„ION”, de Liviu Rebreanu (1920)

ESEU
~ tema și viziunea despre lume într-un roman obiectiv interbelic~
~ trăsături ale romanului obiectiv, realist/,,doric”, interbelic~
~ construcția personajelor ~
~ relația dintre două personaje ~

Un moment de răscruce în evoluția prozei românești de inspirație rurală de la idilism la

realism este apariția romanului rebrenian ,,Ion”, în anul 1920. Capodoperă a literaturii
noastre, acest roman ilustrează esența realismului prin obiectivitate, ,,mimesis”,
verosimilitate, veridicitate, socialitate, tipicitate și organicitatea construcției epice.
Grație lui Liviu Rebreanu, romanul românesc descoperă formula realismului ,,modern, dur,
necruțător” (Ovid Crohmălniceanu), un realism viguros cu deschideri spre simbolic. Însă
realismul lui Rebreanu păstrează suflul epopeii și grandoarea tragediei.

Consecvent idealului său estetic de a surprinde ,,pulsația vieții” (,,Amalgam”), scriitorul

oferă cititorului iluzia artistică a cuprinderii integrale a realității în cronotopul romanesc. În
spirit realist, prozatorul scrie un ,,roman – oglindă” care înfățișează întregul univers al
satului ardelenesc cu țăranii săi și mica intelectualitate rurală compusă din preot, învățător,
notar, având în centru un personaj exponențial, țăranul devorat de patima sa pentru pământ.
Convins că în ficțiunea literară adevărul este mai important decât frumosul, Liviu Rebreanu
creează fapte și întâmplări verosimile, personaje veridice și tipice pentru satul românesc din
Ardeal de la începutul sec. al XX-lea.

În viziunea lui Rebreanu, arta ,,înseamnă creație de oameni și de viață”, iar realitatea
reprezintă numai ,,un pretext” pentru a putea crea ,,o altă lume, nouă, cu legile ei, cu
întâmplările ei.” (,,Mărturisiri”) Astfel, un rol catalizator în scrierea romanului l-au avut cele
trei momente biografice relatate de scriitor în vol. ,,Mărturisiri”: povestea fetei păcătoase
Rodovica, drama flăcăului sărac și gestul țăranului sărutând pământul. În ,,Ion”, prozatorul
realizează o monografie a satului transilvănean de dinaintea Primului Război Mondial și
creează un erou memorabil, un simbol al pasiunii organice a țăranului român pentru pământ.

Structurat în două părți cu titluri simbolice - ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii” - și

treisprezece capitole, distribuite relativ egal, 6/7, romanul ,,Ion” are o arhitectură clasică,
bazată pe principiul simetriei și al circularității. Construcția închisă, de ,,corp sferoid”,
este evidențiată de simetria celor două părți, de simetria incipitului cu finalul și de
cronologia lineară a întâmplărilor. Romanul începe și se sfârșește cu descrierea realistă a
drumului spre/dinspre satul Pripas (Prislop în realitate), unde se petrece acțiunea
romanului: ,,Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba, întovărășind Someșul, […], se desprinde un
drum alb […].” Diferențele dintre cele două imagini ale drumului surprind transformările
petrecute în viața satului: inițial, drumul este dinamic, ,,urcă”, ,,înaintează vesel”, ,,cotește

1
brusc” și pătrunde în satul Pripas, unde toată lumea este la horă, în vreme ce, la final, familia
Herdelea părăsește satul pe același drum ce și-a pierdut vitalitatea. Drumul semnifică intrarea
și ieșirea în/din imaginar, revelând asemănarea lumii fictive cu lumea reală.

În manieră realistă, naratorul obiectiv observă atent și descrie detalii semnificative

cu funcție de anticipare a destinelor: ,,La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce
strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi […]. Hristos își tremură jalnic
trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri.” Aceste semne
relevă o lume decăzută/desacralizată care a pierdut valorile morale și spirituale. Și toponimul
metaforic Pripas sugerează ,,rătăcirea” sătenilor, înstrăinarea lor de rosturile și credințele
firești. Particularitățile acestui sat fără Dumnezeu sunt teluricul și demonicul, reliefate în
descrierea horei duminicale de pe ,,Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea”.
Jocul popular ,,Someșana”, jucat de flăcăi și fete, nu emană bucuria petrecerii, nici
exuberanța tinereții, ci o îndârjire nefirească. Hora lasă impresia unei dezlănțuiri a energiilor
telurice, obscure care se cer eliberate. Ritmul amețitor al dansului lasă impresia că
personajele sunt purtate de un destin căruia nu i se pot opune. Frenezia jocului se răsfrânge și
în agresivitatea comportamentelor. Memorabila scenă colectivă a horei oferă indicii
pentru conflictele latente, manifestate cu primul prilej: între Ion și George, între Ion și
Vasile Baciu, între Vasile Baciu și preotul Belciug. În plus, scena redă veridic
stratificarea socială a satului, relevând o ierarhie insurmontabilă - ,,sărăntocii”
și ,,bocotanii” din Pripas. Mai mult decât atât, hora din primul capitol, considerată de
N. Manolescu o ,,horă a soartei” (,,Arca lui Noe”) nu conține doar semne premonitorii,
ci și elemente ale unui ritm esențial al vieții. Relațiile complicate și fluide în viața satului
Pripas sunt orchestrate de preotul Belciug care intervine în situații-cheie și schimbă destinele
enoriașilor săi în funcție de interesele proprii.

Mai departe, narațiunea heterodiegetică a romanului este ordonată pe trei planuri

concentrice: individual, familial și colectiv. Planul destinului individual urmărește drama
țăranului ardelean Ion Pop al Glanetașului, generată de confruntarea celor două ,,glasuri”
lăuntrice, două forțe inegale care domină succesiv. Planul destinului familial are în centru
familia învățătorului Zaharia Herdelea și include problematica națională și morală. Planul
destinului colectivității, cel mai amplu, se referă la viața satului ardelenesc Pripas descrisă
monografic, în imagini verosimile. Naratorul demiurg descrie o multitudine de scene din
viața cotidiană și din cea spirituală a tărănimii și a intelectualității rurale într-o sugestivă
frescă realistă (hora, slujba religioasă, botezul, nunta, înmormântarea etc.)

Firește, accentul cade pe destinul protagonistului Ion, personaj eponim realist,

tipologic, construit monumental, într-o dimensiune tragică. ,,Figură simbolică mai mare
ca natura”, după cum îl caracterizează Eugen Lovinescu, Ion este tipul țăranului posedat de
demonul posesiunii pământului. (Nicolae Balotă) În stil indirect liber este prezentat
conflictul interior chiar din primele secvențe, la horă, când Ion le compară pe Florica
(absentă fizic la horă, dar prezentă în gândurile sale) și Ana (prezentă la horă, dar ignorată de
Ion): ,, […] nu-i fusese dragă Ana și nici acuma nu-și dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise
pe Florica și, de câte ori o vedea sau îți amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. […] Dar
Florica era mai săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, și case, și vite multe …”

2
 Animat de dorința de a avea pământ, de a scăpa de stigmatul sărăciei pentru a se bucura
de respect și demnitate în comunitate, impulsionat de Titu Herdelea care îi spune după horă
că trebuie ,,să-l silească” pe Vasile Baciu să-i dea fata, Ion o seduce pe Ana cea ,,slăbuță și
urâțică” și se căsătorește cu ea. Evoluția cuplului nefericit Ion -Ana reflectă consecințele
nefaste ale unei căsătorii din interes și condiția femeii de ,,obiect” la dispoziția unui soț
insensibil, orgolios, agresiv și infidel, lipsit de sentimente paterne. Ana este o ,,mater
dolorosa”, al cărei sfârșit tragic este previzibil. Și ea și Ion sunt victime inocente: ea este
victima lipsei de afecțiune, Ion – victima instinctului de posesiune. Partea a doua a
romanului este concentrată asupra iubirii pătimașe a lui Ion pentru Florica, acum căsătorită cu
George Bulbuc. Soțul acesteia află de relația lor și, într-o scenă de un pregnant naturalism, îl
ucide pe Ion, în mod simbolic, cu o sapă.

În continuare, Ion trebuie prezentat și din perspectiva celor două autorități ale satului,
învățătorul și preotul. Pentru învățătorul Zaharia Herdelea Ion rămâne cel mai iubit dintre
elevii săi. Însă Ion refuză calea învățăturii din dragoste pentru pământ. În cazul său,
pământul, care ,,îi era drag ca o ibovnică”, ia locul lui Dumnezeu. Mai multe scene
memorabile îl înfățișează simțind o singură prezență supraumană, pământul. Ieșit la cosit, Ion
este copleșit de imensitatea pământului - ,,Cât pământ, Doamne!” - și simte arzând în
el ,,dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…” (Cap. II, ..Zvârcolirea”). După ce Vasile
Baciu îi cedează toate pământurile, Ion nu-și mai reprimă adorația față de singurul său
Dumnezeu. El îngenunchează și sărută pământul cu voluptate erotică, trăind o stare de
fericire supremă: ..Se vedea acum mare și puternic, ca un uriaș din basme […]” (Cap.
IX, ,,Sărutarea”).

Lui Ion nu-i pasă de Dumnezeu din cer, nu-și respectă părinții, nu-și iubește soția și
copilul. Prin nepăsare este vinovat de moartea copilului, prin indiferență și agresivitate este
responsabil moral de sinuciderea Anei. Astfel, putem spune că Ion nu aduce decât nenorocire.
Pe Vasile Baciu îl sărăcește, pe George îl împinge la crimă, pe Florica o lasă într-o situație
incertă, provoacă neînțelegeri în viața familiei Herdelea. Zaharia Herdelea intuiește răul
întrupat în Ion și rostește câteva cuvinte profetice: ,,Ion e fatalitatea noastră.” Evoluția lui de
la hotărârea de a parveni până la moartea năprasnică evidențiază răul coagulat parcă în fiul
Glanetașului. Sfințirea bisericii satului după moartea lui Ion semnifică purificarea lumii,
reinstituirea sacrului și a ordinii.

Caracterizat atât cu mijloace indirecte, cât și directe, Ion beneficiază de un portret

moral și psihologic sugestiv pentru complexitatea și evoluția sa. Sărac, dar harnic, isteț,
silitor și cuminte la școală, Ion este stăpânit de complexe de inferioritate, de frustrări, de
resentimente, de voința aprigă de a avea pământ și de pasiunea devastatoare pentru frumoasa
Florica. Destinul lui se consumă între Eros și Thanatos.

Complexitatea personajului se reflectă și în diversitatea receptărilor critice. În

viziunea lui Eugen Lovinescu. Ion este o fire instinctuală și voluntară, un erou stendhalian
prin ambiția de parvenire și prin folosirea femeii drept instrument necesar în ascensiunea
socială: ,,Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o
inteligență ascuțită, o viclenie procedurală și mai ales o voință imensă.” În schimb, G.

3
Călinescu îl consideră ,,o brută”, o ființă ,,redusă”, dominată de ,,viclenie instinctuală” și de
lăcomie. În lectura lui N. Manolescu, Ion este ,,o brută ingenuă”, ,,o ființă unită mistic cu
pământul ca Sindbad marinarul cu Oceanul.” Este evident că dominanta comportamentală
a lui Ion este instinctualitatea, manifestată atât în posesiunea pământului, cât și a
femeii. În centrul romanului, așa cum remarcă N. Manolescu, se află patima lui Ion, ca
formă a instinctului de posesiune. Ion este victima inocentă și măreață a fatalității
biologice.” (,,Arca lui Noe”)

În sfârșit, obiectivitatea perspectivei narative, specifică romanului realist, este redată

de nararea la persoana a III-a, atestând prezența naratorului omniscient,
heterodiegetic/extradiegetic care lasă cititorului impresia că ficțiunea repetă viața. Adept al
anticalofilismului, Liviu Rebreanu preferă ,,expresia bolovănoasă”, stilul ,,cenușiu”,
adecvat ,,feliei de viață” pe care o prezintă în tot dramatismul ei.

Așadar, romanul ,,doric” ,,Ion” ilustrează toate exigențele realismului prin obiectivitate,
veridicitate, determinism social, tipicitate și anticalofilie, evidențiind vocația marelui scriitor
ardelean de ,,poet epic al omului teluric” (G. Călinescu) și de ,,constructor” al romanului
obiectiv modern. ,,Ion” rămâne prima orchestrare polifonică a romanului românesc.