Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Toaz - Info Nichita Stanescu o Viziune Asupra Poeziilor Sale PR
Toaz - Info Nichita Stanescu o Viziune Asupra Poeziilor Sale PR
I. Limbajul poetic
Limbajul poetic stănescian este absolut nou şi original. Cuvântul se află în poeziile sale într-o
permanentă aventură. Poetul refuză să accepte cuvântul ca semn, ca literă scrisă. Acesta nu e decât o
încercare de ieşire din sine, o golire a trupului neîncăpător, o pierdere uriaşă, care echivalează cu
tendinţa de a exista în afara tuturor limitărilor.
La Arghezi există o voinţă artizanală, demiurgică în felul ei, de a împrumuta cuvintelor un corp şi
atribute materiale. La Nichita Stănescu este o suferinţă de a nu putea concepe niciodată cuvântul ca
unitate de sens, ca semn al realităţii. Ca realitate a vorbirii, cuvântul nu are prezent, ci doar trecut;
înţelesul lui are prezent, poetul trăind pe viu schimbările profund temporale şi direcţionale ale sensului.
Nichita Stănescu a căutat acele cuvinte ce denumesc procese în mers: alergare, fluturare, zburare.
Acestea sunt infinitive lungi, derivate în substantive. Pentru poet, ele sunt concepte pe cale de a se
constitui, sensul lor rezultând din alunecarea sau deplasarea semanticii, care ţine de emitent. În limba
sa poetică, sau poezească, orice cuvânt este o luptă–victorie.
Limbajul poetic nu se realizează prin conotaţii (încifrarea sensului), adică prin adăugiri de sens la
cuvântul nepoetic, ci prin mutaţii de sens, prin mutarea “zidurilor semantice” ale acestuia în procesul
vorbirii.
La Stănescu, poezia nu are obligatoriu o “introducere”, un “cuprins” şi o “încheiere”. Poezia începe
întâmplător, cu orice idee. Sub impulsul copleşitor al unei stări încep să se formeze noduri de sens, ce
pot fi aparent rupte. De aceea, poezia stănesciană poate să apară ca lipsită de sens. În realitate, este
vorba de conceperea unui alt sens, în afara celui noţional. “Semnele” corespund într-un fel motivelor
din poezia clasică, având o valoare nouă. Sunt motive realizate frastic, constituindu-se în “figuri”,
acestea fiind fabuloase sau sibilinice.
La Nichita Stănescu, limbajul are o parte joasă, accesibilă, dar şi una înaltă, care trebuie scoasă la
suprafaţă de cititor. În acest sens, este inutil să căutăm în poezia sa idei clare, pentru că tocmai acestea
sunt azvârlite peste bord în favoarea ideilor vagi, a unei poetici îndrăzneţe, care a rupt linearitatea
discursului poetic tradiţional. Discursul liric poate mima demonstraţia, de pildă ca în Pentru că înot şi
zbor în sus, unde ne este sugerată imaginea splendidă a topirii în Cosmos:
“Pentru că înot şi zbor în sus
Abia mă mai ajung din urmă
Amintirile
Ca nişte bule de aer, unde mişcătoare”
“Dulcele” stil clasic coexistă cu dicteul automat, suprarealist. În acest sens, Nichita Stănescu este un
comediograf ce încearcă să creeze un mic spectacol, o gâlceavă a sinelui cu sinele:
“Nu pot să înaintez niciunde;
De la eu la eu, distanţa
E acoperită de moarte. [...]
Ah, deci singur! Ah, deci înăuntru
Înspre mine, dinspre mine
Cerul cel mai depărtat e
Coasta de întunecime”
Poetul reface realitatea în cuvânt, acesta trăind o aventură şi o dramă în limbajul poetic stănescian:
“Orice cuvânt e un sfârşit
Orice cuvânt din orice limbă
Este un strigăt de moarte
Al unei specii din nesfârşitele specii
Care-au murit fără să se mai nască”
Lui Nichita Stănescu îi aparţin necuvintele, “prototipuri negative”, după Platon, sau “expresii care dau
târcoale cuvântului, aspirând spre limbajul absolut” (Ştefan Augustin Doinaş). Altfel spus, necuvintele
sunt cuvinte care nu au valoare prin sau numai prin funcţiile lor lingvistice obişnuite, ci şi prin
existenţa virtuală a unor corespondenţe care pot conduce la o cheie semnificativă a textului poetic.
În acest sens, vorbim de asocierea cuvintelor pe baza unor analogii sonore: un cuvânt-temă este
anticipat, repetat sau prelungit în structura sonoră a altui cuvânt: “Să se lase ninsoare, soare”, ori “Vine
norul şi ne plouă / Noroire, negre ouă”.
Poetul stabileşte relaţii ilogice, neobişnuite, între termenii poeziei. Totul e privit pe dos; totul pare un
joc nevinovat, care ne propune însă un limbaj poetic cu desăvârşire nou, precum în: “eram erând;
alergam alergând”, sau acest fragment, în care observăm o forţare a logicii:
“Şi-am zis verde de albastru
Mă doare un cal măiastru
Şi-am zis pară de un măr
Minciună de adevăr
Şi-am zis pasăre de peşte
Descleştarea de ce creşte?”
Specifică şi nu întâmplătoare este în poezia lui Nichita Stănescu reliefarea unor semnificaţii poetice
printr-un joc anagramatic, adeseori sursă a unor invenţii verbale. Astfel, prin permutarea unor silabe
sau litere de la un cuvânt la altul, se creează un nou cuvânt sau un cuvânt existent îşi schimbă forma. În
felul acesta, sunt suprimate înţelesuri cunoscute şi sunt adăugate altele noi. Cuvântul devine cheia unor
metasemnificaţii ale poemului liric:
“Şi se compun cu dinţii care muşcă
Hălci numai dintr-o lume
Care se luminează
Trimbulindă
Într-o sferă, într-o sferă, într-o sferă
Deci în dulce viitorul
Foamea îşi lăţea decorul
Decorbul, deorbul.
Lupul singuratic foarte
Se înfometa de moarte”.
Formele “decorul”, corelat cu sonorităţile de şi bu; “decorbul”, corelat cu aspectul sonor al cuvântului
anterior, şi “deorbul”, derivat din aspectul sonor al cuvântului dinainte, pot fi disociate într-un prefix
de, căruia i se alătură substantivele corul, corbul, orbul, obţinute prin schimbarea unor consoane.
Decorul poate fi considerat ca unitate semnificativă autonomă, dar celelalte două pot fi elemente de
sugestie ale unui decor ireal, de domeniul imaginaţiei şi al visului, văzut ca o mişcare simetrică,
circulară, şi simţit ca reprezentare atemporală.
E de observat că, prin crearea de forme, prin desprinderea dintr-un cuvânt a anumitor structuri sonore,
se realizează valori expresive, nu atât prin natura sunetelor repetate, cât, mai ales, prin simetriile
realizare sau prin contaminările dintre cuvintele-temă (prin analogie sau contrast):
“În spatele meu, zeul cu un singur ochi
Rânjind, mă trage de mânecă,
De braţ, de umăr, de umbră,
De la revedere, de la, de re
De ve şi de şi re.”
Trunchierea sau amputarea corpului sonor al cuvintelor constituie alt procedeu care conduce la apariţia
unor structuri sonore care nu există la nivelul limbii ca unităţi semnificative. Reducţia afectează
începutul, mijlocul sau sfârşitul cuvintelor, realizându-se până la fonemele care compun imaginea
grafică:
“Generalul mi-a spus că noi
Nu ne putem lăuda cu victoria
Din cea de-a doua
Din cea de-a treia, a patra,
Pentru că ea nu ţine de domeniul comunicării,
De domeniul înţelesului,
nţelesului,
ţelesului,
elesului,
lesului,
esului.”
Poetul ignoră contextele gramaticale specifice ale diferitelor părţi de vorbire, ceea ce constituie un
fenomen sintactic original:
“Mai urât decât sunt
Pot fi văzut,
Mai frumos, nu!...
Mai scabie, da.
Mai scut.”
Adjectivele, numeralele, substantivele, apar în contexte specifice unor forme verbale personale, după
conjuncţia “să” şi după pronumele reflexiv “se”:
“N-ai să vii şi n-ai să morţi,
N-ai să şapte între sorţi,
N-ai să iarnă primăvară,
N-ai să doamnă domnişoară”,
sau:
“Cum se piele cu bube,
Cum se picioare cu umblet,
Cum se nor cu ploaie,
Cum se taur
Se ştie, desigur, se cam ştie.”
Alteori, prepoziţia precedată de aceeaşi prepoziţie se substantivizează:
“Dintre zare mă preling
Doamne, stelelor piezişe,
Iartă-mă, m-aprind, mă sting
Cu Iisuşi pe cruci crucişe.
Vede ochiul meu doar stânga,
Dreapta vede verde, Doamne.
Lângă tine, lângă lânga
Arme sunt şi numai arme.”
Formele verbale personale sunt precedate de prepoziţii:
“Astăzi eu mă mut din sunt.
Ce poveste?
Este
A fost mâncat de către nu este.”
Prin urmare, substituirea unui substantiv prin forme verbale personale ale verbului “a fi” sugerează
existenţa sau non-existenţa ca act, ca acţiune în sine.
Poezia lui Nichita Stănescu angajează comunicarea dincolo de cuvânt, în zona conexiunilor virtuale ale
textului, în zona sugestiei pure. Discursul poetic angajat semantic operează schimbări de semnificaţii
şi, în acest sens, metafora stănesciană devine gratuită. Aceasta instituie şi neagă o trădare a limbii ca
expresie. Poetul dejoacă metafora prin metonimie; o reanalizează. Metafora are avantajul de a denumi
chiar câmpul semantic în care s-a efectuat metonimia. De exemplu, un vers cum ar fi “Un tânăr metal
transparent despărţea cuvântul de idee, raza de stea” instituie o analiză fină, micronică am spune, a altui
vers: “Plutea o floare de tei înlăuntrul unei gândiri abstracte”. În cazul acesta, “tânărul metal
transparent” nu e decât diamantul, ce stabileşte diferenţa dintre metafora din primul vers, specific
stănesciană, şi metafora de esenţă eminesciană, cu inefabilul parfum al florii de tei.
Metafora “nichitiană” este vehicul pentru un conţinut, pentru o idee. Pentru Stănescu, metafora nu este
numai “figură de cuvânt”, ci “eschivă elastică”. Este un permanent enunţ imperfect, anacolutic,
eliptic”. Acesta presupune o frângere a sintaxei:
“Ha, ha, voi credeţi că eu, eu însumi
Aş fi trist vreodată
Chiar dacă poate doar din faptul c-aş avea făptură?”
(ne gândim şi la versul eminescian cu sintaxă ruptă “Nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată”).
Mulţimea determinantelor sintactice subliniate ocolesc ce-ul propriu-zis al mesajului comunicări, îl
deschid şi îl amână, refuză să-l introducă, făcându-l palpabil înainte de a fi exprimat propriu-zis.
Un rol aparte îl au – în ordinea unei semantici poetice – incipiturile din poezii. Acestea apar tot ca o
trăsătură originală a topicii discursului său liric. De exemplu: Ţi-ar place...; De unde ştii...; Ce spuneţi
voi...; De ce...; O, tu...; Chiar m-ai văzut...; Vino, tu...; ne duc cu gândul la echivalentele eminesciene:
Şi dacă...; O, mamă...; O, vino...; De ce nu-mi vii.... Este aici o inter-rogare şi o rogare, prezentă în
ambele cazuri, aşa cum prezente sunt îndoiala şi prezumţia. Acestea antrenează verba dicendi, sentendi
şi credendi în conturarea unei stări. Aceasta va fi ipostaziată în monologul “vocativ”, în întrebarea fără
răspuns; “o, mamă” poate fi enunţat în vocativ de deschidere a poeziei, dar poate fi şi întrebarea fără
răspuns.
Alteori, monologul devine frază poetică dialogată, de mare tensiune afectivă:
“Iubito, chiar ţie, pe care te iubesc
Să-ţi spun – iubito?”
“Oh! Tu n-ai văzut niciodată
Ce dragoste are scoarţa lemnului de lemn.
De ce nu vezi?
Tu n-ai văzut îmbrăţişarea aceea
A scorţii, scoarţei, scorţilor de lemn pe lemn.”
Poezia înseamnă pentru Nichita Stănescu un organ, anume cel al văzului. Următorul fragment
aminteşte de tabloul “Ochi” al lui Ion Ţuculescu:
“Poezia este ochiul care plânge;
Ea este umărul care plânge,
Ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
Ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge [...]
O, voi, prieteni,
Poezia nu este lacrimă.
Ea este însuşi plânsul,
Plânsul unui ochi neinventat,
Lacrima celui care trebuie să fie fericit”
Prin poezia Ochi, poetul vrea să pătrundă dincolo de lucruri, forţând sensuri şi forme, dislocând
structuri logice şi lingvistice, recompunându-le în construcţii puternic deformate.
Nichita Stănescu rămâne cel mai neaşteptat poet al generaţiei sale, prin noutatea limbajului său poetic,
prin descoperirea unor noi teritorii lirice, prin rolul de narator pe care şi l-a asumat, într-un cuvânt prin
căutarea destinată a unui nou destin al poeziei. A oferit creaţiei poetice româneşti curajul
experimentului şi al aventurii, exuberanţa jocului verbal, apetenţa înnoirii şi riscul eşecului.