament (se scade variaţia stocurilor şi creanţelor şi se
adaugă variaţia datoriilor de exploatare - decalajele de plăţi favorabile
întreprinderii),
tranzacţiile fără efect asupra trezoreriei (amortizările, provizioanele, impozitele
amânate, câştigurile sau pierderile latente, beneficiile nedistribuite ale
întreprinderilor asociate, interesele minoritare), decalajele de intrări şi ieşiri
trecute sau viitoare privind trezoreria, elementele de venituri şi cheltuieli legate
de fluxurile de trezorerie aferente activităţilor de investiţii şi de finanţare.

Normalizatorii (IAS 7) încurajează alegerea metodei directe pentru a răspunde

raţiunii întocmirii unei situaţii de flux, aceea de a raporta prin paralelism
intrările şi ieşirile de lichidităţi, dar şi pentru că aceasta furnizează informaţii
utile în prognozarea fluxurilor de numerar viitoare care nu sunt disponibile prin
metoda indirectă.

Metoda indirectă, în schimb, este preferată de manageri deoarece ascunde

utilizatorilor externi imaginea reală despre lichiditatea şi solvabilitatea
întreprinderii, precum şi de contabili, datorită metodei de calcul mai apropiate
de formatul raportărilor contabile.

Spre deosebire de cerinţele de prezentare pentru fluxurile de exploatare,

fluxurile din investiţii şi finanţare trebuie prezentate prin metoda directă, fără a
se face referiri la metoda indirectă.
Eliminând efectele regulilor şi tratamentelor contabile pentru evenimente şi
tranzacţii similare, dar care diferă de la o întreprindere la alta, prezentarea
fluxurilor de trezorerie îmbunătăţeşte comparabilitatea performanţelor
operaţionale ale diferitelor întreprinderi.

Referințe bibliografice

Dragotă, V., Brașoveanu, L., Dragotă, I., M.,(2012), Management financiar, vol. I, Editia a
doua, Editura Economică, Bucureşti.
Gherghina, R., Duca, I.( 2012 ), Gestiunea financiară a intreprinderii, Editura Universitară,
Bucureşti.
Stancu, I., Stancu, D.(2012), Finanțe corporative cu EXCEL, Editura Economică, București.
Vintilă, G.(2010), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.