Text Prod - Mat.sad.

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII ”REGELE MIHAI I” DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE INGINERIE SI TEHNOLOGII APLICATE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.
Şef lucrări dr. Mihaela MĂLĂESCU

Prof.univ.dr. Alin DOBREI
Conf. dr. Alina Georgeta Dobrei
PRODUCERE DE SĂMÂNŢĂ ŞI
MATERIAL SĂDITOR LA PLANTELE
HORTICOLE
Suport autoinstruire pentru studenţii IFR
Editura Agroprint Timişoara

2022
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ ŞI MATERIAL

SĂDITOR HORTICOL ÎN ROMÂNIA...............................................................................1
1.1.ORGANIZAREA PRODUCERII DE SĂMÂNŢĂ ŞI MATERIAL
SĂDITOR.........................................................................................................................1
1.2.CATEGORII DE SĂMÂNŢĂ ŞI MATERIAL SĂDITOR HORTICOL PRODUS ÎN
ROMÂNIA.........................................................................................................................6
II. PRODUCEREA SEMINŢELOR LA PLANTELE LEGUMICOLE................................10
2.1. ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE............................................................10
2.2.CADRUL GENERAL AL TEHNOLOGIILOR DE CULTURĂ PENTRU
PRODUCEREA DE SEMINŢE LA PLANTELE LEGUMICOLE......................................12
2.3.CERTIFICAREA LOTURILOR SEMINCERE LA PLANTELE LEGUMICOLE..........14
2.4.RECOLTAREA, EXTRAGEREA ŞI CONDIŢIONAREA SEMINŢELOR DE PLANTE
LEGUMICOLE................................................................................................................16
PRODUCEREA SEMINŢELOR LA PLANTELE LEGUMICOLE....................................20

2.5.TEHNOLOGIA DE PRODUCERE A SEMINŢELOR LA CULTURILE
LEGUMICOLE................................................................................................................20
2.5.1.TEHNOLOGIA DE CULTURĂ PENTRU PRODUCEREA SEMINŢELOR DE
TOMATE........................................................................................................................20
ARDEI............................................................................................................................24
VINETE..........................................................................................................................26
CASTRAVEŢI.................................................................................................................27
2.5.5.TEHNOLOGIA DE CULTURĂ PENTRU PRODUCEREA SEMINŢELOR LA
DOVLECELUL COMUN.................................................................................................28
PEPENII GALBENI.........................................................................................................28
PEPENII VERZI..............................................................................................................29
FASOLE.........................................................................................................................30
MAZĂRE........................................................................................................................31
BAME.............................................................................................................................32
MORCOV.......................................................................................................................32
PĂTRUNJEL PENTRU RĂDĂCINĂ...............................................................................35
ŢELINĂ PENTRU RĂDĂCINĂ.......................................................................................37
RIDICHI..........................................................................................................................38
SFECLĂ ROŞIE.............................................................................................................40
CEAPĂ...........................................................................................................................41
VARZĂ...........................................................................................................................43
CONOPIDĂ....................................................................................................................45
GULIE.............................................................................................................................47
SPANAC.........................................................................................................................49
SALATĂ..........................................................................................................................49
III. PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME .......................................................53

3.1.INTRODUCERE ÎN PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME.......................53
3.2.SPAŢII UTILIZATE PENTRU PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME.......54
3.2.1. RĂSADNIŢELE....................................................................................................54
3.2.2. SOLARIILE...........................................................................................................57
3.2.3. SERELE LEGUMICOLE.......................................................................................59
3.2.4. ADĂPOSTURI TEMPORARE..............................................................................60
3.3. INSTALAREA ŞI PREGĂTIREA SPAŢIILOR PENTRU PRODUCEREA
RĂSADURILOR DE LEGUME.......................................................................................61
3.4.CALCULUL SUPRAFEŢELOR NECESARE PENTRU PRODUCEREA
RĂSADURILOR DE LEGUME.......................................................................................62
3.5.PREGĂTIREA SUBSTRATULUI NECESAR PRODUCERII RĂSADURILOR DE
LEGUME........................................................................................................................63
3.6. PREGĂTIREA SEMINŢELOR PENTRU PRODUCEREA RĂSADURILOR
LEGUMICOLE................................................................................................................65
3.7. SEMĂNATUL SEMINŢELOR DE LEGUME PENTRU PRODUCEREA
RĂSADURILOR.............................................................................................................67
3.8. LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE APLICATE RĂSADURILOR DE
LEGUME........................................................................................................................70
3.9.PARTICULARITĂŢI PRIVIND PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME ......81
3.10.PRODUCEREA RĂSADURILOR PENTRU PRINCIPALELE CULTURI
LEGUMICOLE................................................................................................................82
3.10.1. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII RĂSADURILOR DE TOMATE...............82
3.10.2. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII RĂSADURILOR DE ARDEI...................84
3.10.3. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII RĂSADURILOR DE VINETE.................86
3.10.4.PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII RĂSADURILOR DE CASTRAVEŢI,
DOVLECEI ŞI PEPENI...................................................................................................87
3.10.5. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII RĂSADURILOR DIN GRUPA VERZEI
(VARZĂ, CONOPIDĂ, GULIE).......................................................................................89
3.10.6. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII RĂSADURILOR DE SALATĂ................91
3.10.7. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII RĂSADURILOR DE ŢELINĂ.................92
3.10.8. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII RĂSADURILOR DE CEAPĂ DE APĂ ŞI
PRAZ..............................................................................................................................94
IV. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL (I)......................................97

4.1. PEPINIERA POMICOLĂ.........................................................................................97
4.1.1. ORGANIZAREA PEPINIEREI POMICOLE..........................................................97
4.1.2. SECTOARELE PEPINIEREI POMICOLE............................................................98
4.1.3. DIMENSIONAREA PEPINIEREI........................................................................102
4.2.PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII MATERIALULUI SĂDITOR
POMICOL.....................................................................................................................103
4.2.1. PORTALTOII PRINCIPALELOR SPECII POMICOLE .....................................103
4.2.2.TEHNOLOGIA OBŢINERII PORTALTOILOR GENERATIVI..............................122
4.2.2.1. TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE ŞI EXPLOATARE A PLANTAŢIILOR MAMĂ
DE SEMINCERI...........................................................................................................122
4.2.2.2. TEHNOLOGIA DE PRODUCERE A PUIEŢILOR ÎN ŞCOALA DE PUIEŢI....126
4.2.2.3. TEHNOLOGIA DE PRODUCERE A PUIEŢILOR LA GHIVECE....................128
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL (II).........................................130

4.2.3.TEHNOLOGIA OBŢINERII PORTALTOILOR VEGETATIVI ŞI A MATERIALULUI
SĂDITOR PE RĂDĂCINI PROPRII .............................................................................130
4.2.3.1. TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE ŞI ÎNTREŢINERE A PLANTAŢIILOR MAMĂ
DE MARCOTE (MARCOTIERA). OBŢINEREA MARCOTELOR
ÎNRĂDĂCINATE...........................................................................................................130
PENTRU BUTAŞI. OBŢINEREA BUTAŞILOR ÎNRĂDĂCINAŢI..................................136
DE DRAJONI PENTRU OBŢINEREA DRAJONILOR ELITĂ
(DRAJONIERA).OBŢINEREA DRAJONILOR ÎNRĂDĂCINAŢI...................................141
4.2.3.4. TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE ŞI ÎNTREŢINERE A STOLONIEREI.
OBŢINEREA STOLONILOR ELITĂ.............................................................................142
4.2.3.5. TEHNOLOGIA DE OBŢINERE A PLANTELOR PRIN MICROPROPAGAREA
„IN VITRO”...................................................................................................................144
4.3. TEHNOLOGIA OBŢINERII POMILOR ALTOIŢI ÎN ŞCOALA DE POMI...............145
4.3.1. ALTOIREA .........................................................................................................145
4.3.1.1. ALTOIREA CU MUGURE DETAŞAT..............................................................147
4.3.1.2. METODE DE ALTOIRE CU RAMURĂ DETAŞATĂ........................................152
4.3.1.3. ALTOIREA PRIN APROPIERE SAU ALIPIRE................................................157
4.3.1.4. MICROALTOIREA...........................................................................................157
4.3.2. TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE ŞI ÎNTREŢINERE A PLANTAŢIILOR ELITĂ DE
LĂSTARI ŞI RAMURI ALTOI.......................................................................................158
4.3.3.TEHNOLOGIA DE OBŢINERE A POMILOR ALTOIŢI ÎN ŞCOALA DE
POMI............................................................................................................................159
4.3.3.1.ÎNFIINŢAREA CÂMPULUI I ŞI LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE APLICATE.........160
4.3.3.2. LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE APLICATE ÎN CÂMPUL II ŞI ÎNFIINŢAREA
DIRECTĂ A CÂMPULUI II............................................................................................162
4.3.3.3. LUCRĂRILE EXECUTATE ÎN CÂMPUL III AL ŞCOLII DE
POMI............................................................................................................................164
4.3.3.4. SCOSUL, CLASAREA, TRANSPORTUL ŞI PĂSTRAREA MATERIALULUI
SĂDITOR POMICOL....................................................................................................165
V. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL (I)........................................167

5.1. BIOLOGIA ÎNMULŢIRII VIŢEI DE VIE..................................................................167
5.1.1. ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ.............................................................................167
5.1.2.ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ).......................................................168
5.1.3. ÎNMULȚIREA ”IN VITRO”...................................................................................182
5.2. TEHNOLOGIA PRODUCERII BUTAŞILOR PORTALTOI....................................183
5.2.1. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI...............................................183
5.2.2. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR TINERE DE PORTALTOI.............................186
5.2.3. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI ÎN PRODUCŢIE................188
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL (II)...........................................194

5.3.TEHNOLOGIA PRODUCERII COARDELOR ALTOI.............................................194
5.3.1. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII MAMĂ...........................194
5.3.2.PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII OBIŞNUITE DE
PRODUCŢIE................................................................................................................196
5.4.TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE................................................197
5.4.1. OBŢINEREA BUTAŞILOR ALTOIŢI ŞI FORŢAŢI..............................................197
5.4.2. CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN ŞCOALA DE VIŢE ......................................206
5.4.3. CLASAREA ŞI PĂSTRAREA PESTE IARNĂ A VIŢELOR ALTOITE................213
5.4.4. CULTURA VIŢELOR ALTOITE IN SOLARII PE SOL AMELIORAT..................216
5.4.5. PRODUCEREA VIŢELOR LA GHIVECE NUTRITIVE.......................................219
5.4.6. PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE PRIN METODA HIDROPONICĂ.............220
5.4.7. TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR PE RĂDĂCINI PROPRII....................223
5.4.8.COMPLETAREA GOLURILOR ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE PRIN ALTOIRE...222
BIBLIOGRAFIE................................................................................................224
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ ŞI

MATERIAL SĂDITOR HORTICOL ÎN ROMÂNIA
Cuvinte cheie: material biologic, înmulţire, legislaţie, legume, tehnologie,

seminţe, înmulţire, tomate
Rezumat
Pentru înfiinţarea culturilor horticole este necesar un material biologic de
foarte bună calitate, care să satisfacă cerinţele consumatorilor şi a producătorilor de
fructe şi legume în ceea ce priveşte calitatea şi cantitatea producţiei.
Cadrul legislativ care se referă la organizare, funcţionare şi atribuţii pentru
producerea de seminţe şi material săditor la plantele horticole are la bază
prevederile Legii nr. 266/2002 şi a Legii nr.212/2010 pentru modificarea si
completarea Legii nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul si
certificarea calitatii, comercializarea semintelor si a materialului saditor, precum si
inregistrarea soiurilor de plante (M.Of. nr. 790 din 25 noiembrie 2010 ).
Conform legislaţiei româneşti se admit pentru certificare oficială sau sub
supraveghere oficială seminţele din soiuri înregistrate în Catalogul oficial al
României, respectiv în cataloagele Comunităţii Europene.
La o specie legumicolă pot exista mai multe modalităţi de înmulţire, de aceea
în practică se alege metoda cea mai eficientă din punct de vedere economic.
Tehnologiile aplicate culturilor semincere sunt asemănătoare cu a celor pentru
culturile legumicole destinate consumului, cu unele particularitäţi. Succesiunea de
desfăşurare a procesului de recoltare a seminţelor este următoarea: se stabileşte
momentul optim de recoltare, urmează recoltarea plantelor semincere sau a
fructelor, apoi are loc pregătirea semincerilor sau a fructelor în vederea extragerii
seminţelor şi în final extragerea propriu-zisä a seminţelor. Valoarea culturală a
seminţelor este influenţatã de modul de executare a lucrărilor de recoltare şi
condiţionare, care influenţează procentul de germinare, umiditatea şi puritatea
seminţelor.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
I.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ ŞI MATERIAL

SĂDITOR HORTICOL ÎN ROMÂNIA
1.1. ORGANIZAREA PRODUCERII DE SĂMÂNŢĂ ŞI MATERIAL SĂDITOR
Cultivarea plantelor horticole pe teritoriul ţării noastre reprezintă o

îndeletnicire veche datorită reliefului, datorită climatului favorabil şi nu în ultimul rând
pasiunii agricultorilor.
1
Pentru înfiinţarea culturilor horticole este necesar un material biologic de
foarte bună calitate, care să satisfacă cerinţele consumatorilor şi a producătorilor de
fructe şi legume în ceea ce priveşte calitatea şi cantitatea producţiei. Obţinerea unui
material biologic de calitate are la bază înmulţirea speciilor, astfel din cele mai vechi
timpuri cultivatorii au păstrat pentru înmulţire fructele şi seminţele cele mai mari. În
prezent există o ramură a agriculturii fundamentată ştiinţific, care se ocupă cu
ameliorarea de soiuri şi hibrizi, cu scopul de a obţine şi a menţine caracterele
valoroase ale acestora.
Cadrul legislativ care se referă la organizare, funcţionare şi atribuţii pentru
producerea de seminţe şi material săditor la plantele horticole are la bază
prevederile Legii nr. 266/2002 şi a Legii nr.212/2010 pentru modificarea si
completarea Legii nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul si
certificarea calitatii, comercializarea semintelor si a materialului saditor, precum si
inregistrarea soiurilor de plante (M.Of. nr. 790 din 25 noiembrie 2010 ).
Dintre prevederile acestei legi amintim:
"Art. 1. - (1) Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale asigura cadrul
organizatoric si respectarea prevederilor legale privind producerea, prelucrarea,
controlul si certificarea calitatii, in vederea comercializarii semintelor si a materialului
saditor, precum si testarea, inregistrarea si protectia soiurilor de plante.
(2) Semintele si materialul saditor din speciile de plante carora li se aplica
prevederile prezentei legi, precum si regulile aplicabile acestora, dupa caz, se
stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii si dezvoltarii rurale, cu respectarea
prevederilor comunitare in domeniu."
"Art. 2. - In domeniul de activitate prevazut la art. 1, Ministerului Agriculturii si
Dezvoltarii Rurale, prin autoritatile oficiale desemnate - Inspectia Nationala pentru
Calitatea Semintelor, denumita in continuare I.N.C.S., si Institutul de Stat pentru
Testarea si Inregistrarea Soiurilor -, ii revin urmatoarele atributii si raspunderi
principale:
a) elaboreaza si aproba metodologia de instruire, atestare, inregistrare a
operatorilor economici, implicati profesional, indiferent de forma de proprietate, care
produc in vederea comercializarii, prelucreaza si comercializeaza seminte din
speciile de plante prevazute la art. 1;
b) asigura cadrul organizatoric pentru controlul si certificarea semintelor din punct
de vedere al identitatii si puritatii varietale si al standardelor de calitate, inclusiv a
starii fitosanitare, in vederea utilizarii si comercializarii semintelor;
c) urmareste, coordoneaza si controleaza aplicarea de catre operatorii economici
inregistrati a normelor si regulilor privind producerea, prelucrarea, controlul,
certificarea si comercializarea semintelor si a materialului saditor;
d) elaboreaza si aproba normele nationale pentru producerea, prelucrarea si
comercializarea semintelor, precum si pe cele privind ajutoarele financiare, in
conformitate cu reglementarile si procedurile comunitare in domeniu;
e) sprijina dezvoltarea cercetarilor autohtone pentru crearea de soiuri din speciile
de plante de interes economic si stabileste masuri pentru protejarea producatorilor
agricoli, persoane fizice si juridice, impotriva riscului utilizarii de seminte ori de soiuri
necorespunzatoare, reglementand folosirea la insamantare a semintelor certificate
2
sau care indeplinesc conditiile si normele de calitate reglementate ori din soiuri
acceptate conform prezentei legi;
f) colaboreaza cu organizatiile si asociatiile profesionale din domeniul semintelor,
cu companiile de seminte, cu operatorii economici inregistrati si implicati in
producerea, prelucrarea si comercializarea semintelor si a materialului saditor pentru
aplicarea masurilor necesare, in vederea respectarii prevederilor legale comunitare
si nationale, inclusiv prin punerea la dispozitie a informatiilor relevante de care
dispun;
g) urmareste aplicarea prevederilor prezentei legi, a prevederilor comunitare si
nationale, precum si a celor ce rezulta din conventiile si acordurile internationale la
care Romania este parte, in domeniul producerii, prelucrarii, controlului calitatii si
comercializarii semintelor, a materialului saditor si a protectiei noilor soiuri de plante;
h) stabileste masuri pentru eliminarea posibilitatilor de perturbare a pietei
semintelor, pentru conservarea resurselor genetice de plante si pentru protectia
mediului, sanatatii umane si animale, in conformitate cu prevederile si procedurile
comunitare;
i) asigura cadrul organizatoric pentru testarea si inregistrarea soiurilor in Registrul
soiurilor de plante inregistrate, denumit in continuare Registrul soiurilor, si in
Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultura din Romania, denumit in continuare
Catalog oficial, in vederea utilizarii si comercializarii semintelor si a materialului
saditor, precum si pentru acordarea brevetului de soi;
j) aproba publicarea anuala sau periodica, dupa caz, a listei cuprinzand soiurile in
Catalogul oficial al soiurilor de plante inregistrate, precum si lista ori listele
cuprinzand soiurile recomandate a se utiliza de catre cultivatorii din Romania sau
abiliteaza publicarea acestora."
Pe site-urile www.incs.ro şi www.istis.ro la capitolul Legislaţie este actualizată
legislaţia din acest domeniu, fiind prezentate noile Hotărâri Guvernamentale şi
Ordine Ministeriale ale Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale care
reglementează prin acte normative, reguli şi norme tehnice în vigoare aplicarea
legislaţiei.
M.A.D.R. (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) reprezintă principalul
organism de decizie, de elaborare şi fundamentare strategică şi economică a
programelor de producere de sămânţă şi material săditor, pe care le coordonează
prin intermediul D.A.D.R. (Direcţiile judeţene pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală).
A.S.A.S. (Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice) prin institutele şi staţiunile
de cercetare subordonate, împreună cu Universităţile de profil agricol au
responsabilitatea de a asigura fundamentarea ştiinţifică a deciziilor M.A.D.R.
Controlul, certificarea identităţii şi a calităţii seminţelor, înregistrarea,
supravegherea, monitorizarea şi acreditarea agenţilor economici furnizori de seminţe
în toate etapele producerii, prelucrării şi comercializării se fac de către Inspecţia
Naţională pentru Calitatea Seminţelor (I.N.C.S.), serviciu de specialitate din cadrul
Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în conformitate cu regulile, normele
tehnice şi cu reglementările internaţionale în vigoare. INCS funcţionează prin
intermediul Laboratorului Central pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor
3
Bucureşti (LCCSMSB) şi a Inspectoratelor Teritoriale pentru Calitatea Seminţelor şi
Materialului Săditor (ITCSMS).
Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor (ISTIS) este unicul
organ de specialitate al MADR şi răspunde de examinarea tehnică a soiurilor
româneşti şi străine pentru care se solicită înregistrarea în Registrul soiurilor şi în
Catalogul oficial al soiurilor.
Soiurile înregistrate în Catalogul oficial român se transmit Comisiei Europene
(DG SANCO) pentru înscriere în Cataloagele Comune ale Uniunii Europene, fapt
care permite comercializarea lor pe întreg teritoriul UE. Aceste soiuri se transmit
spre înscriere şi în Lista Soiurilor Eligibile pentru Certificarea Seminţelor, editată de
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
Înregistrarea soiurilor se bazează pe rezultatele examinărilor oficiale, în
special teste efectuate în câmp, acoperind un număr mare de caracteristici prin care
soiul este descris. Testarea în câmp constă în două teste care stabilesc
distinctivitatea, uniformitatea şi stabilitatea soiului (testul DUS) şi, pentru speciile de
culturi de câmp, valoarea agronomică şi de utilizare (testul VAU). Caracterizarea
unui soi este completată cu analize de calitate ( analize de biochimie, analize fizico-
chimice, analize fitopatologice) realizate în laboratoarele proprii.
Un soi supus testării pentru înregistrare este studiat timp de 3 ani în cele 24
de Centre pentru testarea soiurilor (CTS), care reprezintă întreaga diversitate de
condiţii de climă şi sol ale României. (după www.istis.ro)
Din Ordinul M.A.D.R. nr.57/2011 pentru modificarea si completarea Ordinului
ministrului agriculturii, padurilor si dezvoltarii rurale, interimar, nr. 769/2009 privind
aprobarea Metodologiei de înregistrare a operatorilor economici şi eliberare a
autorizaţiei pentru producerea, prelucrarea şi/sau comercializarea seminţelor şi
materialului săditor rezultă că INCS eliberează următoarele tipuri de autorizaţii:
“a) autorizatia de producere a semintelor si materialului saditor se acorda
operatorilor economici care multiplica samanta si material saditor proprietate proprie
sau sub responsabilitatea sa, conform normelor in vigoare si operatorilor economici
care presteaza servicii de multiplicare a semintelor si materialului saditor proprietate
a altor operatori economici autorizati in Romania sau firme recunoscute de autoritati,
organizatii profesionale de profil din alte state membre ale UE, prin contracte de
multiplicare;
b) autorizatia de prelucrare a semintelor si materialului saditor se acorda
operatorilor economici care efectueaza una sau mai multe operatiuni privind:
conditionarea, formarea loturilor, ambalarea, inchiderea si etichetarea semintelor si
materialului saditor proprietate proprie sau prin contracte de prestari de servicii cu
alti proprietari, conform normelor in vigoare;
c) autorizatia de comercializare a semintelor si materialului saditor se acorda
operatorilor economici care efectueaza operatiuni de comert angro si cu amanuntul,
cu samanta si material saditor, in conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) din
Legea nr. 266/2002 si ale normelor in vigoare;
d) autorizatie separata pentru fiecare punct de lucru, care detine baza
materiala de producere, prelucrare sau comercializare, daca sunt inregistrate oficial
la registrul comertului, cu exceptia celor care comercializeaza cu amanuntul seminte
si material saditor catre beneficiarii finali neprofesionisti.”
4
Producătorii sau multiplicatorii autorizaţi pentru producerea, prelucrarea şi
comercializarea seminţelor şi materialului săditor solicită INCS-ului înscrierea la
multiplicare a unui soi printr-un formular numit „Declaraţie de multiplicare”, ei fiind
direct răspunzători de calitatea şi autenticitatea seminţelor şi a materialului săditor,
în caz contrar li se retrage autorizaţia de funcţionare.
INCS verifică calitatea seminţelor şi a materialului săditor în vederea eliberării
actelor de certificare a categoriei biologice din care face parte cultura, iar dacă
aceasta nu întruneşte procentul de puritate varietală prevăzut la categoria biologică
respectivă, cultura se declasează la o categorie inferioară sau cultura se poate
respinge, fiind scoasă din circuitul producerii seminţelor.
ISTIS este autorizat să facă postcontrolul purităţii varietale la seminţele deja
certificate iar după comparaţia cu datele obţinute în anul precedent, în cazul în care
nu corespund se va interzice reînmulţirea acestora şi utilizarea lor în producţie.
INCS prin intermediul ITCSMS este autorizat să verifice respectarea normelor
legale, iar în caz de contravenţii poate aplica sancţiuni. Conform Legii nr. 266/2002
republicată, constituie contravenţii la normele privind producerea, prelucrarea,
controlul şi certificarea calităţii şi comercializarea seminţelor următoarele fapte:
a)comercializarea de seminte necontrolate, necertificate sau provenite de la
persoane fizice ori juridice neinregistrate, conform prevederilor legale;
b)producerea, prelucrarea si comercializarea de seminte, fara autorizatia
eliberata de I.N.C.S., prin autoritatile teritoriale de control si certificare a semintelor
c)neasigurarea masurilor corespunzatoare mentinerii calitatii, puritatii si
identitatii la recoltarea, conditionarea sau prelucrarea semintelor destinate
comercializarii;
d)depozitarea si transportul semintelor fara documente care sa ateste calitatea si
identitatea acestora, precum si neasigurarea masurilor de protectie a calitatii si a
autenticitatii lor;
e)ţinerea necorespunzatoare a evidenţei producerii, intrărilor, ieşirilor şi
stocurilor de seminţe;
f)refuzul de a prezenta documentele privind calitatea semintelor la cererea
autoritatii oficiale de control, imputernicite de Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii
Rurale;
g)inscrierea unor date eronate in documentele de atestare a calitatii
semintelor;
h)comercializarea de seminte fara documente care sa ateste calitatea si
starea fitosanitara corespunzatoare pentru insamantare;
i)comercializarea de seminte care nu corespund normelor in vigoare;
j)nerespectarea regulilor si normelor in vigoare in toate stadiile de
producere, prelucrare si comercializare a semintelor;
k)introducerea in tara si comercializarea de seminte din terte tari, fara avizul
de specialitate al Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale sau neconforme cu
reglementarile in vigoare.
5
1.2. CATEGORII DE SĂMÂNŢĂ ŞI MATERIAL SĂDITOR HORTICOL
PRODUS ÎN ROMÂNIA
Conform legislaţiei româneşti se admit pentru certificare oficială sau sub

supraveghere oficială seminţele din:
a) soiurile (hibrizii, inclusiv formele parentale ale acestora), înregistrate în
Catalogul oficial al României ;
b) soiurile (hibrizii) înregistrate în cataloagele Comunităţii Europene;
c) în cazul speciilor şi soiurilor care nu sunt înregistrate la pct. a) si b) se pot
comercializa la intern, importa si exporta :
- seminţe destinate multiplicării pe bază contractuală în vederea exportului
integral;
- seminţe din genuri şi specii de plante stabilite de MADR;
- seminţe din soiuri pentru care s-a depus o cerere de înscriere în catalog. În
cazul unui soi modificat genetic se vor respecta prevederile legale privind evitarea
riscurilor pentru sănătatea omului şi a mediului înconjurător.
d) în cazul speciilor şi soiurilor care nu sunt înregistrate, pot fi introduse în
ţară sau expediate în străinătate, cu avizul MADR, următoarele:
- seminţe destinate pentru scopuri ştiinţifice sau de selecţie;
- seminţe destinate testării în vederea înregistrării;
- seminţe pentru loturi demonstrative şi expoziţii.
Categoriile de samânţă la speciile legumicole din cuprinsul regulilor şi
normelor legislative sunt definite astfel:
a) Sămânţa “Amelioratorului” (S.A.), înseamnă sămânţa:
- produsa de sau sub directa responsabilitate a amelioratorului sau a mentinatorului,
folosind selectia conservativa sau alte metode stiintifice specifice;
- care este materialul initial de pornire pentru producerea semintei Prebaza;
- care are caracterele soiului asa cum au fost descrise in momentul inregistrarii in
Registrul soiurilor si in Catalogul oficial;
- care satisface conditiile minime impuse de reglementarile in vigoare privind
puritatea varietala pentru samanta Prebaza sau Baza, dupa caz.
b) Sămânţa “Prebază” (PB), înseamnă sămânţa din toate descendenţele sau
categoriile biologice dintre sămânţa Amelioratorului şi sămânţa Bază, care:
- a fost produsa de sau sub directa responsabilitate a mentinatorului;
- a fost produsa din samanta Amelioratorului a carei identitate este verificata in pre
sau postcontrol, sau din samanta Prebaza in functie de particularitatile speciei si a
numarului de generatii stabilit de amelioratorul soiului;
- este destinata producerii de samanta Prebaza sau Baza, in functie de
particularitatile speciei si a numarului de generatii stabilit de ameliorator;
- satisface cerintele impuse de reglementarile in vigoare privind puritatea varietala si
conditiile tehnice de calitate a semintei pentru samanta Prebaza sau Baza, dupa
caz.
Sămânţa Prebază (linii consangvinizate, linii consangvinizate ce intra in
componenta hibrizilor simpli forme parentale, hibrizi, soiuri) este echivalentul uneia
sau mai multor descendenţe ale materialului iniţial S.A. până la sămânţa Bază.
c) Sământâţa “Bază” (B), înseamnă sămânţa:
6
- produsa de sau sub directa responsabilitate a mentinatorului;
- care a fost produsa din samanta Prebaza sau din samanta Amelioratorului a carei
identitate este verificata in pre sau postcontrol;
- care este destinata producerii de samanta Certificata;
- care satisface cerintele impuse de reglementarile in vigoare privind puritatea
varietala si conditiile tehnice de calitate a semintei specificate pentru samanta Baza
(soiuri, linii consangvinizate, hibrizi simpli forme parentale pentru producerea de
samanta Certificata).
d) Sămânţa “Certificată” (C), înseamnă:
- in cazul soiurilor, samanta provine direct din samanta Baza pentru multiplicare sau
pentru productia de consum si care satisface cerintele impuse de reglementarile in
vigoare privind puritatea varietala si conditiile tehnice de calitate a semintei,
specificate pentru semintele din categoria Certificata;
- in cazul hibrizilor, samanta produsa in loturi de hibridare, din samanta Baza si care
este destinata productiei pentru consum ;
- la cererea sau cu acordul mentinatorului, poate fi obtinuta dintr-o generatie
anterioara semintei Baza, daca aceasta a fost controlata oficial in post-control si a
intrunit conditiile de certificare pentru samanta Baza.
Samanta „Certificata prima generatie (C1), a doua generatie(C2), a treia generatie
(C3)” in ordinea generatiei respective, este aplicabila pentru speciile sau soiurile si in
conditiile stabilite prin normele tehnice specifice. Ultima generatie admisa este
destinata numai productiei de consum.
e) Sămânţa „Standard” (St) este sămânţa care întruneşte următoarele condiţii:
- are suficienta identitate si puritate a soiului;
- este prevazuta, de regula, pentru producerea culturilor de legume destinate
consumului;
- este supusa unui control oficial efectuat in postcontrol prin sondaj;
- satisface conditiile tehnice de calitate impuse de reglementarile in vigoare si starea
sanitara.
Conform Legii Viei şi Vinului 244/2002 republicată 2007 şi H.G. 769/2010
categoriile biologice de material de înmulţire vegetativă la viţa-de-vie folosite în
viticultură sunt definite astfel:
a) materialul amelioratorului este materialul săditor viticol care:
- a fost produs de ameliorator sau sub directa sa responsabilitate;
- este destinat producerii de material săditor viticol din categoria biologică prebază,
pornind de la o plantaţie cu material iniţial.
Prin ameliorator se înţelege instituţia sau persoana care a creat sau a identificat
prin metode ştiinţifice un soi sau o clonă. Amelioratorii pot fi institute şi staţiuni de
cercetare şi dezvoltare vitivinicolă, instituţii de învăţământ superior de profil agricol,
întreprinderi particulare specializate, asociaţii între instituţii de cercetare şi dezvoltare
vitivinicolă, întreprinderi particulare şi firme străine, persoane fizice.
Prin menţinător se înţelege instituţia sau persoana indicată în Registrul de stat,
având responsabilitatea de a menţine un soi cu caracteristicile avute la data
înscrierii. Menţinătorul poate fi, de asemenea, amelioratorul soiului sau o persoană
juridică ori fizică autorizată, căreia amelioratorul i-a transferat acest drept printr-o
tranzacţie legală;
7
b) materialul iniţial este materialul de înmulţire vegetativă al viţei-de-v:
- produs de menţinător;
- constituit din clone libere de bolile virotice recunoscute prin reglementările în
vigoare, plantate pe familii sanitare;
- provine din plantaţii cu materialul iniţial, în care există o garanţie totală că solul nu
este infestat cu organisme dăunătoare sau cu vectori ai acestora, în special cu
nematozi – vectori ai virusurilor;
- destinat producerii de material de înmulţire vegetativă al viţei-de-vie din categoria
biologică bază//certificat. Plantaţiile cu material iniţial se înfiinţează în unităţile titulare
de brevet al soiului nou, respectiv al clonei, cu material provenit din plantaţia de
conservare, în prealabil testat la bolile virotice recunoscute prin reglementările în
vigoare, în condiţiile în care solul nu este infestat cu nematozi - vectori;
c) materialul bază este materialul de înmulţire vegetativă al viţei-de-vie:
- produs de menţinător sau sub directa sa responsabilitate;
- provine din plantaţii înfiinţate cu material săditor din categoria biologică iniţial, pe
soluri pentru care există o garanţie maximă că sunt libere de organisme dăunătoare
sau de vectori ai acestora;
- liber de bolile virotice recunoscute prin reglementările în vigoare;
- destinat producerii de material de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie din categoria
biologică material certificat;
d) materialul certificat este materialul de înmulţire vegetativă al viţei-de-vie:
- produs de operatorii economici autorizaţi;
- care provine din plantaţii-mamă (iniţial/bază), furnizoare de coarde şi de butaşi
portaltoi, libere de bolile virotice, prevăzute prin reglementările în vigoare;
- destinat obţinerii viţelor altoite certificate;
e) viţe altoite certificate:
- produse de operatorii economici autorizaţi;
- provin din plantaţia de material certificat;
- destinate înfiinţării plantaţiilor de producţie (comerciale);
- nu pot fi utilizate pentru multiplicarea altei categorii biologice;
f) materialul standard este materialul de înmulţire vegetativă al viţei-de-vie:
- produs de operatorii economici autorizaţi;
- provine din plantaţii rezultate din viţe altoite certificate;
- destinat înfiinţării de plantaţii de producţie (comerciale).
Categoria biologică pentru materialul de înmulţire vegetativă al viţei-de-vie se
stabileşte în funcţie de cea a materialului de înmulţire folosit la altoire, după cum
urmează:
- material iniţial - se obţine prin folosirea la altoire a materialului amelioratorului atât
pentru viţele altoi, cât şi portaltoi pentru înfiinţarea plantaţiilor iniţial;
- material bază - se obţine prin folosirea de altoi din plantaţii iniţial şi portaltoi din
plantaţii iniţial pentru obţinerea plantaţiilor bază;
- material certificat - se obţine prin folosirea de altoi din plantaţii bază şi portaltoi din
plantaţii bază sau din altoi material iniţial şi plantaţii portaltoi material certificat pentru
obţinerea plantaţiilor certificat. Din plantaţiile certificat se poate obţine material de
înmulţire vegetativă a viţei-de-vie din categoria certificat;
8
- material standard - se obţine din toate combinaţiile de altoire în care unul
dintre partenerii altoi sau portaltoi este din categoria biologică standard. (după
www.onvpv.ro)
În cadrul ordinului MAPDR 1295/2005 termenii utilizaţi la pomii şi arbuştii
fructiferi care definesc categoriile biologice de material admis la înmulţire sunt:
a) material de înmulţire: seminţe, plante, părţi ale plantei şi orice material al
plantei, inclusiv portaltoii, destinate inmultirii şi producţiei de plante fructifere;
b) material de plantare: plantele fructifere destinate plantarii sau replantarii după
comercializare;
c) material Prebază - materialul de înmulţire, care:
- a fost produs conform metodelor general acceptate în vederea menţinerii
identităţii soiului, inclusiv caracteristicile relevante privind calitatea pomologica, care
pot fi stabilite în concordanta cu procedura Comunităţii Europene, precum şi în
vederea prevenirii bolilor;
- este destinat producerii de material Baza;
- îndeplineşte condiţiile aplicabile materialului Prebaza, stabilite în Anexa nr. 1 a
ordinului MAPDR 1295/2005 pentru speciile respective;
- în urma unei inspecţii oficiale s-a considerat ca întruneşte condiţiile menţionate
mai sus.
d) material Bază: materialul de înmulţire, care:
- a fost produs direct, sau printr-un număr de etape cunoscut, pe cale vegetativa,
din materialul Prebaza, în conformitate cu metodele general acceptate, în vederea
menţinerii identităţii soiului, inclusiv caracteristicile relevante privind calitatea
pomologica, care pot fi stabilite în concordanta cu procedura Comunităţii Europene,
precum şi în vederea prevenirii bolilor;
- este destinat producţiei de material Certificat;
- îndeplineşte condiţiile aplicabile pentru materialul Baza, stabilite în Anexa nr. 1 a
ordinului MAPDR 1295/2005 pentru speciile respective;
- în urma unei inspecţii oficiale, s-a considerat ca întruneşte condiţiile menţionate
mai sus.
e) material Certificat: materialul de înmulţire şi plantare fructifer, care:
- a fost obţinut direct sau pe cale vegetativa, printr-un număr de etape cunoscut,
din materialul de Baza;
- îndeplineşte condiţiile aplicabile pentru materialul Certificat, stabilite în Anexa nr.
1 a ordinului MAPDR 1295/2005 pentru speciile respective;
- în urma unei inspecţii oficiale s-a considerat ca întruneşte condiţiile menţionate
mai sus.
f) material "Conformitas Agraria Communitatis" - CAC: materialul de înmulţire
şi plantare fructifer care îndeplineşte condiţiile minime precizate pentru aceasta
categorie, stabilite în Anexa nr. 1 a ordinului MAPDR 1295/2005 pentru speciile
respective;
g) material "liber de virus" (v.f.) - materialul care a fost testat şi găsit liber de
infectii, în conformitate cu metodele ştiinţifice recunoscute la nivel internaţional, la
care, în urma inspecţiei în camp a culturii, nu a fost detectat nici un simptom al
prezentei unui virus sau a unui organism similar unui virus, care a fost păstrat în
condiţii care sa garanteze absenta oricărei infectii şi care este considerat liber de
9
orice virus şi agent patogen similar unui virus cunoscut la speciile respective, intalnit
în Comunitate şi prezentat în Anexa nr. 1, Capitolul II, Secţiunea a XI-a.
Materialul în descendenta pe cale vegetativa şi în linie directa din materialul
menţionat mai sus, după un anumit număr de etape, la care, în urma inspecţiei în
camp a culturii, nu a fost detectat nici un simptom al prezentei unui virus sau a unor
organisme similare unui virus şi care a fost produs şi păstrat în condiţii care sa
garanteze absenta oricărei infectii, va fi considerat, de asemenea, ca liber de virus.
Numărul specific de etape se stabileşte în Anexa nr. 1 pentru speciile respective;
h) material "testat de virus" (v.t.) - materialul care a fost supus unor teste şi
găsit liber de infectii, conform metodelor ştiinţifice recunoscute la nivel internaţional,
la care, în urma inspecţiei în camp a culturii, nu a fost detectat nici un simptom al
prezentei unui virus sau a unui organism similar unui virus, care a fost păstrat în
condiţii care sa garanteze absenta oricărei infectii şi care este considerat liber de
anumite virusuri periculoase şi de anumite organisme similare unui virus cunoscut la
speciile respective intalnite în Comunitate şi capabile sa reducă valoarea de utilizare
a materialului, prezentate în Anexa nr. 1, Capitolul II, Secţiunea a XI-a.
Materialul în descendenta pe cale vegetativa şi în linie directa din materialul
menţionat mai sus, după un anumit număr de etape, la care, în urma inspecţiei în
camp a culturii, nu a fost detectat nici un simptom al prezentei unui virus sau a unor
organisme similare unui virus şi care a fost produs şi păstrat în condiţii care sa
garanteze absenta oricărei infectii, va fi considerat, de asemenea, testat de virus.
Numărul specific de stagii se stabileşte în Anexa nr. 1 pentru speciile
respective;(după www.incs.ro)
II.PRODUCEREA SEMINŢELOR LA PLANTELE LEGUMICOLE (I)
2.1. ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE
Plantele legumicole se împart după longevitate în: specii anuale ( produc

sămânţa în anul în care sunt semănate); specii bienale ( au durata de viaţă de doi
ani, în primul an formează organe vegetative comestibile, iar în anul al doilea
seminţele); specii trienale (produc sămânţa în anul trei de la semănat ); specii
perene sau multianuale (se comportă la începutul vegetaţiei ca plante bienale, apoi
cresc şi fructifică în fiecare an, timp de mai mulţi ani).
Speciile legumicole se înmulţesc pe cale sexuată sau generativă şi pe cale
asexuată sau vegetativă. La o specie legumicolă pot exista mai multe modalităţi de
înmulţire, de aceea în practică se alege metoda cea mai eficientă din punct de
vedere economic, după cum urmează:
- la tomate, ardei, vinete, castraveţi, dovlecei, pepeni, varză, conopidă, gulie,
ceapă, praz, frunzoase, morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, spanac,
salată, etc. se foloseşte înmulţirea generativă;
- la usturoi, cartof, hrean etc.se foloseşte înmulţirea vegetativă;
- vegetativă şi generativă - la sparanghel, ştevie, măcriş, tarhon, anghinare se
practică ambele tipuri de înmulţire;
10
- înmulţirea pe cale asexuată caracteristică ciupercilor, prin gameţi asexuaţi
specializaţi numiţi spori.
Înmulţirea generativă sau sexuată se realizează prin seminţe şi prezintă atât
avantaje cât şi dezavantaje. Dintre avantaje menţionăm că seminţele pot fi păstrate
uşor o perioadă mare de timp, de la o plantă se poate obţine un număr foarte mare
de descendenţi, semănatul se poate face mecanizat şi un avantaj important îl
reprezintă introducerea în cultură a hibrizilor valoroşi. Costul ridicat al seminţei
hibride şi posibilitatea impurificării soiurilor reprezintă dezavantaje ale înmulţirii prin
seminţe.
Indicii de calitate care se analizează la seminţe sunt clasificaţi în: indici
biologici: (autenticitate, formă, mărime, culoare, luciu, miros); indici fiziologici
(facultate germinativă, energie germinativă); indici tehnologici (puritate, stare
sanitară, greutate, umiditate).
Prin autenticitate se garantează că sămânţa este din soiul respectiv.
Puritatea biologică reprezintă proporţia plantelor care formează ansamblul
caracterelor morfologice şi fiziologice şi este exprimată prin procentul de seminţe
normal dezvoltate şi nevătămate care corespund speciei sau soiului ca mărime,
formă, culoare etc.
Facultatea germinativă exprimă capacitatea seminţelor de a germina (procentul
de germeni normali), pentru fiecare specie de legume existând un procent minim
admis al facultăţii germinative, ca de exemplu: mărar, leuştean - 50%, ardei, vinete,
morcov - 65%; ridichi, ceapă - 70%; varză, tomate, fasole - 75%; castraveţi, mazăre -
80%. Aceste valori sunt influenţate de durata de păstrare, de condiţiilor
necorespunzătoare de păstrare astfel că pot scădea.
Înmulţirea vegetativă sau asexuată la legume prezintă importanţă prin faptul
că transmit cu fidelitate caracterele la urmaşi şi se pot obţine producţii timpurii chiar
din primul an de cultură la unele specii perene. Dezavantajele constau în faptul că
păstrarea este mai dificilă şi costurile sunt mai ridicate, cantitatea de material
biologic destinat înmulţirii este mare, iar coeficientul de multiplicare este mai mic.
Această metodã de înmulţire se foloseşte pentru speciile legumicole care nu
produc seminţe în condiţiile ţării noastre ca de exemplu: usturoiul, hreanul, cartoful,
ceapa de Egipt, etc. sau în cazul speciilor legumicole care produc seminţe puţine
sau sterile cum ar fi leuşteanul şi tarhonul.
În funcţie de partea de plantă folosită există mai multe metode de înmulţire
vegetativă la speciile legumicole:
- la usturoi şi ceapă prin bulbi şi bulbili
- la cartof prin tuberculi
- la batat şi hrean prin rădăcini tuberizate
- la anghinare, tarhon, etc. prin drajoni
- la leuştean, anghinare, tarhon, ştevie, măcriş etc., prin despărţirea tufelor
- la ştevie, măcriş prin rizomi
- la batat şi tarhon (emit uşor rădăcini adventive) prin butaşi
- la tarhon şi cardon prin marcotaj
- la pepeni, castraveţi, tomate, vinete etc. prin altoire
- "in vitro" prin culturi de ţesuturi şi celule vegetale.
11
2.2. CADRUL GENERAL AL TEHNOLOGIILOR DE CULTURĂ PENTRU
PRODUCEREA DE SEMINŢE LA PLANTELE LEGUMICOLE
Tehnologiile aplicate culturilor semincere sunt asemănătoare cu a celor

pentru culturile legumicole destinate consumului, cu unele particularitäţi. În ambele
cazuri se realizează producţii mari şi de calitate dacă li se aplică o agrotehnică
superioară. În toate verigile procesului de obţinere a seminţelor selecţionate se
recomandă aplicarea unor tehnologii agrotehnice avansate, în scopul menţinerii şi
consolidării însuşirilor valoroase ale soiurilor înmulţite.
Alegerea terenului
Pentru reuşita culturilor semincere o importanţă deosebită o prezintă alegerea
terenului destinat înfiinţării acestor culture, apoi fertilizării şi pregătirii lui.
La alegerea terenului se ţine cont de următoarele aspecte:
- să fie situat în apropierea unei surse de apă care să permită irigarea,
- să fie plan sau uşor înclinat pentru a permite scurgerea apei, cu expoziţie
sudică, bine aerisit, ferit de curenţi reci de aer,
- apa freatică să fie sub 2m adâncime,
- să se respecte distanţele de izolare prevăzute de lege pentru fiecare
specie,
- să nu fi fost cultivat anterior cu specii erbicidate cu produse triazine,
- solul trebuie să fie bine structurat, permeabil, bogat în humus, cu texturä
mijiocie, fărä exces de umiditate,
- solurile trebuie să fie neîmburuienate şi neinfestate cu germeni de boli şi
däunätori,
- se recomandă cernoziomurile luto-argiloase, iar contraindicate sunt solurile
grele, argiloase care se lucrează mai greu şi cele nisipoase deoarece pierd uşor apa
şi sunt sărace în humus.
Organizarea terenului constă în defrişare, curăţire, nivelare, parcelarea
conform asolamentului, trasarea drumurilor de acces, executarea reţelei de irigaţie,
amplasarea eventualelor construcţii, etc.
Agrotehnica aplicată prezintă unele diferenţe specifice privind pregätirea
terenului, înfiinţarea culturilor, lucrärile de îngrijire, faţă de cea practicată la culturile
pentru consum.
O măsură agrotehnică importantă este introducerea asolamentelor deoarece
s-a constatat că rotaţiile, combinate cu fertilizări raţionale şi completate de lucrări
corespunzătoare ale solului, sporeşte fertilitatea solului, reduce infestarea solului cu
buruieni şi scade atacul de boli şi dăunători.
La alcătuirea asolamentelor trebuie să se aibă în vedere cerinţele plantelor
faţă de apă şi substanţele nutritive, dezvoltarea sistemului radicular, gradul de
îmburuienare al culturilor în funcţie de specie şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor,
astfel legumele cu boli comune nu pot reveni pe aceeaşi solă mai repede de 3-4 ani.
Mai jos exemplificăm câteva scheme orientative de asolament în condiţii de
irigare (după Voinea M. Şi col, 1971):
1. Asolament de 6 ani
12
Sola I şi II – lucernă (2 ani)
Sola III - solano-fructoase (tomate, ardei, vinete)
Sola IV – bulboase (ceapă, praz, usturoi)
Sola V – păstăioase (mazăre, fasole)
Sola VI – bostănoase (castraveţi, pepeni, dovlecei)
Sola I şi II – trifoi (2 ani)
Sola III – bostănoase (castraveţi şi dovlecei)
Sola IV – vărzoase + frunzoase + îngrăşarea de bază
Sola V – frunzoase pentru seminţe + îngrăşarea de bază
Sola I – păstăioase semincere (mazăre), urmate în cultura dublă de plante
mamă de morcov, sfeclă sau varză
Sola II – solano-fructuoase seminceri + îngrăşare de bază
Sola III – bulboase şi rădăcinoase seminceri
Sola IV – vărzoase semincere
Sola V – frunzoase pentru seminţe + îngrăşare de bază
Sola VI – bulboase + pătrunjel, ţelină (plante mamă).
Mazărea şi fasolea dacă se cultivă pe suprafeţe mari vor fi încadrate în
asolamente cerealiere.
Pregătirea terenului constă în aplicarea unei fertilizări de bază combinând
îngrăşămintele organice cu cele minerale, în general la culturile semincere de
legume se aplică doze mai mari decât la culturile de consum. Se practică arătura
adâncă de toamnă, la 30-35 cm, sau cel târziu în ferestrele iernii pentru ca solul să
se mărunţească prin îngheţ şi dezgheţ deoarece culturile semincere la speciile de
varză, morcov, ceapă, sfeclă roşie, ridichi au sistemul radicular mai superficial şi
necesită un sol bine lucrat. Nu se recomandă arătura de primăvară dar la plantele
mamă de morcov, sfeclă, ridichi de iarnă, varză cultivate vara se va face o arătură la
15-20 cm, urmată de grăpat şi însămânţat.
Alte lucrări de pregătire a terenului constau în mobilizarea solului cu discul,
grapa sau cultivatorul în scopul creării unor condiţii optime de încolţire a seminţelor
sau prindere a răsadurilor.
Înfiinţarea culturilor se face cu material biologic de cea mai bună calitate, prin
semănat direct sau prin producerea răsadurilor.
La speciile bienale în primul an se va înfiinţa cultura din care se obţin plantele
mamă, iar în anul al doilea urmează cultura pentru producerea seminţelor.
Culturile pentru producerea seminţelor hibride se înfiinţează după tehnologii
specifice. Pentru a asigura polenul necesar procesului de hibridare se decaleazã
epoca de înfiinţare a lotului de plante reprezentând partenerul patern în 3 etape
eşalonate faţă de lotul matern. În funcţie de caracteristicile speciei, cei doi parteneri
se planteazã în loturi separate (la vinete, tomate timpurii), sau în rânduri alternative
(la ardei). (Becherescu Alexandra şi col., 2010).
Epoca de infiinţare a culturilor reprezintă o verigă tehnologică importantă
pentru reuşita culturilor. Semănatul sau plantatul prea timpuriu este riscant
deoarece poate expune plantele la brume şi îngheţuri târzii de primăvară, ceea ce
provoacă apariţia unor goluri în culturi sau poate compromite cultura în întregime.
13
Întârzierea semănatului sau plantatului la semincerii cu perioadă lungă de vegetaţie
(ardei, vinete, pepeni) are ca rezultat neatingerea maturităţii fiziologice a seminţelor.
Epocile de înfiinţare a culturilor pentru producerea seminţe1or de plante
legumicole sunt:
- primăvara cât mai devreme se înfiinţează culturile semincere de: mazăre,
ceapă, salată, spanac,etc.
- primăvara mai târziu se vor înfiinţa culturile la plantele termofile ca tomate,
ardei, vinete, pepeni, castraveţi, fasole.
- vara târziu se seamănă culturile pentru obţinerea plantelor mamă de
morcov, sfeclã roşie, gulii, ridichi de iarnă care au un procent de prindere ridicat şi
dau producţii mai mari de seminţe şi de calitate superioarã, în comparaţie cu
semănăturile de primăvară care la aceste specii determină obţinerea unor plante
îmbătrânite biologic, care în timp provoacă degenerarea soiului.
Distanţele de semănat sau plantat se stabilesc în funcţie de specie şi soi.
Pentru culturile semincere se recomandă ca distanţele să fie cu 10-15% mai mari
decât la culturile de consum, pentru a asigura plantelor o suprafaţă de nutriţie mai
mare. În cazul culturilor de plante mamă acestea se vor înfiinţa la distanţe mai mici
decât culturile de consum, pentru ca plantele să nu aibă creşteri vegetative puternice
şi să îmbătrânească prematur.
Lucrãrile de îngrijire aplicate culturilor semincere constau în:
-se completează golurile din cultură sau se răresc plantele după caz;
- se aplică tratamente de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor
pentru a asigura starea fitosanitară corespunzătoare certificării culturilor;
-se combat buruienile prin lucrările solului şi prin erbicidare, monitorizându-se
cu grijă distrugerea buruienilor de carantinã şi a celor cu seminţe greu separabile;
-se administrează îngrăşăminte organice cca. 20-40 t/ha gunoi de grajd sau
compost şi îngrăşăminte minerale sub formă de superfosfat (400-600kg/ha) şi sare
potasică (200-300 kg/ha) aplicate în toamnă, iar azotatul de amoniu (300-500 kg/ha)
se aplică primăvara;
-de 2-3 ori în perioada de vegetaţie se face purificarea biologică a culturilor
semincere sub controlul inspectorului aprobator, prin care se îndepărtează plantele
netipice soiului, slab dezvoltate sau bolnave;
- se fac lucrări de copilit, cârnit, palisat, de stimulare a fructificării, etc.
-se execută lucrări specifice culturilor semincere: se îndepărtează primul fruct
de la ardei şi vinete şi se limitează numărul de fructe pe plante, se stimulează
polenizarea entomofilă, etc.
2.3. CERTIFICAREA LOTURILOR SEMINCERE LA PLANTELE LEGUMICOLE
Sunt supuse controlului loturile semincere din soiurile înscrise în cataloagele

oficiale, legislaţia nu permite recoltarea şi comercializarea seminţelor din loturile
semincere necertificate. Prin aceste controale se urmăreşte menţinerea şi
conservarea purităţii biologice şi a stării fitosanitare a soiurilor, precum şi
promovarea în procesul de producţie a materialului biologic valoros (soiuri, hibrizi).
14
Controlul calităţii şi eliberarea avizelor corespunzătoare se fac în conformitate
cu regulamentele şi normele tehnice interne elaborate de INCS şi implementate în
teritoriu prin I.T.C.S.M.S. şi în confirmitate cu legislaţia internaţională.
Numărul controalelor şi obiectivele urmărite se stabilesc în funcţie de
caracteristicile speciilor şi de tipul culturii (producerea răsadurilor, obţinerea plantelor
mamă, faza de seminceri).
Categoriile biologice: sămânţă de prebază, sămânţă de bază, sămânţă
certificată , în funcţie de specie şi de tipul culturii sunt supuse certificării în unităţi
maxime de control pe supafeţe ce variazã între 5 şi 20 ha la sămânţa prebază, 10-50
ha la sămânţa de bază şi 25-100 ha la cea certificată.
Primul control obligatoriu la toate culturile de seminceri şi de plante mamă are
loc cu 7—10 zile înaintea înfiinţării culturilor şi urmăreşte în principal: modul de
alegere al terenului, lucrările de pregătire a terenului; respectarea distanţelor de
izolare; se verifică care a fost cultura premergătoare; se verifică actele de
provenienţă a seminţelor sau a plantelor mamă.
Celelalte controale se fac diferenţiat pe specii şi se verifică modul de
executare a purificării biologice a culturilor şi starea fitosanitară a acestora. Se
verifică dacă prin lucrările de întreţinere au fost distruse plantele cu seminţe greu
separabile, deoarece acestea duc la impurificarea recoltelor de seminceri. O
buruiană periculoasă care trebuie eliminată obligatoriu din culturile de ceapă, praz,
salată, ţelină, mărar, pătrunjel, păstârnac şi morcov este cuscuta.
Puritatea biologică (varietală) se determinä în câmp prin examinare directă
sau prin smulgerea plantelor şi formarea unei probe medii care se analizează în
laborator. În acest scop se ţine seama de suprafaţa cultivată şi de particularităţile
speciilor şi se stabileşte numărul de indivizi ce urmează a fi supus analizei şi
numărul punctelor de unde se recoltează probele.
Puritatea biologică se exprimă după formula:
Pt x100
P% = –––––––
Pt + Pn
în care : P=puritatea biologică sau varietală exprimată în procente

Pt = plante tipice;
Pn = plante netipice.
Starea fitosanitară se analizează în perioada de vegetaţie prin controalele

care verifică modul de aplicare a măsurilor de prevenire şi combatere a organismelor
dăunătoare prevăzute în tehnologiile de cultură a speciilor în funcţie de particularităţi,
după cum urmează:
-la bulboase şi rădăcinoase se elimină plantele atacate de Erwinia carotovora
;
- la bostănoase se aplică tratamente de combatere a bacteriozei şi
antracnozei, iar la sortarea fructelor se îndepărtează cele afectate de organisme
dãunătoare;
15
- la ceapă şi usturoi se fac tratamente de combatere a manei şi putregaiului
cenuşiu şi se elimină exemplarele virozate şi cele necorespunzătoare ca dimensiuni;
- la vărzoase şi ridichi se aplică tratamente împotriva bacteriozei şi
alternariozei;
- la tomate tratamentele vizează combaterea bacteriozei, manei, alternariozei,
septoriozei şi combaterea insectelor vectoare în transmiterea virusurilor;
- la fasole şi mazăre prin tratamente se urmăreşte mai ales combaterea
bacteriozei, antracnozei şi a atacurilor de gărgăriţe.
Materialul semincer trebuie să fie liber de orice organisme dăunătoare şi de
simptomele specifice acestora indiferent de intensitatea atacului, nu se admit
organisme dăunătoare de carantină pentru nici o cultură.
Dacă se constată că nu s-au aplicat tehnologiile specifice culturilor semincere
şi starea fitosanitară este necorespunzătoare, culturile fiind îmburuienate sau
atacate de boli, inspectorul aprobator nu va admite pentru reînmulţire seminţele
acestor culturi.
În cazul în care în urma controalelor efectuate sunt îndeplinite toate condiţiile
specificate de legislaţie se va elibera un act de certificare a culturilor care permite
recoltarea semincerilor şi extragerea seminţelor.
2.4. RECOLTAREA, EXTRAGEREA ŞI CONDIŢIONAREA SEMINŢELOR DE

PLANTE LEGUMICOLE
Valoarea culturală a seminţelor este influenţatã de modul de executare a

lucrărilor de recoltare şi condiţionare, care influenţează procentul de germinare,
umiditatea şi puritatea seminţelor.
Succesiunea de desfăşurare a procesului de recoltare a seminţelor este
următoarea: se stabileşte momentul optim de recoltare, urmează recoltarea plantelor
semincere sau a fructelor, apoi are loc pregătirea semincerilor sau a fructelor în
vederea extragerii seminţelor şi în final extragerea propriu-zisä a seminţelor.
Alegerea momentului optim de recoltare este greu de stabilit deoarece la
majoritatea speciilor legumicole maturarea fiziologică a seminţelor se face în mod
eşalonat şi neuniform. Pentru stabilirea momentului optim de recoltare se are în
vedere faza de vegetaţie a plantelor semincere, gradul de maturare a seminţelor şi
nu în ultimul rând perioada din zi când se recomandă efectuarea recoltării.
Recoltarea prematură determină obţinerea unor seminţe cu facultate
germinativă scăzută, iar recoltarea la supramaturare determină scuturarea celor mai
valoroase seminţe (la varză, ceapă) şi pierderi considerabile de producţie. Pentru o
recoltă echilibrată cantitativ şi calitativ, se recomandă recoltarea seminţelor în faza
de coacere „în pârgă”. Fructele din care urmează să se extragă seminţele se
recoltează când au ajuns la maturitatea fiziologică (coacerea deplină).
La unele soiuri de mazăre cultivate pe suprafeţe mari şi recoltate mecanizat,
momentul optim de recoltare a semincerilor se stabileşte atunci când aprox. 10 %
din totalul seminţelor de pe fiecare plantă a atins maturitatea fiziologică.
Unele caracteristici ale plantelor semincere, fructelor şi seminţelor indică care
este momentul optim de recoltare: se usucă frunzele şi tulpinile; crapă capsulele de
ceapă, praz, bame, păstăile de mazăre şi silicvele de varză; tomatele, ardeii,
16
castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni, morcovii, pătrunjelul capătă culoare şi aromă
specifică; în general se observă că seminţele au tegumentul întarit şi coloraţia
specifică speciei sau soiului, sunt pline şi mai grele.
Perioada din zi şi starea vremii când trebuie făcută recoltarea are o
importanţă hotărâtoare pentru succesul recoltelor:
- recoltarea semincerilor se va face dimineaţa devreme, seara sau chiar
noaptea la speciile de varză, mazăre, ceapă, pătrunjel, morcov, salată, etc. care
prezintă pericolul de scuturare;
- la vinete, ardei, tomate, bostănoase recoltarea se face înainte de căderea
brumelor deoarece la temperaturi scăzute fructele se înmoaie, iar strângerea şi
extragerea seminţelor se execută cu dificultate;
- recoltarea nu se va face pe timp ploios sau cu vânt puternic.
Culturile legumicole semincere vor fi recoltate după caracteristicile speciilor,
astfel :
- culturi la care se recoltează prin tăiere plantele semincere, după care
extragerea seminţelor se realizează prin treierat ( la semincerii legumicoli din fam.
Leguminosae, Umbeliferae, Chenopodiaceae, Liliaceae, Cruciferae). Recoltarea se
face manual prin tăierea inflorescenţelor împreună cu o porţiune din tulpina florală cu
secera, sau mecanizat cu secerători sau combine folosite la recoltarea cerealelor
păioase şi adaptate în acest scop;
- culturi la care se recoltează fructele, cum sunt speciile legumicole din
familiile Solanaceae, Cucurbitaceae, din care urmează să se extragă seminţele.
Pregãtirea semincerilor sau a fructelor în vederea extragerii seminţelor
constă în:
- uscarea inflorescenţelor sau a fructelor, operaţie ce poate fi realizată direct
în câmp prin expunere la soare în straturi subţiri, sau pe stelaje în şoproane, sau în
spaţii specializate prevăzute cu aparatură pentru reglarea temperaturii şi a ventilaţiei;
- spălarea fructelor în cazul când pulpa şi sucul rezultate la extragerea
seminţelor se folosesc pentru consum;
- macerarea fructelor presupune tocarea şi amestecarea fructelor cu apă
timp de 2-4 zile până la dec1anşarea proceselor fermentative, când seminţele se pot
extrage uşor ca urmare a descompunerii stratului de pectină care le acoperă. Se
practică la tomate, vinete, castraveţi, pepeni verzi. (Becherescu Alexandra şi col.,
2010).
Extragerea seminţelor la inflorescenţele şi fructele uscate (la ceapă, praz,
morcov, pătrunjel, mărar, salată, fasole, mazăre sau bame) se face prin treierat cu
batoze (tip „Saima”) sau se folosesc combine pentru cereale adaptate
corespunzãtor.
În cazul tomatelor, castraveţilor, pepenilor, vinetelor, după spălare şi
macerare, fructele se trec prin ,,pasatrice” care reprezintă un dispozitiv prevăzut cu
site ce reţin seminţele, pieliţa şi fibrele celulozice din pulpă şi elimină sucul.
La ICLF- Vidra s-a realizat o instalaţie care asigură întregul flux de extragere
a seminţelor de tomate, fiind dotată cu: spălător de fructe, pasatrice, instalaţie de
spălat seminţe, centrifugă pentru preuscarea seminţelor şi uscător electric rotativ.
La ardei fructele sunt decapate manual pentru a fi extras receptaculul, apoi
se face separarea seminţelor prin cernere.
17
Condiţionarea seminţelor după recoltare are drept scop asigurarea purităţii
varietale şi fizice, a germinaţiei şi valorii culturale a seminţelor la parametri ridicaţi,
de aceea este foarte important să se asigure condiţii optime de temperatură şi
umiditate în spaţiile de păstrare a seminţelor, în caz contrar se pot declanşa procese
biochimice şi fiziologice care le deteriorează calitatea.
Condiţionarea seminţelor se face în unităţile producătoare de seminţe, sau
sub formă de prestări servicii în cadrul unităţilor de colectare şi valorificare a
seminţelor.
Uscarea seminţelor trebuie să se facă lent pentru a nu se deteriora sistemul
enzimatic al seminţelor (poate fi afectat negativ embrionul), în scopul menţinerii
valorii culturale a acestora timp cât mai îndelungat.
Uscarea se realizează natural prin întinderea seminţelor în strat subţire pe
prelate sub şoproane sau artificial cu instalaţii de uscare. În cazul folosirii instalaţiilor
de uscare temperatura iniţială trebuie să fie de 24-28 °C şi pe măsură ce umiditatea
seminţelor scade până se ajunge la o umiditate de 9-14 %, temperatura se poate
ridica până la 36-40°C.
Sortarea constă în separarea seminţelor de orice resturi de plante sau fructe,
de pământ, pietre, insecte, seminţe de buruieni, de alte plante sau soiuri, ori de
seminţe degradate care aparţin soiului (seci, sparte, fărã embrion), etc., în scopul
asigurării purităţii fizice.
Sortarea se poate face mecanizat existând diferite maşini prevăzute cu site şi
curent de aer (tip Sortex, Petkus).
Seminţele de legume se deosebesc după miros şi gust (morcov, pătrunjel,
ţelină), după formă, mărime, culoare, luciu. Există dispozitive electronice prevăzute
cu celule fotoelectrice (Sortex monocromatic şi Sortex bicromatic) prin care se
realizează sortarea după culoare a seminţelor la unele specii (mazăre, fasole).
Altă metodă de sortare este spălarea într-un curent de apă sau scufundarea
seminţelor într-un bazin cu apă în care se agită puternic după care se lasă să se
liniştească. Ca urmare rămân la suprafaţă seminţele seci, resturile vegetale uşoare
şi seminţele de buruieni fiind eliminate de curentul de apă, iar seminţele grele cad la
fundul bazinului şi sunt îndepărtate odată cu scoaterea apei. Această metodă se
practică pentru cantităţi mai mici de seminţe de tomate, ardei, vinete, ceapă,
castraveţi, pepeni, varză.
Seminţele greu separabile cum sunt seminţele de ridichi de lună faţă de cele
de volbură se elimină prin scufundarea într-o soluţie de sare de bucătărie sau sare
de potasiu, cu densitatea de l-1,25g/m3, care face să cadă la fund seminţele de
volbură. La fel se pot separa seminţele de ceapă de cele de coştrei (Patron P.,
1992).
Sortarea se mai face prin alegere la masă dar pentru cantităţi mari este
costisitoare. Se practică pentru cantităţi mici în cazul amestecării seminţelor cu
corpuri străine asemănătoare ca şi greutate, mărime, formă, culoare (seminţe greu
separabile), sau cu seminţe deteriorate la recoltare sau treierat.
18
Întrebări rezolvate
1.Cine asigură cadrul organizatoric şi respectarea prevederilor legale privind

producerea, prelucrarea, controlul si certificarea calităţii, în vederea comercializării
seminţelor si a materialului săditor?
Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale asigura cadrul organizatoric si

respectarea prevederilor legale privind producerea, prelucrarea, controlul si
certificarea calitatii, in vederea comercializarii semintelor si a materialului saditor,
precum si testarea, inregistrarea si protectia soiurilor de plante.
2.Care este rolul Inspecţiei Naţionale pentru Calitatea Seminţelor (I.N.C.S.)?
INCS verifică calitatea seminţelor şi a materialului săditor în vederea eliberării

actelor de certificare a categoriei biologice din care face parte cultura, iar dacă
aceasta nu întruneşte procentul de puritate varietală prevăzut la categoria biologică
respectivă, cultura se declasează la o categorie inferioară sau cultura se poate
respinge, fiind scoasă din circuitul producerii seminţelor.
Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt atribuţiile Institutului de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea

Soiurilor (ISTIS)?
2. Ce anume influenţează valoarea culturală a seminţelor?
3. Care sunt avantajele înmulţirii generative la legume?
4. Când se practică înmulţirea vegetativă la legume?
5. Cum se realizează extragerea semințelor?
19
PRODUCEREA SEMINŢELOR LA PLANTELE LEGUMICOLE (II)
Cuvinte cheie: producere seminţe, semănat, răsaduri, purificare biologică
Rezumat
Tehnologia de producere a seminţelor la culturile legumicole de ardei,
castraveţi, dovlecel, pepene galben, pepene verde, fasole, mazăre, bame, morcov,
pătrunjel, ţelină, ridichi, sfeclă roşie, ceapă, varză, conopidă, gulie, spanac, salată,
presupune alegerea şi pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor semincere,
asigurarea unor distanţe de izolare în spaţiu pentru a evita impurificarea culturii,
înfiinţarea culturilor prin semănat direct în câmp sau prin răsaduri, aplicarea lucrărilor
de îngrijire şi întreţinere a culturilor, cu particularităţile fiecărei specii şi recoltarea şi
condiţionarea producţiei semincere.
2.5. TEHNOLOGIA DE PRODUCERE A SEMINŢELOR LA CULTURILE

LEGUMICOLE
2.5.1. TEHNOLOGIA DE CULTURĂ PENTRU PRODUCEREA SEMINŢELOR DE

TOMATE
Culturile de tomate pot fi înfiinţate prin semănat direct sau prin răsaduri
folosind seminţe de soiuri stabilizate sau seminţe de hibrizi F1, astfel că tehnologia
de obţinere a culturilor semincere prezintă unele particularităţi de la un caz la altul.
Tehnologia de producere a seminţelor de tomate la soiurile stabilizate
La alegerea terenului se va ţine cont de respectarea distanţelor de izolare,

între soiuri spaţiul de izolare trebuie să fie de 50m. Semănatul se va face când
temperatura în sol la 10 cm adâncime este de 12-140C.
Pentru soiurile de tomate timpurii culturile semincere se înfiinţează în câmp
prin răsaduri, semănatul are loc în perioada 1-15.III, fiind necesară o cantitate de
200 -250 g sămânţă/ha, apoi urmează repicatul în cuburi nutritive sau ghivece cu
latura de 7 cm, răsadurile fiind gata de plantare când au vârsta de 45-55 zile, în
perioada 1-10.V.
Culturile semincere la soiurile de tomate de vară-toamnă înfiinţate prin răsad
au perioada de semănat cu 10-15 zile mai târzie, la fel şi data plantării în câmp.
Plantarea răsadurilor se face în teren modelat pe două rânduri după schema
70 + 80 x 25-30 cm între plante pe rând.
În cazul culturilor semincere cu soiuri de tomate de vară-toamnă prin semănat
direct în câmp se foloseşte o normă de sămânţă de 600-1000 g/ha, perioada de
20
semănat fiind 15.IV-1.V. Terenul se modelează cu 2 rânduri pe strat după
schema 80+ 70 x 35 cm între plante pe rând.
Fig. 2.1. Schema de înfiinţare prin răsad a culturii de tomate semincere pentru soiuri stabilizate (după
Horgoş A., 2003)
Fig. 2.2. Schema de înfiinţare a culturii semincere de tomate de

vară - toamnă prin semănat direct (după Horgoş A., 2003)
Lucrările de îngrijire aplicate culturilor semincere sunt la fel cu cele aplicate

culturilor pentru consum, cu unele particularităţi:
-la executarea copilitului se păstrează un copil prefloral la soiurile timpurii şi 2
copili la soiurile de vară-toamnă;
-cârnitul pe tulpină se face după 4-5 inflorescenţe, astfel vor fi 6-7
inflorescenţe pe plantă, iar cârnitul pe copil se face după 2 inflorescenţe
rezultând 8-9 inflorescenţe;
-purificarea culturilor constă în eliminarea plantelor şi fructelor netipice soiului.
Lucrarea se face după plantare, când înfloresc în masă, când au apărut primele
fructe şi înainte de recoltare.
La recoltare vor fi culese doar fructele cu diametrul mai mare de 30 mm. În
funcţie de soi, producţia realizată este de aproximativ 80-100 kg seminţe/ha, având
21
în vedere că 1 kg de seminţe se extrage din 250-550 kg fructe. Recoltarea va începe
când primele 3 inflorescenţe au ajuns la coacerea deplină.
Tehnologia de producere a seminţelor hibride de tomate
Producerea seminţelor hibride se face în unităţi autorizate care beneficiază de

mână de lucru suficientă şi bine instruită, care să respecte cu stricteţe normele
tehnologice.
Productivitatea seminţelor hibride se datorează fenomenului heterozis prin
care plantele hibride F1 generate prin încrucişarea a doi genitori diferiţi genetic,
realizează o producţie mai bună faţă de oricare dintre cei doi genitori. Polenizarea
încrucişată este foarte importantă pentru obţinerea hibrizilor. La speciile de plante
autogame (cu flori hermafrodite ) cum sunt şi tomatele, unul dintre genitori trebuie sa
fie androsteril, pentru a facilita polenizarea încrucişată, iar androsterilitatea este
rezultatul emasculării fizice sau genetice. (www.osim.ro)
Din punct de vedere tehnic castrarea florilor soiului matern şi aplicarea
polenului de la soiul tată se face când deschiderea petalelor sunt într-un unghi de
maxim 450 faţă de axul florii, mai precis gineceul ajunge la maturitate cu 2-3 zile
înainte de deschiderea sacilor polinici, moment în care stigmatul este apt pentru
recepţionarea polenului iar petalele florii se deschid într-un unghi de 250 până la 900.
Loturile de hibridare sunt împărţite în parcele individualizate şi nominalizate
pentru fiecare muncitor, căruia îi revine câte 800-1000 plante de genitori materni cu
creştere nedeterminată sau 500-600 de genitori materni cu creştere determinată,
fiind necesari cca. 40-45 muncitori/ha.
Particularităţile tehnologice ale producerii seminţelor hibride de tomate sunt:
-la genitorul patern se urmăreşte eşalonarea producţiei de flori, astfel că se va
produce răsad de 3 vârste, prin semănat la intervale de câte 10 zile;
-genitorul matern se seamănă într-o singură etapă, care corespunde cu etapa
a doua de semănat a genitorului patern, în perioada 15-30.III;
-se seamănă 0,3 kg/ha sămânţă din genitorul matern şi 0,15 kg/0,5 ha din
genitorul patern;
-repicatul este obligatoriu, se va realiza pe paturi nutritive de 10x10 cm
dimeniune sau în cuburi nutritive cu latura de 7cm;
-când temperatura în sol la 10 cm adâncime este de cel puţin 12 0C răsadurile
pot fi plantate;
-terenul este modelat cu 2 rânduri pe strat după schema 80+70x35-40 cm
între plante pe rând;
-se înfiinţează câmpuri de hibridare cu o densitate de 35-40000 plante/ha;
Plantarea răsadurilor în câmp se face în perioada 15-20.V, în sere neîncălzite
în perioada 10-20.IV, iar în sere încălzite va avea loc între 10-20.IV când se
înfiinţează după răsaduri pentru solarii şi între 5-15.V după răsaduri pentru câmp.
Hibridările pot începe la cca. zece zile după plantarea răsadurilor.
22
Fig.2.3. Schema de înfiinţare a culturii de tomate pentru producerea de seminţe hibride pe teren
modelat (după Horgoş A., 2003)
-se va face purificarea biologică a culturii la ambii genitori înaintea începerii

hibridărilor, după cum urmează: în faza de răsad, după plantare, la înflorire înainte
de începerea hibridărilor şi la apariţia fructelor. La genitorul matern se face şi înainte
de recoltat, îndepărtându-se fructele nemarcate prin ruperea sepalelor.
-trebuie respectate distanţele de izolare în spaţiu de 100 m faţă de alte culturi
de tomate şi de 5-10 m între soiurile parentale.
Lucrările care se aplică răsadurilor în câmpurile de hibridare sunt:
-se palisează plantele genitorilor materni. Sistemul de susţinere va avea în
sere înălţimea sârmelor de susţinere, iar în câmp 0,8-1 m înălţime, spalierul fiind
prevăzut cu o sârmă la soiurile cu creştere determinată şi cu 2 sârme la cele cu
creştere nedeterminată;
-copilitul nu se face la genitorii paterni, dar se copileşte radical la genitorii
materni cu creştere nedeteminată iar la cei cu creştere determinată se păstrează 2-3
lăstari. Copilitul se face când lăstarii au 3-5 cm;
-de la genitorii paterni se îndepărtează fructele legate pentru favorizarea
apariţiei unui număr cât mai mare de flori;
-genitorii materni se cârnesc la 5-6 inflorescenţe legate în câmp şi la 8-10
inflorescenţe legate în seră;
-castrarea florilor la genitorii materni se face atunci când petalele încep să se
deschidă, formând un unghi de 25-45o faţă de axul vertical al florii iar culoarea
staminelor este verzuie;
-castrarea se realizează cu mâna sau cu penseta şi constă în îndepărtarea
staminelor. Lucrarea se face în timpul dimineţii şi după-amiaza, totodată se
îndepărtează florile care s-au deschis pentru a se evita autopolenizarea;
-de la genitorul patern se recoltează polenul cu o zi înainte din etajele I –IV de
inflorescenţe. Operaţia constă din recoltarea staminelor şi uscarea lor timp de 15-20
ore la temperatura camerei, după care se vor scutura energic în cutii din material
plastic. Se mai pot folosi vibratoare electro-magnetice cu care se poate recolta
polenul direct din cultură sau din flori imediat după recoltarea acestora.
-polenul extras se poate folosi imediat la hibridare sau se poate păstra în
tuburi speciale din sticlă sau în cutii din material plastic în frigider la 3-5oC
temperatură timp de cel mult 48 de ore.
-polenizarea se face prin introducerea stilului în tubul cu polen astfel încât
grăunciorii de polen să acopere toată suprafaţa stigmatului. Pentru a putea fi
23
recunoscute ulterior florile polenizate se vor marca obligatoriu, prin retezarea a 1-2
sepale.
Se recoltează doar fructele cu diametrul peste 3 cm în momentul în care au
ajuns la maturitatea fiziologică, în mai multe treceri doarece fructele se coc eşalonat.
După extragerea şi condiţionarea seminţelor, se realizează producţii de 60-80 kg/ha.
Inspectorii aprobatori verifică respectarea legislaţiei în vigoare şi pot respinge
de la certificare loturile semincere în cazul în care:
-nu s-au respectat cerinţele organizatorice privind desfăşurarea lucrărilor de
hibridare prevăzute prin tehnologie (verificarea actelor de provenienţă a formelor
parentale, distanţele de izolare, starea fitosanitară, puritatea varietală, etc);
- s-a găsit un procent de 1-2% flori autofecundate (necastrate) la fiecare
control şi peste 4% flori autofecundate din totalul celor castrate şi polenizate la cele
3-4 controale;
- nu s-au eliminat în totalitate din lot plantele netipice înainte de începerea
recoltării fructelor de la genitorul matern;
-s-a constatat ulterior că la începerea lucrărilor de hibridare nu a fost de 100%
procentul de puritate în parcelele genitorului patern;
-fructele nu au fost sortate corespunzător şi au fost extrase seminţe şi din
fructe cu diametrul sub 3 cm;
-recolta este suspectă de infecţii cu boli transmisibile prin seminţe (Fusarium,
Verticilium, Corynebacterium michiganense, viroze, etc.).
2.5.2.TEHNOLOGIA DE CULTURĂ PENTRU PRODUCEREA SEMINŢELOR

DE ARDEI
Tehnologia de cultură pentru producerea seminţelor de ardei este asemănătoare

culturii pentru consum, cu unele dosebiri menţionate în cele ce urmează.
Producerea răsadurilor se face pentru gogoşari şi ardei gras în răsadniţe calde,
iar pentru ardeii lungi, iuţi şi soiuri timpurii de gogoşar în răsadniţe semicalde sau în
straturi reci în câmp. Se seamănă în perioada 15-25.III pentru ca în momentul
plantării răsadurile să aibă vârsta de 40-50 zile.
Distanţele de izolare în spaţiu trebuie să fie de de 400 -1500 m deoarece ardeiul
deşi plantă autogamă prezintă la unele soiuri un procent ridicat de alogamie ( 75% la
soiurile cu fructe mici şi erecte).
Plantarea răsadurilor se face în teren modelat pe 2 rânduri pe strat înălţat,
după schema 80+70 x 15-18cm între plante pe rând, perioada propice plantării fiind
1-25.V.
Lucrările de îngrijire aplicate culturii pentru producerea seminţelor de ardei
sunt similare celor pentru cultura de consum, da se execută în plus următoarele
operaţii:
- se execută de 2-3 ori purificarea culturii pe măsură ce fructele ajung la
maturitatea fiziologică, îndepărtându-se plantele cu fructe atipice soiului şi
plantele slab dezvoltate sau bolnave;
- se elimină obligatoriu primul fruct format şi se limitează numărul de fructe
24
pe plantă în funcţie de vigoarea acesteia;
- se cârnesc plantele prin ruperea vârfului de creştere al fiecărui braţ
principal pentru a favoriza creşterea şi dezvoltarea fructelor.
Fig.2.4.Schema de înfiinţare a culturii de ardei pentru producerea de seminţe

(după Horgoş A., 2003)
Recoltarea fructelor se face eşalonat în 2-3 reprize pe măsură ce fructele

ajung la maturitatea fiziologică. Se execută manual, la fel şi extragerea seminţelor
care se face prin decapare, mai rar mecanizat.Se realizează o producţie de seminţe
de 80-100 kg/ha.
Tehnologia producerii de seminţe hibride de ardei prezintă unele aspecte
particulare:
-semănatul pentru obţinerea răsadurilor din soiul patern se efectuează
eşalonat, la interval de 10 zile între reprize, în perioadele 1-10.III, 11-20.III şi 21-
30.III, iar la soiul matern se seamănă într-o singură repriză, în perioada 11-20.III.
-răsadurile se produc în proporţie de 3 părţi din genitorul matern şi 1 parte din
genitorul patern.
-plantarea răsadurilor se face în teren modelat cu 2 rânduri pe stratul înălţat
cu lăţimea la coronament de 104 cm, în perioada 1-25.V .
-se va respecta ordinea de plantare, mai întâi răsadurile soiului tată şi apoi a
soiului mamă, cu scopul de a uşura colectarea polenului şi desfăşurarea lucrării de
hibridare.
-florile genitorilor materni se castrează în faza de boboc, înainte de deschiderea
petalelor, prin îndepărtarea staminelor cu penseta.
-polenizarea se execută în perioada 10.VI-30.VII.
Fig.2.5. Schema de înfiinţare a culturii semincere de ardei pentru producerea de sămânţă

hibridă(după Horgoş A., 2003)
25
Fructele se recoltează manual la maturitatea fiziologică. Seminţele se extrag
manual prin decapare, apoi are loc uscarea şi condiţionarea lor.
Se realizează o producţie de 60-80 kg/ha, în funcţie de soi, la fructele de ardei
gras şi gogoşar se extrag 6-8 kg seminţe/tonă, iar la fructele de ardei lung, ardei iute
şi ardei de boia10-12 kg seminţe/tonă.

DE VINETE
Particularităţile tehnologice care se aplică culturilor pentru producerea

seminţelor de vinete la soiurile stabile, diferite de a culturilor pentru consum, sunt:
- răsadurile trebuie repicate în cuburi nutritive sau ghivece cu latura de 5-7
cm;
- în 2-3 etape se îndepărtează plantele slab dezvoltate, bolnave şi netipice
soiului, purificându-se biologic cultura în momentul când fructele ajung la maturitatea
de consum
- pe o plantă se păstrează doar 3-4 bucăţi de fruct;
- cârnitul plantelor se execută cu 40 de zile înainte de defrişarea culturii.
Pentru producerea seminţelor hibride se seamănă prima dată genitorul patern
în perioada 1-10 martie şi apoi genitorul matern în perioada 20-30 martie, raportul
între genitorii materni şi cei paterni la înfiinţarea culturii fiind de 1:0,3 părţi .
Plantarea se face în perioada 5-20.V pe teren modelat cu 2 straturi înălţate
după schema 80 + 70 x 35-40 cm între plante pe rând, în culturi separate genitorii
materni de cei paterni.
În perioada 1.VI-30.VII se face castrarea florilor de la soiul mamă şi
polenizarea florilor în faza de boboc nedeschis cu ajutorul pensetei. Pe o plantă se
castrează şi se polenizează 5-6 flori, celelalte flori se elimină în faza de boboc, iar
când fructele ajung la maturitatea de consum se reţin pentru scoaterea de seminţe
3-4 fructe.
Fig.2.6. Schema de înfiinţare a culturii de vinete

pentru producerea de seminţe hibride (după Horgoş A., 2003)
Recoltarea are loc când fructele au atins maturitatea fiziologică, dar după
recoltare se păstrează temporar 2-3 zile în grămezi sub şoproane sau în magazii
pentru desăvârşirea maturităţii fiziologice a seminţelor.
26
Fructele vor fi tocate mecanizat şi ţinute 2-3 zile la macerat în diverse
recipiente, după care se trec prin pasatrice pentru extragerea seminţelor. Recolta de
sămânţă obţinută va fi spălată şi uscată, apoi seminţele se condiţionează.
Producţia realizată este de 80-100 kg/ha, în funcţie de soi, se extrag cca. 3-5
kg seminţe / tona de fructe.

DE CASTRAVEŢI
Tehnologia de obţinere a culturilor semincere de castraveţi la soiurile cu înflorire

mixtă este asemănătoare cu tehnologia de obţinere a culturilor de castraveţi pentru
consum din câmp.
Deoarece castraveţii sunt plante alogame şi entomofile, culturile pentru
producerea seminţelor necesită distanţe de izolare în spaţiu de 1500-2000 m. Pentru
o izolare cât mai eficientă se practică semănarea a 2 rânduri de porumb care să
formeze o perdea de protecţie la fiecare 8 brazde de cultură.
Cultura se înfiinţează în perioada 1-15.V pe teren modelat cu 2 straturi înălţate,
cu coronamentul de 104 cm după schema (70+80) x 15-20 cm între plante pe rând.
Semănatul se face mecanizat cu SPC-6 la 5 cm adâncime, norma de sămânţă
utilizată fiind de 4-6 kg/ha, rezultând o densitate de plantare de 66000-89000
plante/ha.
Fig.2.7. Schema de înfiinţare a culturii de castraveţi pentru producere de sămânţă
Lucrările de îngrijire aplicate culturii de castraveţi pentru producere de

sămânţă sunt:
-se face rărirea plantelor la 15-20 cm, când plantele au format prima frunză
adevărată;
-se face ciupitul după 5 frunze la vârful tulpinii şi după 6-7 frunze la vârful
ramificaţiilor sau se aplică un tratament cu Ethrel 0,05%;
-se execută purificarea biologică a culturii prima dată înainte de înflorit, apoi la
maturitatea de consum a fructelor şi la maturitatea fiziologică;
-se vor păstra 3-4 fructe pe plantă;
-se întreţine solul prin 2-3 praşile mecanice.
Fructele se recoltează înainte de căderea primelor brume de toamnă, dar se
lasă în câmp acoperite de paie timp de 6-8 zile, pentru a se înmuia pulpa. Fructele
se trec prin pasatrice pentru separarea seminţelor, apoi se spală şi se usucă bine
27
pentru a nu se înnegri. Pentru coondiţionarea seminţelor se folosesc maşini de tip
MCS-5.
Se obţine o recoltă de seminţe de 150-200 kg/ha.

LA DOVLECELUL COMUN
Tehnologia generală de producere a seminţelor la dovlecelul comun este

similară cu cea pentru obţinerea seminţelor de castraveţi. Semănatul se face cu
SPC- 6(8), în aceeaşi perioadă 1-15.V, după schema de plantare 80+70x50 cm,
folosindu-se o normă de seminţe de 5-6 kg /ha.
Lucrările de îngrijire aplicate culturii se execută la fel cu deosebirea că
plantele se răresc pe rând la 50 cm distanţă când au dezvoltat prima frunză
adevărată.
Recoltarea fructelor ca şi extragerea seminţelor se realizează ca la castraveţi,
obţinându-se o producţie de seminţe de 150-200 kg/ha.
Fig.2.8.Schema de înfiinţare a culturii de dovlecel comun pentru producere de sămânţă (după

Horgoş A., 2003)

LA PEPENII GALBENI
Tehnologia pentru producerea de seminţe la pepenele galben este

asemănătoare cu tehnologia culturii în câmp, astfel terenul se modelează în straturi
înălţate cu lăţimea la coronament de 104 cm, pe lăţimea unui strat semănându-se un
singur rând, distanţa între rânduri este de 150 cm şi între plante pe rând 40 cm, iar
adâncimea de semănat este de 3-4 cm. Epoca de semănat este 25.IV-10.V, când la
5-6 cm adâncime în sol temperatura se menţine la 12-14 oC. Semănatul se execută
mecanizat cu SPC-6 (8), folosind o normă de 2-4 kg seminţe/ha.
Particularităţile lucrărilor de îngrijire constau în faptul că: plantele se răresc la 40
cm pe rând; se ciupesc tulpinile şi lăstarii; se limitează la 4-5 bucăţi numărul de
fructe pe plantă; se fac 2-3 purificări biologice, ultima dintre ele având loc la
maturitatea fiziologică a fructelor, înainte de recoltare.
28
Extragerea seminţelor se face cu ajutorul pasatricei, apoi urmează uscarea şi
condiţionarea lor după aceeaşi tehnologie ca şi la castraveţi, producţia obţinută fiind
de 120-150 kg/ha seminţe.
Fig.2.9. Schema de înfiinţare a culturii pentru producere de seminţe de pepeni galbeni

LA PEPENII VERZI
La tehnologia de cultură pentru producerea seminţelor la pepenii verzi se impune

respectarea distanţelor de izolare în spaţiu de 2000 m deoarece pepenele verde
este o plantă alogamă entomofilă.
Pregătirea terenului în vederea semănatului se face după schema 150x80-100
cm, cu un rând pe stratul înălţat cu lăţimea la coronament de 104 cm. Semănatul se
face în perioada 1-15.V, folosindu-se o normă de seminţe de 3-5 kg /ha.
Fig.2.10.Schema de înfiinţare a culturii semincere de pepeni verzi

(după Horgoş A., 2003)
Lucrările de întreţinere specifice acestei culturi constau în:

- se lasă 2 plante la cuib prin rărire;
- se păstrează numai 4-5 fructe pe plantă;
- se face purificarea biologică a culturii în două etape, la formarea primelor
fructe şi la maturitatea deplină a acestora.
Fructele se recoltează când au ajuns la maturitatea fiziologică, după care se
mărunţesc, se trec prin pasatrice pentru extragerea seminţelor, apoi se spală bine cu
apă şi se usucă. Se realizează producţii de 150-200 kg seminţe/ha.
29
LA FASOLE
Tehnologia de cultură pentru producerea seminţelor de fasole se aseamănă

cu tehnologia de obţinere în câmp a fasolei pentru consum. Pregătirea terenului
constă în fertilizarea de toamnă cân se aplică 50-75 kg s.a./ha P2O5 şi 50-75 kg
s.a./ha K2O, urmată de arătura de toamnă la 25-30 cm adâncime, iar primăvara se
aplică 35-45 kg s.a./ha N, şi se pregăteşte terenul prin grăpare şi discuire.
Cultura se amplasează astfel încât distanţele de izolare în spaţiu între soiuri
să fie de 200-300 m, în plus culturile pot fi poziţionate în culise de porumb zaharat cu
scopul de a reduce efectul negativ al vânturilor şi al temperaturilor ridicate din vară.
Semănatul se face când temperatura în sol este de cel puţin 8-100C în
perioada 20.IV-10.V., pe teren modelat în strat înălţat cu lăţimea la coronament de
94 cm, însămânţându-se câte 3 rânduri pe strat, la distanţe de 37 cm.
Fig. 2.11. Schema de înfiinţare a culturii semincere de fasole
Mai există şi alte scheme de semănat, astfel se poate însămânţa în benzi de

2 rânduri la distanţă de 20 cm şi 44 cm între benzi, sau la însămânţarea fasolei cu
perdele de porumb schema cuprinde 9 brazde însămânţate numai cu fasole (12,6
m), încadrate de o parte şi de alta de câte o brazdă însămânţată cu porumb. Se
începe cu brazda marginală unde se seamănă porumb, pe următoarele 9 se
seamănă fasole iar pe brazda a 10-a din nou porumb. Pe fiecare brazdă cu porumb
se seamănă 2 rânduri distanţate la 74 cm, iar paralel cu însămânţarea porumbului se
însămânţează fasolea în rânduri simple sau duble, pe toate brazdele.
Lucrările de îngrijire aplicate culturilor semincere de fasole constau în:
- combaterea buruienilor prin aplicarea erbicidelor preemergente şi postemergente
înainte de semănat;
-se aplică 3-4 udări cu norme de 300 m3/ha în condiţii de secetă în fenofazele de
creştere intensă a plantelor, la înflorit, la creşterea păstăilor şi la formarea şi
maturarea bobului în păstaie;
-se face în 3 etape purificarea biologică a culturilor. Prima purificare are loc în faza
de cotiledoane şi are ca scop identificarea şi eliminarea plantelor bolnave de
bacterioză. A doua purificare se realizează la înflorit când se îndepărtează din
cultură plantele necorespunzătoare din punct de vedere al volubilităţii, precocităţii,
30
culorii frunzelor şi a florilor. A treia purificare biologică se face la maturitatea
fiziologică a primelor păstăi, când se analizează tipul şi culoarea păstăilor în funcţie
de care se face eliminarea plantelor netipice.
Recoltarea se face la soiurile cu păstaie zbârcită la maturitatea fiziologică a
plantelor, iar la soiurile cu păstaie netedă când 2/3 din păstăi au ajuns la maturitatea
fiziologică.Se execută mecanizat cu combinele, dimineaţa înainte de uscarea apei
pe rouă, pentru evitarea pierderilor prin scuturare. După recoltare se mai lasă la
postmaturare timp de 2-4 zile sub formă de grămezi. După batozare condiţonarea
seminţelor se face cu vânturătoarea care elimină boabele sparte şi impurităţile, apoi
se usucă până scade umiditatea sub 15%.
Se obţin producţii de seminţe de 600-800 kg/ha.

LA MAZĂRE
Tehnologia de cultură pentru producerea seminţelor la mazăre este

asemănătoare cu cea de fasole, dar prevede o distanţă de izolare în spaţiu de 50 m.
Schema de semănat este şi ea diferită, însămânţarea se face pe teren modelat
în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 94 cm, în benzi de 6 rânduri
distanţate la 15 cm. Semănatul se execută mecanizat la 4-5 cm adâncime.
Fig. 2.12. Schema de înfiinţare a culturii semincere de mazăre
Lucrările de întreţinere se fac la fel cu cele de la cultura pentru seminţe la fasole.

Purificarea biologică se face cu atenţie, în 2-3 reprize eliminându-se mazărea
furajeră sau soiurile străine care nu corespund prin talie, culoarea frunzelor, a
stipelelor şi forma păstăilor.
Când păstăile de la baza plantelor au ajuns la maturare, se poate începe
recoltarea, mecanizat cu combine.
Treieratul se realizează cu batoze apoi condiţionarea boabelor se face cu
selectorul, după care se aplică tratamente împotriva gărgăriţei cu substanţe pe bază
de fosfură de aluminiu (Phostoxin 30 g/tona sămânţă).
Producţia de seminţe de mazăre care se obţine este de 1200-1500 kg/ha.
31
2.5.10.TEHNOLOGIA DE CULTURĂ PENTRU PRODUCEREA
SEMINŢELOR DE BAME
Culturile semincere de bame se produc asemănător celor de consum, dar

necesită un spaţiu de izolare de 500 m între soiuri.
Semănatul se face în perioada 10-20.V când temperatura în sol la 5-10 cm
adâncime este de 120C. Terenul se pregăteşte sub formă de strat înălţat cu lăţimea
la coronament de 94 cm, cu 2 rânduri dispuse la 70cm distanţă şi 30 cm între plante
pe rând. Semănatul se realizează mecanizat la 3-4 cm adâncime, necesitând o
cantitate de seminţe de 40-60 kg/ha.
Lucrările de îngrijire aplicate culturii sunt asemănătoare cu cele din tehnologia
culturii semincere de fasole cu unele particularităţi:
-se răresc plantele după răsărire la 30 cm pe rând;
-se aplică în vegetaţie 1-2 fertilizări suplimentare la interval de 20-25 zile;
-se cârnesc vârfurile la tulpina principală şi la ramificaţii când s-au format 12-
15 fructe pe plantă ;
-purificarea biologică se face înainte de înflorit când se îndepărtează plantele
bolnave şi netipice soiului, şi înainte de recoltare când se elimină plantele slab
dezvoltate şi cele neproductive.
Fig. 2.13. Schema de înfiinţare a culturii semincere de bame
Momentul optim de recoltare este atunci când au început să se deschidă

capsulele.
Recoltarea se face în 2-3 etape, la început se recoltează capsulele mature
apoi manual cu secera se taie plantele dimineaţa pe rouă pentru a se evita
scuturatul, după care se lasă să se usuce la soare 2-3 zile. Seminţele se batozează
şi se condiţionează cu vânturătoarea.
Producţia de seminţe obţinută este de 500-800 kg/ha.

SEMINŢELOR DE MORCOV
Tehnologia clasică pentru obţinerea seminţelor din categorii biologice

superioare (prebază şi bază) la morcov, presupune înfiinţarea unei culturi în anul
întâi de unde se obţin plantele mamă, iar în anul al doilea se înfiinţează cultura
seminceră unde se formează tulpinile florifere cu seminţe. Morcovii sunt plante
bienale alogame.
32
În anul I cultura de producere a plantelor mamă se înfiinţează asemănător
tehnologiei culturii de vară a morcovului pentru consum cu unele particularităţi:
- la executarea semănatului se ţine cont de perioada de vegetaţie a soiurilor, astfel

soiurile semitardive şi tardive se seamănă în perioada 1-10.VII, cele semitimpurii
între 10-20.VII, iar soiurile timpurii ultimele între 20-30.VII.
-se însămânţează la 1-2 cm adâncime în sol cu o normă de 4-6 kg sămânţă/ha, mai
mare decât în cazul culturilor comerciale, cu scopul de a se obţine rădăcini de
dimensiuni mijlocii, care să prezinte valoare biologică mare, astfel că nu se aplică
fertilizări cu doze mari de azot, pentru a nu se obţine rădăcini mari cu capacitate
slabă de păstrare.
-se fac tratamente de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor la fel ca şi la
cultura comercială de morcov.
-purificarea culturii constă în eliminarea plantelor bolnave, slab dezvoltate şi cele
care au emis tijă florală în primul an de cultură.
-recoltarea se face manual sau semimecanizat cu maşini tip DLR-4 + U-650 M, în
perioada 20.X.-10.XI., apoi rădăcinile se adună în grămezi unde se taie frunzele la 2-
3 cm de la colet.
-prin sortare se îndepărtează rădăcinile necorespunzătoare, păstrându-se ca plante
mamă rădăcinile tipice soiului, sănătoase şi fără ramificaţii.
-recolta de plante mamă (butaşi) se tratează cu pesticide specifice pentru a preveni
atacul unor boli şi dăunători în timpul păstrării în silozuri sau în depozite frigorifice.
Se obţine o producţie de 400-500 de mii butaşi/ha.
În anul II se înfiinţează cultura seminceră propriu-zisă de morcov cu o

densitate între 41-57000 plante/ha în funcţie de modelarea terenului, care necesită
obligatoriu o distanţă de izolare în spaţiu de 1500 m faţă de alte soiuri, pentru a evita
impurificarea biologică.
Pregătirea terenului se realizează prin efectuarea unei arături de toamnă la 30
cm adâncime, înainte de care se aplică o fertilizare cu 100 kg s.a./ha P 2O5 şi 80 kg
s.a./ha K2O, iar primăvara se mai administrează o cantitate de 25-40 kg s.a./ha P2O5
şi 50-70 kg s.a./ha K2O.
Patul germinativ se pregăteşte prin discuire sau cu combinatorul şi se
erbicidează dacă este necesar.
Plantarea se execută în perioada 1-5.III, în teren modelat sau nemodelat,
butaşii plantându-se în rigole la 20-25 cm distanţă între ei, cu coletul la nivelul
solului. Rigolele se deschid în teren nemodelat cu maşini tip MDR-5 + U-650, la
dimensiuni de 10 cm lăţime şi 18-20 cm adâncime, distanţate între ele la 90-96 cm.
După plantare butaşii se protejează de frig şi de atacul rozătoarelor prin
muşuroirea coletului, astfel se acoperă cu un bilon de pământ gros de 10 cm.
33
Fig.2.14. Schema de plantare pe teren modelat a rădăcinilor de morcov în anul II
Lucrările de întreţinere aplicate culturii sunt:

-se fac 3-4 irigări până în momentul apariţiei florilor cu norme de udare de 300-350
m3/ha.
- se fac 3-4 praşile mecanice după fiecare udare completate cu 2-3 praşile manuale.
-se aplică înainte de emiterea tijelor florale erbicide postemergente (Fusilade 2-3
l/ha).
-se aplică o primă fertilizare la începutul creşterii tulpinilor florale cu 45-65 kg s.a.
N/ha, iar a doua fertilizare se administrează la începutul înfloririi în iunie, cu doze de
50-60 kg s.a. P2O5/ha şi 60 kg s.a. K2O/ha.
-combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin aplicarea unor măsuri preventive şi
curative (făinarea, putregaiul alb şi umed, musca şi morcovului, etc.)
- prin purificarea biologică se îndepărtează plantele atipice, bolnave, cele atacate de
cuscută. Alte particularităţi ale purificării culturii semincere de morcov constau în
îndepărtarea umbelelor de ordinul IV-V care produc seminţe cu potenţial biologic
redus şi îndepărtarea plantelor care prezintă floarea din mijlocul umbelei de culoare
roşie sau roz-violet, semn că sunt impurificate prin corcire.
Recoltarea se execută în două etape, prima etapă are loc când seminţele din
prima inflorescenţă s-au brunificat, semn că au ajuns la maturitate, iar a doua etapă
a recoltării are loc când inflorescenţele de tip umbelă de ordinul II şi III s-au
brunificat.
Recoltarea se face manual cu secera iar semincerii recoltaţi se leagă în snopi
şi se păstrează câteva zile pentru maturare în spaţii protejate de vânt şi precipitaţii.
Treieratul se realizează cu combine de tip Saima, Class, New Holland, John
Deere, după care condiţionatul seminţelor se face cu ajutorul selectoarelor de tip
Petkus sau MCS-5, iar ţepii se distrug cu maşina tip Reiber prevăzută cu valţuri.
Se înregistrează o producţie de seminţe de morcov de aproximativ 500-700
kg/ha.
Metoda iernării pe rădăcini proprii se practică pentru obţinerea seminţelor de
morcov certificate din categoriile biologice I1 şi I2.
Această metodă presupune verificarea autenticităţii soiului prin înfiinţarea unui
lot de control pe 1000 m2 în prima decadă a lunii martie.
Pregătirea terenului şi a patului germinativ se face asemănător culturii de vară
în succesiune, astfel se execută arătura la adâncimi de 18-20 cm, cu plugul 2 PP-25
în agregat cu grapa stelată GS-1,2, apoi se mărunţeşte terenul cu grapa cu disc GD-
3, cu freza FPP-1,3 sau combinatorul IMT.
34
Semănatul se execută pentru soiurile tardive în perioada 10-15.VIII, pentru
cele semitimpurii în perioada 20-30.VIII şi pentru soiurile timpurii în perioada 1-
10.IX.
Lucrarea de semănat se execută mecanizat pe teren nemodelat în rânduri
distanţate la 90-96 cm şi la 2-3 cm adâncime, cu o normă de sămânţă de 3-4 kg/ha.
Se utilizează semănători tip SUP-21, Saxonia,Hassia, Gaspardo, reglate
corespunzător.
Erbicidarea se practică doar pe suprafeţe mari, cu erbicide preemergente
(Afalon 50 SC, Dual gold 960 EC, etc.).
Se fac irigări la intervale de 6-7 zile de 2-3 ori până la răsărirea plantelor,
folosindu-se o normă de udare de 200 m3/ha. Udările se aplică prin aspersiune,
ulterior fiind necesară distrugerea crustei.
În fenofaza de formare a rozetei de frunze se recomandă fertilizarea
suplimentară cu 20-30 kg s.a. N/ha.
Purificarea biologică a culturii se face prin îndepărtarea plantelor care au
înflorit în primul an şi a celor care nu au rezistat la îngheţ peste iarnă, pierderile
înregistrate fiind de 20-30%.
În anul al II-lea în primăvară se execută prima udare cu norma de 150-200
m3/ha, după care se răresc plantele mamă la 10-12 cm pe rând, cultura înregistrând
o desime de 90-110 mii plante/ha.
Se aplică 1-2 udări în perioada de creştere intensă a plantelor cu norme de
150-200 m3/ha şi se măresc normele de udare la 300 m3/ha în fenofazele de
diferenţiere a tijelor florale, la înflorit şi la legarea seminţelor.
Fertilizări suplimentare se administrează la pornirea în vegetaţie cu doze de
25-30 kg s.a. N/ha şi 70-90 kg s.a. P2O5/ha, apoi în faza de creştere intensă şi
opţional în perioada de creştere a tijelor florale când se aplică 30 kg s.a. N/ha şi 50
kg s.a. K2O/ha.
Combaterea buruienilor se face prin aplicarea a 1-2 praşile mecanice, înainte
ca tijele florale să depăşească 30-40 cm înălţime, iar pe suprafeţe mai mari se
recomandă erbicidarea cu erbicide postemergente (Fusilade 2-3 l/ha).
Purificarea biologică a culturii se face înainte şi după înflorit când se elimină
din cultură plantele bolnave, slab dezvoltate şi cele de morcov sălbatic sau
provenind din alte soiuri de morcov pe o rază de 1500 m.
Recoltarea se face manual cu secera, semincerii se leagă în snopi şi se
aşează sub şoproane pentru maturare. Se eşalonează recoltatul pe măsură ce prima
şi a doua inflorescenţă ajung la maturitate. Urmează treieratul cu combinele de tip
Class, John Deere şi New Holland şi condiţionarea seminţelor cu ajutorul
selectoarelor.
Producţia realizată este de 500-550 kg/ha.

SEMINŢELOR DE PĂTRUNJEL PENTRU RĂDĂCINĂ
Tehnologia de cultură pentru producerea seminţelor de pătrunjel pentru

rădăcină utilizează metoda pe rădăcini proprii, fără transplantarea plantelor mamă.
35
Pentru înfiinţarea culturii în anul I terenul se pregăteşte din toamnă,
aplicându-se o fertilizare cu doze de 80 kg s.a./ha P2O5 şi 75 kg/ha K2O, care se
încorporează în sol printr-o arătură adâncă de 28-32 cm. În primăvară se execută
două treceri cu combinatorul CPGC-4 sau CCT-4, apoi se modelează terenul cu
maşina MMS-4,5 în straturi înălţate, late de 104 cm la coronament, după schema
de plantare 40+40+70x5 cm.
Semănatul se face mecanizat în perioada 1-15.III la distanţa de 4-5 cm între
seminţe pe rând şi la 2-3 cm adâncime, cu o normă de sămânţă de 4-5 kg/ha, ceea
ce permite realizarea unei densităţi de 400-430 mii plante/ha.
După semănat se execută o tăvălugire uşoară pentru un contact mai bun al
seminţelor cu solul şi se aplică erbicide preemergente.
Lucrările de întreţinere a culturii în primul an sunt:
- se răresc plantele când au dezvoltat 3-4 frunze adevărate;
-se execută 1-2 praşile manuale şi 3-4 praşile mecanice în funcţie de gradul de
îmburuienare al terenului;
- irigarea culturii presupune 8-10 udări cu norme moderate de 200 m3/ha, din care
prima udare se aplică la 8-10 zile după semănat prin aspersiune, a doua udare are
loc după efectuarea lucrării de rărit, iar celelalte se aplică în funcţie de condiţiile
climatice ale zonei;
- se fertilizează suplimentar când începe îngroşarea rădăcinilor cu doze de 35 kg
s.a./ha N şi 25 kg s.a./ha K2O;
-se aplică tratamente pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor;
-purificarea biologică se execută toamna înainte de muşuroirea plantelor, prin
îndepărtarea plantelor care au înflorit în primul an.
Fig.2.15. Schema de înfiinţare a culturii semincere de pătrunjel în anul I
În anul II în primăvară se reduce densitatea plantelor la 70-90 mii plante/ha

prin rărirea pe rând a plantelor la 15-20 cm şi eliminarea rândului din mijlocul
stratului. O parte din plantele scoase se reţin pentru completarea golurilor, dar
majoritatea este valorificată în stare proaspătă.
Lucrările de întreţinere a culturii în anul II sunt:
-răritul plantelor şi completarea golurilor;
-se administrează îngrăşăminte minerale în doze de 35 kg s.a./ha N şi 40 kg s.a./ha
K2O;
-se aplică erbicide postemergente când buruienile au 5-6 cm înălţime;
36
-udările se aplică la pornirea în vegetaţie, la înflorit şi la legatul seminţelor, norma de
irigare fiind de 300 m3/ha;
-purificarea culturii semincere se face înainte de înflorit prin eliminarea plantelor care
prezintă atac de boli şi a celor slab dezvoltate.
Recoltarea se face manual cu secera, semincerii se leagă în snopi şi se
aşează sub şoproane pentru maturare. Urmează treieratul şi condiţionarea
seminţelor cu ajutorul selectoarelor. Producţia realizată este de 400-600 kg/ha.
Fig.2.16. Schema pentru producerea de sămânţă de pătrunjel în anul II

SEMINŢELOR DE ŢELINĂ PENTRU RĂDĂCINĂ
În anul I se produc plantele mamă după tehnologia culturii de rădăcini de

ţelină pentru consum, cu unele diferenţe care constau în:
-semănatul se face în perioada 25.III.-5.VI pe brazde reci protejate cu tunele din folie
de polietilenă;
-la semănat este necesară o normă de 80-120 g seminţe şi o suprafaţă de 80-100
m2 pentru a obţine cantitatea de răsad destinată înfiinţării unui hectar de cultură;
-răsadurile produse se repică în strat nutritiv sau în cuburi nutritive de 5 x 5 cm;
-terenul se modelează în straturi înălţate de 50 cm lăţimea coronamentului, 2
rânduri pe strat la 30cm distanţă şi 15-20 cm între plante/rând;
-plantarea are loc în perioada 20-30.VI, densitatea fiind de 52-70 mii plante/ha;
-plantele mamă se recoltează în octombrie-noiembrie, înainte de venirea îngheţului;
-se fasonează rădăcinile prin tăierea frunzelor la 2 cm de la colet, se sortează
îndepărtând exemplarele care nu corespund formei şi caracteristicilor soiului;
- rădăcinile se depozitează peste iarnă la temperaturi de 2-4oC.
Particularităţile înfiinţării culturii semincere în anul II sunt:
-se scot rădăcinile din depozite sau silozuri şi se sortează;
-plantarea butaşilor are loc în perioada 15-20.III pe teren modelat la 50 cm lăţimea
coronamentului, un rând pe strat, la 96 cm distanţă între rânduri şi 25 cm între plante
pe rând, obţinându-se o densitate de 40-42 mii plante/ha;
-plantarea butaşilor se execută manual, se tasează solul în jurul rădăcinilor şi se
bilonează rândurile astfel încât coletul să fie acoperit cu un strat de pământ gros de
5-6 cm.
37
Fig.2.17.Schema de plantare la cultura seminceră de ţelină pentru rădăcină în anul I
Lucrările de întreţinere în anul II sunt:

-se face 1 praşilă manuală pe rând şi 2-3 praşile mecanice pe intervalul dintre
rânduri;
- se erbicidează când buruienile sunt în faza de rozetă iar plantele mamă au 5-8 cm
înălţime cu erbicide postemergente;
-se administrează doze de 35 kg s.a./ha N, 50 kg s.a./ha P 2O5, 50 kg s.a./ha K2O
concomitent cu prima praşilă mecanică;
-irigarea constă în aplicarea a 4-5 udări cu norme de 300-400 m3/ha, în funcţie de
cantitatea de precipitaţii înregistrată;
-se combat bolile şi dăunătorii;
-se îndepărtează umbelele de ordinul 4-5 în perioada înfloritului şi se controlează pe
o rază de 2000 m toate culturile semincere pentru a se identifica şi distruge
umbeliferele sălbatice.
Momentul optim de recoltare este atunci când inflorescenţele principale s-au
copt. Recoltarea se realizează prin secerare, apoi se batozează şi se condiţionează
producţia de seminţe obţinută (400-500 kg/ha seminţe).
Fig.2.18. Schema de plantare la cultura seminceră de ţelină pentru rădăcină în anul II

SEMINŢELOR DE RIDICHI
Producerea seminţelor la ridichea de lună are loc în anul I , iar la ridichea de

vară şi iarnă seminţele se produc în anul II, fiind plante bienale.
La ridichea de lună semănatul are loc în perioada 1-20.III., iar rădăcinile
tuberizate se recoltează când au ajuns la maturitatea de consum, în luna mai.
38
Rădăcinile se sortează păstrând doar pe cele tipice soiului, sănătoase şi bine
dezvoltate, apoi se fasonează prin tăierea frunzelor la 2 cm deasupra coletului.
Pentru înfiinţarea culturii semincere a ridichii de lună este necesară o
distanţă de izolare în spaţiu de 1500 cm între soiurile de ridichi.
Plantarea butaşilor se face în perioada 10-20.V pe măsură ce se recoltează şi
fasonează plantele mamă.
Terenul se modelează în straturi înălţate de 104 cm la coronament, cu 2
rânduri pe strat unde vor fi plantaţi butaşii, distanţa între plante pe rând fiind de 20-
25 cm.
Fig.2.19. Schema de plantare a culturii semincere de ridiche de lună
Întreţinerea culturii semincere de ridichi de lună constă în: se aplică 1-2

praşile manuale pe rând şi a 2 praşile mecanizate între rânduri; în funcţie de regimul
de precipitaţii se fac 1-2 udări cu norme de 200-250 m3/ha; se fac tratamente de
combatere a bolilor şi dăunătorilor; purificarea biologică se execută de două ori: la
înflorire şi la formarea fructelor prin îndepărtarea plantelor netipice soiului, bolnave şi
slab dezvoltate; pe o distanţă de 1500 m de la cultura seminceră se combat
cruciferele din genul Sinapis şi Raphanus pentru a evita fenomenul de corcire.
Recoltarea se face la maturitatea fiziologică a plantelor, când seminţele au
culoarea galben-maronie. Se batozează tulpinile şi se condiţionează sămânţa.
Producţia înregistrată este de 400-500 kg/ha.
La ridichile de vară şi iarnă semănatul în anul I se face în perioada 1-10.VII
pentru ridichea de iarnă şi în intervalul 10-20.VII pentru ridichea de vară. Modelarea
terenului se face pe strat înălţat de 104 cm la coronament cu patru rânduri distanţate
la 28 cm şi o adâncime de semănat de 2-2,5 cm.
Fig.2.20.Schema de înfiinţare a culturii semincere de ridichi de vară şi iarnă în anul I
După răsărirea plantelor se execută răritul acestora la distanţe între plante de

8-10 cm la ridichile de vară şi 10-15 cm la cele de iarnă, astfel încât densitatea de
39
plantare să fie de 300-450 mii plante/ha la ridichea de vară şi 200-250 mii plante/ha
la ridichea de iarnă.
Se fertilizează suplimentar cu doze de 35 kg s.a. N şi 25 kg s.a. K 2O la înflorit
şi la legarea fructelor.
Purificarea biologică urmăreşte să se îndepărteze din cultură plantele netipice
şi bolnave, şi plantele care au emis tije florale din primul an.
Recoltarea se face în luna octombrie, urmează sortarea butaşilor, fasonarea
prin tăierea frunzelor la 2 cm deasupra coletului şi depozitarea în depozite frigorifice
sau silozuri.
În primăvara anului II, la scoaterea de la păstrare rădăcinile se sortează din
nou, după care se plantează în perioada 5-10.III, la 25 cm între plante pe rând şi
96 cm între rânduri.
Lucrările de întreţinere aplicate culturii sunt:
-se fac 3-4 irigări până în momentul apariţiei florilor cu norme de udare de 300-350
m3/ha.
- se fac 3-4 praşile mecanice şi 2-3 praşile manuale.
-se aplică înainte de emiterea tijelor florale erbicide postemergente (Fusilade 2-3
l/ha).
-se aplică fertilizări suplimentare la începutul creşterii tulpinilor florale şi la începutul
înfloririi , cu doze de 50-60 kg s.a. P2O5/ha şi 60 kg s.a. K2O/ha.
-combaterea bolilor şi dăunătorilor prin aplicarea unor măsuri preventive şi curative.
- prin purificarea biologică se îndepărtează plantele atipice şi bolnave
Când seminţele au devenit galben-maronii la culoare se poate începe
recoltarea, urmată de batozare şi condiţionarea seminţelor.
Producţia de seminţe obţinută este de 500-600 kg/ha.

SEMINŢELOR DE SFECLĂ ROŞIE
În anul I semănatul se face în perioada 1-10.VIII utilizând o cantitate de

sămânţă de 20-24 kg/ha, în teren modelat (2 rânduri pe strat la 40 cm distanţă) sau
nemodelat la 3-4 cm adâncime.
Plantele se răresc la 10-12 cm când au 2-3 frunze adevărate, iar după rărit se
aplică două fertilizări suplimentare la interval de 3-4 saptamâni, prima cu 50 kg
s.a./ha N şi a doua cu 35 kg s.a./ha N şi 50 kg s.a./ha K2O.
Irigările se fac în funcţie de cantităţile de precipitaţii, putându-se aplica 2-4
udări. Se fac obligatoriu 2 praşile mecanice completate de 1-2 praşile manuale.
Purificarea biologică are ca scop eliminarea plantelor care au emis tijă florală,
a plantelor neconforme soiului, slab dezvoltate şi bolnave.
În luna octombrie se recoltează rădăcinile cu dislocatoare după care se
sortează păstrând doar plantele mamă corespunzătoare calitativ, se fasonează prin
îndepărtarea frunzelor la 2-3 cm deasupra coletului şi se tratează butaşii înainte de
însilozare pentru a evita atacul unor boli şi dăunători în timpul păstrării.
În anul al II-lea se scot butaşii de la păstrare şi se sortează din nou
eliminându-se rădăcinile bolnave, mucegăite sau cu coletul înnegrit.
40
Plantarea are loc pe teren nemodelat la 80-90 cm între rânduri şi 30-35 cm pe
rând, densitatea de plantare fiind de 35-42 mii pl/ha. La plantare mugurele terminal
al butaşilor trebuie să fie la 2-3 cm sub pământ, iar în lungul rândului se formează
biloane mici.
Cultura seminceră de sfeclă roşie se întreţine prin 3-4 praşile pentru
combaterea buruienilor şi afânarea solului, erbicidare preemergentă, 2-3 udări în
perioada înfloritului şi a formării seminţelor, o fertilizare fazială cu 50 kg s.a./ha N şi
50 kg s.a./ha K2O, combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Purificarea biologică se face în 2-3 etape, îndepărtând plantele netipice şi
bolnave şi cele care au emis tije florale prea târziu.
Momentul recoltării corespunde fazei în care seminţele de la baza ramurilor
au devenit maronii şi au început să se scuture (la sfârşit de august-început de
septembrie).
Recoltarea tijelor florale se face manual cu secera, se leagă în snopi care se
lasă la postmaturare sub şoproane 2-3 zile, apoi se treieră cu batoza sau combina
de cereale şi se condiţionează cu vânturătoare speciale.
Producţia de seminţe de sfeclă roşie variază între 600-1000 kg/ha.

SEMINŢELOR DE CEAPĂ
Conform tehnologiei de cultură seminţele se obţin în anul II la ceapa

ceaclama şi ceapa de apă şi în anul III la ceapa prin arpagic.
Tehnologia de producere a plantelor mamă este similară culturilor de consum
se practică metoda prin semănat direct în câmp la ceapa ceaclama, prin răsaduri la
ceapa de apă şi prin arpagic.
Terenul destinat culturii plantelor mamă de ceapă ceaclama se pregăteşte din
toamnă prin aplicarea îngrăşămintelor minerale cu fosfor şi potasiu (40-60 kg s.a./ha
P2O5 şi 40-50 kg s.a./ha K2O) şi îcorporarea lor în sol printr-o arătură adâncă de de
toamnă la 28-32 cm. La pregătirea patului germinativ se aplică şi doze de 50 kg
s.a./ha N. Înfiinţarea culturii se face toamna (20-30.XI) sau primăvara (1-10.III),
folosind o normă de sămânţă de 8-10 kg/ha, respectiv 6-8,5 kg/ha. Semănatul se
face pe teren modelat la adâncimea de 2-3 cm toamna şi 1,5-2 cm primăvara. Se
execută răritul la distanţe de 2,5 - 3,5 cm între plante pe rând când plantele au 3-4
frunze adevărate. Recoltarea se face în perioada 20 VIII-10.IX.
Tehnologia culturii cepei prin arpagic presupune producerea arpagicului în
primul an şi obţinerea bulbilor de consum în anul II. Semănatul se face în perioada
1-15.III., cu o normă de sămânţă de 100-120 kg/ha, la 15 cm între rânduri şi 1-2 cm
adâncimea de semănat. Recoltarea se face în perioada 20.VII-20.VIII. Înfiinţarea
culturii cepei prin arpagic se face prin plantarea bulbilor toamna (1-10.X.) sau
primăvara (1-15.III) la 2-5 cm adâncime în funcţie de sol, la 3-4 cm distanţă între
bulbi/rând, utilizându-se o cantitate de 600-800 kg arpagic pentru plantarea unui
hectar de cultură. Recoltarea are loc în perioada 20.VII-10.VIII.
Tehnologia culturii cepei de apă prin răsad constă în producerea răsadurilor şi
plantarea răsadurilor. Se seamănă rar, fără repicare, în rânduri distanţate la 5-7 cm
41
şi la 2-3 cm adâncime pe straturi înălţate amenajate în câmp şi protejate cu folie de
polietilenă.
Perioada executării semănatului depinde de zona de cultură (10-20.III sau 1-
10.IV), pentru producerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar de cultură, se
folosesc 3-4 kg sămânţă. Plantarea răsadurilor se face la vârsta de 45-50 zile, când
au dezvoltat 3-4 frunze adevărate, la 6-8 cm între plante pe rând, iar adâncimea
trebuie să fie mai mare cu 1-2 cm decât a fost răsadul în strat. Se recoltează la
sfârşit de august – început de septembrie.
Lucrările de întreţinere a culturilor de plante mamă constau în: 1-2 praşile
manuale pe rând şi 2-3 praşile mecanice între rânduri; erbicidarea culturilor cu
erbicide preemergente şi postemergente; 1-2 fertilizări suplimentare, aplicarea a 5-7
udări cu norme de 300-350 m3/ha.
După recoltarea bulbilor în toamnă se face sortarea acestora prin eliminarea
bulbilor necorespunzători ca formă, mărime, culoare şi care nu sunt bine îmbrăcaţi.
Bulbii se clasifică după mărime, astfel se aleg pentru ceapa ceaclama bulbi tipici
soiului de 60-80 g, iar pentru ceapa de apă bulbi de 70-100 g.
Temperatura de păstrare a bulbilor în siloz este de 4-8oC sau 18-20oC, pentru
diferenţierea mugurilor floriferi.
La alegerea terenului pentru amplasarea culturii semincere trebuie asigurată
o distanţă de izolare între soiurile de ceapă de 2000 m, deoarece ceapa este
alogamă-entomofilă. Sunt preferate terenurile luto-nisipoase sau nisipo-lutoase,
fertile, permeabile, cu apa freatică la 3 m adâncime.
Terenul se pregăteşte printr-o fertilizare de bază cu doze de 60 kg s.a./ha
P2O5 şi 60 kg s.a./ha K2O în luna august-septembrie, încorporate prin arătură
adâncă.
Înainte de plantare cu 2-3 zile bulbii de tratează cu fungicide pentru a prevenii
atacul unor ciuperci fitopatogene.
Plantarea se execută în perioada 1-30.X, pe teren modelat sau nemodelat,
urmată de bilonarea uşoară a rândurilor. Pe teren nemodelat se plantează la
distanţe de 96 cm între rânduri, 8-10 cm pe rând şi la 8-10 cm adâncime. După 8
rânduri plantate se lasă 2 rânduri libere, pentru a permite trecerea utilajelor agricole
pentru efectuarea tratamentelor. Pentru plantarea unui hectar se folosesc de 8-10
tone de bulbi.
Fig.2.21.Schema de înfiinţare a culturilor semincere de ceapă pe teren nemodelat
Pe teren modelat se fac straturi înălţate cu coronamentul de 50 cm, cu un

rând pe strat. După 8 straturi de cultură seminceră de ceapă se pun 2 straturi cu
plante de talie joasă care să permită trecerea maşinilor de stropit.
42
Lucrările de întreţinere aplicate culturilor semincere de ceapă sunt
asemănătoare culturii pentru consum:
-se fac 2-3 praşile manuale pe rând şi 2-3 praşile mecanice între rânduri, urmate de
bilonarea rândurilor.
-se erbicidează postemergent când plantele semincere au 5-6 cm înălţime, la fel şi
buruienile monocotiledonate, iar cele dicotiledonate sunt în faza de rozetă.
-se aplică 2 fertilizări suplimentare, prima după pornirea în vegetaţie când se
administrează 15 kg s.a./ha N, iar cea de-a doua la înflorit, cu doze de 25 kg s.a./ha
N şi 20 kg s.a./ha K2O.
-se fac 2-3 udări cu norme de irigare de 300 m 3apă/ha la începutul şi la sfârşitul
înfloritului.
-se fac tratamente de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor.
-se execută primul muşuroit când tijele au 45-50 cm înălţime şi al doilea muşuroit se
face la înflorit.
-purificarea biologică constă în eliminarea plantele netipice, slab dezvoltate, bolnave,
virozate.
În anii cu climă rece şi ploioasă în timpul vegetaţiei polenizarea este
deficitară, dar pentru a remedia acest neajuns se recomandă folosirea a 2-3 colonii
de albine/ha.
Momentul optim de recoltare este atunci când culoarea tijelor devine gri-
albicioasă, seminţele sunt negre şi 10% din capsulele fiecărei inflorescenţe au
început să crape. Recoltarea are loc în 2-3 etape în perioada 1-15.VIII şi este
executată manual dimineaţa pentru a evita scuturarea seminţelor, dar se poate face
şi mecanizat prin tăierea tijelor de la bază.
Seminţele se extrag prin batozare, iar condiţionarea se face cu selectorul
MCS-5 pentru cantităţi mari, iar pentru cantităţi mici se foloseşte metoda cufundării
în apă, prin care se elimină seminţele seci şi mici.
Seminţele se usucă la temperaturi pornind de la 24-28oC până la 36-40oC,
astfel încât umiditatea să scadă la nivelul de 12%.
Seminţele se păstrează în saci în condiţii de umiditate atmosferică scăzută şi
temperaturi de 12-16oC.
Producţia de seminţe înregistrată este de 500-700 kg/ha.

SEMINŢELOR DE VARZĂ
Varza este plantă bienală astfel că tehnologia de cultură pentru producerea

seminţelor prevede în anul I obţinerea plantelor mamă şi în anul II se înfiinţează
cultura seminceră prin care se obţin seminţele.
Până la înfiinţarea culturii de plante mamă de varză terenul poate fi ocupat cu
plante premergătoare : salată, ceapă verde, spanac, mazăre verde sau cartofi
timpurii. După eliberarea terenului se face o discuire, urmată de o fertilizare cu 35 kg
s.a./ha N, 65 kg s.a./ha P2O5 şi 80 kg s.a./ha K2O, care se încorporează printr-o
arătură superficială la 18-20 cm adâncime.
Răsadurile se produc pe straturi reci în câmp, la 8 cm distanţă între rânduri şi
3-4 cm pe rând, având în vedere că aceste răsaduri nu se repică. Epoca de semănat
43
pentru cultura timpurie este între 25.VI-5.VII, pentru cultura de vară 1-10.VI şi pentru
cultura de toamnă 20-30.V, la plantare răsadurile trebuie să aibă vârsta de 35-40
zile.
Plantarea răsadurilor în câmp pentru producerea plantelor mamă se face în
perioada 1-10.VIII pentru cultura timpurie, între 15-25.VII la cultura de vară şi între 1-
10.VII pentru cultura de toamnă. Înaintea plantării, răsadurile se fasonează şi se
mocirlesc.
Fig.2.22.Schema de plantare a răsadurilor de varză pentru producerea de plante mamă
Terenul se modelează în straturi înălţate cu lăţimea coronamentului de 94 cm,

2 rânduri pe strat distanţate la 70 cm şi 30 cm între plante pe rând la soiurile timpurii,
iar la cele de vară şi toamnă 40 cm. Se mai poate planta în benzi de două rânduri
după schema 200+50x20, care permit întreţinerea mecanizată a culturii.
Cultura se întreţine prin 3-4 praşile mecanice pentru combaterea buruienilor şi
afânarea solului, se aplică 6-10 irigări în funcţie de regimul de precipitaţii cu norme
de udare de 300-400 m3/ha, se aplică fertilizări suplimentare în trei etape cu doze de
45 kg s.a./ha N după plantare, la creşterea rozetei frunzelor şi la începutul formării
căpăţânii.
Recoltarea plantelor mamă are loc la sfârşitul lunii octombrie, de preferat
când solul este umed, pentru ca dislocarea sistemului radicular să se facă uşor fără
a provoca daune rădăcinilor. După recoltare se sortează plantele şi se reţin ca plante
mamă verzele cu căpăţâna bine îndesată şi fără început de crăpare, sănătoase, de
dimensiune mijlocie şi tipice soiului.
Imediat ce a fost eliberat de cultura premergătoare terenul pentru plantarea
plantelor mamă semincere se fertilizează cu doze de 65 s.a./ha P2O5, 80 kg s.a./ha
K2O încorporate în sol prin arătura de toamnă la 28-30 cm adâncime. La alegerea
terenului trebuie să se asigure o distanţă de izolare în spaţiu de 1500-2000 m faţă de
alte culturi semincere cu soiuri de varză şi ridichi.
Epoca optimă pentru plantarea în câmp a plantelor mamă este între 15-20.X
la cultura timpurie şi între 20.X-5.XI la cultura de vară şi la cultura de toamnă.
Înainte de deschiderea mecanizată a rigolelor pentru plantat se erbicidează
terenul.
Plantarea se face manual în rigole tasând uşor pământul în jurul rădăcinilor,
iar în lungul rândului se formează biloane înalte de 12-15 cm care să protejeze
căpăţânile peste iarnă.
44
Distanţele de plantare a plantelor mamă pentru înfiinţarea culturii semincere
sunt de 96 cm între rânduri pe teren modelat şi la 90-100 cm între rânduri pe teren
nemodelat. Între plante pe rând distanţele sunt de 20-25 cm la cultura timpurie, 30-
35 cm la cultura de vară şi 35-40 cm la cultura de toamnă.
Lucrările de întreţinere specifice culturii semincere sunt:
-în luna martie se desface bilonul, descoperind plantele de pământ
-se curăţă căpăţânile de frunzele uscate şi se crestează plantele nepornite în tulpini
florifere printr-o incizie în cruce adâncă de 1-2 cm pentru ca mugurele terminal să
poată străpunge stratul de frunze pentru a uşura emiterea tulpinilor florifere.
- se aplică o fertilizare suplimentară la începutul înfloritului cu doze de 35 kg s.a./ha
N şi o îngrăşare în perioada înfloritului cu 350 kg/ha îngrăşăminte complexe NPK.
-se irigă de 2-3 ori cu norme de udare de 200-300 m3/ha la înflorit, la începutul
formării seminţelor şi la începutul coacerii acestora.
-se execută 1-2 praşile manuale şi 2-3 praşile mecanizate.
- se fac tratamente de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor.
-purificarea biologică se face de 1-2 ori înainte de înflorire prin îndepărtarea
plantelor netipice, bolnave şi slab dezvoltate din cultură.
-când s-au format silicvele la baza inflorescenţelor, se îndepărtează vârful lăstarilor
floriferi care au boboci florali.
Momentul optim de recoltare este atunci când silicvele au devenit galbene la
culoare, iar seminţele sunt tari şi au culoarea brun-roşiatică.
Semincerii se recoltează în 2-3 etape dimineaţa pe rouă pentru a evita
scuturarea seminţelor. Se taie tijele florale şi se leagă în snopi şi se pun la uscat
timp de 5-10 zile sub şoproane pentru uscare. Snopii se treieră apoi seminţele se
condiţionează cu MCS-5.
Producţia de seminţe ce se obţine la varza albă este de 300-400 kg/ha la
soiurile timpurii şi 500-600 kg/ha la cele de vară şi toamnă. La varza roşie se obţine
o producţie de seminţe de 300-400 kg/ha.

SEMINŢELOR DE CONOPIDĂ
Conopida este plantă bienală dar prin aplicarea unei tehnologii speciale de
cultură se pot obţine seminţe din primul an.
La alegerea terenului pentru înfiinţarea culturii semincere de conopidă trebuie
să se ţină cont că pentru reuşita culturii se preferă zonele cu climat moderat şi
umiditate ridicată şi solurile argilo-nisipoase, uşoare, bogate în humus, permeabile şi
cu un pH= 7,2-7,8. Este obligatorie asigurarea unei distanţe de izolare în spaţiu faţă
de alte culturi de varză, gulii sau alte soiuri de conopidă de 2000 m.
Producerea răsadurilor de conopidă se face în sere înmulţitor sau în răsadniţe
încălzite prin semănat în perioada 10-20.I pentru soiurile târzii şi semitârzii şi în
intervalul 20-30.I pentru soiurile timpurii. Pentru obţinerea răsadului de conopidă
destinat înfiinţării unui hectar de cultură seminceră se seamănă 300 g săminţe la
distanţa de 5 cm între rânduri şi 1-2 cm între seminţe pe rand. Dacă se asigură o
temperatură optimă de 16-220C în 7-10 zile plantele răsar, iar când au 2 frunze
45
adevărate se repică în ghivece nutritive cu latura de 7-8 cm. La plantare răsadurile
vor avea vârsta de 60-70 zile.
În vederea plantării răsadurilor terenul se pregăteşte din toamnă printr-o
fertilizare de bază cu 40-60 t/ha gunoi de grajd bine descompus şi 60-80 kg s.a./ha
P2O5, 50-75 kg s.a./ha K2O, care se încorporează în sol prin arătura de toamnă la
28-32 cm adâncime.
Patul germinativ se pregăteşte primăvara devreme prin administrarea unor
doze de 35 kg s.a./ha N; 40-60 kg s.a./ha P2O5 şi 25-50 kg s.a./ha K2O încorporate
în sol cu grapa cu discuri, iar cu 5-6 zile înainte de plantare se erbicidează ppi.
Fig.2.23.Schema de înfiinţare prin răsad a culturii semincere de conopidă
Terenul se modelează în straturi înălţate de 104 cm la coronament, cu 2

rânduri distanţate la 75 cm şi 40 cm pe rând.
Epoca de plantare a răsadurilor în câmp este în perioada 15-25.III la soiurile
semitârzii şi târzii şi între 25.III-5.IV la soiurile timpurii.
Lucrările de întreţinere a culturii semincere de conopidă constau în:
-se execută 1-2 praşile manuale şi 2-3 praşile mecanizate
- se irigă aplicându-se 5-6 udări cu norme de 200-250 m3/ha.
-se face o fertilizare suplimentară în faza de 8-10 frunze prin administrarea unor
doze de 35 kg s.a./ha N sau gunoi de păsări, urină de grajd diluate în apă în raport
de (1:4-6).
-se execută 3-4 purificări biologice în faza formării căpăţânilor când caracterele de
soi sunt bine diferenţiate, prin eliminarea plantelor care au emis timpuriu tije florale,
plante netipice soiului, bolnave, slab dezvoltate, cu căpăţâna plată sau afânată,
necorespunzătoare ca şi coloraţie sau cu frunzişoare crescute în interiorul căpăţânii.
Plantele îndepărtate din cultura seminceră vor fi valorificate pentru consum,
procentul acestora poate ajunge chiar şi la 40%.
-tijele florale necesită susţinere de aceea se instalează spalieri înalţi de 40-50 cm,
prevăzuţi cu un rând de sârmă, pe ambele părţi ale rândului.
-se păstrează doar 6-8 tulpini florifere pe plantă pentru o maturare mai uniformă a
seminţelor.
Seminţele de conopidă se formează şi ajung la maturitatea fiziologică la 30-40
zile de la înflorire, prezentând o culoare brun-roşietică.
Se recoltează manual în 2-3 etape deoarece silicvele de conopidă nu se
maturează toate odată, prin tăierea tijelor care se depozitează sub şoproane la
uscare pentru desăvârşirea maturării.
46
Se execută următoarele verigi tehnologice: se batozează, se condiţionează
seminţele şi se ambalează.
Producţia de seminţe ce se obţine la conopidă este de 150-200 kg/ha, la fel
şi pentru broccoli care se produce după aceeaşi tehnologie.

SEMINŢELOR DE GULIE
Gulia este specie bienală, în primul an formează o tulpină rotundă verde

deschis sau violetă şi o rozetă de frunze cu diametrul de 35-70 cm, iar în anul al
doilea se formează tulpinile florifere şi seminţele.
Până la înfiinţarea culturii de plante mamă de gulie terenul poate fi ocupat cu
plante premergătoare de leguminoase, solanaceae, cucurbitacee. După eliberarea
terenului se face o discuire, urmată de o fertilizare cu 35 kg s.a./ha N, 65 kg s.a./ha
P2O5 şi 80 kg s.a./ha K2O, care se încorporează printr-o arătură superficială la 18-20
cm adâncime.
Răsadurile se cultivă pe straturi reci în câmp, la 8 cm distanţă între rânduri şi
3-4 cm pe rând, având în vedere că aceste răsaduri nu se repică.
Gulioarele şi guliile au perioade diferite de vegetaţie, gulioarele fiind mai
timpurii, astfel perioada de semănat în vederea obţinerii răsadurilor este 15-30.VII
pentru gulioare şi 1-10.VI pentru gulii, pentru înfiinţarea unui hectar de cultură cu
răsad, se seamănă o cantitate de sămânţă de 400-500 g.
Plantarea răsadurilor pentru producerea plantelor mamă se face în perioada
20-30.VIII la gulioare şi 5-15.VII la gulii, când vârsta răsadului este de 30-35 zile.
La gulii terenul se modelează în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de
94 cm, cu 2 rânduri pe strat dispuse la 70 cm distanţă sau cu 3 rânduri pe strat
dispuse la 40 cm distanţă, iar distanţa între plante pe rând este de 40 cm. La
gulioare sunt 4 rânduri pe strat dispuse la 25 cm distanţă între rânduri şi între plante
pe rând.
Cultura se întreţine prin 3-4 praşile mecanice pentru combaterea buruienilor şi
afânarea solului; se aplică 4-5 irigări în funcţie de regimul de precipitaţii cu norme de
udare de 250-350 m3/ha pentru a menţine o umiditate constantă de 75-80% din I.U.A
la adâncimea de 25-40 cm; se administrează fertilizări suplimentare în două etape
cu doze de 35 kg s.a./ha N şi 25 kg s.a./ha K 2O, la 8-10 zile după plantare şi la
începutul îngroşării tulpinii; se fac tratamente de prevenire şi combatere a bolilor şi
dăunătorilor.
Când plantele mamă de gulie au ajuns la maturitatea de consum se face
purificarea biologică a culturii deoarece caracterele de soi sunt bine diferenţiate, prin
îndepărtarea plantelor necorespunzătoare ca formă, mărime, culoare, plantele
bolnave, etc.
Plantele mamă se dislocă toamna înainte de apariţia îngheţurilor, după care
se fasonează şi se sortează concomitent. Fasonarea constă în tăierea frunzelor cu
un cuţit astfel încât să rămână 1-2 cm din peţiol. Prin sortare se elimină plantele
netipice soiului, bolnave sau deformate. Păstrarea peste iarnă se face în silozuri sau
pivniţe.
47
Pentru înfiinţarea culturii semincere de gulie în anul II trebuie asigurată o
distanţă de izolare în spaţiu de 1500-2000 faţă de alte culturi semincere de
vărzoase, rapiţă sau alte soiuri de gulie.
După eliberarea terenului de cultura premergătoare se pregăteşte terenul
pentru plantarea plantelor mamă semincere prin fertilizare cu doze de 65 s.a./ha
P2O5, 80 kg s.a./ha K2O încorporate în sol prin arătura de toamnă la 28-30 cm
adâncime.
Primăvara după scoaterea plantelor din siloz se repetă sortarea materialului
de plantat, îndepărtând plantele necorespunzătoare.
Plantarea se execută în perioada 10-20.III sau chiar mai târziu, în funcţie de
microclimatul zonei de cultură.
Terenul se modelează în straturi înălţate cu 94 cm lăţimea coronamentului, cu
2 rânduri pe strat la 70 cm distanţă între rânduri, iar între plante pe rând sunt 20-25
cm la gulioare şi 30-35 cm la gulii.
Lucrările de întreţinere specifice culturii semincere de gulie sunt:
- se aplică o fertilizare suplimentară la începutul înfloritului cu doze de 350 kg/ha
îngrăşăminte complexe NPK.
-se irigă de 2-3 ori cu norme de udare de 250-300 m3/ha la înflorit, la începutul
formării seminţelor şi la începutul coacerii acestora.
-se execută 1-2 praşile manuale şi 2-3 praşile mecanizate.
- se fac tratamente de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor.
-dacă este necesar se instalează spalier de susţinere cu sârmă sau araci pentru
susţinerea plantelor semincere.
-purificarea biologică se face de 1-2 ori înainte de înflorire prin îndepărtarea
plantelor netipice, bolnave şi slab dezvoltate din cultură şi se distrug plantele
crucifere sălbatice pe o rază de 1500-2000 m.
Semincerii de gulie se recoltează în 2-3 etape dimineaţa pe rouă pentru a
evita scuturarea seminţelor. Se taie tijele florale şi se leagă în snopi, apoi se pun la
uscat timp de 5-10 zile sub şoproane pentru uscare. Urmează batozarea,
condiţionarea şi ambalarea seminţelor.
Se obţine o producţie de seminţe de 300-400 kg/ha la gulioare şi 500-600 kg
la gulii.
Fig.2.24.Schema de înfiinţare a culturii semincere de gulie cu plante mamă
48
SEMINŢELOR DE SPANAC
Spanacul este o plantă anuală alogamă care necesită pentru înfiinţarea

culturii semincere o distanţă de izolare în spaţiu de 1500 m faţă de alte soiuri.
Terenul se pregăteşte prin arătură adâncă la 28-30 cm urmată de grapă sau
cultivator, apoi se modelează în straturi înalte de 104 cm lăţime, cu 3 rânduri
distanţate la 40 cm.
Semănatul se face toamna la sfârşitul lunii septembrie-început de octombrie
pentru soiurile rezistente la ger sau primăvara în perioada 1-15.III pentru soiurile
sensibile la ger.
Prin lucrarea de rărire se asigură un spaţiu suficient de creştere şi dezvoltare
a plantelor, astfel se răresc rândurile din margine la 10-15 cm între plante şi se
elimină rândul din mijloc, astfel că pe stratul înălţat rămân 2 rânduri distanţate la 80
cm. Plantele scoase din cultura seminceră se valorifică pentru consum.
Purificarea biologică a culturii semincere de spanac se face atunci când
plantele au 4-5 frunze şi la apariţia tulpinilor florifere şi constă în eliminarea plantelor
care au emis prea devreme tulpini florifere, a plantelor slab dezvoltate, bolnave şi a
celor neconforme soiului. Când înfloritul s-a încheiat se elimină plantele mascule
deoarece nu mai sunt de folos.
Maturarea seminţelor se produce eşalonat, astfel că recoltarea semincerilor
se face când 30-50% din plante se îngălbenesc şi seminţele devin tari şi de culoare
verzuie-maronie.
După recoltarea manuală cu secera sau coasa, snopii se lasă 3-4 zile la uscat
în spaţii adăpostite după care se treieră şi se condiţionează sămânţa cu selectorul şi
se ambalează.
Producţia obţinută este de 600-800 kg/ha.

SEMINŢELOR DE SALATĂ
Salata este o plantă anuală autogamă, dar există şi un mic procent de

polenizări încrucişate (2-6 %), de aceea la înfiinţarea culturii semincere se
recomandă spaţii de izolare între soiuri de 100-300 m.
Pregătirea terenului începe de toamna prin fertilizare cu doze de 45-60 kg
s.a./ha P2O5 şi 25-50 kg s.a./ha K2O, încorporate în sol prin arătură adâncă de
toamnă de 28-30 cm, după care solul trebuie bine mărunţit prin grăpare cu discul
sau cultivatorul.
Cultura se realizează prin semănat direct sau prin răsaduri pe teren modelat
în straturi înălţate de 104 cm lăţimea la coronament, cu 2 rânduri pe strat distanţate
la 70 cm şi 20-30 cm între plante pe rând.
49
Fig.2.25.Schema de înfiinţare a culturii semincere de salată
Pentru culturile ce se înfiinţează primăvara devreme răsadurile se produc în

răsadniţe calde sau solarii încălzite, semănând în perioada 1-10.II şi utilizând 2-3
g/m2 sămânţă. La plantare răsadul trebuie să aibă vârsta de 35-40 zile şi să prezinte
5-6 frunze.
Semănatul direct în câmp se face rar la adâncimea de 2-4 cm, utilizându-se
2-3 kg/ha sămânţă pentru realizarea unei densităţi de 47-70 mii plante/ha.
Epoca optimă recomandată pentru înfiinţarea culturii semincere de salată este
între 1-15.III.
Pentru întreţinerea culturii semincere se execută:
-rărirea plantelor pe rând la 20-30 cm la culturile realizate prin semănat direct;
-completarea golurilor cu răsaduri sau cu plante rezultate din rărit;
- prăşirea culturii manual şi mecanizat de 4-5 ori;
-irigarea în 2-3 reprize cu norme de 250-300 m3/ha pentru menţinerea umidităţii la
70-75% din I.U.A.
-fertilizarea suplimentară cu doze de 34-50 kg s.a./ha N şi 30-50 kg s.a./ha K2O;
-combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Purificarea biologică are ca scop îndepărtarea din cultură a plantelor netipice
soiului, bolnave şi slab dezvoltate şi a plantelor care emit devreme tulpini florifere
fără să treacă prin faza de căpăţână. Purificările se fac în faza de rozetă, de
căpăţână şi la apariţia tulpinilor florifere.
La soiurile cu căpăţâna îndesată se practică crestarea superficială a acestora
pentru uşurarea emiterii tulpinilor florifere, altfel tulpina floriferă se îndoaie în
interiorul căpăţânii şi se întârzie formarea şi maturarea seminţelor. (Voinea M. Şi
col., 1971).
Momentul optim de recoltare a semincerilor este atunci când seminţele au
ajuns la maturitatea fiziologică şi au papusul de culoare albă.
Când 50-60% din seminţe s-au maturat se recoltează manual sau mecanizat,
de preferat dimineaţa pentru a evita scuturarea seminţelor, apoi se ţin snopii timp de
3-4 zile la uscat după care se treieră şi se condiţionează seminţele.
Se obţine o producţie de seminţe este 300-350 kg/ha.
50
1.Care sunt lucrările de îngrijire aplicate culturilor semincere de tomate la soiurile

stabilizate?
Lucrările de îngrijire aplicate culturilor semincere de tomate la soiurile
stabilizate sunt la fel cu cele aplicate culturilor pentru consum, cu unele
particularităţi:
-la executarea copilitului se păstrează un copil prefloral la soiurile timpurii şi 2
copili la soiurile de vară-toamnă;
-cârnitul pe tulpină se face după 4-5 inflorescenţe, astfel vor fi 6-7
inflorescenţe pe plantă, iar cârnitul pe copil se face după 2 inflorescenţe rezultând 8-
9 inflorescenţe;
-purificarea culturilor constă în eliminarea plantelor şi fructelor netipice soiului.
Lucrarea se face după plantare, când înfloresc în masă, când au apărut primele
fructe şi înainte de recoltare.
2. Care sunt lucrările care se aplică răsadurilor de tomate în câmpurile de hibridare?

-se palisează plantele genitorilor materni. Sistemul de susţinere va avea în
sere înălţimea sârmelor de susţinere, iar în câmp 0,8-1 m înălţime, spalierul fiind
prevăzut cu o sârmă la soiurile cu creştere determinată şi cu 2 sârme la cele cu
creştere nedeterminată;
-copilitul nu se face la genitorii paterni, dar se copileşte radical la genitorii
materni cu creştere nedeteminată iar la cei cu creştere determinată se păstrează 2-3
lăstari. Copilitul se face când lăstarii au 3-5 cm;
-de la genitorii paterni se îndepărtează fructele legate pentru favorizarea
apariţiei unui număr cât mai mare de flori;
-genitorii materni se cârnesc la 5-6 inflorescenţe legate în câmp şi la 8-10
inflorescenţe legate în seră;
-castrarea florilor la genitorii materni se face atunci când petalele încep să se
deschidă, formând un unghi de 25-45o faţă de axul vertical al florii iar culoarea
staminelor este verzuie. Castrarea se realizează cu mâna sau cu penseta şi constă
în îndepărtarea staminelor. Lucrarea se face în timpul dimineţii şi după-amiaza,
totodată se îndepărtează florile care s-au deschis pentru a se evita autopolenizarea;
-de la genitorul patern se recoltează polenul cu o zi înainte din etajele I –IV de
inflorescenţe. Operaţia constă din recoltarea staminelor şi uscarea lor timp de 15-20
ore la temperatura camerei, după care se vor scutura energic în cutii din material
plastic. Se mai pot folosi vibratoare electro-magnetice cu care se poate recolta
polenul direct din cultură sau din flori imediat după recoltarea acestora.
-polenul extras se poate folosi imediat la hibridare sau se poate păstra în
tuburi speciale din sticlă sau în cutii din material plastic în frigider la 3-5oC
temperatură timp de cel mult 48 de ore.
-polenizarea se face prin introducerea stilului în tubul cu polen astfel încât
grăunciorii de polen să acopere toată suprafaţa stigmatului. Pentru a putea fi
recunoscute ulterior florile polenizate se vor marca obligatoriu, prin retezarea a 1-2
sepale.
51
1. Care sunt particularităţile lucrărilor de îngrijire aplicate culturii semincere de

ardei?
2. Când şi cum se înfiinţează cultura seminceră de castraveţi?
3. În ce constau lucrările de îngrijire aplicate culturilor semincere de fasole?
4. Cum se realizează recoltarea culturii semincere de morcov?
5. Care sunt particularităţile înfiinţării culturii semincere de ţelină pentru rădăcină
în anul II?
6. Care sunt particularităţile lucrărilor de îngrijire aplicate culturii semincere de
conopidă?
7. Când şi cum se înfiinţează cultura seminceră de ridichi?
8. În ce constau lucrările de îngrijire aplicate culturilor semincere de gulie?
9. Cum se realizează recoltarea culturii semincere de ceapă ?
10. Care sunt particularităţile înfiinţării culturii semincere de varză în anul II?
52
PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME
Cuvinte cheie: răsaduri, legume, răsadniţă, solarii, sere, substrat, tehnologie,

îngrijire, repicat
Rezumat
În ţara noastră majoritatea culturilor legumicole se înfiinţează prin răsaduri,

care pot fi clasificate în funcţie de locul şi modul de producere, sau după destinaţia
răsadurilor. Tehnologia de producere a răsadurilor de legume presupune pregătirea
spaţiilor destinate acestora, calculul suprafeţelor necesare pentru producerea
răsadurilor, pregătirea substraturilor nutritive, semănatul, aplicarea lucrărilor de
îngrijire asupra răsadurilor. Reuşita culturilor legumicole este determinată în mare
măsură de calitatea răsadurilor.
Lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor de legume constau în dirijarea
factorilor de mediu la un nivel optim, în transplantarea plăntuţelor tinere într-un nou
substrat nutritiv, asigurarea fertilizării suplimentare, în combaterea buruienilor, în
aplicarea tratamentelor de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor,etc.
Tehnologia de producere a răsadurilor prezintă particularităţi de cultură pentru
fiecare specie, fiind prezentate în acest capitol principalele culturi legumicole:
tomate, ardei, vinete, castraveţi, dovlecei, pepeni, varză, conopidă, gulie, salată,
ţelină, ceapă de apă şi praz.
III. PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME
3.1.INTRODUCERE ÎN PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME
Răsadurile reprezintă plante legumicole tinere care sunt produse în sere,

solarii, răsadniţe, adăposturi sau pe teren neprotejat şi care vor fi plantate la loc
definitiv în momentul în care condiţiile o permit, fie în teren protejat, fie în câmp
deschis.
În ţara noastră majoritatea culturilor legumicole se înfiinţează prin răsaduri,
care pot fi clasificate în funcţie de locul (sere înmulţitor, răsadniţe, adăposturi, în
câmp protejat şi neprotejat, etc.) şi modul de producere (prin semănat direct pe pat
nutritiv, în ghivece, în lădiţe sau prin repicare, etc.) sau după destinaţia răsadurilor
(pentru câmp în culturi timpurii, de vară sau toamnă; pentru sere ciclul I şi II; pentru
răsadniţe, adăposturi, etc.).
Reuşita culturilor legumicole este determinată în mare măsură de calitatea
răsadurilor. Tehnologia de obţinere a răsadurilor are ca scop obţinerea unor plante
53
tinere sănătoase, cu sistem radicular bine dezvoltat, cu tulpină scurtă şi groasă,
colorate în funcţie de specie verde intens sau roşu-violaceu, care să prezinte în
cazul cucurbitaceelor un număr corespunzător de frunze adevărate, iar în cazul
solanaceelor primele flori formate să fie în faza de butoni.
Tehnologia de producere a răsadurilor de legume presupune pregătirea
spaţiilor destinate acestora, calculul suprafeţelor necesare pentru producerea
răsadurilor, pregătirea substraturilor nutritive, semănatul, aplicarea lucrărilor de
îngrijire asupra răsadurilor.
Utilizarea răsadurilor pentru realizarea culturilor de legume prezintă foarte
multe avantaje:
- permite obţinerea unor producţii extratimpurii şi timpurii, ceea ce face posibilă
scurtarea perioadei de folosire a terenului şi practicarea culturilor succesive;
- permite eşalonarea producţiei de legume;
- asigură uniformitatea culturilor şi foloseşte un material viguros, sortat din
punct de vedere calitativ, liber de boli şi de dăunători;
- consumul de seminţe este micşorat semnificativ;
- se obţin producţii mai bune din punct de vedere cantitativ şi calitativ;
- permite lărgirea arealului de cultivare a speciilor legumicole pretenţioase la
căldură.
Printre neajunsurile care se regăsesc în tehnologia de producere a răsadurilor
legumicole amintim: necesită consum ridicat de forţă de muncă; obligativitatea
asigurării unor spaţii corespunzătoare de cultivare; aprovizionarea din timp cu
sămânţa necesară şi procurarea amestecurilor nutritive.
Dintre speciile legumicole care se cultivă prin răsad menţionăm:
- prazul, ceapa de apă, ţelina de rădăcină şi peţiol pentru culturile în câmp;
- dovleceii pentru culturile extratimpurii din câmp;
- castraveţii pentru cultivarea în sere şi solarii şi pentru culturile timpurii în
câmp;
- salata pentru cultivarea în sere şi solarii şi pentru cultura timpurie şi de
toamnă în câmp;
- pepenele galben pentru cultivarea în sere şi solarii;
- tomate, ardei, vinete pentru culturi în câmp, în solarii şi sere;
- varza albă, varza roşie, varza de Bruxelles, conopida, gulia pentru culturi în
solarii, tunele, timpurii şi de toamnă în câmp.
3.2.SPAŢII UTILIZATE PENTRU PRODUCEREA RĂSADURILOR DE

LEGUME
3.2.1. RĂSADNIŢELE
Răsadniţele sunt construcţiile cele mai simple care se folosesc pentru producerea
răsadurilor legumicole sau pentru producerea culturilor timpurii de legume cu talie
joasă şi perioadă scurtă de vegetaţie.
În funcţie de particularităţile de construcţie şi funcţionare răsadniţele se
clasifică după:
a) după natura materialului de construcţie:
54
- răsadniţe din lemn
- răsadniţe din prefabricate de beton
b) după tipul constructiv:
- răsadniţe cu acoperişul într-o singură pantă
- răsadniţe cu acoperişul în două pante
c) după aşezarea faţă de nivelul solului:
- răsadniţe de suprafaţă, aşezate deasupra solului pe platforme
de biocombustibil
- răsadniţe îngropate, caz în care biocombustibilul este aşezat
sub nivelul solului
d) după stabilitatea construcţiei :
- răsadniţe mobile
- răsadniţe fixe
e) după sursa de încălzire:
- răsadniţe cu încălzire cu biocombustibil (gunoi de grajd sau
materiale de natură organică)
- răsadniţe cu încălzire tehnică (curent electric, apă caldă, abur)
f) după temperatura din interior:
- răsadniţe calde
- răsadniţe semicalde
- răsadniţe reci.
În răsadniţele calde temperatura ajunge la 20 -250C în lunile ianuarie-
februarie datorită energiei radiante solare şi în condiţiile în care stratul de
biocombustibil este de 70 – 100 cm grosime. Sunt utilizate pentru producerea de
răsaduri de tomate, ardei, vinete, castraveţi, care sunt mai pretenţioase la căldură.
Răsadniţele semicalde datorită energiei solare şi stratului de biocombustibil
de 50-65 cm dezvoltă temperaturi de 15-200C care folosesc pentru producerea
răsadurilor de salată, gulioare, varză timpurie, etc., dar şi pentru cultivarea forţată a
salatei, spanacului.
Pe măsură ce se descompune biocombustibilul, răsadniţele calde şi
semicalde pot fi utilizate mai apoi ca răsadniţe reci.
În răsadniţele reci temperatura ajunge la 8 – 120C fiind determinată de
captarea energiei solare. Se utilizează pentru repicarea răsadurilor produse în
răsadniţele calde şi semicalde şi la producerea răsadurilor pentru culturile târzii de
conopidă, varză, gulii.
Biocombustibilul cel mai utilizat ca pat cald în răsadniţe este gunoiul de grajd
de cabaline( dezvoltă cea mai mare căldură prin descompunere) sau bovine.
Răsadniţele cu o pantă vor fi orientate pe direcţia est-vest cu latura lungă şi
cu partea scundă a tocului către sud, astfel realizându-se o pantă de 10% cu
expoziţie sudică care favorizează acumularea energiei radiante solare în interior şi
permite scurgerea apelor meteorice. (Becherescu Alexandra, 2010).
Răsadniţele sunt alcătuite din toc şi rame sau ferestre de acoperire, iar
interior se găseşte substratul de cultură şi eventual patul cald.
55
Fig.3.1.Tocuri de răsadniţe: a –toc de răsadniţă fix; b- toc de răsadniţă mobil.
(după Popescu V.,Atanasiu N., 2010)
Tocurile sunt confecţionate din scânduri (la cele mobile) sau din prefabricate
de beton (la cele fixe). Tocurile fixe au 4 m lungime, 1,5 m lăţime şi 0,25-0,30 m
înălţime. La partea superioară tocul este consolidat prin 3 şipci lungi de 1,6 m, cu
secţiunea de 7x5 cm, dispuse la 1 m distanţă. La colţuri în interiorul tocul este
prevăzut cu ţăruşi care depăşesc partea de de jos a tocului cu 30 cm, care au rolul
de a ajuta la fixarea tocului pe sol sau pe patul de biocombustibil. Tocurile mobile
se folosesc pentru răsadniţele de suprafaţă, se realizează din mai multe bucăţi de
scânduri care se fixează în sol cu ajutorul unor perechi de ţăruşi.
Ramele sau ferestrele de acoperire au 1,5 m lungime, la fel cu lăţimea
răsadniţei şi lăţimea de 1m. Cadrul ramei se realizează din rigle de lemn de 5,5x4
cm şi 2-3 şproturi cu secţiunea de 4x3,5 cm. Ramele sunt acoperite de geamuri sau
folie de polietilenă. (Popescu V., Atanasiu N., 2010)
Fig.3.2.Ferestre de răsadniţă: a- cu sticlă; b – cu

folie de polietilenă
56
Fig.3.3.Răsadniţă cu încălzire biologică cu două pante, semiîngropată
(după Ciofu Ruxandra şi colab., 2003)
În cazul răsadniţelor cu două pante lăţimea este de 3 m iar lungimea de cel

puţin 15 – 20 m.Coama răsadniţei se execută din lemn, beton sau laminate de oţel şi
se montează pe stâlpi bine înfipţi în solul care va susţine răsadniţa. Coama este mai
înaltă cu 20 cm decât partea superioară a tocului şi suţine două rânduri de rame. De
obicei răsadniţele cu două pante sunt construcţii fixe care se montează pe un şanţ
taluzat, în care se aşează patul cald de biocombustibil.
Răsadniţele cu două pante se orientează cu latura lungă pe direcţia nord-sud.
Răsadniţele sunt cele mai utilizate construcţii destinate producerii răsadurilor
legumicole din grădinile de tip familial sau a celor de dimensiuni mijlocii de tip
grădini-comerciale.
3.2.2. SOLARIILE
Solariile sunt construcţii înalte, montate pe diferite tipuri de schelet, de obicei

acoperite cu folie de polietilenă transparentă dar există şi sere solar acoperite cu
sticlă. Deoarece sunt construcţii sezoniere încălzirea lor este naturală, dar pot fi
adaptate şi pentru încălzire artificială.
Cele mai întâlnite tipuri de solarii destinate producerii răsadurilor legumicole sunt
solariile tip tunel şi solariile individuale cu acoperişul în pante.
Solarul de tip tunel trebuie să fie de 3-4 m lăţime, înălţimea coamei de 2,3 m,
iar lungimea variabilă în funcţie de necesităţile utilizatorului. Arcurile sunt dispuse la
2 m distanţă între ele, fixate bine în sol şi confecţionate din fier beton de Ǿ 16 mm.
Din acelaşi material se realizează şi coama şi la 1,2-1,5 m de aceasta se montează
două lonjeroane pentru rigidizarea construcţiei. De-a lungul solarului, paralel cu
lonjeroanele se întind mai multe rânduri de sârmă galvanizată pe care să poată fi
bine fixată folia de polietilenă de 0,2-0,12 mm grosime. Din loc în loc de-a lungul
tronsoanelor solarului se montează contrafişe. Uşile sunt confecţionate pe un cadru
de lemn prins de arcurile de la capetele solariilor.
Solariile individuale cu acoperişul în pante sunt construite pe schelet din lemn,
pereţii laterali sunt verticali, de 1,8 – 2 m înălţime, iar în dreptul coamei ating 2,2 –
2,5 m înălţime. Lăţimea solarului poate fi de 3 – 4 m dacă coama nu este susţinută
de stâlpi interiori şi de 6 -7 m dacă este susţinută. Stâlpii solarului trebuie să fie
57
rezistenţi pentru a susţine acoperişul şi folia şi se instalează la 2,5 – 3 m distanţă
unul de altul. Pereţii laterali sunt consolidaţi cu rigle şi şipci din lemn de care se
prinde folia protectoare, iar uşile se instalează la capetele solarului, prin deschiderea
lor sau prin ridicarea foliei realizându-se aerisirea.
În interiorul solariilor se instalează patul de biocombustibil, eventual pot fi
amenajate tunele scunde ( 40 – 50 cm lăţime ) pentru dublă protejare, care asigură
un regim termic superior celui din interiorul solarului. După obţinerea răsadurilor în
solarii se instalează alte culturi legumicole.
Serele solar neîncălzite acoperite cu sticlă necesită costuri ridicate pentru
realizarea lor, acestea sunt construcţii permanente realizate din beton, prefabricate
din oţel, geamuri, etc.care sunt greu de amenajat fără mână de lucru calificată. Sunt
mai puţin utilizate pentru obţinerea răsadurilor legumicole.
Solariile individuale se amplasează cu latura lungă pe direcţia nord-sud iar în
cazul terenurilor expuse la vânt, latura lungă se orientează paralelcu direcţia vântului
dominant.
Fig.3.4.Solarii de tip tunel: a- fără deschidere laterală; b- cu panouri de aerisire în partea superioară;
c- cu panouri de deschidere în partea de jos.
58
Fig.3.5.Solarii cu acoperiş în două pante: a- fără stâlpi la coamă; b- cu stâlpi la
coamă (după Popescu V.,Atanasiu N., 2010)
3.2.3. SERELE LEGUMICOLE
Serele legumicole necesită costuri mari de amenajare, pot fi utilizate pentru

producerea răsadurilor de legume şi a culturilor legumicole asigurând la parametrii
optimi factorii de vegetaţie.
Scheletul serelor este confecţionat din diferite tipuri de profile şi structuri
diverse, acoperite la exterior de sticlă, prevăzute cu sisteme şi instalaţii de încălzire (
cu apă caldă, abur, apă geotermală, aer cald ), sisteme de irigare (prin picurare,
aspersiune, pe rigole), siteme de fertilizare, susţinere, iluminare, umbrire, ventilaţie,
etc.
Serele se împart în: sere individuale, sere în serie, sere bloc de tip universal, în
funcţie de poziţia în teren prin corpuri izolate sau legate prin culoar; sau în funcţie de
scopul utilizării întâlnim sere înmulţitor pentru producere de răsaduri sau sere cu
utilizare universală.
Serele individuale mici pot fi încălzite prin instalarea unor sobe metalice mari
în interior, dar prezintă inconvenientul că focul trebuie mereu supravegheat.
Serele cu cotlon sunt economice şi eficiente pentru cultivarea legumelor în
sere mici dar pentru producrea răsadurilor sunt costisitoare comparativ cu alte tipuri
de construcţii utilizate la producerea răsadurilor.
Sera cu cotlon are 15 m lungime, 3 – 4 m lăţime şi 2 – 2,2 m înălţime. Sistemul de
încălzire este alcătuit dintr-un cuptor pe lemne mare de 1,5/1/0,8 m plasat în afara
serei, un cotlon din cărămidă cu pereţii de 10 -12 cm grosime, lung cât sera şi
construit cu o pantă de 3-4 % pentru crearea unui tiraj bun. Cotlonul se construieşte
la 30-40 cm de unul din pereţii laterali, iar prin încălzirea lui se difuzează lent căldură
în interiorul serei. Coşul depăşeşte înălţimea serei cu cel puţin 1m şi este construit în
partea opusă cuptorului.
59
Fig.3.6.Schema unui cuptor cu cotlon pentru încălzirea serelor mici
Fig.3.7.Secţiune longitudinală într-o seră bloc Venlo, cu lăţimea traveei de 3,2 m

3.2.4. ADĂPOSTURI TEMPORARE
Adăposturile temporare se folosesc la protejarea culturilor primăvara devreme

sau toamna târziu dar pot fi utilizate şi pentru producerea de răsaduri dacă sunt
dublu protejate, având caracter temporar.
Aceste adăposturi pot fi adăposturi individuale, adăposturi de tip local,
adăposturi de tip cort, adăposturi joase sau adăposturi joase tip tunel, toate fiind
alcătuite dintr-un schelet de susţinere acoperit cu folie de polietilenă.
60
Fig.3.8.Adăpostul tip tunel simplu: a- acoperit cu folie neperforată; b- acoperit cu folie perforată; c-
amplasarea adăposturilor pe teren modelat şi nemodelat
3.3. INSTALAREA ŞI PREGĂTIREA SPAŢIILOR PENTRU PRODUCEREA

RĂSADURILOR DE LEGUME
Spaţiile destinate producerii răsadurilor de legume trebuie amplasate pe

terenuri bine luminate, uşor înclinate, ferite de vânturi şi curenţi reci, cu expoziţie
sudică, sud-estică sau sud-vestică.
În lunile de iarnă (ianuarie – februarie ) se va curăţa de zăpadă
amplasamentul răsadniţelor şi al solariilor apoi se va verifica tocul, ramele, scheletul
solariillor şi serelor, urmând să se efectueze reparaţii şi consolidări unde este
nevoie. Urmează înlocuirea geamurilor sparte, întinderea foliei de polietilenă,
verificarea instalaţiilor de irigare şi a instalaţiilor termice din sere.
Solul se lucrează fie mecanizat cu maşini speciale, fie cu cazmaua, după care
este indicat să se execute preventiv şi curativ dezinfecţia solului cu substanţe
insecto-fungicide sau pe cale termică cu aburi.
Când începe campania de producere a răsadurilor începe umplerea
răsadniţelor calde cu biocombustibil. Dacă cantitatea de gunoi de grajd necesară
este mică, atunci se va aduna de la câteva animale gunoi proaspăt. Dacă sunt
necesare cantităţi mari de gunoi de grajd atunci acesta se adună din vară şi se va
păstra uscat şi presat ca să nu fermenteze.
61
Cu 7-10 zile înainte de instalarea paturilor calde de biocombustibil gunoiul
uscat se amestecă cu gunoi proaspăt şi eventual se umectează apoi se aşează pe
platforme de preîncălzire cu lăţimea de 1,5 – 2 m şi 1 – 1,2 m înălţime.
Pentru aerare gunoiul se întoarce cu furca de 2-3 ori. Dacă fermentaţia
porneşte mai greu platforma preîncălzită se înveleşte cu prelate vechi sau folie de
polietilenă refolosită, iar când temperatura din interior ajunge la cel puţin 30 – 350C
gunoiul poate fi aşezat în răsadniţe ca pat cald de biocombustibil.
Patul de biocombustibil va fi aşezat pe un strat de paie sau alte materiale
vegetale şi nu direct pe solul rece, va fi uniform distribuit pe toată suprafaţa, iar
deasupra se pulverizează praf de var pentru a preveni atacul ciupercilor, după care
răsadniţele sau solariile sunt imediat închise.
După 3 – 4 zile temperatura patului de biocombustibil creşte la 25 – 300C,
moment în care se introduce amestecul nutritiv. În zilele următoare temperatura
continuă să crească iar în momentul în care se ating valorile necesare culturilor cu
care se lucrează, se începe semănatul sau repicatul.
3.4.CALCULUL SUPRAFEŢELOR NECESARE PENTRU PRODUCEREA

În cazul răsadniţelor suprafaţa utilă destinată semănatului sau repicatului este

egală cu suprafaţa interiorului acestora. În interiorul solariilor există poteci folosite
pentru buna desfăşurare a lucrărilor de introducere şi pregătire a patului cald de
biocombustibil, a substratului nutritiv, a semănatului, repicatului şi lucrărilor de
îngrijire a răsadurilor, astfel încât la pentru calcularea suprafeţei se va scădea
suprafaţa potecilor din interior din suprafaţa totală acoperită.
Densitatea optimă este de 1200 – 1500 fire răsad/m2 pentru semănăturile
dese care urmează să fie repicate şi 500 – 600 fire răsad/m2 pentru semănăturile
rare la care răsadurile nu se mai repică.
La executarea repicatului mărimea cubului sau a ghiveciului influenţează
densitatea răsadurilor, astfel: la 5 cm latura sau diametrul vor fi 400 fire/m 2, la 7 cm
vor fi 200 fire/m2, la 10 cm vor fi 100 fire/m 2, dar trebuie specificat că cu cât
ghivecele sunt mai mari cu atât cresc şi costurile de obţinere a răsadurilor.
Volumul necesarului de amestec nutritiv se calculează înmulţind grosimea
stratului de amestec cu suprafaţa acoperită dacă se seamănă des, rar sau se repică
pe strat. Dacă semănatul se face rar sau pentru repicat în strat grosimea stratului de
amestec va fi de 15 – 18 cm, iar dacă stratul de amestec nutritiv este aşezat pe pat
de biocombustibil grosimea lui va fi de 8 -10 cm.
Pentru umplerea ghivecelor volumul amestecului nutritiv se va calcula
înmulţind numărul de ghivece cu capacitatea unui ghiveci. Când se realizează
cuburile nutritive amestecul de pământ se umectează şi se presează, ca urmare i se
micşorează volumul.
Din 1 m3 de amestec nutritiv se obţin 5000 cuburi nutritive cu latura de 5 cm,
care au un volum total de 0,625 m3.( Popescu V.,Atanasiu N., 2010 ).
62
3.5.PREGĂTIREA SUBSTRATULUI NECESAR PRODUCERII
Pregătirea amestecurilor nutritive folosite la producerea răsadurilor de legume

reprezintă o verigă tehnologică importantă, acestea trebuie să asigure condiţii
optime pentru dezvoltarea răsadurilor, de aceea trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe: să fie bogate în elemente nutritive, să prezinte o bună aerisire şi
capacitate de reţinere a apei, să fie libere de boli şi dăunători, să aibă un pH
corespunzător.
Componentele din care se realizează amestecurile nutritive după diferite
reţete şi proporţii (în funcţie de specia la care se produce răsadul şi de destinaţia
acestuia respectiv semănat, repicat în strat sau în cuburi nutritive) cuprind mraniţă,
turbă, nisip, compost, pământ de ţelină, lucerniere sau de grădină, rumeguş.
Amestecul de pământ se pregăteşte din toamnă şi i se adaugă îngrăşăminte
pentru a-i creşte fertilitatea şi în unele cazuri când turba este prea acidă se adaugă
praf de var.
Amestecurile din care se confecţionează cuburile nutritive conţin turbă în proporţie
mai mare fiind mai afânate, iar amestecurile pentru semănat conţin mai mult nisip.
Mraniţa este bogată în elemente nutritive, are capacitate mare de reţinere a
apei, este bine structurată şi se încălzeşte uşor la soare, dar prezintă dezavantajul
că prezintă germeni de boli şi de dăunători şi un număr ridicat de seminţe de
buruieni, de aceea trebuie dezinfectată înainte de utilizare.
Turba este foarte bine structurată şi afânată, cu o capacitate foarte bună de
reţinere a apei, liberă de agenţi fitopatogeni, cu un conţinut redus în elemente
nutritive imediat accesibile plantelor. Dintre dezavantaje menţionăm aciditatea
ridicată a unor turbe ( se tratează cu 1-2 kg var/m3 de turbă) şi faptul că este un
material scump fiind extras din turbării după care se compostează cu îngrăşăminte.
Pământul de ţelină este bine structurat, fertil, lipsit de boli şi dăunători, care se
pregăteşte prin recoltarea unor brazde de 10 – 12 cm de pe terenurile înţelenite sau
de pe terenuri cultivate cu lucernă sau trifoi.
Rumeguşul de conifere şi resturile grosiere mărunţite de la prelucrarea
lemnului sunt compostate cu azot în condiţii de umiditate ridicată şi se transformă în
compost forestier care înlocuieşte cu succes turba, având însuşiri asemănătoare şi
fiind mai ieftin.
Compostul gospodăresc ce se obţine prin fermentarea resturilor organice din
gospodărie (paie, frunze, resturi menajere, etc.) este utilizat mai mult ca şi
îngrăşământ organic în legumicultură şi mai puţin pentru realizarea amestecurilor
nutritive.
Nisipul trebuie să aibă granulaţie grosieră, rolul lui în amestecurile nutritive
este de a creşte permeabilitatea acestora.
Pentru pregătirea amestecurilor nutritive trebuie prevăzute din timp
următoarele aspecte: necesarul de amestec, de unde se poate procura, modalitatea
de transport a materialelor la platforma de depozitare, mărunţirea şi cernerea
amestecului, stabilirea proporţiilor şi omogenizarea amestecului, dezinfecţia.
Cernerea este o lucrare obligatorie care se realizează pentru fiecare
component al amestecului pentru a îndepărta impurităţile grosiere şi se execută cu
63
ajutorul unor site cu orificii de dimensiuni diferite în funcţie de structura
granulometrică a materialului cernut sau se poate face cu maşini vibratoare în cazul
unor cantităţi mari.
Stabilirea proporţiilor sau a „reţetei” se face în funcţie de posibilitatea
procurării componentelor amestecului nutritiv, în funcţie de specia la care va fi folosit
şi de destinaţia amestecului.
Tabelul 3.1.
Amestecuri nutritive utilizate la producerea răsadurilor pentru diferite culturi
legumicole
Amestecul de pământ (%) pentru:
Cultura
Repicat
Semănat Cuburi nutritive
pH
M T Tu N M T Tu N M T Tu N B
Tomate I 50 25 - 25 50 40 - 10 30 20 40 10 - 6,5
II 30 20 30 20 30 20 30 20 50 30 - 15 5 7,5
Ardei I 40 50 - 10 40 50 - 10 40 20 30 10 - 6,0
II 40 40 - 20 30 20 40 10 30 20 40 10 - 6,5
Vinete I 40 40 - 20 40 50 - 10 - 20 60 5 1 6,0
5
II 40 40 - 20 10 30 50 10 10 20 65 5 - 6,5
Castraveţi I 40 40 - 20 40 40 10 10 55 20 20 - 5 7,0
şi pepeni II 40 40 - 20 30 20 30 20 30 20 40 10 - 7,0
Varză şi I 50 25 - 25 50 25 - 25 30 30 30 5 5 7,0
conopidă II 30 20 30 20 40 10 40 10 30 30 30 10 - 7,0
Salată I 25 75 - - 25 75 - - - - - - - 6,5
Amestecarea componentelor sau omogenizarea amestecului nutritiv se

realizează pe platforme curate, eventual betonate, pe care să nu stagneze apa şi
este indicat să se execute pe timp frumos, în caz de precipitaţii abundente
amestecul nutritiv se introduce în magazii sau şoproane pentru a nu fi deteriorat.
Pentru cantităţi mici omogenizarea se realizează manual, componentele
amestecului sunt aşezate pe platformă în mai multe straturi succesive, iar grămada
formată se împarte în două grămezi mai mici care apoi din nou se unesc, până ce
componentele amestecului nu mai pot fi identificate separat în grămadă. Pentru
cantităţi mari există malaxoare destinate acestui scop.
Amestecurile nutritive pot fi îmbunătăţite cu îngrăşăminte minerale în funcţie
de „reţetă”, de specia cultivată şi scopul în care se utilizează.
Amestecurile nutritive se dezinfectează termic sau chimic. Mraniţa trebuie
obligatoriu dezinfectată înainte de a fi introdusă în compoziţia amestecului nutritiv,
dar pentru a asigura o stare fitosanitară bună se recomandă efectuarea dezinfecţiei
pentru toată masa de amestec nutritiv preparat deoarece se distrug germenii de boli
şi dăunători şi scade germinaţia seminţelor de buruieni.
Pentru dezinfecţia termică cantitatea de amestec nutritiv de pe platformă este
învelită cu o prelată, iar în interior se introduce o conductă metalică perforată
racordată la o instalaţie care produce abur.
Cele mai utilizate metode de dezinfecţie chimică sunt:
64
- tratamentul cu sulfat de cupru 3% ( 300 g CuSO 4 la 10 litri apă ). Dezinfecţia
constă în umectarea cu această soluţie a amestecului întins pe platformă într-un
strat de 25 – 30 cm grosime. După dezinfectare amestecul se strânge în grămezi
omogenizate şi se poate utiliza după 10 zile.
- tratamentul cu formalină, unde se folosesc 25 litri formalină de concentraţie
2% pentru a dezinfecta 1 m3 de amestec nutritiv. Soluţia se obţine prin amestecarea
a 10 litri de apă cu 500 ml formalină comercială care are 40% concentraţia.
Amestecul nutritiv se întinde pe platformă într-un strat de 25 – 30 cm grosime, se
umectează cu soluţia de formalină apoi se acoperă cu o prelată sau cu o folie de
polietilenă timp de 3 zile. În acest timp în interiorul amestecului are loc procesul de
sudaţie, iar după ce se dezveleşte amestecul se vântură prin lopătare de 2 – 3 ori
pentru evaporarea resturilor de formalină, care sunt toxice pentru seminţe şi răsaduri
tinere. Trebuie să treacă 12 – 15 zile de la efectuarea tratamentului pentru ca
amestecul nutritiv să se poată utiliza.
În afara acestor metode de dezinfecţie firmele producătoare de pesticide
comercializează o serie de produse granulate şi lichide pentru dezinfecţia solului
cum sunt: Basamid granule (98% dazomet), Nemathorin (10% fostiazat), Mesurol
2RB (metiocarb 2% ), Sintogril Super (7,5% clorpirifos +0,25%novaluron ), Optimol
4G (4% metaldehidă ).
Dacă prepararea amestecului nutritiv are loc vara, acesta se va întinde pe
platformă într-un strat subţire de 4-5 cm, care va fi expus la soare şi întors prin
lopătare pentru o expunere uniformă. Expunerea la soare poate dezinfecta parţial
amestecul nutritiv.
Amestecurile de pământ bine omogenizate şi dezinfectate se intoduc în
adăposturi pentru a fi protejate de ploi şi zăpezi, iar înainte de a fi folosit obligatoriu
trebuie bine aerisit pentru a se elimina reziduurile toxice pentru plante.
3.6. PREGĂTIREA SEMINŢELOR PENTRU PRODUCEREA

RĂSADURILOR LEGUMICOLE
Seminţele din care se obţin răsadurile de legume se obţin fie de la unităţi şi

magazine specializate în producerea şi comercializarea seminţelor, fie cultivatorii îşi
produc o parte din seminţe în gospodăria proprie. Pot fi utilizate şi seminţe rămase
din anii anteriori dacă capacitatea lor germinativă este bună.
Verificarea germinaţiei seminţelor se face din timp pentru a permite dacă este
necesar procurarea altor seminţe. Pentru seminţele mici se folosesc vase de
dimensiuni mici în care se pune hârtie sugativă sau vată în strat subţire, iar pentru
seminţele mari se poate pune un strat de nisip. Vasele astfel pregătite se udă, apoi
se pun câte 100 de seminţe în fiecare vas după care se acoperă cu hârtie şi se ţin în
casă la temperatura optimă pentru fiecare specie. Vasele se udă periodic iar după ce
trece un anumit număr de zile specific fiecărei specii se verifică numărul de seminţe
încolţite pe baza căruia se determină procentual facultatea germinativă a seminţelor
din vas. Pentru mai multă siguranţă se pot pune la germinat 2-3 vase din aceeaşi
specie apoi se calculează valoarea medie.
La seminţele provenite de la unităţi şi magazine de specialitate puritatea
seminţelor cumpărate este garantată, atenţie trebuie însă acordată la manevrarea
65
acestora să nu se amestece, deoarece seminţele soiurilor de la aceeaşi specie sunt
uşor de confundat. La seminţele produse în gospodăriile proprii cantităţile fiind mici ,
impurităţile pot fi îndepărtate cu mâna.
Tabelul 3.2.
Caracteristici ale seminţelor la unele specii legumicole care se cultivă prin răsaduri
( după Popescu V., Atanasiu N., 2010)
Durata Temperatura de
Durata încolţirii în germinare: Nr. De
Puritatea Germinaţia facultăţii răsadniţe la
Specia seminţe
% % germinative temperatura
-la 1 g-
în ani optimă în Minimă Optimă
0 0
zile C C
Ardei 99 85 3-4 10-12 14 23-26 125-280
Castraveţi 99 90 6 3-8 14 26-28 25-45
Conopidă 99 90 4 4-5 3-4 20-22 350-470
Ceapă de
99 80 3 12 2-4 15-20 200-360
apă
Dovlecei 99 95 6 3-8 14 25-28 7-11
Gulii 99 90 4 4-5 2-3 20-22 240-250
Pepeni
99 90 5 3-8 15 25-30 30-50
galbeni
Praz 99 80 3 10-12 3-5 15-20 270-420
Salată 98 85 5 4-5 2-3 15-20 800-1000
Tomate 98 90 5 8-9 10-12 22-24 300-370
Varză 99 90 4-5 4-5 3-4 20-22 240-300
Vinete 99 85 4-5 12 14-15 23-26 200-300
Pentru ca seminţele să răsară mai repede şi uniform iar răsadurile să crească

viguroase, se recomandă umectarea, încolţirea forţată şi călirea seminţelor, dar
aceste operaţii nu sunt obligatorii, dar s-a constatat că au efecte foarte favorabile.
Seminţele se pun în săculeţi de pânză care se ţin în apă călduţă la
temperatura camerei o perioadă de timp specifică fiecărei specii pentru umectare.
De obicei se aplică seminţelor care încolţesc greu: 48-60 ore ceapa, prazul, ţelina;
24-48 ore ardeii, vinetele, tomatele; 12-20 ore castraveţii, pepenii, dovleceii; 2-4 ore
varza, conopida, gulia. În cazul seminţelor care stau în apă peste 24 de ore, acestea
se scot din apă de 1-2 ori pe zi timp de 10 – 15 minute pentru aerisire.
În timpul umectării seminţele se umflă, iar când săculeţii se scot din apă se
mai ţin 2-3 zile la căldura camerei, timp în care se stropesc cu apă pentru a nu se
usca. În aceste zile se constată că tegumentul seminţelor crapă pe alocuri, iar la
unele apare colţul, realizându-se astfel încolţirea forţată.
Călirea constă în supunerea seminţelor la şocuri termice, după ce se ţin 24 de
ore la temperatura camerei, următoarele 24 de ore se ţin la temperaturi de 1-40C,
operaţie care se repetă timp de câteva zile. De obicei călirea conferă răsadurilor
obţinute din seminţe călite o rezistenţă mai bună la temperaturile scăzute din
primăvară la plantarea în câmp şi dau producţii mai timpurii, de aceea se recomandă
pentru culturile timpurii de tomate, varză, conopidă, gulii, salată.
66
În gospodăriile particulare este necesară dezinfecţia seminţelor, la seminţele
achiziţionate de la unităţi specializate acestea sunt de obicei tratate. Tratarea
seminţelor se realizează în funcţie de caracteristicile speciei fie termic, fie cu diferite
produse chimice.
Tratamentul cu sulfat de cupru sau piatra vânătă cum este el cunoscut
constă în cufundarea săculeţului de pânză cu seminţe într-o soluţie de 0,5%
concentraţie (5g la 1 l apă ) timp de 10 minute la tomate şi salată şi 15 minute la
castraveţi, pepeni, ţelină, ardei, vinete. Seminţele de ceapă se ţin 10 minute în
soluţie de 1% concentraţie. După tratament seminţele se zvântă, fără spălare.
Seminţele de varză, conopidă şi gulie nu se pot trata cu sulfat de cupru deoarece îşi
pierd facultatea germinativă.
La tomate se mai pot face tratamente cu permanganat de potasiu 1% timp de
60 minute, după care seminţele se clătesc şi se usucă. Alt tratament se poate face
prin cufundarea săculeţului de seminţe în apă oxigenată ( peroxid de hidrogen 30%
diluat cu apă 1:10) pentru 20-30 minute, după care se clătesc şi se zvântă.
Tratarea termică presupune o mare atenţie pentru respectarea temperaturii
indicate, deoarece depăşirea temperaturii distruge capacitatea de germinaţie a
seminţelor iar temperatura prea scăzută nu are efectul scontat. Este nevoie de un
termometru de apă cu gradaţii mai mari de 500C, care se introduce împreună cu
săculeţul cu seminţe într-un vas cu apă încălzită la diferite temperaturi în funcţie de
specie: tomatele se ţin 1 oră la 52-540C; ardeiul, vinetele şi vărzoasele se ţin 30
minute la 500C; castraveţii şi pepenii se ţin 1 oră la 350C. După tratament se scot
seminţele din săculeţi şi se pun la zvântat. S-a constatat că tratamentul termic al
seminţelor de castraveţi şi pepeni determină creşterea procentului de flori femeieşti
pe plante, deci sporirea recoltelor.
3.7. SEMĂNATUL SEMINŢELOR DE LEGUME PENTRU PRODUCEREA

RĂSADURILOR
Semănatul în răsadniţe se va face la 3-6 zile după introducerea substratului

nutritiv, atunci când acesta s-a încălzit şi se relizează prin împrăştiere sau în rânduri.
Înainte de semănat substratul se afânează uşor cu sapa, apoi se nivelează şi se
bătătoreşte uşor. Semănatul prin împrăştiere se execută în cazul semănăturilor dese
urmate de repicat şi constă în împrăştierea uniformă a seminţelor pe toată suprafaţa,
apoi peste seminţe se cerne un strat de amestec nutritiv de 0,8 – 1 cm, după care cu
bătătorul se presează uşor pământul pentru ca seminţele să intre în contact cu
amestecul nutritiv.
Prin semănatul în rânduri seminţele sunt distribuite mai uniform, se practică în
cazul semănăturilor rare, care nu se repică ulterior. Este bine să se semene în
rânduri şi atunci când se repică deoarece se uşurează lucrările de întreţinere a
răsadurilor. Pentru realizarea rândurilor se folosesc marcatoare, rame de semănat
sau alte dispozitive care formează şănţuleţe de 1-2 cm adâncime, iar distanţa dintre
rânduri este de 5 cm când se repică şi de 7 – 10 cm când nu se repică. Seminţele se
repartizează cu mâna pe şănţuleţe la 1-3 cm distanţă între ele, cantitatea necesară
de seminţe fiind diferită în funcţie de specie şi de desimea semănatului. După
semănat se acoperă şănţuleţele cu amestec nutritiv şi se bătătoreşte uşor întreaga
67
suprafaţă semănată. La sfârşit se udă cu apă călduţă (aprox. 20 0C ) cu ajutorul unor
stropitori cu sită fină, de la o oarecare distanţă pentru a nu afecta semănătura. După
udare răsadniţele se acoperă pentru a se păstra căldura.
Fig.3.9.Unelte din lemn folosite la producerea răsadurilor: a- bătător; b- marcator

pentru semănat; c- marcator pentru repicat (după Popescu V.,Atanasiu N., 2010)
Fig.3.10.Dispozitive de semănat în rânduri: a- ramă de semănat; b- tub din material

plastic perfora (după Popescu V.,Atanasiu N., 2010)
68
Tabelul 3.3.
Date orientative privind producerea răsadurilor de legume pentru culturi de câmp şi
solarii (după Popescu V., Atanasiu N., 2010)
Cantitatea de Vârsta
Data Seminţe 2 Nr. De răsaduri care
sămânţă pt. 1 m 2 răsadurilor în
semănatului pt. 100 se obţin pe m
2 răsadniţă zile
m de
Cultura Semănat Semănat
Culturi Culturi cultură Semănat Semănat Culturi Culturi
des des
în în în solarii rar fără rar fără în în
urmat de urmat de
câmp solarii şi câmp repicat repicat câmp solarii
repicat repicat
Ardei 25.II-
1-5.II 12-15 12-15 5-7 1200 500-600 50-60 60-70
gras 10.III
Ceapă de 1-
- 35-40 - 10-15 - 2000 60 -
apă 10.IV
5-
Castraveţi 5-10.V 8-10 - 4-5 - 100* 30-35 35-40
10.III
Conopidă 10- 15- 1200-
4-5 7-8 3-4 600-700 40-45 45-50
timpurie 15.II 20.I 1500
Conopida
25-
de - 4-5 - 4-5 - 600-700 30-35 -
30.V
toamnă
Dovlecei 15- 1-
30-40 - 15-20 - 100 - 50-60
timpurii 20.III 10.III
Gogoşar 10-
- 15 - 5-7 - 600 60 -
şi Kapia 15.III
Gulioare 1-10.II 1-10.I 5-6 8-10 5-6 1200 600 30-35 35-40
Pepeni 10-
- 10 - 5-6 - 100* - 50-60
galbeni 20.II
1-
Praz - 40 - 10-15 - 2000 60 -
10.IV
Salata 20- 15- 1500- 800-
3-4 3-3,5 1-2 25-30 30-35
timpurie 30.II 20.I 2000 1000
Tomate 5- 10-
3-4 7-8 3-4 1200 - 45-50 55-60
timpurii 10.III 20.II
Tomate
20.III-
de vară şi - 3-4 12-15 5-7 1200 500 40-45 -
20.IV
toamnă
1- 3000- 1000-
Ţelina - 1,5-2 2-3 1-1,5 60 -
30.III 3500 1200
Varza 10- 10-
4-5 7-8 3-4 1200 - 40-45 45-50
timpurie 15.II 15.I
Varza de 15-
- 4-5 7-8 4-5 - 600-700 35-40 -
vară 20.III
Varza de 20-
- 4-5 - 4-5 - 600-700 30-35 -
toamnă 30.V
25.II-
Vinete 1-5.II 8-10 15-18 7-8 1200 - 50-60 60-70
10.III
*se seamănă direct în ghivece de 10 cm diametru, câte 1-2 seminţe
În solarii şi sere semănatul se face asemănător, dar după udare suprafeţele

semănate se acoperă cu folie de polietilenă.
Semănatul în lădiţe se practică des în gospodăriile individuale, deoarece
prezintă mobilitate mare şi pot fi deplasate în funcţie de lumină şi căldură. Pe fundul
lădiţelor se aşează un strat de cioburi de sticlă sau ceramică peste care vine un strat
de nisip, aceste straturi contribuind la realizarea drenajului apei în exces. Peste nisip
se pune amestecul nutritiv care după o uşoară bătătorire să rămână într-un strat de
6 cm grosime. După semănatul în rânduri sau împrăştiere şi după udare, lădiţele
69
sunt acoperite cu hârtie sau folie de polietilenă până apar primii colţi şi se păstrează
în solarii şi sere încălzite.
Semănatul în ghivece de plastic sau ceramică şi în cuburi nutritive se
foloseşte mai ales pentru speciile care nu se repică cum sunt cucurbitaceele
(castraveţi, dovlecei, pepeni). Pentru a asigura drenajul se pune peste orificiul de la
fundul ghiveciului un ciob de sticlă şi un strat subţire de nisip, apoi se umple
ghiveciul cu amestecul nutritiv, rămânând 1 cm gol. La 2-3 cm adâncime se
seamănă 1-2 seminţe apoi se udă şi se acoperă cu hârtie până la răsărire,
păstrându-se la 24 – 280C temperatură, în sere sau solarii încălzite.
În cazul culturilor de toamnă (varză, conopidă, salată) semănatul are loc la
sfârşitul primăverii pe brazde reci. Acestea se pregătesc în câmp prin săpare,
mărunţire, apoi se adaugă mraniţă şi nisip. Pământul se bătătoreşte uşor, se fac
şănţuleţe la 7-10 cm distanţă şi se execută semănatul rar deoarece nu se mai
repică. Seminţele se acoperă cu un amestec de pământ mărunţit bine, mraniţă şi
nisip, apoi se udă şi se acoperă semănătura cu folie de polietilenă.
Indiferent de spaţiul folosit sau de metoda de semănat pe care am utilizat-o,
semănăturile se etichetează specificând soiul şi data semănatului, pentru a putea
urmări dacă răsărirea se produce în timp normal.
3.8.LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE APLICATE RĂSADURILOR DE LEGUME
După semănat se controlează temperatura substratului nutritiv pentru a fi

menţinută în parametri optimi caracteristici fiecărei specii legumicole în parte, pentru
ca plantele să răsară uniform, cu vigoare bună de creştere şi într-o anumită perioadă
de timp specifică fiecărei culturi legumicole. Până la răsărirea plăntuţelor nu este
necesară lumina, dar atât în răsadniţe cât şi în solarii aerisirea trebuie făcută zilnic
pentru a evacua gazele rezultate din fermentarea gunoiului de grajd şi eventual
excesul de umiditate. Dacă substratul nutritiv în care s-a semănat s-a uscat, se fac
stropiri cu apă călduţă la 20-250C cu stropitoare cu sită fină.
Repicarea constă în transplantarea plăntuţelor tinere rezultate din semănătura
deasă, la distanţe mai mari cu scopul de a le crea micilor răsaduri condiţii mai bune
de lumină, aeraţie şi hrană pentru o dezvoltare optimă.
Repicatul se execută la 8-12 zile după răsărire, sau în funcţie de specie când
tomatele, ardeii, vinetele au dezvoltat primele 2 frunzuliţe adevărate, iar la varză,
conopidă, salată, ţelină,praz au apărut 3-4 frunze adevărate.
Înainte de repicat cu 2-3 ore pentru a uşura scoaterea răsadurilor se aplică o
udare. Repicatul se realizează fie în strat de amestec nutritiv, fie în diferite tipuri de
ghivece.
Repicatul în strat se realizează pentru culturile de vară, astfel cu 4-5 ore
înainte de începerea lucrării substratul se va uda, afâna, nivela, bătătorii uşor şi se
vor marca rândurile după următoarele distanţe: pentru tomate 10x10 cm, pentru
vinete 8x8 cm, la ardei, varză, conopidă, gulii 6x6 cm, iar pentru salată şi ţelină 5x5
cm.
Repicatul se execută cu ajutorul unui plantator de 10-15 cm lungime şi un
diametru de 1-1,5 cm, cu care se face un orificiu în substratul nutritiv în care se
introduc răsadurile cu 1-2 cm mai adânc (excepţie fac răsadurile de ţelină şi de
salată). Plantatorul se introduce oblic până sub rădăcină, apoi se împinge pământul
70
spre plantă, strângând bine pământul la rădăcină. După transplantare răsadurile se
udă.
Fig.3.11.Repicatul răsadurilor în strat: a şi b- executat greşit; c- bine executat

Repicatul în ghivece se practică pentru culturile timpurii din câmp, solarii sau
alte spaţii protejate. Se utilizează diverse tipuri de ghivece: ghivece din plastic, din
folie de polietilenă, din pământ ars, din hârtie, din turbă, cuburi nutritive.
Ghivecele din plastic au o gamă largă de modele, pot fi prismatice sau
tronconice, cu pereţi rigizi sau flexibili, cu diametrul sau latura de 6-12 cm, iar
înălţimea între 5-10 cm, sau se mai găsesc ghivece sub formă de tăvi sau alveole.
Pot fi utilizate mai mulţi ani.
Fig.3.12.Tipuri de ghivece din material plastic rigid
Ghivecele din folie de polietilenă se confecţionează din folie uzată de 18-20

cm lungime şi 6-8 cm lăţime, care se îndoaie şi se îmbină marginile pe latura lungă
prin capsare, lipire sau cu agrafe, rezultând un ghiveci fără fund cu diametrul de 6-7
cm. Astfel confecţionate se umplu cu pământ şi se pun în lădiţe sau direct în
răsadniţe.
Ghivecele din pământ ars au 5-10 cm diametru şi se recomandă
dezinfectarea lor înainte de folosire. Prezintă dezavantajul că sunt scumpe şi se
sparg uşor.
Ghivecele de hârtie pot fi confecţionate manual din hârtie de ziar folosind ca
suport un pahar sau o cutie de conserve, care se umplu cu amestec nutritiv după
care paharul sau cutia se scoate iar pământul rămâne în interiorul hârtiei. Această
metodă poate fi practicată când numărul de răsaduri este mic.Ghivecele moderne
din hârtie sunt confecţionate din hârtie specială care rezistă 6-8 săptămâni, sunt
lipite între ele în formă de fagure cu un clei solubil în apă şi după udare cleiul se
71
dizolvă iar ghivecele se desprind unele de altele. Aceste ghivece sunt fără fund, iar
în timp după plantarea răsadurilor hârtia se descompune datorită umidităţii, fără a
deranja dezvoltarea sistemului radicular al răsadurilor.
Fig.3.13.Ghivece din hârtie tip fagure
Ghivecele din turbă se plantează cu tot cu ghiveci deoarece pereţii constituie

un îngrăşământ pentru plante, iar rădăcinile străpung uşor pereţii. Aceste ghivece au
în compoziţie turbă în proporţie de 70-75%, celuloză 20-25%, uree 2-3 % şi
microelemente. Astfel de ghivece sunt:
-ghivecele Jiffy-pots, care au formă tronconică sau trunchi de piramidă, de
mărimi variabile, care sunt umplute cu amestec nutritiv, iar după ce ghivecele se udă
pereţii se se măresc în volum, ajungând de la 2-3 mm grosime la 8-18 mm.
-ghivecele Jiffy-strips sunt de formate din 6-12 bucăţi de Jiffy-pots în formă de
trunchi de piramidă unite la partea superioară, care se despart înainte de plantare.
-Jiffy-7 se mai numesc ghivece pastilă deoarece au 5 cm diametru şi 1 cm
înălţime, fiind confecţionate din acelaşi amestec de turbă, celuloză şi îngrăşăminte
prin presare şi sunt învelite într-un material biodegradabil subţire. După udare în 24
de ore îşi măresc volumul de 8-10 ori devenind ghivece în care se repică sau se
seamănă direct, nefiind nevoie de umplere cu amestec nutritiv.
a b
c
Fig.3.14.Ghivece din turbă de tip: a-Jiffy-pots; b-Jiffy-strips; Jiffy7
Cuburile nutritive se confecţionează după diferite reţete de amestecuri de

pământ la care se adaugă balegă de bovine ca liant în raport de 1:10. Cuburile se
confecţionează prin presare cu dispozitive manuale sau cu maşini de confecţionat
ghivece nutritive (de tip Winel, Vise, Flier).
Amestecul de pământ trebuie să aibă umiditatea de aproximativ 80%,
verificarea se face prin strângerea amestecului în pumn, iar o umiditate bună va face
72
ca apa să mustească printre degete. Dacă umectarea este prea slabă cuburile se
sparg, iar dacă umiditatea este prea mare cuburile nutritive devin prea tari, afectând
creşterea rădăcinilor.
Fig.3.15.Prese de mână pentru confecţionarea ghivecelor nutritive

Pentru confecţionarea cuburilor nutritive prin presare manuală din 1m 3 de

amestec nutritiv se realizează: 5000 cuburi de 5/5/5 cm, 3000 cuburi de 6/6/6 cm,
1800 cuburi de 7/7/7 cm şi 700 cuburi de 10/10/10 cm. La 1m 2 cuburile nutritive
ocupă un spaţiu de: 400 bucăţi de 5/5/5 cm, 227 bucăţi de 6/6/6 cm, 204 bucăţi de
7/7/7 cm şi 100 bucăţi de 10/10/10 cm.
Repicatul în ghivece şi cuburi nutritive prezintă cele mai bune rezultate
deoarece răsadurile cresc mai viguroase, la plantare rădăcinile nu sunt deranjate şi
răsadurile se prind repede, iar producţiile sunt mai timpurii şi mai mari.
În lipsa ghivecelor şi a cuburilor nutritive putem alege o variantă care combină
repicatul în strat cu cel în ghivece şi anume repicatul în pat nutritiv. Acesta se
pregăteşte din amestec nutritiv şi îngrăşăminte care se pune în răsadniţă într-un
strat de 12-15 cm, după ce în prealabil a fost aşezat patul de biocombustibil peste
care s-a adăugat un strat de nisip de 2-3 cm.
După nivelare se bătătoreşte, udă şi se trasează rândurile cu marcatorul egal
în toate direcţiile pentru ca repicarea răsadurilor să se facă în pătrat.
Cu 10-12 zile înainte de plantare cu ajutorul unui cuţit mare se taie în pătrate
pământul dintre răsaduri formând cuburi care vor fi dislocate ulterior cu o lopată (
mai multe cuburi la un loc), cu grijă să nu se scuture pământul de pe rădăcini, aceste
cuburi fiind mai puţin rezistente decât cele realizate prin presare.
Dirijarea factorilor de vegetaţie este o lucrare absolut necesară în timpul
îngrijirii răsadurilor, de la semănat şi până la plantarea acestora, realizându-se în
funcţie de specie, de faza de vegetaţie şi de spaţiul utilizat pentru producerea
răsadurilor.
73
Tabelul 3.4.
Microclimatul în spaţiile de producere a răsadurilor de legume
(după Chilom P. şi col., 1995)
0
Temperatura C Umiditatea
Intensitatea
Răsadul Specificare Zile Zile atmosferică
Noaptea aerisirii
senine noroase (%)
În substratul
20-22 20-22 20-22 - -
nutritiv
De la
semănat la 22-24 22-24 22-24 50-65 moderată
răsărire
Prima
săptămână 14-16 12-13 10-13 50-65 puternică
după răsărire
Tomate
Până la
18-20 16-18 14-16 50-65 moderată
repicat
De la repicat
la
20-22 16-18 14-16 50-65 moderată
definitivarea
călirii
Definitivarea
10-12 10-12 10-12 50-60 puternică
călirii
În substratul
22-24 22-24 22-24 - -
nutritiv
De la
semănat la 25-28 25-28 25-28 70-75 slabă
răsărire
Prima
săptămână 15-17 14-16 14-16 70-75 slabă
Ardei şi după răsărire
vinete Până la
20-24 18-20 16-18 70-75 moderată
repicat
De la repicat
la
20-24 19-21 16-18 70-75 moderată
definitivarea
călirii
Definitivarea
10-12 10-12 10-12 50-65 puternică
călirii
În substratul
24-26 24-26 24-26 - -
nutritiv
De la
semănat la 20-22 20-22 20-22 70-75 moderată
răsărire
Prima
Varză, săptămână 10-12 9-11 8-10 70-75 puternică
conopidă, după răsărire
gulioare, Până la
12-16 10-12 10-12 70-75 puternică
salată repicat
De la repicat
la
14-18 12-14 10-12 70-75 puternică
definitivarea
călirii
Definitivarea foarte
8-10 8-10 8-10 70-75
călirii puternică
74
Pentru a asigura o bună iluminare după răsărirea plăntuţelor se vor îndepărta
eventualele materiale care au acoperit semănăturile, se vor păstra curate geamurile
sau folia de polietilenă transparentă care protejează respectivele spaţii, se va alege
corect mărimea ghivecelor şi se va efectua la timp repicatul, se răresc ghivecele
atunci când este necesar sau se cretizează geamurile pentru a reduce intensitatea
luminoasă dacă este cazul. Pentru a evita etiolarea răsadurilor se pot aplica
tratamente cu Cycocel (0,10-0,15 %) când răsadurile au 3-4 frunze adevărate pentru
a le inhiba creşterea, fiind necesară o cantitate de 10-15 litri soluţiepentru 100 m2 de
suprafaţă. În cazul în care răsadurile nu cresc suficient li se aplică tratamente cu
substanţe bioactive cu efect stimulator (Radistim, Procaină).
Pentru a creşte temperatura în răsadniţe acestea se acoperă peste noapte
suplimentar cu rogojini, paie sau folie de polietilenă care dimineaţa se îndepărtează,
sau se mai adaugă gunoi de grajd la patul cald de biocombustibil. În serele şi
solariile prevăzute cu instalaţii de încălzire, nivelul temperaturii se reglează cu
ajutorul acestora.
Dacă nivelul temperaturii este prea ridicat se face aerisirea spaţiului respectiv, prin
ridicarea ramelor la răsadniţe, a foliei de polietilenă la solarii, iar în sere cu ajutorul
instalaţiilor de aerisire.
Nivelul umidităţii atmosferice se dirijează tot prin aerisire, iar la substratul
nutritiv udările se aplică în funcţie de fenofază. Udările se realizează cu apă la
temperatura de 20-250C cu ajutorul unor furtunuri sau stropitori prevăzute cu site
fine, sau în cazul unor suprafeţe mari se utilizează instalaţii de irigare prin
aspersiune cu duze fine. Când plăntuţele sunt mici udările sunt rare şi cu apă puţină,
deoarece substratul nutritiv este uscat doar la suprafaţă, iar pe măsură ce răsadurile
cresc şi timpul se încălzeşte, udările se aplică mai des şi cu cantităţi de apă
suficiente pentru a umecta toată grosimea substratului nutritiv. Ciofu Ruxandra şi
colab. (2003) menţionează că pe parcursul perioadei de vegetaţie consumul specific
de apă pe firul de răsad este de 0,3 – 0,4 litri.
Tabelul 3.5.
Dinamica consumului de apă şi repartizarea udărilor la producerea răsadurilor de
legume (după Ciofu Ruxandra şi colab., 2003)
Vârsta şi fenofaza
Specificaţie 1-10 zile 10-20 zile 20-30 zile
2 frunze adevărate 3-4 frunze adevărate 4-5 frunze adevărate
Consumul mediu
specific de apă 6,4 4,2 17,3
(ml/plantă/zi)
Plafon minim de
umiditate a 70 50 40
substratului (%)
Disponibil de apă
pentru consum 15,6 26,0 31,2
(ml/plantă)
Interval de zile între
3 6 2
udări
Cantitatea de apă la
2 6-10 10-12 12-13
udare (1/m )
75
Pe măsură ce răsadurile cresc substanţele nutritive ale substratului devin
insuficiente şi este necesară fertilizarea suplimentară.
Pentru fertilizare se folosesc de obicei îngrăşăminte chimice (azotat de
amoniu, superfosfat, sare potasică, îngrăşăminte complexe) şi mai rar îngrăşăminte
organice (gunoi de păsări, must de gunoi de grajd). La 6-7 zile după repicat se aplică
prima fertilizare, iar a doua fertilizare se administrează la 10-12 zile după prima. În
cazul răsadurilor care nu se repică fertilizarea suplimentară se face la 10-15 zile de
la răsărire, urmând să treacă 10-12 zile pentru a se aplica a doua îngrăşare.
Aplicarea îngrăşămintelor pe sol trebuie să se facă cu grijă pentru a nu stropi
şi frunzele răsadurilor, dar cum acest lucru este greu de evitat, după fertilizare
trebuie să se facă o udare uşoară cu sită fină, pentru a curăţa frunzuliţele.
Fertilizarea răsadurilor se poate realiza şi extraradicular cu îngrăşăminte
foliare (Wuchsal 0,2%, Foliar feed 0,03 %, F-411 0,5 %, F-231 0,5 %, Nitrophoska
0,2 %, Cropmax 0,2 %, etc.) care se aplică la o săptămână după repicat, apoi se
repetă după 12-14 zile. Se folosesc 1-1,5 litri soluţie/10 m2 răsaduri.
Combaterea buruienilor se face prin plivit dacă se lucrează pe suprafeţe mici
deoarece în acest caz utilizarea erbicidelor ar fi costisitoare, în plus astfel se evită şi
poluarea. Înainte de plivit se va aplica o udare pentru ca buruienile să se
îndepărteze uşor iar rădăcinile răsadurilor să nu fie deranjate. Plivitul se realizează
când buruienile sunt mici, pentru a nu consuma apa şi substanţele nutritive destinate
răsadurilor şi pentru a nu le umbrii pe acestea împiedicându-le dezvoltarea.
Tabelul 3.6.
Date orientative privind fertilizarea suplimentară a răsadurilor la principalele specii de
legume ( după Popescu V., Atanasiu N., 2010)
Îngrăşăminte Cantita-
Îngrăşăminte chimice Concentra
organice(g/ 10 l tea de
(g/ 10 l apă) -ţia soluţiei
Nr. apă) soluţie
Specia de
Fertili- care se
legumicolă Azotat Sare Must Gunoi îngrăşă-
zării Super- dă la 1
de potasi- de de minte 2
fosfat m de
amoniu că gunoi păsări -%-
răsaduri
I 20 10 5 - 7 0,35 3-4
Ardei
II 20 30 10 - - 0,60 6-8
Castraveţi I - - - 20 5 - 3-4
şi dovlecei II 20 40 10 - - 0,70 5-6
I 30 15 5 - - 0,50 3-4
Conopidă
II 30 50 20 - - 1,00 6-8
Salată I 30 - - - - 0,30 4-5
Varză şi I 30 20 10 - - 0,50 4-5
gulii II 50 40 20 - - 1,10 8-10
I 20 30 5 10 - 0,55 5-6
Vinete
II 40 50 10 - - 1,00 8-10
La producerea răsadurilor pe suprafeţe mari pentru combaterea buruienilor se

foloseşte erbicidarea. Erbicidele utilizate pot fi aplicate în timpul pregătirii substratului
76
nutritiv, sau se aplică pe substrat înainte de semănat, ori se administrează la 3-4 zile
după semănat sau când plăntuţele au răsărit şi au dezvoltat 2-3 frunze.
Tabelul 3.7.
Erbicide utilizate la producerea răsadurilor de legume
( după Popescu V., Atanasiu N., 2010)
Răsadurile la care se
Erbicidul Doza Momentul aplicării
recomandă
2
1 g/m La 3-4 zile după semănat Tomate
Enide 50-WP 2
0,8 g/m La 3-4 zile după semănat Ardei şi vinete
2
Dual 500-EC 0,8 g/m Înainte de semănat Ardei şi vinete
2 Tomate, ardei şi
Dymid 80-WP 0,8 g/m Înainte de semănat
vinete
2 Tomate, ardei, vinete,
Devrinol 50-WP 0,5 g/m Înainte de semănat
varză, conopidă, gulie
Semeron 25- 2 După semănat sau când
0,2 g/m Varză, conopidă, gulie
WP plantele au 2-3 frunze
2
Sencor 50-WP 1,25 g/m La 3-4 zile după semănat Tomate
La pregătirea amestecului
2
Paarlan 72-EC 2,5 ml/10 m nutritiv, cu 10 zile înainte Tomate
de semănat
2 Cu 3-4 zile înainte de Tomate, ardei, vinete,
Gramoxone 5 ml/10 m
răsărirea plantelor varză, conopidă, gulie
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor este o operaţie necesară deoarece

spaţiile destinate producerii răsadurilor sunt predispuse la atacul agenţilor
firopatogeni care se instalează mai ales în condiţii de umiditate mare şi temperatură
ridicată. În tabelul 6.5. prezentăm o schemă de combatere a bolilor şi dăunătorilor la
răsadurile de legume realizată de Roman T. şi Costache M. (2001).
Călirea răsadurilor constă în obişnuirea treptată a plantelor cu mediul în care
vor fi plantate (solarii, câmp deschis), lucrarea fiind foarte importantă pentru
răsadurile timpurii. Călirea începe cu 6-10 zile înainte de plantare şi constă în
aerisirea treptată a spaţiilor în care se produc răsadurile, la început doar în timpul
zilei şi apoi în ultimele zile se vor descoperi total şi ziua şi noaptea. Odată cu călirea
se renunţă la fertilzările suplimentare şi se udă mai rar. Răsadurile necălite se prind
mai greu şi nu rezistă la oscilaţiile de temperatură de la zi la noapte. Răsadurile bine
călite prezintă tulpina groasă şi scurtă, iar la tomate, vărzoase răsadurile prezintă o
coloraţie violacee-roşcată, rădăcinile sunt bine dezvoltate, cu frunze sănătoase.
77
Tabelul 3.8.
Măsuri şi mijloace de combatere a agenţilor patogeni şi a dăunătorilor la răsadurile de legume
(după Roman T., Costache M., 2001)
Agentul patogen sau Concentraţia Nr. de
Perioada Tratamente aplicate Observaţii
dăunătorul (%) tratamente
Previcur 607 SL
(Proplant 72,2 SL) +
Ciuperci de sol:
Benlate 50 WP sau
Înainte de semănat: Pythium deharyanum Se tratează amestecul de sol din ghivece
Metoben 70 PU,
castraveţi, pepeni Rhizoctonia solani 1 sau cuburile nutritive cu 50 – 75 ml de
Topsin M 70 WP, 0,15
galbeni Fusarium spp. suspensie, cu 2-3 zile înainte de semănat.
Bavistim 50 0,05
(„căderea” răsadurilor)
WP/DF/FL sau
Derosol 50 WP
După semănat: Previcur 607 SL 0,15
Ciuperci de sol Se stropeşte patul germinativ la suprafaţă
Tomate, ardei, vinete, (Proplant 72,2 SL) 0,15 2
1 cu 10-15 l de suspensie/ 100 m
varză, conopidă, Folpan 50 WP 0,15
semănătură.
salată Captadin 50 PU 0,15
Previcur 607 SL 0,15
Răsărire – repicare: Proplant 72,2 SL 0,15 Se stropeşte patul germinativ la suprafaţă
2
Tomate, ardei, vinete, Folpan 50 WP 0,20 cu 20-25 l de suspensie/ 100 m
Ciuperci de sol 1
varză, conopidă, Folpan WDG 0,15 semănătură, la nevoie se repetă la un
salată Merpan 80 WDG sau 0,15 interval de 6-7 zile.
Captadin 50 PU 0,20
Repicare – plantare:
a) tratamente la sol Tratamentele se fac cu 2-3 zile înainte
Proplant 72,2 SL 0,15 2
pentru combaterea sau după repicare cu 4-5 l suspensie/m
Folpan 50 WP 0,20
agenţilor patogeni: Ciuperci de sol 1 de pat nutritiv, cuburi nutritive sau ghivece
Folpan WDG 0,15
Tomate, ardei, vinete, cu amestec de sol. La nevoie se repetă la
Merpan 80 WDG sau 0,15
varză, conopidă, un interval de 6-7 zile.
Captadin 50 PU 0,20
salată
Dithane M 45WP 0,20
b) tratamente foliare Sancozeb 89 WP 0,20
Alternaria solani
pentru combaterea Novozir MN 80 WP 0,20 1-2 Tratamente foliare preventive, la interval
(pătarea brună)
agenţilor patogeni: Vondozeb 80 WP 0,20 de 7-10 zile.
tomate, vinete Polyram DF 0,20
Septoria lycopersici Topsin M 70 WP 0,50 1
78
(septorioza) Metoben 70 PU 0,50
Bavistin 50 WP/DF/FL 0,50
Derosol 50 WP 0,50
Afugan 30 EC 0,03
Leveillula taurica Bayfidan 250 EC 0,05
ardei 2 Tratamente foliare la semnalarea atacului.
(făinarea) Topas 100 EC 0,035
Kumulus DF 0,3
Ripost M WP 0,25
Pseudoporonospora
Dithane M 45 WP 0,20
cubenis (mana),
Novozir MN 80 WP 0,20
Pseudomonas Tratamente foliare preventive, la interval
Castraveţi, pepeni Sancozeb 89 WP 0,20
lachrymans (pătarea 1-3 de 7-10 zile. Tratamente foliare la
galbeni Vondozeb 80 WP 0,20
unghiulară), semnalarea atacului.
Turdacupral 50 PU 0,40
Sphaerotheca
Afugan 30 EC 0,13
fuliginea (făinarea)
Systhane 12 E 0,03
Kumulus DF 0,30
Sandofan M 8 WP 0,25
Ridomil Gold MZ 68 0,25
Peronospora Tratamente foliare preventive, la interval
Varză, conopidă Novozir MN 80 WP 0,20 2-3
brassicae (mana) de 7-10 zile.
Sancozeb 89 WP 0,20
Vondozeb 80 WP 0,20
Turdacupral 50 PU 0,40
Bremia lactucae
(mana)
Novozir MN 80 WP 0,20
Botrytis cinerea
Sancozeb 89 WP 0,20 Tratamente foliare preventive, la interval
salată (putregaiul cenuşiu) 1-2
Rovral 50 WP 0,10 de 7-10 zile.
Sclerotinia
Sumilex 50 WP 0,10
sclerotiorum
Calidan SC 0,15
(putregaiul alb)
c) tratamente la sol
pentru combaterea 3-6 kg/ha
Mesurol 4 G
dăunătorilor: Gryllotalpa gryllotalpa 30 kg/ha Se distribuie pe sol şi se încorporeazăla
Sintogrill 5 G 1
tomate, ardei, vinete, (coropişniţa) 30 kg/ha 2-3 cm adâncime.
Gryllosin 5 G
castraveţi, varză,
conopidă, salată
79
Sinoratox 35 EC 0,15
d) tratamente foliare Macrosiphon spp. Actellic 50 EC 0,15
pentru combaterea Myzus persicae Diazol 60 EC 0,15
dăunătorilor: Cerosipha gossypii Pirimor 25 WG 0,10
1-2 Tratamente foliare la semnalarea atacului.
tomate, ardei, vinete, Brevicoryne brassicae Confidor 20 SL 0,04
castraveţi, varză, Aulachortum scariolae Chess 25 WP 0,04
conopidă, salată Aphis fabae (afide) Actara 25 WG 0,02
Mospilan 20 SP 0,0125
Tetranychus urticae Demitan 20 SC 0,5
(păianjenul roşu) Sanmite 20 WP 0,5
Ardei, vinete,
Polyphagotarsonemus Torque 55 SC 0,5 1-2 Tratamente foliare la semnalarea atacului.
castraveţi
latus Neoron 500 EC 0,08
(păianjenul lat) Omite 57 EC 0,1
Metomex 90 SP 0,05
Trialeurodes Lannate 90 WS 0,05
Tomate, ardei, vinete,
vaporariorum Confidor 20 SP 0,075 2-3 Tratamente foliare la semnalarea atacului.
castraveţi
(musculiţa albă) Mospilan 20 SP 0,04
Actara 25 WG 0,04
Tomate, castraveţi, Agriolimax agreste Mesurol 4 G 3-6 kg/ha Se distribuie pe sol, fără încorporare, pe
1
salată (limaxul cenuşiu) Optimol 4 G 15 kg/ha timp de seară.
80
3.9.PARTICULARITĂŢI PRIVIND PRODUCEREA
Tehnologia producerii răsadurilor de legume este universal

valabilă, dar există şi unele particularităţi în funcţie de sistemul de
cultură.
Răsadurile de tomate, castraveţi, pepeni galbeni, ardei gras
pentru ciclul I de cultură în sere, se seamănă direct în ghivece
(10x10 cm) pentru a elimina repicatul. Se recomandă folosirea
serelor înmulţitor prevăzute cu instalaţii de dirijare a factorilor de
vegetaţie. Pe suprafeţe mari semănatul se va face mecanizat , astfel
dacă se repică, substratul nutritiv trebuie să fie de 6-7 cm grosime,
aşezat fie pe folie de polietilenă, fie în lădiţe care pot fi manevrate
uşor. Desimea răsadurilor trebuie să fie de 25-30 fire/m2, deci se
răreşte când este nevoie. Amestecul nutritiv în acest caz trebuie să
conţină compost forestier până la 33%, iar turba se foloseşte în
proporţie mai mare.
În ciclul II de cultură datorită condiţiilor de temperatură şi
lumină vârsta răsadurilor este mai mică decât pentru ciclul I. În acest
caz se ventilează serele înmulţitor pentru reducerea temperaturilor şi
se cretizează geamurile în zilele cu insolaţie puternică.Călirea
răsadurilor nu mai este necesară deoarece plantarea răsadurilor se
va face tot în sere.
Pentru cultura în solarii răsadurile se produc în răsadniţe şi
sere de plastic încălzite, iar înainte de plantare se va realiza călirea
acestora. Semănatul se va face prin împrăştiere sau pe rânduri dese
(5 cm) pe substratul nutritiv, iar ulterior se vor repica în ghivece de
plastic sau cuburi nutritive de 7-8 cm.
Pentru culturile timpurii în câmp răsadurile se produc în
răsadniţe încălzite, solarii încălzite, respectiv sere înmulţitor, iar
înainte de plantare obligatoriu se călesc. Semănatul se realizează
prin împrăştiere sau pe rânduri dese pe substratul nutritiv, sau în
lădiţe. Pentru repicat se folosesc cuburi nutritive de 5/5/5 cm.
Pentru culturile de vară se folosesc răsaduri produse în solarii
şi răsadniţe încălzite cu biocombustibil, iar înainte de plantare se
recomandă călirea. Semănatul pe substrat nutritiv se execută în
rânduri rare de 8-10 cm între ele şi 2-3 cm/rând, astfel că de obicei
nu se mai repică. Există excepţii totuşi în cazul unor tomate se poate
repica pe substrat nutritiv sau deoarece răsadurile de vinete se prind
greu se va executa repicatul în cuburi nutritive de 5/5/5 cm.
81
Pentru culturile de toamnă răsadurile se produc pe brazde reci
direct în câmp, ţinându-se cont de data semănatului având în vedere
faptul că temperaturile mari şi lumina intensă scade vârsta
răsadurilor cu aproximativ 40%. La pregătirea terenului se poate
adăuga mraniţă sau alt amestec nutritiv. Semănatul se face manual
sau mecanizat, se seamănă rar şi nu se mai repică, se irigă şi se
combat buruienile.
3.10.PRODUCEREA RĂSADURILOR PENTRU

PRINCIPALELE CULTURI LEGUMICOLE
3.10.1. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII RĂSADURILOR DE

TOMATE
La producerea răsadurilor de tomate pentru solarii, tunele şi

culturi timpurii în câmp se folosesc solarii şi răsadniţe cu pat de
biocombustibil sau sere cu cotlon care să asigure o temperatură de
22-240C, tomatele fiind iubitoare de căldură, şi o umiditate a
substratului nutritiv de 90% .
Pentru stimularea germinaţiei seminţele fie se tratează termic,
fie chimic când se ţin 4 ore în soluţie de Procaină (10 mg/l) sau în
soluţie de Atonik (0,05 %) timp de 12 ore.
Răsadurile pentru culturile în solarii se seamănă în perioada
05 – 25.II, iar pentru culturile în tunele şi câmp în perioada 25.II –
05.III. Necesarul de sămânţă pentru 1 m2 de răsadniţă în cazul
semănatului des urmat de repicat este de 7-8 g, iar în cazul
semănatului rar fără repicat este nevoie de 3-4 g. Cantitatea de
sămânţă necesară pentru obţinerea răsadurilor de tomate folosite la
înfiinţarea a 100 m2 de cultură în solarii şi câmp este de 3-4 g, iar la
1 ha de cultură se folosesc aproximativ 250 g.
Semănatul se face pe substratul nutritiv, direct în cuburi
nutritive sau în lădiţe. La 3-4 zile după semănat se aplică o erbicidare
cu Enide 50 WP fiind necesari 0,3-0,5 l soluţie/m2 în concentraţie de
1 g/1,2-1,5 l apă.
Plăntuţele de tomate răsar în 6-7 zile dacă li se asigură
condiţii optime de mediu. Repicatul se realizează la 7-8 zile după
răsărire, în faza de „cruciuliţă” ( 2 frunze adevărate şi 2 cotiledonate),
utilzându-se ghivece mari de 7-8 cm pentru răsadurile în câmp şi de
10cm pentru cele în solarii.
Timp de 4-5 zile după răsărire se scade umiditatea
substratului la 75-80 %, iar temperatura se scade la 12-160C, iar
82
după trecerea acestui interval temperatura se va creşte treptat până
ajunge la cel puţin 200C în timpul zilei şi 150C noaptea. Umiditatea
atmosferică va fi menţinută la 60-65 % prin aerisiri după fiecare
udare.
Tomatele sunt predispuse la alungire mai repede decât alte
specii legumicole, mai ales în condiţiile unor temperaturi ridicate
asociate cu lumină insuficientă. Astfel la 8-10 zile după repicare,
deoarece răsadurile cresc şi se umbresc reciproc se recomandă
rărirea acestora la 40/m2.
La 10 zile după repicat se administrează prima fertilizare,
urmată de o a doua dacă este necesar. Se folosesc soluţii de
îngrăşare specifice, care pot fi aplicate la sol sau foliar.
Pentru a inhiba creşterea răsadurilor acestea se pot trata cu
Cycocel sau Cycogan (0,5-1,5 %) aplicând 10-15 l soluţie/100 m2
suprafaţă repicată. Se recomandă efectuarea tratamentului când
răsadurile au 4-5 frunze adevărate, dacă se face mai târziu
încetinirea creşterii va întârzia fructificarea. Tratamentul se poate
repeta după 3-4 săptămâni în condiţiile unei iluminări slabe. Dacă
răsadurile în stadiul de 1-2 frunzuliţe prezintă tendinţe de alungire se
va aplica un tratament cu Cycocel (0,3-0,5 %), repetat după 3-4
săptămâni în concentraţie de 1- 1,2 %. Tratamentele se
administrează pe timp noros, prin pulverizare fină pe frunze. (
Becherescu Alexandra, 2010). Prin încetinirea creşterii în înălţime
tomatele formează mai multe flori, ceea ce determină obţinerea unor
producţii mai timpurii şi mai mari.
Cu 6-7 zile înainte de plantare se începe călirea răsadurilor
prin scăderea treptată a temperaturii până la nivelul de 8-100C pentru
răsadurile care se vor planta în tunele şi solarii, iar pentru răsadurile
care se vor planta în câmp deschis temperatura va fi coborâtă la 6-
80C.
Răsadurile de tomate de bună calitate trebuie să prezinte
următoarele caracteristici:
- la plantare răsadurile să aibă vârsta de 50-55 zile pentru
cultura în solarii şi 45-50 zile pentru cultura în câmp;
- rădăcinile să fie bine crescute şi întinse până la marginea
ghiveciului;
- tulpina să prezinte 7-9 mm grosime şi 18-20 cm înălţime;
- frunzele să fie sănătoase, nepătate, de culoare verde uşor
violacee, în număr de 6-8;
- să prezinte prima inflorescenţă în stadiul de boboci
nedeschişi.
83
Producerea răsadurilor de tomate pentru culturile de vară-
toamnă începe în perioada 15-20.III pentru culturile de vară şi cu o
lună mai târziu pentru cele de toamnă. Spaţiile destinate producerii
răsadurilor pot fi răsadniţe şi solarii pe pat de biocombustibil, sere
înmulţitor în cazul culturilor de vară, sau se pot utiliza şi solarii
neîncălzite cu protecţie dublă, răsadniţe semicalde pentru culturile de
toamnă.
Pentru culturile de vară semănatul se realizează în rânduri
dese (7-8 g/m2), urmat de repicat la distanţe de 7-8 cm între plante.
Pentru culturile de toamnă semănatul se face rar şi nu se mai repică,
se foloseşte o cantitate de sămânţă de 4-5 g/m2 pentru o densitate
de 250-300 plante/m2.
Lucrările de erbicidare sau plivit, fertilizarea suplimentară se
realizează la fel ca la producerea răsadurilor pentru cultura timpurie.
Deoarece în această perioadă temperaturile exterioare sunt mai
ridicate şi iluminarea mai bună alungirea plantelor este mai rar
întâlnită şi nu sunt necesare tratamente cu substanţe inhibitoare de
creştere. Spre sfârşitul perioadei creşte numărul udărilor iar spaţiile
sunt aerisite des, chiar descoperite dacă temperaturile o permit,
astfel că de cele mai multe ori nu mai este necesară călirea.
Caracteristicile pe care răsadurile trebuie să le prezinte la
plantare sunt:
- la plantare răsadurile trebuie să aibă vârsta de 40-45
zile;
- să prezinte 5-6 frunze adevărate, sănătoase,
nepătate, verzi fără nuanţa violacee;
- să aibă 5-6 mm grosime la colet.

ARDEI
Se produc răsaduri pentru toate varietăţile de ardei: gogoşar,

ardei gras, ardei lung, ardei iute, atât pentru cultura în spaţii
protejate, cât şi pentru cultura în câmp. Pentru cultura timpurie
răsadurile se seamănă în perioada 20-25.II, pentru cultura de vară în
intervalul 25.II – 15.III, iar pentru cultura de toamnă ( ardei lung,
gogoşar) semănatul se execută între 5-20.IV.
În funcţie de varietăţile de ardei, pentru a înfiinţa un hectar de
cultură, la producerea răsadurilor se utilizează pentru semănat o
cantitate de 0,8 – 1,2 kg, pe 1m2 de obicei se seamănă 12 -15 g de
sămânţă. Seminţele de ardei răsar greu de aceea trebuie asigurată
84
temperatura optimă de germinare 23-260C, iar umiditatea
substratului nurtritiv de 80%. După răsărire temperatura se scade la
14-160C, iar în timpul repicatului va reveni la 22-240C pentru a
asigura prinderea răsadurilor.
Răsadurile destinate culturilor timpurii şi celor din spaţii
protejate se vor repica la 8-10 zile după răsărire când au două frunze
adevărate în cuburi nutritive sau în ghivece cu diametrul sau latura
de 5-7 cm. După repicat umiditatea substratului se menţine la 70-75
%, temperatura la 20-220C ziua şi 18-200C noaptea.
În cazul culturilor de vară şi la cele târzii semănatul se face în
substratul nutritiv la 1,5 – 2 cm adâncime, în rânduri rare cu 5-7 g
seminţe/m2, densitatea plantelor fiind de 400 -500 plante/m2, pentru
înfiinţarea unui hectar de cultură fiind necesară o suprafaţă de
răsaduri de 200 m2. Pentru culturile de vară repicatul nu mai este
necesar.
La 10 zile după repicat se administrează prima fertilizare,
urmată de o a doua dacă este necesar. Se preferă îngrăşămintele
foliare (Wuchsal, Foliar feed, F-411,etc) aplicate prin pulverizare fină
în concentraţie de 0,1-0,3%, în cantităţi de 3-5 l/100 m2 răsaduri.
La 3-4 zile după semănat se aplică o erbicidare cu Enide 50
WP fiind necesari 0,3-0,5 l soluţie/m2 în concentraţie de 0,8 g/1,2-1,5
l apă. Se face plivitul de cum apar buruienile deoarece seminţele de
ardei răsar greu şi sunt repede invadate de buruieni.
La ardei tendinţa de alungire este mai mică în comparaţie cu
tomatele dar dacă timpul este nefavorabil şi se întârzie plantarea,
alungirea se declanşează şi la ardei, de aceea se aplică preventiv
tratamente cu Cycocel sau Cycogan în concentraţie de 0,1% când
răsadurile au 5-6 frunze adevărate.
Călirea răsadurilor se face prin scăderea treptată a
temperaturii la 12-140C pentru solar şi tunele şi la 10-120C pentru
câmp, deşi călirea celor destinate culturii în câmp nu este absolut
necesară, deoarece plantarea se realizează târziu. Perioadele de
plantare sunt:
-pentru ardeiul gras timpuriu şi ardeiul iute între 25.IV – 5.V
-pentru ardeiul gras cultură de vară 25.IV-20.V
-pentru ardeiul Kapia şi gogoşar 5-15.V.
Un răsad de ardei de bună calitate trebuie să prezinte
-rădăcinile să fie dezvoltate până la marginea ghiveciului,
-să fie în stadiul boboci florali bine formaţi,
-să aibă vârsta de 60-70 de zile,
85
-să fie de 15-17 cm înălţime, 5-6 mm diametrul coletului,
-8-10 frunze sănătoase, de culoare verde închis.

VINETE
Producerea răsadurilor de vinete pentru cultura în spaţii protejate

începe cu semănatul în perioada 1-5.II în spaţii încălzite (23-260C),
în rânduri dese urmate de repicat, pentru 1 m 2 folosindu-se 15-18 g
sămânţă. Pentru 1 ha de cultură de vinete se utilizează 0,6-0,8 kg
sâmânţă.
Repicatul se realizează când răsadurile au 2-3 frunze
adevărate, la 8-10 zile de la răsărire în cuburi nutritive sau ghivece
de plastic de 7-8 cm.
Lucrările de îngrijire care se aplică răsadurilor de vinete
destinate înfiinţării culturilor din spaţii protejate sunt aceleaşi ca şi la
ardei, dar în plus răsadurile de vinete se urmăresc cu atenţie pentru
a identifica şi combate la timp atacul gândacului de Colorado.
Producerea răsadurilor de vinete pentru cultura în câmp
necesită deasemenea spaţii încălzite deoarece vinetele au perioadă
lungă de vegetaţie, deci răsadurile trebuie pregătite din timp. În acest
caz semănatul se execută în perioada 25.II-10.III, în rânduri dese
urmate de repicat în cuburi nutritive pentru a asigura prinderea după
plantare deoarece vinetele se prind greu în câmp. Pentru 1 m 2 se
folosesc 15-18 g seminţe de vinete. Repicatul se face când
răsadurile au 2 frunze adevărate în cuburi nutritive de 7/7/7 cm.
Pentru a preveni apariţia buruienilor deoarece seminţele de
vinete răsar greu se recomandă administrarea unui tratament înainte
de semănat în doză de 0,8 g/m2 cu Dual 500-EC sau Dymid 80-WP,
iar la 3-4 zile după semănat se poate aplica Enide 50-WP 0,8 g/m2.
De obicei la vinete plivitul este necesar doar după repicatul
răsadurilor.
Călirea răsadurilor se face prin scăderea treptată a
temperaturii la 12-140C pentru solar şi tunele şi la 10-120C pentru
câmp, deşi călirea celor destinate culturilor în câmp nu este absolut
necesară, deoarece plantarea se realizează târziu.
Un răsad de vinete de bună calitate trebuie să prezinte
-rădăcinile să fie dezvoltate până la marginea ghiveciului,
-să aibă vârsta de 60-70 de zile,
-să fie de 18-20 cm înălţime, 6-8 mm diametrul coletului,
86
-7-8 frunze sănătoase, normal dezvoltate, de culoare verde
închis.
Plantarea răsadurilor de vinete se realizează atunci când
temperatura în sol pe 10-15 cm adâncime a ajuns la 150C, iar în aer
la 16-200C.

CASTRAVEŢI, DOVLECEI ŞI PEPENI
În cazul acestor legume răsadurile sunt recomandate pentru

culturile timpurii în câmp şi pentru culturile forţate în solarii şi tunele.
Deoarece aceste specii au cerinţe ridicate faţă de căldură, la
producerea răsadurilor se vor utiliza sere înmulţitor, solarii cu pat
gros de gunoi sau răsadniţe acoperite cu folie dublă de polietilenă.
Semănatul castraveţilor pentru cultura în solarii are loc în
perioada 5-10.III, astfel ca la plantare răsadurile să aibă vârsta de
35-40 zile, iar pentru cultura în câmp va avea loc cu o lună mai
târziu, în perioada 5-10.IV, răsadurile având vârsta de 30-35 zile.
Dovleceii pentru cultura în solarii se seamănă între 1-10.III, iar pentru
cultura în câmp în perioada 15-20.III, vârsta răsadurilor fiind de 50-60
zile. La pepenii galbeni pentru cultura în solarii semănatul are loc în
perioada 10-20.III, vârsta răsadurilor la plantare fiind ca şi la dovlecei
de 50-60 zile.
Semănatul se face direct în ghivece deoarece cucurbitaceele
suportă greu repicatul. Se utilizează cuburi nutritive sau ghivece din
diverse materiale cu latura ponind de la 7-8 cm în cazul castraveţilor,
până la 10 -12 cm în cazul dovleceilor şi pepenilor.
Substratul nutritiv trebuie să fie uşor şi afânat, alcătuit din
mranţă, pământ de ţelină, turbă şi nisip în diferite proporţii. (vezi
tabelul 5.1. ). Ghivecele vor fi umplute cu pământ la ¾ capacitate
apoi se seamănă 2 seminţe la adâncimea de 1,5 – 2 cm, iar după
răsărire se păstrează doar planta mai viguroasă. Când plantele au
două frunze adevărate se completează ghiveciul cu amestecul
nutritiv, astfel încât tulpiniţa să fie acoperită până sub frunze. De pe
tulpinţă vor porni rădăcini adventive care contribuie la obţinerea unor
răsaduri mai viguroase.
Pentru 1 ha de cultură înfiinţat cu răsaduri se va însămânţa o
suprafaţă de de 400-500 m2 cu o cantitate de 800 – 1000 g sămânţă.
Răsadurile de castraveţi, dovlecei şi pepeni pot fi produse cu
succes şi în brazde de ţelină deoarece acestea sunt străbătute de
87
rădăcinile ierburilor astfel încât formează un substrat afânat şi bine
structurat. Se decupează brazde înţelenite groase de 6-10 cm cu
latura de 8-12 cm şi se pun cu iarba în jos în solarii sau răsadniţe,
apoi pe partea superioară se seamănă 1-2 seminţe la 1,5-2 cm
adâncime, după care se acoperă împingând uşor pământul cu mâna.
Semănatul în lădiţe se practică foarte rar şi pentru cantităţi
mici, în cazul în care nu avem spaţii încălzite suficient de mari pentru
a ţine ghivecele, lădiţele pot fi păstrate şi în spaţiile de locuit.
Semănatul în lădiţe este urmat de repicat la 5-6 zile de la răsărire
când s-au format frunzele cotiledonale.Repicatul se face până sub
frunze, apoi se udă bine şi plăntuţele se păstrează la 23-240C
temperatură. Această metodă este mai puţin utilizată pentru că
cucurbitaceele sunt sensibile la repicat şi dacă nu se respectă strict
regulile, răsadurile nu se prind.
După semănat trebuie asigurată o temperatură de 26-280C şi
o umiditate de 90% pentru ca seminţele să răsară în 4-6 zile. După
răsărire trebuie menţinute temperaturi de 22-240C pe timpul zilei şi
18-200C noaptea.
Când plantele cresc şi foliajul se întrepătrunde se practică
rărirea ghivecelor, păstrându-se o densitate de 25-30 plante/m2.
Când răsadurile sunt în faza de 1-3 frunze adevărate se
recomandă stroprea cu Ethrel 0,05% în scopul de a provoca
creşterea proporţiei de de flori femele pe plantă, pentru a avea un
rod mai bogat.
Se execută udări dese cu stropitori cu sită fină deoarece
aceste legume necesită o umiditate atmosferică de 75-85% (la
pepeni se poate şi mai puţin) şi în pâmânt o umiditate de 75-80% din
capacitatea acestuia.
În ceea ce priveşte fertilizarea suplimentară s-a constatat că
pepenii au un ritm de creştere mai greoi decât castraveţii şi dovleceii,
de aceea cantitatea de îngrăşăminte cu azot aplicată va fi dublă.
Se aplică tratamente de prevenire şi combatere a bolilor şi a
dăunătorilor, cucurbitaceele fiind în mod deosbit sensibile la atacul
de făinare.
Călirea răsadurilor are loc cu o săptămână înainte de plantare,
astfel că temperaturile sunt coborâte treptat până la 16-180C în cazul
răsadurilor destinate culturilor în solarii şi la 14-150C în cazul
răsadurilor destinate culturilor în câmp.
Înaintea plantării castraveţii Cornichon şi pepenii se ciupesc (
se rupe vârful deasupra a 4 frunze) pentru a provoca ramificarea
88
timpurie a tulpinii şi formarea de lăstari cu un procent mai mare de
flori femele, care să sporească rodul.
Răsadurile de bună calitate sunt sănătoase, nealungite,
viguroase, cu tulpina groasă de 6-8 mm, cu 5-6 frunze, de culoare
verde închis.
3.10.5. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII RĂSADURILOR DIN

GRUPA VERZEI (VARZĂ, CONOPIDĂ, GULIE)
Aceste răsaduri se produc diferenţiat, în funcţie de cultură,

având în vedere faptul că vărzoasele se cultivă fie în solarii şi tunele,
fie sub formă de culturi timpurii, semitimpurii (la varza albă) şi de
toamnă în câmp.
Producerea răsadurilor de varză albă, conopidă şi gulie pentru
cultura în solarii, tunele şi pentru cultura timpurie în câmp
Pentru producerea răsadurilor se folosesc sere înmulţitor, răsadniţe
calde şi solarii cu pat de biocombustibil (70-80 cm grosime).
Semănatul se execută în prima jumătate a lunii ianuarie în cazul
răsadurilor destinate culturilor din spaţii protejate şi o lună mai târziu
pentru răsadurile destinate culturii în câmp. Se recomandă
semănatul des urmat de repicat la ghivece. Pentru a produce
cantitatea de răsad necesară înfiinţării unui hectar de cultură este
nevoie de o suprafaţă de 30-32 m2 însămânţată cu 300-350 g
sămânţă (7-8 g/m2).
Răsărirea va avea loc după 4-5 zile dacă se va asigura
temperatura optimă de 20-220C. Imediat după răsărire pentru a evita
alungirea răsadurilor se va scădea temperatura la 10-120C pe timpul
zilei şi la 6-80C pe timpul nopţii, timp de 4-5 zile, după care
temperaturile se menţin moderate, la 15-160C ziua şi la 10-120C
noaptea.
Repicatul se realizează la 8-10 zile de la răsărire în cuburi
nutritive sau ghivece cu latura de 5-8 cm, operaţia executându-se
adânc până sub frunzuliţele cotiledonale.
Lucrările de îngrijire constau în aplicarea udărilor de câte ori
este necesar pentru a păstra o umiditate atmosferică de 75-80%,
apoi se fac aerisiri pentru a menţine temperaturile în parametrii
stabiliţi, se recomandă administrarea a două fertilizări suplimentare,
plivitul buruienilor, aplicarea de tratamente pentru prevenirea şi
combaterea bolilor şi a dăunătorilor.
Călirea răsadurilor destinate culturilor în spaţii protejate constă
în scăderea treptată a temperaturilor la 8-100C, iar pentru culturile de
89
câmp la 6-80C, în plus cu o săptămână înainte de plantare se reduce
numărul udărilor şi se aeriseşte mai mult.
În momentul plantării răsadurile destinate culturii în solarii şi
tunele trebuie să aibă vârsta de 40-45 zile, iar cele pentru cultura în
câmp 30-35 zile. Un răsad de calitate trebuie să aibă rădăcinile bine
dezvoltate, ramificate în tot ghiveciul sau cubul nutritiv, să fie scurt şi
să prezinte 6-8 frunze sănătoase, de culoare verde închis.
Producerea răsadurilor de varză albă şi varză roşie pentru
cultura de vară
În acest caz la producerea răsadurilor se folosesc solarii şi tunele
neîncălzite sau răsadniţe semicalde. Semănatul se face în prima
jumătate a lunii martie, iar răsadurile pot fi repicate sau nerepicate.
Răsadurile se pot repica în strat cu plantatorul dar se preferă
semănatul rar în rânduri, caz în care nu se mai repică. Astfel se
seamănă o suprafaţă de 150-200 m2 folosindu-se o cantitate de de
4-5g/m2 pentru a obţine răsadul necesar înfiinţării unui hectar de
cultură.
Lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor sunt aceleaşi dar
udările vor fi administrate mai des, în plus nu necesită o călire
specială, doar se lasă descoperite răsadurile cu ceva vreme înainte
de plantare.
La plantare vârsta răsadurilor este mai mică de 30-35 zile,
plantarea în câmp având loc în a doua parte a lunii aprilie.
Producerea răsadurilor de varză, conopidă şi gulie pentru
cultura de toamnă
Răsadurile se produc pe brazde reci în camp sau în răsadniţe
eliberate după producerea unor răsaduri timpurii, caz în care se
recomandă să nu se folosească răsadniţe în care s-au obţinut
răsaduri de varză sau conopidă timpurie pentru a nu se transmite
bolile şi dăunătorii.
Semănatul se face la sfârşitul lunii mai, în rânduri rare (4-5 cm
între rânduri / 1-2 cm pe rand), administrându-se o cantitate de 4-5 g
sămânţă/m2, fiind necesari 150-200 m2 pentru a obţine cantitatea de
răsad destinată înfiinţării unui hectar de cultură.
Pe suprafeţe mari răsadurile rămân descoperite pe toată
perioada producerii lor deoarece condiţiile meteorologice permit, dar
pe suprafeţe mici, până la răsărire semănăturile pot fi acoperite (cu
folie de polietilenă peste brazde, sau geamuri pentru răsadniţe)
pentru a se păstra mai bine umiditatea, dar după răsărirea plăntuţelor
se vor descoperi.
90
Udările se vor aplica mai des, se administrează fertilizări
suplimentare, se combat bolile şi dăunătorii şi se plivesc buruienile.
Se practică şi erbicidarea înainte de semănat cu Devrinol 50 WP (0,5
g/m2), după semănat sau când plantele sunt în stadiul de 2-3 frunze
se poate folosi Semeron 25WP (0,2 g/m2), iar înainte cu 3-4 zile de a
răsări plăntuţele se aplică Gramoxone (5 ml/10 m 2). (Popescu V.,
Atanasiu N., 2010).
Perioada de plantare în câmp a răsadurilor de varză, conopidă
şi guile de toamnă este sfârşit de iunie început de iulie, vârsta
răsadurilor fiind de aproximativ 30-35 de zile.
Răsadul trebuie să prezinte rădăcini bine dezvoltate, cu 5-7
frunze sănătoase, colorate în verde închis.

SALATĂ
Producerea răsadurilor de salată pentru cultura în câmp

În cazul culturilor timpurii de primăvară semănatul se face în
răsadniţe sau solarii ( 15.II-30.III), iar pentru culturile înfiinţate vara şi
toamna semănatul se face pe brazde reci în câmp (25.VIII-15.IX).
Semănatul se poate face des, urmat de repicat când se folosesc 3 –
3,5 g/m2 sau se seamănă rar, fără repicat cu o cantitate de 1-2 g/m2,
pentru a înfiinţa un hectar de cultură de salată fiind necesară o
suprafaţă de semănătură de aproximativ 10 m2.
Pentru ca recoltarea să poată fi eşalonată semănatul se va
face în mai multe etape, la distanţă de 7-10 zile, în ultima etapă se
seamănă soiuri „de vară” care sunt mai bine adaptate la condiţiile de
zi lungă şi la temperaturi mai ridicate.
Dacă se asigură temperaturi optime de 20-220C salata răsare
în 4-5 zile. Repicatul se face la 7-8 zile de la răsărire în cuburi
nutritive sau ghivece cu latura de 3-5 cm, adâncimea de repicare
fiind aceeaşi cu adâncimea la care au crescut plăntuţele în
semănătură.
După răsărire temperatura se menţine constantă la 12-140C
ziua şi 10-120C noaptea, se fac udări şi aerisiri frecvente, se aplică o
fertilizare suplimentară cu azot, se plivesc buruienile. Se
monitorizează cu atenţie atacul de boli şi de dăunători şi se elimină
frunzele şi plantele bolnave, deoarece se evită stropirea cu substanţe
de combatere având în vedere că se consumă frunzele.
91
Răsadurile de salată pentru culturile timpurii în câmp se
călesc la 5-60C temperatură, vârsta răsadurilor la plantare fiind de
25-35 de zile.
Răsadurile nerepicate se plantează de obicei manual cu
plantatorul, iar răsadurile repicate în gropi deschise manual sau
mecanizat cu MPR 6(8).
Producerea răsadurilor de salată pentru cultura în sere şi
solarii
Răsadurile de salată destinate culturii în sere se produc
eşalonat în sere înmulţitor pe parcursul lunilor octombrie-ianuarie, în
funcţie de data înfiinţării culturii şi de caracteristicile soiului, astfel ca
la plantare vârsta răsadurilor să fie de 35-45 de zile. Pentru a înfiinţa
un hectar de cultură de salată se foloseşte o cantitate de 200-300 g
sămânţă la culturile pure şi 100-150 g sămânţă pentru culturile
asociate, în vederea obţinerii răsadurilor necesare. Repicatul se
realizează în cuburi nutritive sau ghivece cu latura de 5 cm, la 6-7
zile de la răsărire. Plantarea răsadurilor se face eşalonat din
decembrie până în februarie, fie manual deschizându-se gropi în
care se introduc cuburile nutritive până la ½ din înălţimea lor pentru a
preveni atacul de Botrytis la colet, fie mecanizat cu ajutorul unor
maşini care distribuie cuburile pe rând fără să le îngroape.
Răsadurile de salată destinate culturii în solarii se produc în
sere înmulţitor sau în solarii şi răsadniţe încălzite cu pat de
biocombustibil. Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de
momentul înfiinţării culturii, astfel încât la plantare răsadurile să aibă
40-45 de zile. Norma de sămânţă în vederea semănatului este de
aproximativ 200 g pentru necesarul unui hectar de cultură, iar
repicatul se va face tot în cuburi nutritive sau ghivece cu latura de 5
cm.
Răsadurile de salată de bună calitate trebuie să prezinte
rădăcini bine dezvoltate, o rozetă cu 5-6 frunze viguroase,
nealungite, de culoare verde, fără nuanţă gălbuie.

ŢELINĂ
Seminţele de ţelină au dimensiuni foarte mici, răsar greu, au o

perioadă lungă de germinaţie de 20-25 de zile, motive pentru care
este recomandată cultivarea prin răsaduri deoarece semănatul direct
în câmp nu dă rezultate bune.
92
Pentru producerea răsadurilor la culturile de vară se folosesc
sere înmulţitor sau solarii şi răsadniţe încălzite cu pat de
biocombustibil, iar pentru culturile de toamnă se pot folosi solarii
neîncălzite, răsadniţe reci sau brazde reci. Pentru înfiinţarea culturilor
de vară semănatul se face în perioada 20.II - 15.III, iar pentru
culturile de toamnă se seamănă în prima jumătate a lunii aprilie.
Dacă se seamănă rar semănatul se va face direct în
răsadniţe, în rânduri distanţate la 5-6 cm, folosindu-se o cantitate de
sămânţă de 0,6 -1,5 g/m2, astfel pentru a obţine necesarul de
răsaduri pentru a înfiinţa un hectar de cultură este nevoie de o
suprafaţă de 80-100 m2 şi o cantitate de 100-150 g seminţe.
Seminţele vor fi acoperite cu un strat subţire de pământ, adâncimea
de semănat fiind de 0,5-0,8 cm.
În condiţii optime de temperatură (18-220C) şi o umiditate a
solului de 85-90% seminţele răsar în 15-16 zile.
Semănatul des (2-3 g/m2) urmat de repicat se practică doar
pentru culturile timpurii, fiind mai costisitor. De obicei se seamănă în
lădiţe care se pun în răsadniţe sau în cazul unor cantităţi mai mici se
pot păstra în camere de locuit. La 10-12 zile de la răsărire când
plăntuţele au ajuns în stadiul de 2-3 frunzuliţe adevărate se poate
executa repicatul. Se poate repica direct în strat la distanţa de 4-5x3
cm sau în cuburi nutritive cu latura de 3-5 cm, caz în care se obţin
rezultate mai bune. Adâncimea de repicat este aceeaşi la care au
crescut plăntuţele în semănătură, dar trebuie avut grijă să nu se
acopere mugurele de creştere. După repicat răsadurile se păstrează
în răsadniţe sau solarii, iar pentru a favoriza prinderea se umbresc
timp de 2-3 zile. Pentru producerea răsadurilor destinate înfiinţării
unui hectar de cultură de ţelină este nevoie de un spaţiu protejat
folosit pentru repicare de 150 m2.
După semănat, până la răsărire se fac udări dese dar cu apă
puţină pentru a menţine umiditatea stratului superficial al solului la
nivelul optim. După răsărire udările vor fi moderate, se fac aerisiri
dese, se evită temperaturile sub 160C, se plivesc buruienile şi se
aplică tratamente de combatere a bolilor şi a dăunătorilor folosindu-
se mai ales substanţe cuprice.
Fertilizările suplimentare se fac doar în cazul în care răsadul
se îngălbeneşte şi creşte greu, astfel se poate administra azotat de
amoniu 0,5%, adică se dizolvă în 10 l de apă 50g de îngrăşământ.
Din a doua jumătate a lunii aprilie răsadul se descoperă total
până la plantare şi se udă mai des.
93
Răsadurile care au fost produse direct în straturi şi nu au fost
repicate, înainte de plantare trebuiesc fasonate apoi mocirlite.
Fasonarea constă în scurtarea la 2-3 cm a rădăcinilor iar la frunze se
îndepărtează 1/3 din lungime.
Răsadurile de bună calitate au vârsta de aproximativ 60 de
zile, prezintă 5-6 frunze de culoare verde închis, lucioase, bine
dezvoltate, sănătoase, iar sistemul radicular este puternic ramificat.

CEAPĂ DE APĂ ŞI PRAZ
Producerea răsadurilor de ceapă de apă şi praz se face în

răsadniţe reci eliberate de răsaduri timpurii, de exemplu pot urma
după varză sau salată, sau se pot obţine pe brazde reci în câmp. În
prealabil brazdele se pregătesc printr-o bună mărunţire a pământului
la care se adaugă mraniţă şi nisip, iar răsadniţele se pregătesc prin
afânarea amestecului nutritiv, nivelarea, tasarea şi marcarea
rândurilor în vederea semănatului.
Perioada de semănat este între 20.III – 10.IV, se face rar (10-
15 g/m2) şi nu se repică. Marcarea rândurilor se face transversal, la
distanţe de 5-7 cm, iar adâncimea de semănat este de 1-1,5 cm.
După semănat seminţele din şănţuleţe sunt acoperite cu un strat de
1 cm de mraniţă cernută care favorizează pornirea răsadurilor în
vegetaţie acţionând ca un îngrăşământ şi păstrează umiditatea în sol
împiedicând formarea crustei.
Pentru a obţine răsadurile necesare înfiinţării unui hectar de
cultură de ceapă de apă sau praz este nevoie de o suprafaţă de 300-
400 m2 însămânţată cu 3,5 – 4 kg de seminţe.
Lucrările de îngrijire constau în udări frecvente, cel puţin până
la răsărirea plăntuţelor solul nu trebuie să prindă crustă de aceea se
recomandă acoperirea semănăturilor cu folie, iar după 16-18 zile
când are loc răsărirea o atenţie deosebită se acordă plivitului
buruienilor, care se execută de câte ori apar buruienile, după o udare
abundentă. Udările se fac în funcţie de condiţiile meteorologice,
având în vedere faptul că sunt sensibile la atacul de mană în condiţii
de umiditate atmosferică ridicată. Se fac tratamente de prevenire şi
combatere a bolilor şi a dăunătorilor, iar în ceea ce priveşte
fertilizarea suplimentară aceasta nu este necesară decât în cazul
unor creşteri foarte slabe, caz în care se administrează o îngrăşare
cu azotat de amoniu 0,5%.
94
Înainte de plantare răsadurile se fasonează prin scurtarea
rădăcinilor la 5-6 cm, iar frunzele la 1/3 din lungime, după care se
mocirlesc. Plantarea răsadului are loc cu 10-15 zile înainte de
formarea bulbului, altfel va fi afectată creşterea în perioada de
vegetaţie şi se vor forma „scaloi sau cepoi” (plante fără bulbi).
Răsadurile de bună calitate au vârsta de 40-50 zile, sunt
sănătoase, au rădăcinile bine dezvoltate şi prezintă 3-4 frunze verzi,
grosimea la colet de 4-5 mm şi înălţimea de 12-16 cm.
1.Cum se clasifică răsadniţele?

În funcţie de particularităţile de construcţie şi funcţionare
răsadniţele se clasifică după:
- după natura materialului de construcţie: răsadniţe din lemn,
răsadniţe din prefabricate de beton;
- după tipul constructiv: răsadniţe cu acoperişul într-o singură
pantă, răsadniţe cu acoperişul în două pante;
- după aşezarea faţă de nivelul solului: răsadniţe de suprafaţă,
aşezate deasupra solului pe platforme de biocombustibil, răsadniţe
îngropate, caz în care biocombustibilul este aşezat sub nivelul
solului;
după stabilitatea construcţiei : răsadniţe mobile, răsadniţe fixe;
- după sursa de încălzire: răsadniţe cu încălzire cu
biocombustibil (gunoi de grajd sau materiale de natură organică),
răsadniţe cu încălzire tehnică (curent electric, apă caldă, abur);
- după temperatura din interior: răsadniţe calde, răsadniţe
semicalde, răsadniţe reci.
2.Cum se calculează volumul necesarului de amestec nutritiv?
Volumul necesarului de amestec nutritiv se calculează
înmulţind grosimea stratului de amestec cu suprafaţa acoperită dacă
se seamănă des, rar sau se repică pe strat. Dacă semănatul se face
rar sau pentru repicat în strat grosimea stratului de amestec va fi de
15 – 18 cm, iar dacă stratul de amestec nutritiv este aşezat pe pat de
biocombustibil grosimea lui va fi de 8 -10 cm.
Pentru umplerea ghivecelor volumul amestecului nutritiv se va
calcula înmulţind numărul de ghivece cu capacitatea unui ghiveci.
Când se realizează cuburile nutritive amestecul de pământ se
umectează şi se presează, ca urmare i se micşorează volumul.
95
1. Din ce componente se realizează amestecurile nutritive?

2. Cum se verifică germinaţia seminţelor?
3. În ce constă semănatul în rânduri?
4. În ce constă repicarea răsadurilor?
5. Cum se clasifică ghivecele folosite pentru repicat?
6. De ce este necesară călirea răsadurilor?
7. Când se execută semănatul pentru producerea răsadurilor de
varză albă, conopidă şi gulie pentru cultura în solarii, tunele şi
pentru cultura timpurie în câmp?
96
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL (I)
Cuvinte cheie: pepinieră, pomi, arbuşti, puieţi, şcoală de

pomi, portaltoi, marcote, seminceri
Rezumat
Materialul săditor necesar extinderii şi modernizării plantaţiilor

pomicole trebuie să corespundă tehnic standardelor în vigoare, să
aibă o înaltă valoare biologică, să fie liber de boli şi dăunători şi să fie
garantat din punct de vedere al autenticităţii soiurilor şi portaltoilor.
Materialul săditor pomicol se produce în pepiniere autorizate de stat,
coordonate de personal cu cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice superioare.
Dezvoltarea reţelei de pepiniere pomicole este direct corelată cu
dezvoltarea pomiculturii dintr-o zonă, regiune sau ţară.
Materialul semincer necesar obţinerii portaltoilor generativi
trebuie să se producă în plantaţii mamă de seminceri din sâmburii
sau seminţele unor specii, populaţii sau soiuri locale. În şcoala de
puieţi are loc semănatul în vederea obţinerii de puieţi generativi care
toamna se scot şi se utilizează la înfiinţarea C I al şcolii de pomi.
Producerea puieţilor la ghivece se practică pentru a completa
numărul puieţilor dacă nu sunt produşi puieţi suficienţi în anul
anterior plantării în câmpul I şi pepiniera are păstrată o rezervă de
sămânţă în acest scop. Marcotajul este o metodă de înmulţire
vegetativă prin care se obţin portaltoii vegetativi sau prin care se
înmulţesc unele soiuri de alun, coacăz, agriş, smochin etc. în
vederea obţinerii materialului săditor pe rădăcini proprii.
IV.PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL

4.1. PEPINIERA POMICOLĂ
4.1.1. ORGANIZAREA PEPINIEREI POMICOLE

Amplasarea pepinierei
Pepiniera pomicolă reprezintă o exploataţie comercială
distinctă care se amplasează în centrul unui bazin pomicol important,
pentru a deservi zona respectivă cu material săditor de calitate care
97
să asigure reuşita plantaţiilor pomicole. Pepiniera trebuie amplasată
strategic lângă reţeaua de drumuri şi căi ferate, într-o zonă pomicolă
cu tradiţie care să permită recrutarea unui personal cu experienţă în
meseria de pomicultor şi care să contribuie la dezvoltarea socio-
economică a zonei, de asemenea se va ţine cont de condiţiile
climatice ale zonei, de fertilitatea naturală a terenului, de relief şi
expoziţie, posibilităţile de irigare, distanţa faţă de căile de acces şi
pieţele de desfacere, etc.
În ceea ce priveşte temperatura medie anuală, aceasta
trebuie să fie între 8,5-11oC, evitându-se zonele în care temperatura
minimă absolută scade sub -25o ...-28oC şi zonele predispuse la
accidente climatice, mai ales atunci când gerurile apar brusc după
intervale cu temperaturi ceva mai ridicate există pericolul degerării
materialului săditor sau grindina care duce la ruperea lăstarilor şi
rănirea scoarţei.
Pepiniera are nevoie de un regim pluviometric bogat şi
repartizat uniform pe cursul perioadei de vegetaţie, suma
precipitaţiilor anuale trebuind să fie cuprinsă între 550-700 mm, iar
umiditatea relativă a aerului de 65-70%. Pepinierele trebuie să fie
dotate cu sistem propriu de irigare care să asigure necesarul de apă
în perioadele critice, absenţa apei având efecte negative asupra
materialului săditor.
Solurile recomandate pentru amplasarea pepinierelor
pomicole sunt cele de tip aluvionar, cernoziomurile şi solurile brun-
roşcate de pădure, cu o fertilitate naturală ridicată, profunde,
structurate, bine aerate (argilă maxim 10-15%), cu apa freatică sub
1,5 m adâncime.
Terenul trebuie să fie ferit de vânturile puternice, cu expoziţie
spre sud sau sud-vest, să fie plan sau cu o pantă uniformă de maxim
6%.
Pepiniera se va amplasa în zone mai izolate faţă de alte
terenuri cultivate cu specii pomicole, evitându-se locurile infectate cu
boli şi dăunători de carantină, pentru a păstra starea fitosanitară
bună a zonei în vederea producerii unui material săditor de calitate.
4.1.2. SECTOARELE PEPINIEREI POMICOLE
Pepiniera pomicolă se organizează pe sectoare distincte,

care în final formează un ansamblu funcţional (Iordănescu Olimpia,
2011), ce cuprinde culturi pomicole şi agricole pentru asolament,
construcţii productive şi social-economice (Drăgănescu E., 1998).
98
O pepinieră trebuie să deţină următoarele sectoare:
1. Sectorul plantaţiilor mamă elită cuprinde un ansamblu
de culturi pomicole care furnizează material biologic pentru înmulţire,
respectiv: ramuri altoi, butaşi, marcote, stoloni, portaltoi vegetativi,
care trebuie să fie din cele mai valoroase clone şi se menţine sub
control în masă conservativă. Se organizează pe parcele separate,
iar dimensionarea acestora se stabileşte în funcţie de necesităţile
pepinierei.
Plantaţia mamă elită cuprinde:
a. Plantaţia pomicolă de seminceri cuprinde pomii care
furnizează seminţele şi sâmburii necesari obţinerii portaltoilor
generativi pentru speciile: corcoduş, zarzăr, măr franc, păr franc,
vişin, cireş amar.
b. Plantaţia elită de ramuri altoi reprezintă veriga cea mai
importantă a acestui sector, cuprinzând cele mai valoroase clone din
soiurile zonate de la care se recoltează lăstari sau ramuri altoi
folosite pentru înmulţirea soiurilor an de an. Materialul biologic utilizat
la înfiinţare provine de la staţiuni şi institute de cercetare, trebuie să
fie liber de boli virotice şi certificat de către aprobatorul de stat, el
fiind apoi înmulţit pe cale vegetativă.
Tehnologia de înfiinţare şi întreţinere a unei astfel de plantaţii
este diferită de cea de producţie astfel:
- pomii se plantează la distanţe relativ mici: 3-4 m/ 1-2 m;
- pomii se conduc sub formă de piramidă;
- tăierile se realizează sub formă de cepi scurţi de 4-8
muguri;
- solul se menţine sub formă de ogor lucrat sau erbicidat;
- tratamentele fitosanitare se fac la un interval de 10-12 zile
(la acoperire);
- pentru fertilizare se utilizează cantităţi moderate de
îngrăşăminte;
- se înlătură florile dacă apar pentru a evita transmiterea
virozelor prin polen;
- se fac 3-4 controale/an pentru a identifica şi îndepărta
pomii infectaţi cu virusuri din plantaţie.
Plantaţia pentru ramuri altoi are o durată de viaţă de 8-10
ani, după care va fi defrişată şi se va reînfiinţa alta cu material săditor
nou, realizându-se astfel şi actualizarea sortimentului.
c. Plantaţia elită de marcote (marcotiera) are rolul de a
produce portaltoii vegetativi şi materialul înrădăcinat pentru arbuşti.
99
În marcotieră se produc portaltoii vegetativi de măr şi gutui şi soiurile
de alun, mur fără spini etc.
La înfiinţare se folosesc plante libere de boli virotice din
categoria biologică bază, ocupând suprafeţe de teren variabile,
separat pentru fiecare portaltoi sau soi în funcţie de necesităţi.
d. Plantaţia elită de arbuşti din care se recoltează butaşi
lignificaţi sau erbacei de arbuşti fructiferi (coacăz, agriş, afin, mur
fără spini) în vederea înrădăcinării şi obţinerii materialului săditor pe
rădăcini proprii.
e. Plantaţia elită de drajoni (drajoniera) din care se obţin
drajonii de zmeur şi mai rar cei ai unor soiuri de vişin care au
capacitatea de a drajona.
f. Plantaţia elită de stoloni (stoloniera) este plantaţia mamă
de căpşun destinată furnizării stolonilor din categorii biologice
superioare. (Iordănescu Olimpia, 2011).
2. Sectorul de producere a portaltoilor generativi şi de
obţinere a materialului săditor pe rădăcini proprii
În acest sector se obţin portaltoi generativi (la prun, măr, păr,
cireş, vişin, cais, piersic, nuc şi castan ) şi butaşi înrădăcinaţi de
arbuşti sau de pomi propriu-zişi.
a. Şcoala de puieţi reprezintă locul în care se seamănă
seminţele (sâmburii) şi se obţin portaltoii franc care se vor planta
ulterior în câmpul I al şcolii de pomi. De obicei este încadrată într-un
asolament de 3-4 ani, o solă cu puieţi iar celelalte cu diferite culturi,
ca de exemplu: mazăre, grâu, porumb, fasole etc.
b. Şcoala de butaşi reprezintă locul în care se înrădăcinează
butaşii de gutui, alun, coacăz şi anumite tipuri de măr sau ai altor
specii care emit rădăcini adventive din tulpini. De obicei este
încadrată într-un asolament de 3-4 ani, o solă cu butaşi iar celelalte
cu diferite culturi, ca de exemplu: mazăre, grâu, porumb, fasole etc.
c. Solariile servesc pentru producerea puieţilor la ghivece
sau în cuburi nutritive, în cazul în care se foloseşte această metodă
pentru înfiinţarea câmpului I.
d. Sere sau solarii prevăzute cu platforme cu instalaţii pentru
ceaţă artificială folosite la înmulţirea prin butaşi de lăstari .
3. Sectorul de obţinere a pomilor altoiţi (Şcoala de pomi)
constituie baza de formare a pomilor deoarece aici se plantează
portaltoii, se altoiesc, apoi altoii cresc, îşi formează coroana, după
care sunt livraţi. Acest sector este obligatoriu în componenţa tuturor
pepinierelor.
100
Acest sector este alcătuit din trei câmpuri (reprezintă anii prin
care trec pomii până la livrare), după cum urmează:
- C1 – câmpul de plantare şi altoire, unde se plantează
puieţii, marcotele sau butaşii înrădăcinaţi şi unde aceştea se altoiesc
în ochi dormind vara;
- C2 – câmpul de creştere al altoiului în primul an şi
eventual formarea coroanei la unele specii cu creştere rapidă
(piersic, cais, prun, migdal, vişin);
- C3 – se înfiinţează pentru speciile mai greu crescătoare, de
exemplu la nuc, specii la care altoii nu ating dimensiunile STAS într-
un singur an. Tot în acest câmp se mai află pomii altoiţi cu
intermediar care necesită 2 ani de la altoire la obţinere, precum şi
pomii care nu au fost livraţi sub formă de vargă din C 2 şi la care se
realizează operaţiunile de formare a coroanei.
Pentru şcoala de pomi se folosesc asolamente de 6 ani ca
de exemplu: anul I - C1, anul II - C2, anul III – C3, anul IV – grâu, anul
V- leguminoase pentru boabe, anul VI- porumb. Asolamentele sunt
eficiente în prevenirea şi combaterea buruienilor, a bolilor şi
dăunătorilor, dar contribuie şi la protejarea structurii şi fertilităţii
solului.
4. Sectorul construcţiilor tehnologice cuprinde:
a) Laboratorul de micropropagare „in vitro” constituie un
sector modern şi de actualitate în cadrul pepinierelor, aici obţinându-
se material pomicol din categoria superelită prin înmulţire clonală,
liber de boli şi dăunători, în cantităţi mari şi într-un timp relativ scurt.
În ţara noastră astfel de laboratoare se întâlnesc numai la institutele
de cercetare de la Piteşti-Mărăcineni, Bistriţa, Vâlcea . (Iordănescu
Olimpia, 2011).
b) Platforme tehnologice cu substrat încălzit, prevăzute cu
reţele de protejare împotriva grindinei şi cu sisteme de pulverizare a
apei utilizate pentru forţarea înrădăcinării unor butaşi.
c) Serele înmulţitor utilizate la înmulţirea prin butaşi în verde,
prevăzute cu substrat încălzit şi instalaţii automate de umidificare a
aerului.
d) Spaţii acoperite pentru păstrarea materialului biologic
(seminţe, sâmburi, butaşi, ramuri altoi, marcote) sub formă de
magazii, depozite frigorifice, diferite încăperi, beciuri etc.
e) Hale pentru altoirea la masă şi forţare, cu condiţii
controlate de temperatură şi umiditate.
f) Construcţii auxiliare (social-gospodăreşti) alcătuite din:
sediul administrativ, dormitoare, cantină, ateliere, şoproane etc.
101
5. Sectorul mecanic trebuie să fie dotat cu maşini şi unelte
necesare sectorului pepineristic, mijloace mecanice de transport,
ateliere de reparaţii, garaje, etc.
4.1.3. DIMENSIONAREA PEPINIEREI
Mărimea unei pepiniere se stabileşte după mai multe criterii:

-după cantitatea de material săditor determinată de cerinţele pieţei,
-după suprafeţele de teren disponibile,
-după resursele financiare ale pepinieristului,
-după sectoarele ce urmează a fi realizate în cadrul pepinierei.
Nu este obligatoriu ca pepinierele să dispună de toate
sectoarele, unele au numai anumite sectoare procurându-şi
seminţele (sâmburii) sau chiar materialul săditor (portaltoi, marcote,
butaşi etc.) de la alte pepiniere.
Conform datelor publicate de doamna prof. univ. dr.
Iordănescu Olimpia (2011), pentru dimensionarea corectă a unei
pepiniere sau a unor sectoare pepinieristice este indicat să reţinem
următoarele date orientative:
1. Producţia de pomi altoiţi / ha este:
-45-50000 bucăţi la pomii altoiţi pe vegetativ (măr, păr, gutui);
-30-40000 bucăţi la pomii altoiţi pe generativ (prun, cais, piersic, măr,
păr);
-25-30000 bucăţi la cireş şi vişin;
-10-15000 bucăţi la nuc şi castan.
2. Producţia de puieţi STAS la ha care se obţin în şcoala de
puieţi este:
-50-70000 bucăţi la nuc;
-80-100000 bucăţi la migdal şi castan;
-150-160000 bucăţi la cireş şi vişin;
-180-200000 bucăţi la sămânţoase;
-200-250000 bucăţi la prun franc, zarzăr, piersic franc;
-300-350000 bucăţi la corcoduş şi mahaleb.
3. Producţia de marcote STAS la ha este:
-80-180000 bucăţi la marcotajul vertical pentru distanţe de plantare
de 1,5 / 0,5m;
-100-250000 bucăţi la marcotajul orizontal.
4. Producţia de butaşi înrădăcinaţi la ha este:
-90-100000 bucăţi pe distanţe de 6-7 cm / 60-70cm
-pe 1 m2 platformă încălzită se obţin 150-200 butaşi înrădăcinaţi.
5. Producţia de drajoni STAS la zmeur este:
102
-200-250000 plante (distanţe de plantare 0,7 /1,5m).
6. Producţia de stoloni diferă în funcţie de soi şi tehnologia
aplicată, în general se obţin 300-350000 bucăţi /ha (distanţe de
plantare 0,4-0,5 /1,2-1,8m); pentru soiurile cu stoloni scurţi (Senga
Sengana) se folosesc distanţe de plantare mai mici, în timp ce pentru
soiurile cu stoloni lungi (Red Gauthlet) se practică distanţe de
plantare mai mari.
7. Cantitatea de sâmburi şi seminţe necesare pentru un hectar
şcoală de puieţi este:
-50-60 kg /ha la măr şi păr franc;
-80-100 kg /ha la gutui;
-300-350 kg /ha la mahaleb;
-400-600 kg /ha la cireş şi vişin;
- 400-500 kg /ha la corcoduş;
-900-1100 kg /ha la prun franc;
-1110-1300 kg /ha la zarzăr;
-2000-3500 kg /ha la piersic, migdal şi nuc.
8. Producţia de ramuri altoi din plantaţia mamă diferă cu vârsta,
astfel în primii 2 ani se pot recolta 10-30 ramuri /pom iar în anii
următori 30-60 ramuri /pom în funcţie de specie şi soi.
4.2. PARTICULARITĂŢILE PRODUCERII MATERIALULUI

SĂDITOR POMICOL
4.2.1. PORTALTOII PRINCIPALELOR SPECII POMICOLE

Pomicultura utilizează în procent foarte mare pomi altoiţi ce
se obţin prin grefarea altoilor pe diverşi portaltoi (Drăgănescu E.,
1998). Pomii altoiţi prezintă o serie de avantaje determinate atât de
portaltoi, cât şi de reuşita grefării în sine, printre care amintim pe cele
mai importante: vigoare de creştere diferită, o mare plasticitate
ecologică, o mai mare precocitate, productivitate şi calitate a
fructelor, etc. De asemenea, cultivarea pomilor în sistem intensiv şi
superintensiv este condiţionată de utilizarea portaltoilor de vigoare
mică, care determină capacitatea de creştere şi fructificare a pomilor,
obţinerea unor producţii optime din punct de vedere cantitativ şi
calitativ şi constanţă de la un an la altul.
Portaltoii pomicoli se definesc ca specii sau soiuri obţinute
prin înmulţire generativă sau vegetativă care îndeplinesc rolul de a
asigura sistemul radicular şi o porţiune relativ scurtă din trunchiul
viitorului simbiont.
103
Pomicultura utilizează pentru realizarea plantaţiilor un număr
foarte mare de portaltoi atât generativi, cât şi vegetativi, continuu
sunt creaţi şi omologaţi noi portaltoi care să răspundă cerinţelor unei
pomiculturi moderne şi durabile.
Portaltoii generativi se pot obţine din seminţele unor soiuri
locale care sunt foarte bine adaptate la condiţiile pedoclimatice ale
zonei respective, în acest caz sunt numiţi „franc”, sau se pot obţine
portaltoi generativi sălbatici din seminţele sau sâmburii unor specii
sălbatice ( mirobolan, mahaleb, cireş etc.)
Dintre avantajele portaltoilor generativi amintim : rezistenţa la
ger, secetă şi vânt; longevitate ridicată a pomilor; prezintă rezistenţă
la boli şi dăunători şi sunt mai puţin afectaţi de viroze. Dintre
dezavantaje menţionăm: variabilitate genotipică şi fenotipică foarte
ridicată; pomii au vigoare de creştere mare şi intră târziu pe rod,
după 10-15 ani de la plantare se obţine maximul de producţie, motive
pentru care nu se pretează la sistemele de cultură intensiv şi
superintensiv.
Portaltoii vegetativi se obţin prin butăşire ori prin marcotaj şi
se caracterizează prin faptul că imprimă pomilor altoiţi uniformitate
ridicată în ceea ce priveşte vigoarea, induc pomilor vigoare mică de
creştere fiind pretabili culturilor intensive şi superintensive, de
asemenea o uniformitate se constată şi la intrarea pe rod a pomilor şi
în ceea ce priveşte fructificarea precoce şi calitatea fructelor. Dintre
inconvenientele portaltoilor vegetativi amintim: înrădăcinarea
superficială, rezistenţă scăzută la ger, secetă şi vânt, sensibilitate la
boli virotice, pomii necesită sistem de susţinere.
În continuare se prezintă pe scurt principalii portaltoi ai
speciilor pomicole din climatul temperat.
Portaltoii mărului
Mărul este specia pomicolă cu cel mai mare număr de
portaltoi generativi şi vegetativi, dintre care sunt prezentaţi cei mai
importanţi în cele ce urmează.
Portaltoii generativi
Pentru obţinerea portaltoilor generativi s-a folosit iniţial mărul
pădureţ (Malus sylvestris), apoi s-a trecut la altoirea pe măr franc
(Malus domestica) utilizând seminţele celor mai valoroase soiuri şi
populaţii locale.
Cei mai utilizaţi portaltoi generativi în ţara noastră sunt:
P.F. Creţesc (M. domestica cv. Creţesc de Vâlcea) - imprimă
soiului altoit vigoare mare de creştere, rezistenţă sporită la ger, o
104
bună înrădăcinare, preferă soluri mai grele cu conţinut mai crescut
de argilă. Prezintă sensibilitate la făinare şi intră pe rod la 4-5 ani
după plantare. Se pretează pentru sistemul de cultură clasic cu
distanţe mari de plantare.
P.F. Pătul (M. domestica cv. Pătul) - imprimă pomilor altoiţi
vigoare mare, rezistenţă la ger şi umiditate, o bună înrădăcinare
chiar şi pe terenuri mai slabe. Pomii altoiţi se caracterizează prin
uniformitate, intră pe rod la 4-6 ani după plantare şi dau producţie
constantă. Se pretează pentru culturi intensive.
P.F. Bistriţa 50 (M. domestica cv. Maşanski) - imprimă
pomilor altoiţi vigoare mare, o bună înrădăcinare, intrare relativ
timpurie pe rod, producţie bună şi constantă.
Portaltoii vegetativi
Primii portaltoi vegetativi s-au obţinut din mărul pitic Malus
pumilla var. praecox şi Malus pumilla var. paradisiaca, care însă
prezentau inconvenientul de a fi formaţi din tipuri cu mare
variabilitate genetică.
Portaltoii vegetativi se clasifică în funcţie de vigoarea şi
precocitatea imprimată soiurilor altoite, astfel cei mai importanţi
portaltoi vegetativi utilizaţi în România şi pe plan mondial sunt:
M 9 (Paradis galben de Metz) este un portaltoi de tip dwarf
(pitic) care imprimă soiurilor altoite creştere redusă, productivitate
ridicată, fructe mari şi de calitate, pomii altoiţi intră timpuriu pe rod, la
2-3 ani de la plantare, dar au înrădăcinarea slabă necesitând sistem
de susţinere. Preferă solurile fertile, drenate, irigate, cu temperatura
solului iarna peste -9,6oC. Prezintă rezistenţă la cancerul radicular şi
sensibilitate la arsura bacteriană. Prezintă dezavantajul că are un
randament scăzut la înmulţire comparativ cu alţi portaltoi, se
înmulţeşte prin marcotaj prin muşuroire.
M 26 (M 16 X M 9) este un portaltoi de tip dwarf ceva mai
viguros decât M 9. Imprimă soiurilor productivitate, fructe mari cu
coloraţie intensă, este mai tardiv, mai rezistent la ger şi prezintă o
mai bună înrădăcinare comparativ cu M 9, totuşi este necesară
susţinerea pomilor în primii ani după plantare şi în funcţie de tipul de
sol. Se utilizează în plantaţii superintensive.
Există cazuri în care imprimă unor soiuri (Florina, Liberty,
Granny Smith) o vigoare destul de mare, ca urmare utilizarea
acestora în livezi superintensive se recomandă să se facă cu atenţie
în funcţie de vigoarea combinaţiei soi /portaltoi.( Botu I., Botu
M.,2002)
105
Dintre dezavantajele portaltoiului vegetativ M 26 menţionăm
că este sensibil la fenomenul „burr-knot” (umflarea scoarţei la
noduri), de aceea se plantează cu punctul de altoire deasupra
solului, de asemenea prezintă sensibilitate la păduchele lânos şi la
arsura bacteriană.
Înmulţirea se realizează uşor prin marcotaj şi butăşire.
Voineşti (M 9 X Creţesc) prezintă o vigoare mai mică
comparativ cu portaltoiul M 9. Imprimă soiurilor altoite precocitate,
rezistenţă la ger, înrădăcinarea este superficială, se recomandă
pentru plantaţiile superintensive şi pentru realizarea coroanelor
artistic palisate. Înmulţirea se face prin marcotaj.
M 27 (obţinut prin încrucişarea dintre M 13 X M 9) este de tip
dwarf dar mai puţin viguros decât M 9. Imprimă pomilor altoiţi
precocitate, productivitate, fructe mari şi colorate intens, dă producţii
bune şi constante. Are înrădăcinare slabă motiv pentru care necesită
sisteme de susţinere, prezintă sensibilitate la atacul păduchelui
lânos, la arsura bacteriană şi la secetă. Preferă solurile fertile,
drenate şi irigate. În timp vigoarea pomilor altoiţi pe M 27 scade fiind
necesară echilibrarea balanţei creştere / rodire prin aplicarea unor
tăieri puternice.
M 106 (Northen Spy X M 1) este cel mai utilizat portaltoi în
plantaţiile intensive din ţara noastră, prezintă vigoare semi-mijlocie,
imprimă soiurilor altoite precocitate, productivitate, o bună
înrădăcinare astfel că nu necesită sistem de susţinere. Se cultivă la
distanţe de cel puţin 4 / 2 m când este altoit cu soiuri standard şi la
distanţe de 3,5 / 1-2 m când este altoit cu soiuri spur.
Se utilizează pe o gamă largă de soluri dar s-a constatat că
pe solurile mai grele fructele rămân ceva mai mici decât în cazul
altoirii pe M 9 (Amzăr, 1994). Conferă rezistenţă la păduchele lânos
dar prezintă sensibilitate la focul bacterian şi putregaiul rădăcinilor.
Se înmulţeşte cu uşurinţă prin marcotaj orizontal.
M 4 (Ducinul de Holstein - a fost selecţionat din flora
spontană la Staţiunea East Malling), imprimă vigoare mijlocie ceva
mai mare decât portaltoii M 106 sau M 7, intră relativ târziu pe rod,
este foarte productiv. Dintre dezavantaje amintim: înrădăcinarea
slabă care impune utilizarea sistemelor de susţinere, sensibilitatea
pe solurile mai grele sau în condiţii de exces de umiditate. Înmulţirea
se realizează prin marcotaj orizontal.
M 16 (Dusenul verde) imprimă soiurilor altoite vigoare mare
şi foarte mare, intrare tardivă pe rod asemenea portaltoilor generativi
şi o bună înrădăcinare. Prezintă sensibilitate la păduchele lânos. Se
106
recomandă în sistemul clasic de cultură sau ca pomi izolaţi în
grădinile familiale. Înmulţirea se face prin marcotaj şi butaşi.
A 2 (Alnarp) este un portaltoi viguros, cu o ancorare în sol
foarte bună şi rezistenţă la ger. Imprimă soiurilor altoite o intrare mai
târzie pe rod (la 5-6 ani după plantare) şi o productivitate ridicată. Se
recomandă în sistemul clasic de cultură sau ca pomi izolaţi în
grădinile familiale. Preferă terenurile cu fertilitate medie, dar dă
rezultate şi în zona dealurilor mijlocii pe terenuri profunde şi cu
umiditate suficientă. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical sau
orizontal.
Conform clasificării realizate de Grădinariu G. (2002) pe plan
mondial la măr se utilizează în prezent următorii portaltoi :
- Seria M (East Malling): M 9, M 26 şi M 27;
- Seria MM (Malling Merton): M 106, M 111;
- Seria CG: Novole, CG 10, CG 47, CG 60; ECC;
- Seria P: P1, P 2, P 16, P 18, P 22;
- Seria Budagowski: Bud 9, Bud 490, Bud 491;
- Seria Ottawa: Ottawa 3, Ottawa 8;
- Seria Jork: Jork 9;
- Seria Pillnitz: Pi 80, Supertel 1,2,3;
- Clonele portaltoiului M 9: M 9 EMLA; B 20; Pajam
1(Lancep), Pajam 2 (Ceppiland), etc.
Portaltoii părului
Primii portaltoi utilizaţi la păr au provenit din părul pădureţ
(Pyrus pyraster) şi părul cultivat (Pyrus communis), ulterior au apărut
portaltoii vegetativi obţinuţi din gutui (Cydonia oblonga) care în
prezent au cea mai largă utilizare în cultură. (Iordănescu Olimpia,
2011).
Portaltoii generativi proveniţi din seminţele unor soiuri locale
de păr sunt utilizaţi datorită gradului ridicat de adaptabilitate la
condiţiile pedoclimatice ale zonei de cultură respective. Dintre
portaltoii franc utilizaţi în ţara noastră menţionăm:
P.F. Harbuzeşti (Pyrus sativa syn. Pyrus communis cv.
Harbuzeşti) imprimă soiurilor altoite vigoare mare, productivitate
ridicată şi constantă. Prezintă compatibilitate bună cu toate soiurile
provenite din Pyrus communis. Nu este pretenţios faţă de sol şi se
recomandă a fi cultivat în plantaţii intensive cu densitate redusă.
Procentul de răsărire în pepinieră este în jur de 51-52%.
107
P.F. Alămâi (Pyrus sativa syn. Pyrus communis cv. Alămâi)
imprimă pomilor altoiţi vigoare mare, productivitate ridicată şi
constantă, este compatibil cu majoritatea soiurilor provenite din
Pyrus communis şi este bine adaptat din punct de vedere
pedoclimatic la condiţiile din ţara noastră. Se recomandă pentru livezi
intensive cu distanţe mari de plantare. În pepiniere procentul de
răsărire este de 46-50%.
În România se mai utilizează portaltoii franc: Cu miez roşu,
Pepenii de Dărmăneşti, Păstrăvioare, Popeşti.
Soiurile de păr au fost altoite la început pe gutui, primii
portaltoi de gutui fiind denumiţi după originea lor Gutui de Angers,
Gutui de Fontenay etc.
G.R.Hatten a adunat, selecţionat şi studiat la Staţiunea East
Malling în Anglia mai multe tipuri de gutui pe care le-a clasificat în 7
selecţii notate: MA, MB, MC, MD, ME, MF, MG, dintre acestea
selecţiile MA şi MC regăsindu-se şi astăzi în cultură. Din Gutuiul de
Provence s-au obţinut selecţiile numite C51, C52, C53 şi C54, iar din
gutuiul transcaucazian s-a selecţionat C132. În Germania s-au
selecţionat portaltoii R1 şi R5 din seminţe provenite din Gutuiul de
Angers; în România s-au obţinut selecţiile G60, GS4 şi BN70; în
Polonia selecţiile S1 şi S3; în Belgia portaltoiul Adams; în Franţa
portaltoii Sydo şi BA29.
Din Pyrus sp. s-au obţinut în Suedia la Balsgard portaltoi
vegetativi valoroşi: BP30 de vigoare redusă; BP25, BP29 şi BP31 de
vigoare mijlocie; BP20, BP21 şi BP26 de vigoare mare; în Franţa la
Angers au fost create seriile G, RX şi OH; în Italia la Bologna s-au
obţinut portaltoii Fox 11 şi Fox 16; iar în Oregon S.U.A. s-a realizat
seria Old Home x Fargmindale (syn. OH x F).
MA (Gutuiul de Angers) imprimă soiurilor altoite o vigoare
relativ mare, dar mai mică decât a portaltoilor generativi, o intrare
timpurie pe rod, productivitate ridicată, fructe mari şi de calitate.
Se recomandă pentru solurile drenate şi chiar pe cele
argiloase şi umede. Dintre dezavantaje amintim: este sensibil la
virusuri, mediu rezistent la declinul părului şi este incompatibil cu
soiurile: Williams, Favorita lui Clapp, Untoasă Giffard, Passe
Crassane, caz în care se altoieşte cu intermediar, cele mai utilizate
în acest scop fiind soiurile Curé şi Untoasă Hardy.
Adams (Gutuiul Adams) prezintă vigoare mai redusă decât
MA, imprimă soiurilor altoite o productivitate bună şi fructe mari şi de
108
calitate, este mai sensibil la ger şi prezintă incompatibilitate cu
aceleaşi soiuri ca şi MA. Se înmulţeşte uşor prin marcotaj.
BA29 se încadrează ca vigoare între portaltoii franc şi MA,
(deci vigoare mare) mai ales în condiţiile unui sol fertil. Imprimă
soiurilor altoite o intrare timpurie pe rod, productivitate ridicată, cu
fructe de calitate şi mai mari decât la altoirea pe MA. Are
compatibilitate bună la altoire cu majoritatea soiurilor, cu excepţia
soiului Dr. Jules Guyot. Ca şi inconveniente menţionăm sensibilitatea
la declinul părului şi cloroză în condiţiile cultivării pe soluri argiloase
şi umede.
Sydo are însuşiri asemănătoare cu MA, dar spre deosebire
de acesta prezintă mai multe probleme de incompatibilitate cu
soiurile şi este mai sensibil la virusuri şi la arsura bacteriană. Se
înmulţeşte prin marcotaj dar are o creştere lentă în pepinieră.
BN70 imprimă soiurilor altoite vigoare mijlocie, precocitate şi
fructificare bună. Este compatibil cu soiul Favorita lui Clapp, la restul
soiurilor se altoieşte cu intermediar. Se înmulţeşte uşor prin marcotaj
şi este bine adaptat la condiţiile de climă şi sol ale ţării noastre.
Pyriam (OH11) imprimă soiurilor altoite vigoare mare,
productivitate bună, este mai puţin afectat de arsura bacteriană şi
este compatibil cu majoritatea soiurilor de păr cultivate. Înmulţirea se
realizează prin butaşi lignificaţi.
Pyrod warf (OH x Buna Luiza d'Avranches) este
considerat cel mai indicat portaltoi pentru cultura părului în sistem
intensiv cu densitate mare. Imprimă soiurilor vigoare medie,
productivitate bună şi compatibilitate cu majoritatea soiurilor cultivate.
Înmulţirea se realizează prin butaşi, marcote şi culturi in vitro.
OH x F (Old Home x Farmingdale) reprezintă o serie de
portaltoi care se caracterizează prin rezistenţă la arsura bacteriană şi
la declinul părului, rezistenţă la ger şi toleranţă la conţinutul ridicat de
calcar în sol. Înmulţirea se realizează prin butaşi şi culturi de
meristeme dar în România nu s-a reuşit aclimatizarea lor.
Portaltoii gutuiului şi moşmonului

Gutuiul şi moşmonul se altoiesc pe gutui astfel că o mare
parte din portaltoii utilizaţi la altoirea părului (Adams, MA, BA29,
Sydo etc.) sunt compatibili la altoire cu soiurile de gutui şi moşmon.
Aceşti portaltoi imprimă gutuiului şi moşmonului o vigoare de
creştere mai mică, productivitate mare şi constantă.
109
Portaltoii prunului
Soiurile de prun s-au înmulţit încă din cele mai vechi timpuri
prin sâmburi, prin drajoni, apoi prin altoire. Portaltoii utilizaţi se
altoiesc într-o proporţie mai mare de 80% pe corcoduş sau mirobolan
care provin din specia Prunus cerasifera. De asemenea s-au făcut
cercetări şi s-au obţinut portaltoi valoroşi în foarte multe ţări (Anglia,
Franţa, Rusia, Polonia, Germania, România, etc.) din speciile Prunus
domestic, Prunus insititia, Prunus spinosa,Prunus munsoniana.
Gama portaltoilor de prun este foarte variată, vigoarea
imprimată pomilor altoiţi variază de la foarte mică la St. Julien la
foarte mare la Marianna, Mirobolan B, Miroval. Soiurile de tip
european prezintă o bună compatibilitate la altoire cu portaltoii
proveniţi din speciile P. cerasifera, P. domestica şi P. insititia dar
există şi grupe (soiuri şi descendenţe hibride ale acestora) care nu
au afinitate cu P. cerasifera, cum sunt: Tuleu gras, Gras românesc şi
Renclod d'Althan. De altfel se cunoaşte faptul că incompatibilitatea
soi/portaltoi avansează în timp pe măsură ce se acumulează
produse de tip „prunasin”. (Iordănescu Olimpia, 2011).
Portaltoii prunului din grupul Prunus cerasifera
Corcoduşul sau mirobolanul provine din Prunus cerasifera,
se înmulţeşte pe cale generativă sau vegetativă, sau prin înmulţire
clonală deoarece se obţin portaltoi cu caracteristici bine conturate,
având în vedere că de obicei descendenţii prezintă neuniformitate.
Se preferă corcoduşul cu fructe galbene şi verzi deoarece are o
compatibilitate mai bună şi o rezistenţă superioară la ger decât
corcoduşul cu fructe roşii. Corcoduşul imprimă pomilor altoiţi vigoare
mare de creştere, producţie mare şi adaptabilitate la condiţii
pedoclimatice variate.
Miroval este un portaltoi clonal obţinut din Prunus cerasifera
(la SCDP Vâlcea) care imprimă soiurilor altoite vigoare mare de
creştere, o bună înrădăcinare, productivitate mare, constantă şi
fructe de calitate. Se obţin rezultate bune şi pe soluri mai grele, cu
drenajul bun. Intră pe rod în anul 4 după plantare, iar înmulţirea se
realizează uşor prin butaşi lignificaţi.
Portaltoii prunului din grupul P. Cerasifera x P. munsoniana
Marianna GF8-1 (obţinut la INRA Bordeaux ) imprimă
soiurilor altoite o vigoare foarte mare de creştere, productivitate
ridicată şi fructe mai mari decât pe corcoduş. Se adaptează la diferite
tipuri de sol (calcar activ ≤10%), are drajonare puternică, este
sensibil la boala petelor de plumb (Stereum purpureum) dar prezintă
rezistenţă la asfixia radiculară.
110
Portaltoii din grupul P. domestica
Oteşani 8 (obţinut la SCDP Vâlcea) este un portaltoi de
vigoare redusă (semi-dwarf), cu sistem radicular superficial, se
pretează la plantaţii intensive, cu densitate mare, imprimă soiurilor
altoite timpurietate, productivitate mare şi constantă, fructe de
calitate. Preferă terenurile fertile, bine drenate dar se adaptează şi pe
solurile argiloase. Dintre avantaje menţionăm: este rezistent la
temperaturi scăzute, manifestă toleranţă la Plum-pox, prezintă
compatibilitate la altoire cu toate soiurile de tip european, inclusiv cu
cele din grupa Tuleu şi Renclod.
PF Roşior văratic (obţinut la SCDP Voineşti) este un
portaltoi de vigoare medie, cu o bună înrădăcinare, drajonează slab,
imprimă soiurilor altoite precocitate şi productivitate, este compatibil
cu soiurile de prun de tip european. preferă solurile argiloase,
prezintă toleranţă la Plum-pox şi Phytophtora şi sensibilitate la
Polystigma rubrum.
PF Gălbior şi PF Renclod verde sunt portaltoi obţinuţi în
Moldova şi adaptaţi pentru cultura soiurilor de prun în această zonă a
ţării noastre.
Brompton (selecţionat la East Malling, Anglia) este portaltoi
de vigoare mare, cu bună înrădăcinare, drajonează slab, preferă
soluri mai grele şi umede, imprimă soiurilor altoite o bună
productivitate şi are compatibilitate bună la altoire cu majoritatea
soiurilor europene.
Portaltoi din grupul P. insititia
Pixy (selecţionat la East Malling, Anglia) este un portaltoi
obţinut dintr-o populaţie de St. Julien, de vigoare redusă (semi-
dwarf), cu înrădăcinare bună şi drajonare slabă. Imprimă pomilor
altoiţi vigoare redusă, precocitate, productivitate mare şi constantă,
fructe puţin mai mici decât în cazul altoirii pe corcoduş. Prezintă
compatibilitate cu majoritatea soiurilor de prun europene, inclusiv cu
cele din grupa Tuleu gras şi Renclod, fiind foarte utilizat în
pomicultură.
Saint Julien A (selecţionat la East Malling, Anglia) a fost
obţinut dintr-o populaţie de Saint Julien, este de tip semi-dwarf, cu
vigoare mai mare decât Pixy şi Oteşani 8, are înrădăcinare bună şi
drajonează slab. Soiurilor altoite pe acest portaltoi prezintă
productivitate foarte ridicată, precocitate, fructe mari şi de calitate.
Preferă solurile cu un conţinut moderat de argilă şi este rezistent la
temperaturi scăzute.
111
Compatibilitatea la altoire este bună cu toate soiurile
europene, mai puţin cu soiul Stanley, se pretează pentru plantaţiile
intensive cu densitate medie şi mică. Se înmulţeşte prin butaşire,
marcotaj şi culturi de meristeme.
Oteşani 11 (obţinut la SCDP Vâlcea) a fost realizat prin
selecţie clonală dintr-o populaţie locală de P. insititia, imprimă
soiurilor altoite vigoare medie de creştere, se pretează în sisteme de
cultură cu densităţi de 500-650 pomi la hectar, prezintă productivitate
bună şi fructe de calitate. Preferă solurile argiloase (30-40% argilă)
şi este rezistent la temperaturi scăzute.
Scolduş este un portaltoi de vigoare medie obţinut prin
selecţie din P. insititia, prezintă înrădăcinare bună, drajonează
puternic, este compatibil cu majoritatea soiurilor europene şi imprimă
soiurilor altoite o bună productivitate. Preferă solurile cu un conţinut
ridicat de argilă, este rezistent la Plum-poxşi la temperaturi scăzute.
Portaltoi interspecifici
Ishtara s-a obţinut prin hibridarea dintre Belsiana (prun
diploid) cu (P. cerasifera x P. peresica) la INRA Bordeaux. Are
vigoare medie spre mare, o înrădăcinare slabă, este compatibil cu o
serie de soiuri de prun european şi cu unele soiuri de cais, piersic şi
migdal. Prezintă imunitate la atacul de nematozi şi este sensibil la
asfixia radiculară inducând cloroza pe solurile argiloase. (Iordănescu
Olimpia, 2011)
Myran s-a obţinut la INRA Bordeaux prin hibridarea dintre
(P.cerasifera x P. salicina) X P. persica, imprimă vigoare mare
soiurilor altoite, înrădăcinare bună, productivitate ridicată şi
compatibilitate bună în general. Este tolerant la unii nematozi
(Meloidogyne sp.) şi prezintă o rezistenţă mai mare la asfixia
radiculară şi la concentraţiile crescute de calcar din sol decât
piersicul.
Ferlenain s-a obţinut prin hibridarea dintre Prunus bessey x
Prunus cerasifera, imprimă soiurilor altoite o vigoare mică de
creştere, prezintă avantajul de a fi rezistent la ger, la asfixia
radiculară şi la cloroză, iar ca şi inconveniente menţionăm
compatibilitatea diferită în funcţie de soi, deseori pomii se rup de la
punctul de altoire.
Din această grupă se mai utilizează în pomicultură portaltoii:
Citation (P. mume x P. cerasifera) x (Nemaguard x Red
globe) – vigoare redusă; G.F. 677 (P. persica x P. amygdalus); G.F.
557 (P. persica x P. amygdalus); Jaspi (P. salicina cv. Methey x P.
112
spinosa); VVA-1 (P. tomentosa x P. cerasifera). (Iordănescu Olimpia,
2011)
Portaltoii caisului
Înmulţirea caisului se realizează pe cale generativă şi prin
altoire. Portaltoii caisului trebuie să prezinte compatibilitate bună cu
numeroasele soiuri existente, să prezinte rezistenţă la temperaturile
scăzute şi umiditatea crescută din sol, la bolile şi dăunătorii specifici
caisului, dar mai ales la pieirea prematură a caisului care afectează
mai mult de 50% din pomi în primii 10 ani de la plantare.
Principalii portaltoi utilizaţi în ţara noastră pentru cultura
caisului sunt:
Caisul franc se obţine din sâmburii unor soiuri sau populaţii
locale cu maturare târzie şi imprimă pomilor altoiţi o creştere lentă la
început, care cu timpul se intensifică, pomii având înrădăcinare
puternică, drajonare slabă şi compatibilitate bună la altoire cu
majoritatea soiurilor.
Zarzărul (P. armeniaca) sau caisul sălbatic are afinitate bună
cu toate soiurile, în zonele secetoase ale României fiind portaltoiul
cel mai utilizat.
Constanţa 14 (selecţionat din P. armeniaca la Constanţa)
imprimă soiurilor altoite vigoare medie şi productivitate bună dar
prezintă dezavantajul că fructele rămân foarte mici maturându-se în
ultima decadă din iulie. Prezintă compatibilitate bună cu soiurile de
cais în general, pretându-se în toate zonele de cultură ale caisului
din ţara noastră.
Constanţa 16 (selecţionat din P. armeniaca la Constanţa)
imprimă soiurilor altoite vigoare mare, productivitate bună, fructele
fiind de mărime medie cu maturarea în ultima decadă din iulie. Se
recomandă pentru toate zonele de cultură ale caisului din ţara
noastră deoarece se adaptează uşor şi prezintă compatibilitate bună
cu soiurile de cais.
Din Prunus armeniaca au fost selectaţi în străinătate
următorii portaltoi: Manicot G.F. 1236 (Franţa), Haggith (Canada),
Mech-Mech (Maroc).
Corcoduşul (P. cerasifera) imprimă soiurilor de cais altoite
vigoare mare de creştere în general, fructificare precoce (anii 3-4 de
la plantare), productivitatea şi calitatea fructelor bună. Pomii altoiţi au
longevitate mare, de 20-25 de ani, sunt bine ancoraţi în sol,
drajonează sporadic. Preferă solurile fertile dar mai umede, cu
drenajul bun.
113
Din P. cerasifera au fost selecţionaţi prin înmulţire
generativă sau vegetativă numeroşi portaltoi, care imprimă
caracteristici diferite în funcţie de soiul altoit, dintre care amintim:
Miroval, Mirobolan B, C şi 163, Mirobolan galben, Myrocal, Marianna
GF 8-11 etc.
Albe mici (obţinut din P. insititia la SCDP Bihor ) este un
portaltoi adaptat pentru zona de vest a României, care prezintă
următoarele caracteristici: imprimă soiurilor altoite vigoare mare,
intrare timpurie pe rod, producţii bune şi constante, dă rezultate bune
pe solurile mai grele.
Din grupa P. domestica şi P. insititia au fost selecţionaţi
următorii portaltoi: Oteşani 8, Buburuz, Roşior văratic, Brompton,
Pollizo, care s-au dovedit a fi valoroşi pentru cultura caisului.
Soiurile de cais reuşesc şi pe portaltoi proveniţi din P.
persica, dintre care amintim: Montclair, Rubira, Nemared, precum şi
pe portaltoi proveniţi din P. amygdalus, dar acesta are afinitate slabă
cu soiurile de cais, fiind utilizat pe soluri uşoare, uscate, calcaroase,
pietroase.
Portaltoii piersicului
În selecţionarea portaltoilor folosiţi în cultura piersicului s-a
urmărit ca aceştia să răspundă cerinţelor de compatibilitate la altoire
cu soiurile de piersic şi mai ales cu soiurile de nectarine la care s-au
întâmpinat unele dificultăţi, să confere rezistenţă la boli şi dăunători,
adaptabilitate pe solurile cu un conţinut mai ridicat de calcar activ etc.
Piersicul comun sau piersicul sălbatic (P. persica) imprimă
soiurilor altoite vigoare medie de creştere, productivitate ridicată şi
fructe de calitate, este compatibil cu toate soiurile, se adaptează la
soluri fertile bine drenate. Dintre dezavantaje menţionăm: este
sensibil la Agrobacterium tumefaciens, prezintă o variabilitate mare şi
o neuniformitate a puieţior în pepinieră şi mai apoi a pomilor în
plantaţie.
Din piersicul sălbatic s-a încercat obţinerea unor selecţii
clonale care să imprime uniformitate materialului săditor.
Piersicul franc se obţine din sâmburii unor soiuri sau populaţii
locale cu maturare târzie, imprimă soiurilor o vigoare de creştere
medie spre mare, longevitate medie, fructe mari şi de calitate.
Preferă solurile fertile şi are afinitate bună cu toate soiurile.
T16 provine dintr-o populaţie de P. persica, imprimă soiurilor
altoite precocitate, vigoare mare, productivitate bună şi calitate
superioară a fructelor. Are compatibilitate bună cu toate soiurile de
114
piersic şi nectarin, de asemenea prezintă rezistenţă la boli şi la
cloroza calcaroasă.
De Balc este un portaltoi obţinut prin selecţie din populaţia
Elita de Balc şi se caracterizează prin productivitate, fructe de
mărime medie cu maturare târzie (mijlocul lui septembrie), imprimând
soiurilor altoite o vigoare mijlocie spre mare. Prezintă compatibilitate
bună cu soiurile de piersic şi nectarin, se comportă bine pe o gamă
largă de soluri, este bine adaptat pentru zona de vest a ţării noastre.
Oradea 1 a fost obţinut prin selecţie din soiul Bonami la
SCDP Bihor. Acest portaltoi imprimă soiurilor altoite o vigoare
mijlocie, are o bună compatibilitate cu soiurile de piersic şi nectarin,
prezintă o producţie bună de fructe, este mediu tolerant la Taphrina.
Se adaptează bine pe solurile cu un conţinut de argilă de până la
40%.
Tomis 1 prezintă compatibilitate bună cu soiurile de piersic şi
nectarin şi imprimă soiurilor altoite o vigoare mare de creştere.
Tomis 79 s-a obţinut dintr-o populaţie de piersic provenit din
China, prezintă o compatibilitate medie la altoire cu soiurile de piersic
şi nectarin cultivate în ţara noastră, imprimând soiurilor vigoare mică,
precocitate şi productivitate bună.
Portaltoii Tomis 1 şi Tomis 79 au fost obţinuţi la SCDP
Constanţa şi sunt recomandaţi în special pentru zona Dobrogei.
Portaltoii obţinuţi pe cale vegetativă din corcoduş (P.
cerasifera) cum sunt: Miroval, Mirobolan B, C, Mirobolan 296, etc.
sunt mult utilizaţi deoarece asigură uniformitate materialului de
înmulţire şi respectiv puieţilor şi pomilor din plantaţii, prezintă
compatibilitate bună cu soiurile de piersic şi nectarin, imprimă
soiurilor altoite vigoare de creştere mai mare decât în cazul altoirii pe
P. persica, intrare târzie pe rod, dar prezintă dezavantajul că fructele
rămân mici şi sunt mai slab colorate. Dă rezultate bune pe soluri cu
un conţinut mai ridicat în argilă şi mai umede.
Migdalul (P. amygdalus) prezintă compatibilitate redusă cu
soiurile de piersic şi nectarin cărora le imprimă o vigoare mai mică
sau comparabilă cu portaltoii franc şi sălbatic şi precocitate.
Productivitatea este bună iar fructele mai mari şi mai colorate. Se
recomandă în zonele mai secetoase, pe soluri uscate, nisipoase, cu
concentraţii mai mari de calcar. Dintre dezavantaje menţionăm
sensibilitatea la Agrobacterium tumefaciens.
Principalii portaltoi ai piersicului creaţi şi utilizaţi în străinătate
sunt:
115
Portaltoiul generativ Bailey (SUA), imprimă vigoare mare,
este bine adaptat la condiţiile de mediu, are rezistenţă bună la
temperaturi scăzute;
Portaltoiul generativ Rutgers Red Leaf (SUA), prezintă
compatibilitate numai cu soiurile de piersic, imprimă vigoare mare,
este productiv, are frunzele roşii;
Portaltoiul Siberian C (Canada), a fost obţinut din seminţe
provenite din Siberia, imprimă vigoare redusă, este foarte productiv
şi foarte rezistent la ger;
Rubira (INRA Bordeaux) este compatibil cu majoritatea
soiurilor cultivate, imprimă soiurilor altoite vigoare mare şi
timpurietate;
GF 305 (INRA Bordeaux) este o selecţie obţinută din P.
persica, care imprimă vigoare mare şi productivitate ridicată, fructele
fiind mari şi intens colorate. Dintre inconveniente amintim
sensibilitatea crescută la viruşi, cancer bacterian şi nematozi;
GF 655-2 (INRA Bordeaux) este o selecţie obţinută dintr-o
populaţie de St. Julien, care se utilizează ca portaltoi atât pentru
piersic, cât şi pentru prun. Imprimă soiurilor altoite o vigoare mai
redusă decât piersicul franc, productivitate bună şi fructe de calitate,
este bine adaptat pe solurile grele, reci şi umede;
Nemaguard (SUA) s-a obţinut din P. persica x P. davidiana,
este compatibil cu majoritatea soiurilor de piersic şi nectarin, imprimă
vigoare mare, productivitate bună, este rezistent la nematozi şi la
cancerul bacterian;
Saint Julien Hybrid 1 (INRA Bordeaux), imprimă soiurilor la
altoire o vigoare asemănătoare cu piersicul franc, productivitate bună
şi fructe de calitate superioară. Prezintă dezavantajul de a fi
compatibil numai cu anumite soiuri.
Portaltoii cireşului
Pentru cultura cireşului se folosesc portaltoi diferiţi de la o
zonă la alta, în funcţie de caracteristicile pedoclimatice ale zonei,
numeroşii portaltoi ai cireşului fiind adaptaţi pentru condiţii ecologice
diverse.
Cireşul sălbatic sau păsăresc (Cerasus avium) s-a obţinut
din populaţiile locale de Cerasus avium var. sylvestris. Prezintă o
compatibilitate bună cu toate soiurile de cireş cărora le imprimă
vigoare mare de creştere încă din primii ani, productivitate mare şi
constantă, intrare târzie pe rod, fructe de calitate.
116
Preferă solurile uşoare şi medii bine drenate, deoarece pe
solurile grele, argiloase, cu apa freatică sub 1,2-1,5 m influenţează
negativ procesele de creştere şi fructificare. Manifestă sensibilitate la
Agrobacterium şi toleranţă la Phytophtora şi alte boli.
Cireşul franc are aceleaşi caracteristici ca şi cireşul sălbatic,
fiind obţinut din sâmburii unor soiuri cu maturare târzie, cum ar fi:
Hedelfinger, Pietroase galbene Dönissen etc.
Mahalebul sau vişinul turcesc (Cerasus mahaleb) prezintă
compatibilitate diferită în funcţie de soi, imprimă vigoare diferită
soiurilor, cauzează neuniformitatea puieţilor din pepinieră datorită
numeroaselor populaţii din care a fost obţinut.
Este un portaltoi care dă rezultate bune în zonele secetoase
şi călduroase, pe soluri uşoare, pe soluri calcaroase. Utilizarea
mahalebului pe solurile grele şi umede predispune la atac de
Phytophtora.
Dintre avantaje menţionăm toleranţa la cloroza ferică, la PDV
(Prune dwarf virus) şi PRNSV (Prune necrotic ringspot virus), iar
dintre neajunsuri amintim sensibilitatea la Agrobacterium
tumefaciens.
Vişinul (Cerasus vulgaris) prezintă incompatibilitate la altoire
cu o serie de soiuri, motiv pentru care este rar utilizat. La INRA
Bordeaux s-a obţinut dintr-o selecţie de vişin portaltoiul Edabriz, care
imprimă soiurilor altoite vigoare redusă, precocitate, productivitate
bună şi fructe de calitate.
F 12/1 (Staţiunea East Malling) a fost obţinut prin selecţie
vegetativă dintr-o populaţie de Mazzard (Cerasus avium) şi prezintă
compatibilitate bună cu toate soiurile. Preferă solurile bine structurate
şi drenate, suficient de umede, având o bună ancorare în sol. Acest
portaltoi imprimă soiurilor altoite vigoare mare spre foarte mare,
tardivitate şi productivitate ridicată. Înmulţirea se realizează prin
butaşi semilemnificaţi şi lemnificaţi. Dintre inconveniente amintim
sensibilitatea la ger, la cancerul bacterian şi la nematozi.
C 12 (SCDP Dolj) s-a obţinut dintr-o populaţie de cireş
sălbatic din Oltenia fiind adaptat în principal pentru zona de sud a
ţării noastre, prezentând o compatibilitate bună cu soiurile de cireş.
Soiurilor altoite li se imprimă o vigoare mijlocie, productivitate bună şi
intrarea pe rod la cinci ani după plantare. Prezintă o înrădăcinare
bună în sol, tendinţa de drajonare existând doar în primii ani de
cultură. Printre avantaje se înregistrează toleranţa la Coccomyces
hiemalis şi Agrobacterium tumefaciens.
117
Portaltoii vegetativi Pontavium şi Pontaris (INRA Bordeaux)
au fost obţinuţi din populaţii de Cerasus avium şi au caracteristici
asemănătoare. Se pretează pe soluri calcaroase sau în zone
secetoase. Se recomandă pentru sistemul clasic de cultură cu
distanţe mari de plantare. Imprimă soiurilor altoite o vigoare mare de
creştere, productivitate ridicată, compatibilitate bună dar prezintă
sensibilitate la nematozi.
Portaltoi vegetativi interspecifici
Colt (Staţiunea East Malling) a fost obţinut din Cerasus
avium x Prunus pseudocerasus şi se caracterizează printr-o vigoare
de creştere cu cel puţin 30% mai mică decât în cazul altoirii pe cireş
sălbatic sau mahaleb. La altoire imprimă soiurilor intrare rapidă pe
rod, productivitate moderată, fructe de mărime medie. Prezintă
compatibilitate bună cu majoritatea soiurilor cultivate dar datorită
sistemului radicular slab dezvoltat nu suportă solurile uscate sau cele
calcaroase. Printre dezavantaje menţionăm sensibilitatea la ger, iar
fructele sunt afectate de crăpare în anii ploioşi. Înmulţirea se
realizează prin butăşire şi marcotaj.
Portaltoii vegetativi interspecifici din seria Gi Sel A (Giessen)
au fost obţinuţi prin încrucişarea dintre Cerasus vulgaris (soiul
Shattenmorelle) x Prunus canescens. Cele mai reuşite selecţii sunt
nr. 5, 6, 7 şi 8 care s-au dovedit a fi tolerante la viruşii PDV şi
PNRSV.
Imprimă soiurilor altoite o vigoare de creştere mai mică decât
portaltoiul Colt, timpurietate şi compatibilitate bună cu multe soiuri de
cireş.
Inmil sau GM 9 (Universitatea Gembloux Belgia) a fost
obţinut prin încrucişarea dintre Prunus incisia x Prunus serulata, fiind
adaptat mai ales pentru condiţiile din Belgia şi Germania unde este
recomandat pentru cultura în plantaţii intensive. Imprimă soiurilor
altoite timpurietate, dar productivitatea este mai slabă decât la alţi
portaltoi, motiv pentru care este recomandat la altoirea soiurilor cu
fructe mari.
Portaltoii vişinului
La altoirea vişinului se utilizează aceiaşi portaltoi ca şi la
cireş sau alţi portaltoi care s-au dovedit a fi mai buni pentru cultura
acestei specii în ceea ce priveşte compatibilitatea la altoire,
productivitatea, adaptabilitatea etc.
Portaltoii vişinului se obţin prin înmulţire generativă sau pe
cale vegetativă ( drajonează puternic).
118
Vişinul franc (Cerasus vulgaris) este un portaltoi obţinut din
soiuri de vişin cu maturare târzie cum sunt Schattenmorelle, Pandy,
Meteor sau soiurile locale Crişana, Mocăneşti.
Imprimă soiurilor altoite vigoare de creştere mijlocie spre
mare, precocitate, productivitate bună şi adaptabilitate la condiţiile
climatului continental.
Prezintă compatibilitate foarte bună cu soiurile de vişin şi
parţial cu soiurile de cireş, în ţara noastră fiind cel mai utilizat
portaltoi pentru înmulţirea soiurilor de vişin.
Vişinul franc prezintă grad ridicat de heterogenitate, de
aceea se încearcă obţinerea unor selecţii clonale care să reducă
această tendinţă.
VV 1 este o selecţie din C. vulgaris obţinută la Fălticeni, care
imprimă soiurilor altoite vigoare mijlocie, productivitate bună,
compatibilitate cu toate soiurile de vişin şi chiar cu unele soiuri de
cireş. Prezintă o înrădăcinare bună, rezistenţă la ger, la excesul
temporar de umiditate şi la Coccomyces.
Selecţia VG 1 este obţinută din vişinul comun, imprimă
soiurilor vigoare mijlocie, uniformitate, precocitate, productivitate
bună, rezistenţă la excesul de umiditate şi înrădăcinare bună. Se
recomandă pentru cultura în nordul Moldovei.
Mahalebul sau vişinul turcesc (Cerasus mahaleb) creează o
mare neuniformitate la înmulţirea vegetativă, astfel că au fost
selecţionaţi portaltoii clonali : St. Lucie 64, 405, Mahaleb 900 şi alţii.
Sunt recomandaţi pentru zonele mai secetoase.
Din vişinul de stepă (Cerasus fruticosa) s-a obţinut prin
selecţie seria D 1- D 16, în Germania la Oppenheim. Se
caracterizează prin imprimarea unei vigori reduse (tip dwarf ) asupra
soiurilor altoite, iar ca şi deficienţe nu prezintă o bună compatibilitate
şi este sensibil la viruşii PDV şi PNRSV.
IP-C1 (ICDP Piteşti Mărăcineni) s-a obţinut prin încrucişarea
dintre C. vulgaris (Mocăneşti T1) x C. avium, este compatibil cu
multe soiuri de vişin şi cireş cărora le imprimă vigoare mijlocie de
creştere, precocitate şi productivitate.
Prezintă înrădăcinare bună astfel că poate fi utilizat şi pe
terenurile grele, cu exces temporar de umiditate. Manifestă toleranţă
la Coccomyces, asfixia radiculară şi cancerul bacterian.
Din această serie fac parte şi portaltoii: IP-C2 (pentru cireş),
IP-C3 (pentru cireş şi vişin), Semavium (pentru cireş şi vişin), care au
caracteristici asemănătoare. Se recomandă pentru cultura în partea
de sud a ţării.
119
Portaltoii nucului şi castanului
Portaltoii cei mai utilizaţi în cultura nucului sunt:
Nucul comun (Juglans regia) – acesta imprimă soiurilor
altoite vigoare de creştere mare, intrare timpurie pe rod şi plasticitate
ecologică bună, fiind compatibil cu majoritatea soiurilor de nuc.
Prezintă sensibilitate la Phytophtora, Amillaria şi la
Xanthomonas campestris pv. Juglandis.
Tg. Jiu 1(SCDP Tg. Jiu) a fost obţinut dintr-o populaţie locală
de J. regia din judeţul Gorj şi prezintă compatibilitate cu majoritatea
soiurilor de nuc cultivate. Acest portaltoi imprimă soiurilor altoite
precocitate şi o productivitate bună, vigoarea de creştere fiind mare
în primii ani, apoi creşterea se temperează astfel încât la maturitate
vigoarea pomilor devine mijlocie.
Dintre avantajele acestui portaltoi remarcăm rezistenţa la
bacterioză (Xanthomonas), la antracnoză (Gnomonia), la secetă şi
ger.
Este recomandat pentru înfiinţarea plantaţiilor comerciale de
nuc cu densităţi de 120-140 pomi la hectar.
Secular R-M (ICDP Piteşti Mărăcineni) a fost selecţionat
dintr-o populaţie locală de nuc din judeţul Argeş, prezintă
compatibilitate cu toate soiurile româneşti, imprimă soiurilor vigoare
de creştere mare, precocitate şi productivitate bună. Este sensibil la
antracnoză dar rezistent la ger, secetă şi bacterioză.
Este recomandat pentru înfiinţarea plantaţiilor comerciale de
nuc cu densităţi de 150 pomi la hectar, în partea de sud a ţării.
Nucul negru (Juglans nigra) este un portaltoi utilizat mai ales
în SUA şi Franţa, dar este tot mai puţin folosit în cultură deoarece
compatibilitatea la altoire este slabă, în punctul de sudură apărând o
linie neagră, pomii pierind în anul 17-18 după plantare (Botu I., Botu
M., 2003).
Imprimă soiurilor altoite o vigoare de creştere mai mică cu 5-
20% faţă de J. regia, precocitate, productivitate bună, fructele fiind
mari, cu un procent ridicat de miez.
În SUA şi Franţa s-a studiat şi comportarea ca portaltoi a
altor specii de nuc, cum ar fi: J. sieboldiana, J. cinerea, J. californica
etc. precum şi comportarea unor hibrizi interspecifici J. regia x J.
nigra şi J. major x J. regia.
Portaltoii cei mai folosiţi în cultura castanului sunt:
Castanul comun (Castanea sativa) se obţine din diferite
populaţii locale de castan, imprimă soiurilor altoite vigoare mare de
120
creştere, precocitate şi productivitate crescută, fiind compatibil cu
toate soiurile de castan.
Hobiţa (SCDP Tg. Jiu) este o selecţie clonală obţinută dintr-o
populaţie de C. sativa din judeţul Gorj, fiind compatibil cu toate
soiurile de castan cultivate la noi în ţară, cărora le imprimă o vigoare
de creştere mijlocie, precocitate, productivitate bună şi constantă.
Este rezistent la atacul gărgăriţei fructelor, la pătarea frunzelor şi la
secetă.
Tamba 1 este o selecţie dintr-o populaţie locală de Castanea
sativa care prezintă compatibilitate bună la altoire şi imprimă soiurilor
altoite o vigoare mijlocie spre mare, precocitate şi productivitate
crescută.
Portaltoii alunului
Alunul turcesc (Corylus colurna) este principalul portaltoi
generativ al alunului care imprimă soiurilor altoite o vigoare de
creştere foarte mare. Principalul dezavantaj îl reprezintă
productivitatea neuniformă, iar dintre avantaje menţionăm că nu
drajonează.
Alunul franc provine din soiurile locale pe cale generativă şi
prin marcotaj, imprimă soiurilor altoite vigoare de creştere mijlocie,
timpurietate, fructificare bună şi constantă.
Portaltoii migdalului
Felix este o selecţie clonală obţinută dintr-o populaţie de
migdal dulce din jurul Bucureştiului, compatibilă cu majoritatea
soiurilor de migdal cultivate. În urma altoirii pe acest portaltoi, soiurile
vor manifesta o vigoare de creştere mijlocie, precocitate,
productivitate bună şi constantă. Se caracterizează prin rezistenţă la
ger, secetă, la excesul de carbonat de calciu din sol şi la Taphrina
deformans.
GF 667 şi GF 557 (INRA Bordeaux) au fost obţinuţi prin
hibridare între P. amygdalus x P. persica, prezentând caracteristici
asemănătoare. Soiurilor altoite li se imprimă o vigoare mare de
creştere, productivitate ridicată şi înrădăcinare puternică. Prezintă
rezistenţă la secetă şi sensibilitate la umiditatea din sol şi la
nematozi. Înmulţirea se realizează prin butaşi şi prin culturi de
meristeme, aria de utilizare fiind mai ales în Franţa şi Spania.
121
4.2.2.TEHNOLOGIA OBŢINERII PORTALTOILOR
GENERATIVI
Materialul semincer necesar obţinerii portaltoilor generativi

trebuie să se producă în plantaţii mamă de seminceri din sâmburii
sau seminţele unor specii, populaţii sau soiuri locale.
4.2.2.1. Tehnologia de înfiinţare şi exploatare a

plantaţiilor mamă de seminceri
Speciile, populaţiile sau soiurile locale din care se înfiinţează
plantaţia mamă de seminceri sunt majoritar alogame, motiv pentru
care cultura trebuie amplasată în parcele izolate care nu se includ în
asolamentul pepinierei.
Terenul se pregăteşte printr-o fertilizare de bază cu doze de
30-40 t/ha gunoi organic, 500-600 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha
sare potasică, încorporate în sol prin desfundarea terenului la 60-70
cm adâncime, după care se nivelează şi se discuieşte de 3-4 ori,
ultima lucrare executată fiind pichetarea terenului.
Mărimea plantaţiilor mamă de seminceri se stabileşte în
funcţie de necesităţile pepinierei având în vedere caracteristicile de
fructificare, numărul de sâmburi sau seminţe /kg, etc. Plantaţiile
mamă semincere se înfiinţează cu material săditor liber de boli
virotice din categoria bază sau prebază din portaltoii înscrişi în
„Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România”
publicat anual de I.S.T.I.S.
Plantarea pomilor se realizează toamna, densitatea de
plantare stabilindu-se în funcţie de particularităţile de cultură ale
speciei şi portaltoiului pe care se altoieşte, de condiţiile pedoclimatice
ale zonei, de agrotehnica aplicată, etc.
Orientativ putem recomanda următoarele distanţe de
plantare (Baciu A., 2005):
-pentru speciile măr, gutui, zarzăr şi vişin se poate folosi un trunchi
de 60 cm înălţime, 4 m între rânduri şi 4 m între pomi pe rând ,
rezultând o densitate de 625 plante /ha;
-pentru speciile păr, prun, corcoduş, mahaleb şi castan se indică un
trunchi de 80 cm înălţime, 5 m între rânduri şi 4 m între pomi pe
rând , rezultând o densitate de 500 plante /ha;
-pentru cireş distanţele recomandate sunt de 5 /5 m, cu trunchiul la
80 cm înălţime, obţinându-se 400 plante /ha.
122
Lucrările de întreţinere a plantaţiilor mamă de seminceri
constau în:
-se realizează tăierea de formare a coroanei după specificul fiecărei
specii în anul I şi tăierile de întreţinere anuale;
-se aplică fertilizări pe baza unor analize de cartare agrochimică şi
diagnoză foliară în funcţie de specie;
-se întreţine solul sub formă de ogor negru combinat cu erbicidare
pe rând în primii ani după plantare, iar după intrarea pe rod se
înierbează intervalele şi se erbicidează pe rând;
-se aplică tratamente fitosanitare de prevenire şi combatere a bolilor
şi dăunătorilor în funcţie de buletinele de avertizare.
Recoltarea fructelor pentru extragerea seminţelor se va face
la maturitatea fiziologică la speciile seminţoase unde se utilizează
soiuri cu maturare mijlocie de vară – toamnă şi la maturitatea
fiziologică sau chiar la supramaturare la speciile sâmburoase unde
se utilizează soiuri cu maturare târzie.
Extragerea seminţelor şi a sâmburilor se face pe soiuri
pentru a evita impurificările.
La speciile seminţoase fructele se păstrează în grămezi timp
de câteva zile după recoltare pentru ca pulpa să se înmoaie şi
extragerea seminţelor să se poată face mai uşor. Fructele de
seminţoase se zdrobesc în totalitate sau se extrage şi se zdrobeşte
doar căsuţa seminală iar pulpa se utilizează în alte scopuri. Partea
zdrobită se introduce în recipiente cu apă unde sub acţiunea unor
agitatoare pulpa se ridică la suprafaţă de unde este recuperată cu
ajutorul unor site şi eventual utilizată pentru distilare, în timp ce
seminţele cad la fundul recipientului.
La speciile sâmburoase extragerea seminţelor se face
imediat după recoltare pentru a evita pierderea germinaţiei. Operaţia
se execută cu pasatricea sau prin frecare cu peria pe diferite site
care lasă să treacă pulpa şi reţin sâmburii, apoi sâmburii se spală.
Uscarea se face pe prelate sau pe site aşezate vara la
umbră şi toamna la soare, până când seminţele sau sâmburii ating
12-14 % umiditate.
Condiţionarea seminţelor şi a sâmburilor constă în
îndepărtarea impurităţilor cu selectoare sau trioare.
Păstrarea seminţelor şi sâmburilor
Seminţele obţinute de la speciile seminţoase se păstrează în
săculeţi de pânză sau tifon în locaţii răcoroase la 8-12oC temperatură
şi umiditatea atmosferică de 50-60 %, până în momentul stratificării.
123
Sâmburii se prestratifică imediat în lăzi cu nisip umed
prevăzute cu găuri de drenaj şi se păstrează în încăperi cu
temperatură constantă de 6-8oC în primele 3 luni, apoi se scade
temperatura la 2-4oC pentru restul perioadei până la însămânţare.
Stratificarea seminţelor sau sâmburilor se poate face în
şanţuri în câmp, în beciuri, depozite frigorifice, etc. Materialul
semincer pomicol are nevoie de o perioadă de postmaturaţie în care
apar procese fiziologice şi biochimice care favorizează germinaţia în
condiţii optime de mediu ( la o temperatură de 1-4,5oC şi o umiditate
atmosferică de 20-30 %), perioadă diferită ca lungime în funcţie de
specie.
Tabelul 4.1.
Perioada şi durata de stratificare a seminţelor şi sâmburilor
la principalele specii pomicole (după Iordănescu Olimpia, 2011)
Nr. Specia Perioada în care Durata stratificării

crt. seminţele se pun la (zile)
stratificat
1 Măr franc 25.11- 01.01 90
2 Păr franc 25.11-01.01 90
3 Gutui 15.01-01.02 60
4 Prun franc 01.11-01.12 120
5 Mirobolan 01.10-01.11 150
6 Zarzăr 01.11-01.12 120
7 Piersic 01.10-01.11 150
8 Migdal 01.01-01.02 75
9 Porumbar 01.10-01.11 150
10 Cireş 01.10-01.11 170
11 Mahaleb 01.10-01.11 170
12 Vişin 01.10-01.11 170
1 Nuc 01.12-01.01 90
3 Alun 01.10-01.12 110
14 Castan 01.01-01.02 60
124
Tabelul 4.2.
Calculul necesarului de plantaţii mamă pentru asigurarea cantităţilor dorite de portaltoi generativi
(după Botu I., Botu M., 2003)
Producţia de Cant. de Cant. de
Suprafaţa de
fructe fructe pt. seminţe
Epoca de Nr. seminceri necesară
Nr. obţinerea (sâmburi) pt.
Specia Portaltoiul recoltare a seminţe pt. producerea a
crt. kg a 1 kg obţ. a 100000
fructelor kg /ha la kg 100000 portaltoi
/pom seminţe puieţi portaltoi
(ha)
(kg) (kg)
PF Creşesc de
1 măr franc 15.09-30.09 100 15000 280 26000 7,7 0,20
Vâlcea
2 păr franc PF Harbuzeşti 15.09-30.09 80 12000 300 25000 11,2 0,28
3 prun franc PF Oteşani 8 10.09-30.09 20 12000 11 1600 160 0,15
4 prun franc PF Roşior văratic 10.08-20.08 30 15000 14 1400 180 0,17
PF. Mirobolan
5 prun franc 15.07-30.07 40 20000 4 2500 88 0,03
galben
6 porumbar Porumbar de Iaşi 5.09-30.09 2 1600 5 4000 75,5 0,23
7 piersic franc T 16 1.09-15.09 25 20000 20 300 800 0,80
8 piersic franc De Balc 1.09-15.09 25 20000 20 300 800 0,80
9 cais franc Constanţa 14 1.09-15.09 30 15000 20 857 300 0,40
cireş
10 Cireş amar 15.06-30.06 15 4000 14 10000 30 0,12
sălbatic
11 vişin franc Vişin comun 15.06-30.06 10 8000 12 5000 60 0,10
12 nuc comun Tg. Jiu 1 5.09-25.09 50 2500 1 110 1400 0,60
13 nuc negru Nuc negru 5.09-25.08 50 2500 1 80 1900 0,80
14 castan Castan 20.09-15.10 60 3000 1 150 1000 0,20
15 alun C. colurna 1.09-30.09 2 2000 1 500 400 0,20
125
Dacă seminţele sau sâmburii se păstrează într-un mediu controlat la
0-2oC temperatură, perioada de postmaturare se poate reduce la 40 zile
pentru seminţe şi la 80 zile în cazul sâmburoaselor.
Cercetările în domeniu realizate (Cociu V., Parnia P., Drăgănescu E.)
au scos în evidenţă faptul că nucile nestratificate peste iarnă devin apte de
germinare dacă se introduc în apă fierbinte la 55-60oC, după care se lasă în
apă 3 zile, apoi se scot şi se repetă operaţiunea, iar după 6 zile se scurg de
apă şi se stratifică în nisip umed sau perlit la temperatura de 24-26oC timp de
7-10 zile, după care se pot semăna în câmp.
Înainte de stratificare sâmburii se introduc într-o soluţie de NaCl 5%
pentru a îndepărta toţi sâmburii seci, deoarece aceştea se ridică la suprafaţă.
Pentru a evita infecţiile cu diferiţi agenţi patogeni se aplică tratamente cu
fungicide de contact cu acţiune curativă şi protectivă asupra seminţelor şi
sâmburilor, cu produse din comerţ.
Seminţele şi sâmburii se stratifică fie în vrac prin amestec cu nisip,
turbă sau perlit, fie se aşează în straturi succesive cu nisip curat, amestecul
realizându-se în lăzi speciale prevăzute cu orificii şi plase de sârmă cu
ochiuri fine. Pe fundul lăzii se pune un strat de nisip umed de 5-6 cm, apoi un
rând de sâmburi ( se preferă sâmburii mari de piersic, cais, migdal, nuc,
castan), peste se pune 2-3 cm de nisip, din nou sâmburi, până la ultimul strat
de nisip care completează lada care trebuie să fie gros de 10-12 cm.
Producţia de seminţe şi sâmburi este pregătită pentru semănat când
5-10 % din seminţe au încolţit şi 10-15 % din sâmburi au crăpat. (Popescu
V., Chira L., Dejeu L., 2007)
4.2.2.2. Tehnologia de producere a puieţilor în şcoala de puieţi

În şcoala de puieţi are loc semănatul în vederea obţinerii de puieţi
generativi care toamna se scot şi se utilizează la înfiinţarea C I al şcolii de
pomi.
Pregătirea terenului presupune eliberarea acestuia de resturile
culturii premergătoare în iulie-septembrie, aplicarea unei fertilizări de bază cu
doze de 20-30 t /ha gunoi organic, 60-70 kg /ha superfosfat şi 40-50 kg /ha
sare potasică, efectuarea dezinsecţiei solului prin aplicarea a 40-60 kg/ha
Lindatox sau alt insecticid din comerţ, toate încorporate în sol printr-o o
arătură adâncă de 35-40 cm.
Mărunţirea terenului se face în funcţie de data semănatului, dacă se
execută toamna terenul se pregăteşte prin discuire, grăpare şi nivelare iar
dacă semănatul are loc primăvara terenul se lasă în brazdă până înainte de
semănat, apoi se mărunţeşte ca să fie proaspăt pregătit.
Semănatul se execută manual, sau se face semimecanizat prin
deschiderea de rigole mecanizat şi semănat manual, ori se realizează
mecanizat cu maşini speciale.
În vederea executării semănatului terenul se modelează în:
- în rigole late de 10 cm;
- în rânduri simple la distanţe de 40 cm între rânduri;
- în benzi de două rânduri, la 10-15 cm între rânduri şi 60 cm între
benzi.
126
Adâncimea de semănat trebuie să fie de 3-5 ori diametrul seminţei,
astfel parametrii sunt de: 2-3 cm pentru sămânţoase, 3-5 cm pentru sâmburii
mici cum prezintă mahalebul, cireşul, vişinul şi 5-8 cm la nucifere şi la
sâmburoasele cu sâmbure mare cum întâlnim la: prun, cais, piersic,migdal.
Epoca de semănat este primăvara la speciile sămânţoase care se
seamănă împreună cu nisipul în care au fost stratificate.
Speciile sâmburoase se seamănă la începutul lunii octombrie, după
ce au fost scoase de la stratificare şi cernute de nisip, excepţie fac zonele în
care condiţiile pedoclimatice nu permit semănatul toamna astfel că se va
executa primăvara ca şi la seminţoase (pe soluri grele care provoacă asfixia
embrionului, sau în zone unde vântul spulberă pământul). La semănatul de
toamnă se recomandă bilonarea rândurilor.
Lucrările de întreţinere în şcoala de puieţi constau în:
-se nivelează biloanele cu grebla înainte de răsăritul puieţilor dacă
semănătura a fost realizată în toamnă;
- se execută 5-6 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale;
-se răresc puieţii când au dezvoltat 3-4 frunze adevărate la distaţe între
plante de 3 cm la sâmburoase, 4 cm la sămânţoase, 2 cm la mahaleb şi 6-8
cm la nuc;
-se administrează o fertilizare suplimentară cu 60-70 kg /ha azotat de amoniu
care se împrăştie pe rând şi se încorporează cu sapa la început de iunie;
-se aplică 2-3 udări în iulie-august cu norma de irigare de 300-350 m3/ha în
funcţie de regimul de precipitaţii;
-se aplică 10-12 tratamente de combatere a bolilor şi dăunătorilor la
acoperire sau la avertizare, cu un amestec de fungicide, insecticide şi
acaricide. Primul tratament se face imediat după răsăritul puieţilor, iar ultimul
tratament se face cu 2-3 săptămâni înainte de scoaterea puieţilor cu produse
care distrug larvele păduchelui din San Jose, a păduchelui lânos, a ouălor de
afide şi de păianjeni.
Purificarea biologică se face în prima jumătate a lunii iulie cu scopul
de a îndepărta din cultura de puieţi exemplarele impure, netipice, atacate de
boli, deformate, etc. Pentru mai multă siguranţă se recomandă arderea
puieţilor-impurităţi eliminaţi din cultură.
Evaluarea producţiei de puieţi se face cu rama metrică la începutul
lui iunie şi în a doua jumătate a lui august, în 6-10 puncte de pe diagonalele
parcelei. Pentru fiecare specie de portaltoi se calculează numărul mediu de
puieţi STAS/m2 care se înmulţeşte cu 10000 pentru a obţine numărul de
puieţi la la 1 ha şcoală de puieţi. (Popescu V., Chira L., Dejeu L., 2007)
Scosul, clasarea şi păstrarea portaltoilor

Înainte de scoaterea puieţilor se recomandă o udare pentru a uşura
dislocarea acestora. Scosul puieţilor portaltoi se face în ultima decadă a lunii
octombrie când puieţii şi-au format mugurele terminal şi au căzut primele
brume care favorizează defolierea naturală. În cazul în care puieţii
vegetează târziu în toamnă se practică defolierea chimică sau manuală.
Defolierea chimică se poate realiza cu desicanţi (Ethrel 0,15% sau cu clorat
de magneziu 0,25-0,5 % folosind 1000 l soluţie la ha) pentru a grăbi căderea
frunzelor, iar defolierea manuală se practică pe suprafeţe mici, cu o zi înainte
de scoaterea puieţilor.
127
Scosul se face manual sau mecanizat cu plugul de scos puieţi,
lucrarea constând în dislocarea, smulgerea şi scuturarea puieţilor de pământ.
După scoatere puieţii se leagă în pachete de 150-200 bucăţi, se etichetează
şi se stratifică provizoriu în şanţuri până la transportarea la locul de sortare.
Clasarea puieţilor se face conform STAS cu ajutorul calibroarelor.
Puieţii STAS din categoriile I şi II, aleşi pe categorii de mărime după
grosimea la colet şi lungimea tulpinii, se leagă în pachete de 50 ± 2 şi se
etichetează precizând tipul, categoria STAS şi producătorul. (Iordănescu
Olimpia, 2011)
Păstrarea puieţilor se realizează în locuri drenate şi adăpostite, prin
stratificare în şanţuri adânci de 30-40 cm şi late de 50-60 cm, în care
pachetele se aşează vertical sau oblic la 5-8 cm distanţă între ele, după care
se introduce nisip şi pământ reavăn care să acopere rădăcinile şi 2/3 din
tulpină, apoi se calcă bine pentru a evita rămânerea golurilor de aer ce ar
putea să conducă la deshidratarea puieţilor şi degerarea rădăcinilor.
(Popescu V., Chira L., Dejeu L., 2007)
4.2.2.3. Tehnologia de producere a puieţilor la ghivece

Producerea puieţilor la ghivece se practică pentru a completa
numărul puieţilor dacă nu sunt produşi puieţi suficienţi în anul anterior
plantării în câmpul I şi pepiniera are păstrată o rezervă de sămânţă în acest
scop. Prin această metodă se obţin rezultate bune la păr, cireş şi vişin,
specii la care prinderea la altoire este mai bună pe lemn de un an.
Conform tehnologiei de cultură epoca optimă de semănat în ghivece
este între 1-20.II în sere şi 20.II -10.III în solarii, fiind folosită doar sămânţă
încolţită.
Pentru semănat se folosesc ghivece din diverse materiale, cuburi
nutritive, pahare de plastic sau chiar pungi de PVC cu latura 7-10 cm ,
prevăzute cu orificii pentru drenaj.
Amestecul nutritv este format din mraniţă + pământ de ţelină + nisip
sau pământ de ţelină + nisip + turbă, în proporţii egale. Pentru a spori
calitatea nutritivă a amestecului de pământ acesta se fertilizează cu 1 kg azot
+ 2 kg superfosfat + 1 kg sare potasică / m 3 amestec. Înainte de folosire
amestecul nutritiv se va dezinfecta şi tratata împotriva nematozilor.
În fiecare ghiveci se seamănă 2 seminţe la adâncimea de 2 cm, care
se acoperă cu nisip fin pentru a evita formarea crustei. Temperatura optimă
de răsărire a puieţilor este de 18-20oC, după care se scade la 12-16oC şi se
păstrează constantă.
Lucrările de îngrijire aplicate puieţilor sunt:
-se elimină una din plante din ghiveci
-se fac săptămânal tratamente cu fungicide de combatere a bolilor
criptogamice;
-se fertilizează foliar utilizând pentru 100 ghivece 5 litri de soluţie realizată
din amestecul a 100g NH4NO3, 100g sulfat de potasiu, 200g superfosfat,
100g sulfat de magneziu, 4g borax, 4g sulfat de cupru cu100 l apă;
- se plivesc buruienile când este necesar;
-se călesc puieţii la sfârşitul lunii mai pentru a pregăti planatarea acestora în
câmpul I al şcolii de pomi;
128
Plantarea puieţilor se face în funcţie de gradul lor de dezvoltare, la
sfârşit de mai – început de iunie.
După plantarea în câmp timp de două săptămâni creşterea puieţilor
stagnează, apoi este reluată, în această perioadă efectuându-se
completarea golurilor din rezerva de 5% puieţi prevăzută pentru fiecare
specie de portaltoi.
Când puieţii au 15-20 cm înălţime se bilonează rândurile pentru a
asigura creşterea dreaptă a puieţilor şi pentru a prevenii creşterea lăstarilor
anticipaţi în zona de altoire.
Lucrările de îngrijire a puieţilor vor fi similare cu cele aplicate în
câmpul I al şcolii de pomi.
1.Ce reprezintă pepiniera pomicolă?
Pepiniera pomicolă reprezintă o exploataţie comercială distinctă care

se amplasează în centrul unui bazin pomicol important, pentru a deservi
zona respectivă cu material săditor de calitate care să asigure reuşita
plantaţiilor pomicole.
2.Care sunt sectoarele pepinierei pomicole?
O pepinieră trebuie să deţină următoarele sectoare:

-Sectorul plantaţiilor mamă elită cuprinde un ansamblu de culturi pomicole
care furnizează material biologic pentru înmulţire, respectiv: ramuri altoi,
butaşi, marcote, stoloni, portaltoi vegetativi, care trebuie să fie din cele mai
valoroase clone şi se menţine sub control în masă conservativă.
-Sectorul de producere a portaltoilor generativi şi de obţinere a materialului
săditor pe rădăcini proprii -În acest sector se obţin portaltoi generativi (la
prun, măr, păr, cireş, vişin, cais, piersic, nuc şi castan ) şi butaşi înrădăcinaţi
de arbuşti sau de pomi propriu-zişi.
-Sectorul de obţinere a pomilor altoiţi (Şcoala de pomi) constituie baza de
formare a pomilor deoarece aici se plantează portaltoii, se altoiesc, apoi altoii
cresc, îşi formează coroana, după care sunt livraţi. Acest sector este
obligatoriu în componenţa tuturor pepinierelor.
-Sectorul construcţiilor tehnologice
-Sectorul mecanic
1. După ce criterii se stabileşte dimensiunea unei pepiniere?

2. Ce sunt portaltoii pomicoli?
3. Care sunt portaltoii vegetativi ai mărului?
4. În ce constau lucrările de întreţinere a plantaţiilor mamă de seminceri?
5. Ce rol are şcoala de puieţi în cadrul pepinierei pomicole?
6. În ce scop se practică producerea puieţilor la ghivece?
129
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL (II)
Cuvinte cheie: butaşi, drajoni, stoloni, micropropagare, altoire,

muguri, ramură, despicătură, şcoală de pomi, câmp
Rezumat
Butăşirea reprezintă o metodă de înmulţire vegetativă care se

bazează pe capacitatea unor părţi sau organe ale plantei de a emite rădăcini
adventive şi a forma o nouă plantă. Drajonii sunt lăstari care i-au naştere din
mugurii adventivi situaţi pe rădăcini sau în zona coletului, dezvoltându-se la
început pe baza substanţelor de rezervă produse de planta mamă, apoi emit
rădăcini proprii şi se pot separa de aceasta. Stolonii se formează la
subsuoara frunzelor pe prelungiri anuale ale tulpinilor, fiind tulpini târâtoare
lungi şi subţiri, care la început cresc vertical, apoi se apleacă şi se întind pe
pământ, iar când stolonii ajung în contact cu solul, la nodurile lor se formează
frunze în partea superioară şi rădăcini în partea inferioară. Prin altoire se
îmbină două plante întregi sau două porţiuni de plantă cu scopul de a obţine
un singur individ.
Din plantele elită producătoare de ramuri altoi se recoltează lăstari, în
cazul altoirii în ochi dormind, sau ramuri anuale, în cazul altoirii cu ramuri
detaşate, plantaţia elită de lăstari şi ramuri altoi fiind unul dintre cele mai
importante sectoare ale pepinierei. În şcoala de pomi se plantează portaltoii,
se altoiesc şi se cresc viitorii pomi altoiţi până la livrare, într-un proces
tehnologic care durează 2 sau 3 ani. Scosul pomilor altoiţi din câmpurile II şi
III are loc toamna după căderea frunzelor, când lemnul este bine maturat.
4.2.3. TEHNOLOGIA OBŢINERII PORTALTOILOR VEGETATIVI ŞI A

MATERIALULUI SĂDITOR PE RĂDĂCINI PROPRII
Obţinerea portaltoilor vegetativi se realizează prin marcotaj, butăşire şi

microînmulţire (culturi de meristeme).
4.2.3.1. Tehnologia de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor mamă de

marcote (marcotiera). Obţinerea marcotelor înrădăcinate
Marcotajul este o metodă de înmulţire vegetativă prin care se obţin

portaltoii vegetativi sau prin care se înmulţesc unele soiuri de alun, coacăz,
agriş, smochin etc. în vederea obţinerii materialului săditor pe rădăcini
proprii.
130
Marcotajul se poate realiza datorită capacităţii unor lăstari sau ramuri
de 1 an de a emite rădăcini adventive în contact cu solul fără a fi detaşate de
planta mamă. După formarea rădăcinilor, porţiunile respective se separă de
planta mamă şi sunt folosite ca şi noi plante.
Reuşita acestei metode de înmulţire depinde în mod direct de
asigurarea unor condiţii optime de mediu (temperatură, umiditate, aeraţie),
dar şi de factori interni care influenţează înrădăcinarea (vârsta plantei,
structura anatomică a tulpinii, balanţa hormonală etc.).
Procesul de rizogeneză constă în iniţierea unui grup de celule
meristematice în zona cambială care vor diferenţia formând primordiile
radiculare din care se vor forma rădăcinile adventive care străbat în exteriorul
scoarţei. (Baciu A., 2005)
Unele specii pomicole înrădăcinează uşor prin marcotaj, deoarece în
floemul secundar al tulpinii există celule meristematice care formează
rădăcini interne în stare latentă (preformate) care în condiţii favorabile de
mediu se activează, cresc şi apar la exteriorul tulpinii.
Sunt specii pomicole care înrădăcinează greu, caz în care pentru a
stimula apariţia primordiilor radiculare se fac incizii (inelare), strangulări sau
se administrează substanţe biostimulatoare de înrădăcinare (ANA, AIB, AIA).
Marcotajul se clasifică în:
a) marcotaj terestru
- marcotaj aplicat lăstarilor – poate fi vertical (muşuroire) sau orizontal
- marcotaj aplicat ramurilor – poate fi simplu, şerpuitor sau chinezesc
b) marcotaj aerian.
Marcotajul vertical se foloseşte pentru obţinerea portaltoilor vegetativi

la măr, păr şi gutui (care emit uşor rădăcini adventive) şi la obţinerea
materialului săditor pe rădăcini proprii la coacăz, agriş, alun.
Fig.5.1. Marcotajul vertical prin muşuroire (după Drăgănescu E., 1998)
Baza lăstarilor se acoperă de 2-3 ori succesiv cu pământ mărunt şi

reavăn, iar în perioada de vegetaţie se execută normal lucrările curente de
îngrijire: plivit, fertilizat, udat. Se desface muşuroiul toamna şi se separă
porţiunea înrădăcinată de planta mamă.
131
Marcotajul orizontal prezintă avantajul formării unui număr mare de
lăstari pe planta mamă care înrădăcinează uniform şi au aceeaşi vigoare de
creştere. Dă rezultate bune la speciile sâmburoase şi seminţoase de vigoare
mijlocie sau mare.
Fig.5.2.Marcotajul orizontal (după Baciu A., 2005)
La plantare marcotele se plantează înclinat la 45 o faţă de sol, la 50 cm

distanţă între ele. Toamna se sapă în lungul rândului o rigolă de 3-6 cm în
care o marcotă se conduce orizontal pe fundul rigolei, se fixează cu cârlige şi
se leagă cu vârful de baza marcotei următoare, apoi se acoperă cu pământ
formând biloane de 12-15 cm. Primăvara se desface bilonul lăsând doar 2-3
cm de pământ pentru a permite creşterea lăstarilor. După formarea lăstarilor
aceştea se ciupesc pentru a emite lăstari anticipaţi care să înrădăcineze la
rândul lor, de aceea se muşuroiesc lăstarii de 2-3 ori la fel ca la marcotajul
vertical. Toamna se recoltează marcotele înrădăcinate prin detaşare de
planta mamă.
După 2-3 ani de producţie cordonul orizontal al marcotei se epuizează
şi trebuie înlocuit cu o tulpină nouă plasată la baza cordonului. (Drăgănescu
E., 1998).
Marcotajul simplu se practică pentru înmulţirea speciilor cu ramuri
lungi şi flexibile: alun, coacăz, agriş etc. Lucrarea se realizează prin
deschiderea unui şanţ circular în jurul tufei la 25-30 cm depărtare, în care se
vor apleca ramurile de un an din tufă, care au o lungime de 60-80 cm.
132
Fig.5.3.Marcotajul simplu (după Drăgănescu E., 1998)
Marcotele se fixează de fundul şanţului cu cârlige de lemn, iar vârful

acestora se conduce vertical şi se leagă de picheţi.
La speciile care înrădăcinează greu se aplică biostimulatori sau se fac
incizii circulare şi ştrangulări pe porţiunea care intră în contact cu solul.
Şanţul se umple cu pământ mărunt şi reavăn, iar în timpul vegetaţiei
se fac lucrări curente de îngrijire. În toamnă se detaşează de pe planta
mamă ramurile înrădăcinate şi se plantează ca material individual.
Marcotajul şerpuitor se aplică la alun, mur şi la alte specii cu ramuri
lungi şi flexibile care se pot curba de mai multe ori la nivelul solului. Lucrarea
se execută prin săparea mai multor şănţuleţe paralele distanţate la 25 cm
perpendicular pe direcţia ramurilor de marcotat. Ramura de marcotat se
apleacă şi se trece prin fiecare şanţ unde se fixează cu cârlige de lemn, apoi
se acoperă cu pământ reavăn şanţurile.
Fig.5.4.Marcotajul şerpuitor (Popescu V., Chira L., Dejeu L., 2007)
Marcotajul chinezesc numit şi orizontal multiplu se practică pentru

înmulţirea agrişului, coacăzului, murului, alunului, gutuiului.
În jurul plantei mamă se sapă radiar câte un şanţ de 8-10 cm
adâncime pentru fiecare ramură pornită de la planta mamă, în care acestea
se vor prinde cu cârlige de fundul şanţului. Şanţurile rămân deschise până la
formarea unor lăstari de 8-10 cm lungime, apoi se introduce în şanţ pământ
mărunt şi reavăn, acoperindu-se ramurile şi baza lăstarilor. În perioada de
vegetaţie pe măsură ce lăstarii cresc, se mai fac 2-3 muşuroiri pentru ca
aceştea să formeze rădăcini. Toamna după înrădăcinare se scoate fiecare
lăstar cu câte o porţiune din ramură.
133
Fig.5.5. Marcotajul chinezesc (după Baciu A., 2005)
Marcotajul aerian se practică ocazional pentru înmulţirea unor plante

tropicale (Cytrus sp., Cydonia sp.).
Într-o ramură se realizează o incizie circulară sau sub formă de fantă
care se va acoperi pe o suprafaţă de 15-20 cm cu un manşon alcătuit din
muşchi umed sau amestec de turbă cu nisip protejat de o folie din PVC
neagră legată strâns sus şi jos. Înainte de învelire incizia va fi tratată cu
biostimulatori.
Marcotajul aerian se execută primăvara devreme înainte de pornirea
în vegetaţie, în cazul speciilor lemnoase, iar în cazul speciilor dendrologice
se realizează pe lăstari parţial lemnificaţi la sfârşitul verii.
Săptămânal se va aplica cu ajutorul unei pipete apă pe sub legăturile
manşonului respectiv şi după formarea rădăcinilor lăstarii taie de planta
mamă.
Fig.5.6.Marcotaj aerian (Popescu V., Chira L., Dejeu L., 2007)
Pentru producerea marcotelor elită se utilizează în mod curent

marcotajul vertical şi orizontal.
Marcotiera se înfiinţează în jurul datei de 1 august, pregătirea
terenului constă în aplicarea unei fertilizări de bază cu doze de 40-50 t/ha
gunoi de grajd, 80-90 kg/ha P2O5, 40-50 kg/ha K2O, urmată de dezinfecţia
solului şi desfundat la 60 cm adâncime, apoi solul se lasă în brazdă până
înainte de plantat când se mărunţeşte prin discuire.
La plantare se foloseşte numai material de calitate din categoria
biologică bază cu autenticitate 100%, liber de boli virotice.
Se fasonează rădăcinile marcotelor la 0,5-1 cm lungime şi se tratează
preventiv cu substanţe de combatere a păduchelui lânos (Actara 0,01%,
Nurelle D 0,075%), apoi marcotele se mocirlesc pe o lungime de 18-20 cm
de la bază pentru o mai bună aderenţă la plantare.
134
Distanţele de plantare sunt de 1,5-2 m între rânduri şi 0,5 m pe rând,
iar adâncimea de plantare este de 18-20 cm, atât la marcotajul vertical cât şi
la cel orizontal.
La marcotajul vertical peste cepul de 2-3 muguri se face un muşuroi
din sol reavăn.
La marcotajul orizontal, pe plantele înclinate la 45 0 se lasă să crească
lăstari, iar în toamnă lăstarii laterali se scurtează la 2-3 muguri, doar din
lăstarul terminal se reduce 1/3 din lungimea sa. Planta mamă se apleacă şi
se conduce orizontal într-un şanţ realizat pe direcţia rândului şi se fixează cu
cârlige de lemn, după care rândul se acoperă cu pământ mărunt şi reavăn,
formând un bilon înalt de 20-25 cm.
Primăvara se desfac biloanele, iar după ce lăstarii au crescut 8 -10 cm
se muşuroiesc la bază cu pământ pentru a favoriza apariţia rădăcinilor
adventive, operaţie care se repetă când lăstarii au 20-25 cm şi la 50-60 cm,
de fiecare dată lăstarii fiind acoperiţi cu pământ pe jumătate din lungimea lor.
Se aplică 1-2 praşile manuale şi 3-4 praşile mecanice pentru a
menţine solul afânat şi pentu a combate buruienile, iar pentru a păstra
pământul din biloane reavăn se aplică 2-3 udări.
În funcţie de gradul de fertilitate al solului se pot face fertilizări
suplimentare anual cu doze de 80-120 kg/ha azot, 40-50 kg/ha potasiu şi
80-100 kg/ha fosfor,iar la 2-3 ani se poate administra o cantitate de 40-60
t/ha gunoi de grajd.
Combaterea bolilor (rapăn, făinare) şi dăunătorilor (afide, păduche
lânos, păduchele de San Jose, omizi defoliatoare) se face cu fungicide şi
insecticide în amestec, tratamentele se aplică preventiv sau la constatarea
atacului.
Plivitul lăstarilor se face la speciile cu capacitate mare de lăstărire
care formează tufe dese ceea ce scade calitatea marcotelor acestea fiind
prea subţiri sau chiar neînrădăcinate. Astfel acestea, la vârsta de 4-5 ani pot
produce 40-50 lăstari pe tufă din care prin lucrarea de plivit se păstrează un
număr de 20-35 lăstari.
Pentru a stimula apariţia lăstarilor anticipaţi la marcotele cu capacitate
redusă de lăstărire se practică ciupitul lăstarilor la 2-3 muguri când lăstarii au
10-15 cm înălţime.
Recoltarea marcotelor are loc în luna octombrie la începutul
îngălbenirii frunzelor, se execută manual cu foarfeca sau mecanizat cu
fierăstrăul special, tăind marcotele de la bază cât mai aproape de punctul de
inserţie pe butuc. Dacă perioada de vegetaţie se lungeşte şi frunzele nu cad
se poate opta pentru defolierea chimică cu Ethrel 0,15 % + CuSO 4 1% sau
clorat de sodiu 0,1-0,2% (1000 l/ha) sau defolierea manuală.
După recoltare planta mamă se bilonează din nou până în primăvară,
stratul de pământ fiind de 15-20 cm înălţime, iar la instalarea primăverii
biloanele se desfac, plantele mamă rămând acoperite de 4-5 cm de sol, care
permit apariţia noilor lăstari.
Marcotele se sortează şi clasează imediat după recoltare conform
normelor STAS, apoi se leagă în pachete de 50 ± 2 bucăţi, se etichetează şi
se pun la stratificat în nisip umed.
135
Marcotele care nu s-au dezvoltat suficient sunt puse la forţat până în
anul următor într-o şcoală specială de butaşi, pentru a atinge dimensiunile
corespunzătoare plantării în câmpul I.
4.2.3.2.Tehnologia de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor mamă pentru

butaşi. Obţinerea butaşilor înrădăcinaţi.
Butăşirea reprezintă o metodă de înmulţire vegetativă care se

bazează pe capacitatea unor părţi sau organe ale plantei de a emite rădăcini
adventive şi a forma o nouă plantă. Atunci când există condiţii optime de
înrădăcinare (temperatură, umiditate, aer) meristemele apicale şi bazale ale
butaşilor au o capacitate de totipotenţă care permite regenerarea organelor
lipsă. (Botu M., Botu I., 2003).
Rădăcinile adventive pot fi: preformate când se dezvoltă şi stau în
stare latentă pe tulpini şi ramuri până la detaşarea de pe planta mamă (la
speciile care înrădăcinează uşor) şi induse când se formează după tăiere (la
speciile care înrădăcinează greu şi au nevoie de tratamente cu substanţe
stimulatoare).
Factorii care influenţează butăşirea sunt:
a. Caracteristicile plantei mamă
- există specii şi soiuri a căror structură anatomică prezintă între
floem şi scoarţă inele de sclerenchim care împiedică formarea rădăcinilor de
aceea înrădăcinarea este mai grea;
- starea echilibrată de nutriţie şi de sănătate a plantelor, care se
poate menţine prin aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare;
- prinderea butaşilor este mai bună dacă plantele din care provin
sunt mai tinere;
- înrădăcinează mai bine butaşii recoltaţi de la baza ramurilor şi
butaşii verzi din vârful lăstarilor;
- epoca de recoltare a butaşilor lemnificaţi depinde de specie, se
realizează după căderea frunzelor în timpul repausului vegetativ, cele mai
optime perioade de recoltare după Howard B.N. (1982) sunt: octombrie –
noiembrie la butaşi pentru portaltoi de sâmburoase ; decembrie - ianuarie
pentru gutui şi cireş altoit ; la sfârşitul iernii pentru butaşii de măr.
b. Întreţinerea butaşilor
- executarea corectă a tăieturii bazale care trebuie să fie dreaptă,
oblică sau alungită şi netedă;
- aplicarea stimulatorilor de înrădăcinare (ANA, AIB, AIA – 500-
2000 ppm) la speciile care emit greu rădăcini;
- tratamente cu fungicide pentru prevenirea atacului de ciuperci,
bacterii şi viroze care îngreunează înrădăcinarea;
- depozitarea în condiţii optime de mediu a butaşilor până la
plantare.
c. Condiţiile de înrădăcinare a butaşilor
- substratul de înrădăcinare (turbă, nisip, perlit, vermiculit,
rumeguş etc.) să fie dezinfectat, cu pH neutru, să aibă capacitate mare de
reţinere a apei;
- apa de udare să nu conţină săruri nocive;
136
trebuie asigurată suficientă lumină pentru butaşii verzi ale căror
frunze continuă procesul de fotosinteză, butaşii lemnificaţi fiind mai puţin
pretenţioşi. (Iordănescu Olimpia, 2011)
Butaşii se clasifică în funcţie de natura organului din care provine, de
fenofază şi modul de fasonare, în:
- butaşi de tulpină - lignificaţi - simpli
- cu călcâi
- cu cârlig
- semilignificaţi - simpli
- cu călcâi
- erbacei
- butaşi de rădăcină.
Butăşirea poate fi:
-în uscat, când se utilizează porţiuni recoltate în perioada de repaus
-în verde, când se utilizează lăstari semilemnificaţi recoltaţi în august.
Fig.5.7.Tipuri de butaşi: a)- simpli; b)- cu călcâi;

c)- cu cârlig; d)- fasonaţi sub formă de pene
Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor mamă pentru butaşi
Materialul biologic din care se confecţionează butaşii se recoltează

numai din plantaţii elită, care sunt înfiinţate după următoarea tehnologie:
- se nivelează terenul pentru eliminarea excesului de apă provenit din
precipitaţii sau irigaţii şi se face dezinfecţia solului în iulie-august dacă se
consideră că solul este infestat cu nematozi sau boli virotice;
-se fertiliează cu doze de: 40-60 t gunoi de grajd descompus, 600 kg/ha
superfosfat şi 600 kg/ha sare potasică, după care se desfundă terenul la 60
cm adâncime, încorporându-se şi îngrăşămintele;
-se mărunţeşte terenul prin discuire înainte de plantare, şi se stabilesc
distanţele de plantare: 2,2-3 m / 0,3-0,6 m ţinând cont de de vigoarea de
creştere a speciilor şi soiurilor şi de agrotehnica aplicată (tratamente
fitosanitare, lucrările solului).
-la plantare se utilizează material biologic ( marcote, butaşi înrădăcinaţi sau
pomi altoiţi în primul an) din categoria biologică elită, sănătos, liber de boli
virotice, bine dezvoltat, cu vârsta de1-2 ani, care după plantare se scurtează
în vergi de 60 cm.
Tăierile de formare a plantelor mamă constau în:

-pe varga de 60 cm se formează lăstari din care se vor reţine doar 3-4 cu
poziţie terminală, restul fiind îndepărtaţi.
137
-în anul II de la plantare lăstarii păstraţi se scurtează la 3-4 muguri, dar se
reţine un lăstar viguros netăiat care se palisează astfel încât să se formeze
etajul al doilea.
-în anul III, lăstarii formaţi în al doilea an vor fi scurtaţi din nou la 2-4 muguri
pentru a se obţine puncte de creştere bine consolidate.
Pentru realizarea butaşilor se vor recolta lăstari tăindu-se la inel şi cât
mai perpendicular pe axa longitudinală, formând butaşi bazali. Dacă lăstarii
sunt prea viguroşi sau prezintă anticipaţi se vor scurta din nou la 3-4 muguri,
iar din materialul rezultat la tăiere se confecţionează butaşi nebazali
deoarece porţiunea de la baza lăstarului rămâne pe planta mamă.
Butaşii verzi se recoltează de preferinţă de pe plante care emit un
număr mare de lăstari anticipaţi, iar pentru obţinerea butaşilor lignificaţi se
recoltează din plante fără lăstari anticipaţi.
Întreţinerea solului se face în sistem ogor negru sau sub formă de
ogor combinatcu erbicidare pe rând. Se recomandă înierbarea intervalelor în
zonele cu precipitaţii abundente.
Plantaţiile mamă pentru butaşi sunt mari consumatoare de elemente
nutritive datorită creşterii masei lemnoase din care se recoltează butaşii,
astfel la 3-4 ani se administrează 3-4 tone/ha gunoi de grajd. În fiecare an se
administrează azot în doze moderate, la începutul perioadei de creştere
intensă a lăstarilor, iar toamna se aplică o îngrăşare cu potasiu şi fosfor.
Irigarea se execută cu norme moderate doar în perioadele de secetă.
Tratamentele fitosanitare se realizează la avertizare şi la acoperire
pentru a menţine sănătatea plantelor. (Iordănescu Olimpia, 2011)
Obţinerea butaşilor înrădăcinaţi
Înmulţirea prin butaşi în uscat
Se foloseşte la obţinerea portaltoilor vegetativi de măr, prun,

corcoduş, şi la înmulţirea soiurilor de: coacăz, agriş, mur fără spini.
Butaşii se confecţionează din material biologic provenit din plantaţii
elită pentru butaşi, din marcotiere sau din câmpul I, în urma tăierii la cep a
marcotelor.
Recoltarea ramurilor se face toamna, la 2-3 săptămâni după căderea
frunzelor (octombrie-noiembrie), când plantele au acumulat cantităţi maxime
de substanţe organice de rezervă.
După recoltare ramurile sunt fasonate în butaşi cu lungimea de 10-15
cm la arbuşti şi 40-50 cm la portaltoii vegetativi, de obicei folosindu-se numai
lemn de un an (butaşi simpli), dar se pot realiza şi butaşi cu o porţiune de
lemn de doi ani numiţi butaşi cu călcâi sau cu un suport mai mare din lemn
de doi ani, numiţi butaşi cu cârlig.
Secţiunea de la bază se realizează imediat sub un mugure printr-o
tăietură oblică de 3-4 cm sau o pană dublă cu feţe inegale, iar secţiunea
superioară se execută tot oblic la 10-15 cm deasupra ultimului mugure.
Urmează sortarea butaşilor pe categorii de mărime, grosime etc.,
legarea în pachete de 25-50 bucăţi bază la bază, după care li se aplică
tratamente cu biostimulatori (acidul alfa-naftil-acetic (ANA), acidul indolil-
138
butiric (IBA), acidul indolil-acetic (IAA),Radistim) şi cu fungicide sistemice,
pentru a stduimula formarea rădăcinilor şi a combate atacul unor ciuperci în
timpul stratificării.
Stratificarea se face în nisip prin acoperire totală la la 2-10oC
temperatură, în beciuri, gropi sau locaţii adăpostite unde se poate controla
temperatura. Butaşii înrădăcinează mai bine dacă se ţin, timp de 3-4
săptămâni la preforţare la 21-25oC temperatură.
În martie-aprilie butaşii se plantează în „şcoala de butaşi”, pe teren
modelat în biloane înalte de 25-35 cm, distanţate la 80-100 cm. Lucrarea se
execută prin despicarea bilonului cu sapa, apoi butaşii se plantează vertical
pe fundul şanţului prin înfigere uşoară la 6-10 cm distanţă unul de altul, după
care se trage pământ la baza acestora, se tasează uşor, se udă şi se reface
bilonul astfel încât să rămână afară 1-2 muguri.
În perioada de vegetaţie în şcoala de butaşi se fac 5-6 praşile
mecanice şi manuale, se irigă dacă este necesar şi se aplică 5-8 tratamente
fitosanitare.
Butaşii înrădăcinaţi se recoltează manual sau mecanic cu pluguri
speciale toamna după căderea frunzelor, apoi se sortează şi se fasonează,
după care se leagă în pachete de 50 ± 2 bucăţi, se etichetează şi se pun la
stratificat în nisip umed.Se realizează o producţie de butaşi la hectar de
80.000 – 100.000 bucăţi.
Înmulţirea prin butaşi în verde
Se practică la majoritatea speciilor pomicole deoarece permite o

înmulţire rapidă. Procesul tehnologic de înmulţire prin butaşi de lăstari sub
ceaţă artificială este condiţionat de asigurarea unui mediu optim de cultură:
temperatură (23-27oC în aer, 24-25oC în substrat), umiditate (instalaţie de
ceaţă artificială) şi lumină.
Materialul biologic din care se realizează butaşii se recoltează de la
plante elită în perioada de creştere intensă a lăstarilor, în perioada mai-iunie,
dimineaţa până la ora 10 în zilele însorite, sau toată ziua în zilele înnorate şi
ploioase deoarece ţesuturile au turgescenţa maximă. Se recoltează lăstari în
stare erbacee sau semilignificaţi provenind de la diferite tipuri de portaltoi sau
soiuri.
Butaşii verzi recoltaţi se aşează cu baza în recipiente cu apă şi se
protejează cu tifon umed până ajung la locul de fasonare. Dacă transportul
se face la distanţă mare se folosesc mijloace de transport izoterme, la
temperaturi de 2-10oC, iar butaşii verzi vor fi protejaţi la bază cu vată, turbă
sau muşchi umed, apoi se ambalează în pungi de polietilenă care se
etichetează, indicând specia, soiul, tipul.
La fasonare se ţine cont de faptul că butaşii trebuie să aibă minim
două noduri la lăstarii cu internoduri lungi şi 3-4 noduri la cei cu internodii
scurte.
Se fasonează în bucăţi de 12-15 cm, prin tăiere la 2-3 mm sub un nod
şi la 5-10 cm deasupra ultimului nod, după care se înlătură toate frunzele de
pe porţiunea bazală, iar spre vârful butaşului frunzele se lasă întregi sau se
taie la jumătate.
139
Dacă butaşii verzi recoltaţi au o lungime de 30-40 cm, dintr-un lăstar
se pot confecţiona 2-3 butaşi.
După fasonare, butaşii se leagă în pachete de 25-50 bucăţi şi se
tratează cu biostimulatori de înrădăcinare în soluţie diluată (ANA, IBA, AIA -
pentru 1 l soluţie concentrată 1000 ppm se dizolvă 1 g stimulator în 150-250
ml alcool etilic pur şi se aduce la semn cu apă distilată). (Iordănescu Olimpia,
2011)
Producerea butaşilor verzi înrădăcinaţi are loc în solarii sau sere
înmulţitor, prevăzute cu mese speciale unde se poate încălzi substratul la 24-
25oC şi cu instalaţie de ceaţă artificială prin care se menţine atmosfera
umedă prin pulverizarea apei sub formă de ceaţă care să menţină o peliculă
permanentă de apă pe frunze cu rolul de a reduce transpiraţia şi
supraîncălzirea ţesuturilor, păstrând procesul de fotosinteză la nivel optim.
(Popescu V., Chira L., Dejeu L., 2007)
Instalaţia de pulverizare a apei este prevăzută cu duze fine amplasate
la 80-100 cm deasupra butaşilor, administrarea apei prin pulverizare
făcându-se la un interval de 3-5 minute, timp de cca. 3-5 secunde.
Substratul de înrădăcinare va avea 15 cm grosime şi poate conţine
diferite amestecuri: perlit + nisip + turbă; rumeguş + perlit + turbă; scoarţă +
perlit + turbă, etc.
Distanţa de plantare este de 4-5 cm între rânduri şi 5-10 cm între
butaşi pe rând.
Lucrările de îngrijire aplicate butaşilor verzi puşi la înrădăcinat constau
în:
-se dirijează factorii de vegetaţie (temperatură, umiditate, lumină)
pentru a-i menţine în parametrii optimi;
- se aplică tratamente preventive cu fungicide;
- se execută repicatul butaşilor înrădăcinaţi la 20-60 de zile în funcţie
de specie şi soi, prin transplantarea materialului săditor în ghivece de
material plastic cu diametrul sau latura de 10 – 12 cm, într-un amestec de
perlit şi nisip;
-la 10 zile după repicat se reduce numărul udărilor la 1-2 pe zi şi se
aeriseşte mai mult spaţiul, în vederea călirii butaşilor.
Butaşii înrădăcinaţi se plantează în câmpul I sau în şcoala de butaşi la
sfârşitul lunii august, imediat după plantare se administrează azotat de
amoniu 250 kg/ha s.a., iar spre sfârşitul toamnei plantele se muşuroiesc. În
anul următor tehnologia de întreţinere este similară cu cea din câmpul I sau
din şcoala de butaşi.
Înmulţirea prin butaşi de rădăcină
Este caracteristică pentru zmeur, prun, vişin şi alte specii care

dezvoltă muguri adventivi pe rădăcini. Înmulţirea constă în recoltarea de
rădăcini, care se fasonează în butaşi de 2-5 cm ce vor fi plantaţi în poziţie
verticală într-un substrat nisipos.
După ce butaşii de rădăcină au emis lăstari şi rădăcini noi, aceştea se
transplantează în pepinieră.
140
4.2.3.3.Tehnologia de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor mamă de
drajoni pentru obţinerea drajonilor elită (drajoniera).Obţinerea
drajonilor înrădăcinaţi.
Prin drajoni se înmulţeşte zmeurul şi unele soiuri de prun,vişin, migdal.
Drajonii sunt lăstari care i-au naştere din mugurii adventivi situaţi pe rădăcini
sau în zona coletului, dezvoltându-se la început pe baza substanţelor de
rezervă produse de planta mamă, apoi emit rădăcini proprii şi se pot separa
de aceasta.
Fig.5.8.Înmulţirea prin drajoni (după Baciu A., 2005)
Numărul mugurilor adventivi poate creşte dacă se produc uşoare răniri

ale rădăcinilor înainte de pornirea în vegetaţie. Rănirile încetinesc circulaţia
sevei şi intensifică activitatea meristemelor în zona respectivă sub efectul
substanţelor hormonale şi a hidraţilor de carbon care se acumulează, ceea
ce duce la diferenţierea masivă a mugurilor adventivi şi a primordiilor
radiculare. Drajonarea este favorabilă şi chiar stimulată la înmulţirea
zmeurului, dar la majoritatea speciilor pomicole de climat temperat, mai ales
în cazul portaltoilor, ea este considerată un defect. (Iordănescu Olimpia,
2011)
Înfiinţarea plantaţiilor mamă de drajoni pentru înmulţirea
zmeurului
Drajonii de zmeur se obţin într-un ciclu de producţie de doi ani.
Terenul ales pentru înfiinţarea plantaţiilor mamă de drajoni de zmeur
trebuie să fie plan sau cu o pantă de maxim 12%, situat într-o zonă cu
precipitaţii medii anuale de 700 mm sau cu posibilităţi de irigare, pe soluri
uşoare, afânate, fertile, fără exces de umiditate şi cu apa freatică la cel puţin
1 m adâncime.
Pregătirea terenului constă în dezinfecţia solului şi aplicarea în
toamnă a unei fertilizări de bază cu 40-50 t/ha gunoi de grajd bine fermentat,
300-400 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică, încorporate în sol
prin desfundare la 50-60 cm adâncime.
Mărunţirea terenului se face după desfundat dacă plantarea are loc
toamna cu ajutorul grapei cu discuri, iar dacă plantarea se va executa
primăvara, terenul desfundat rămâne în brazdă până în preajma plantării,
când se va pregăti corespunzător.
Materialul săditor folosit la plantare este din categoria biologică
prebază, sănătos, liber de virusuri şi certificat din punct de vedere al
autenticităţii. Acesta se fasonează prin scurtarea tulpinii la 15-20 cm
lungime, se îndepărtează prin tăiere rădăcinile rănite şi se scurtează sistemul
radicular, iar înainte de plantare se mocirleşte cu grijă pentru a nu se rupe
mugurii de pe rădăcini.
141
Plantarea propriu-zisă se face în şanţuri de 20-25 cm adâncime,
distanţa între rânduri fiind de 1,5 m şi între drajoni pe rând de 0,5-0,7 m,
deasupra coletului unde se găsesc mugurii adventivi trebuie să fie un strat
de 2-3 cm de pământ reavăn. După plantare se irigă cu o normă de udare de
300m3/ha.
Lucrările de îngrijire aplicate drajonierei în anul I sunt:
-se menţine solul afânat şi curat de buruieni prin praşile mecanice şi
manuale, prima praşilă se execută cu discul la 8-10 cm adâncime, iar
următoarele se fac superficial pentru a nu rupe rădăcinile;
- se irigă mai ales în perioadele de secetă;
-se aplică fertilizări suplimentare;
-se fac tratamente la avertizare de combatere a bolilor şi dăunătorilor.
În primăvara anului II, tulpinile plantelor mamă se scurtează la 5-10
cm, iar drajonii care s-au format se răresc. Pe parcursul perioadei de
vegetaţie drajoniera se întreţine prin prăşitul buruienilor apărute,
administrarea a 2-3 udări prin aspersiune şi efectuarea a 4-5 tratamente
fitosanitare.
În toamna anului II se recoltează drajonii cu plugul de scos drajoni,
după care plantaţia se desfiinţează. Drajonii recoltaţi se sortează conform
STAS păstrând pe cei cu înălţimea de 50-60 cm, care prezintă 10-12
rădăcini lungi de 15-18 cm şi groase de 5- 6 mm.
După sortare se scurtează la 30-35 cm tulpinile şi drajonii se leagă în
pachete de 25 bucăţi care se etichetează şi se pun la stratificat.
Se obţine o producţie de drajoni de 200000-250000 bucăţi/ha.
4.2.3.4.Tehnologia de înfiinţare şi întreţinere a stolonierei. Obţinerea

stolonilor elită
Înmulţirea prin stoloni este caracteristică căpşunului.

Stolonii se formează la subsuoara frunzelor pe prelungiri anuale ale
tulpinilor, fiind tulpini târâtoare lungi şi subţiri, care la început cresc vertical,
apoi se apleacă şi se întind pe pământ.
Când stolonii ajung în contact cu solul, la nodurile lor se formează
frunze în partea superioară şi rădăcini în partea inferioară. Un stolon poate
forma 3-4 rozete, în funcţie de soi, iar o plantă de căpşun formează 8-20 de
stoloni.
Fig.5.9.Înmulţirea prin stoloni (Iordănescu Olimpia, 2011)
Căpşunul este o specie de zi lungă (12-14 ore), formarea stolonilor

necesitând condiţii optime de temperatură şi umiditate, în condiţiile ţării
noastre epoca favorabilă pentru obţinerea stolonilor fiind din iunie până
toamna când temperatura solului scade sub 10oC. (Iordănescu Olimpia,
2011)
142
Înfiinţarea şi întreţinerea stolonierei
Stoloniera se înfiinţează cu plante „superelită” produse prin cultura „in
vitro”. Stolonii care se obţin în stoloniere sunt din categoria biologică elită şi
sunt destinaţi înfiinţării culturilor de producţie a căpşunului pentru consum.
Terenul pe care se înfiinţează stoloniera trebuie să aibă textură luto-
nisipoasă, să fie prevăzut cu instalaţie de irigare, neifestat de virusuri,
nematozi sau alţi dăunători.
Lucrările de pregătire a terenului constau în dezinfecţia solului
(bromură de metil + cloropicrină, dicloropropen, Dazomet 90 PP, Sinolintox
G50,etc. ) executarea unei fertilizări de bază cu doze de 40 t/ha gunoi de
grajd bine fermentat, 80 kg/ha P2O5, 40 kg/ha K2O, urmată de desfundare la
50-60 cm. Terenul se nivelează şi se mărunţeşte bine cu discul şi
combinatorul.
Stolonii superelită se plantează toamna în intervalul 15 septembrie –
15 octombrie, plantele mamă se mocirlesc şi se plantează la distanţa de 0,4-
0,5 m între stoloni pe rând şi 1,5-1,8 m între rânduri, la distanţe mai mici se
plantează soiurile cu filamente scurte şi la distanţe mai mari soiurile cu
filamente lungi.
Plantarea se realizează manual sau mecanizat, rădăcinile fixându-se
în sol în poziţie verticală apoi se strânge pământ în jurul rădăcinilor astfel
încât mugurele principal să fie situat la nivelul solului, după care se irigă
abundent prin aspersiune.
Lucrările de întreţinere efectuate în stolonieră sunt:
-la 5-7 zile de la plantare se controlează cultura şi se îndreaptă
plantele poziţionate incorect şi se realizează completarea golurilor;
-se erbicidează preemergent cu Dual Gold 960 EC 1,2 l/ha sau alte
substanţe din comerţ pentru combaterea buruienilor, se păstrează curat şi
afânat intervalul dintre rânduri prin efectuarea a 8-9 praşile pe an, iar în a
doua parte a perioadei de vegetaţie când filamentele s-au întins pe tot
intervalul este de preferat ca buruienile care apar să se plivească manual;
-înainte de instalarea iernii plantele se mulcesc cu paie, iar în
primăvara anului II mulciul se îndepărtează;
-îndepărtarea inflorescenţelor când sunt în faza erbacee, în 2-3 etape
pe măsură ce acestea apar;
-se aplică 6-10 udări prin aspersiune cu o normă de irigare de 250-300
3
m /ha ;
-se fertilizează suplimentar când apar stolonii cu 50-60 kg/ha azot
substanţă activă sau cu îngrăşăminte organice lichide;
-se aplică tratamente fitosanitare de avertizare sau de acoperire.
Recoltarea stolonilor se face manual pe suprafeţe mici şi mecanizat
pe suprafeţe mari cu maşina specială pentru recoltat stoloni (MSS – 1,2) sau
cu maşina de recoltat ceapă (MRC – 1,2). Înainte de recoltare cu 5-7 zile se
udă terenul astfel încât solul să fie umed pe cca. 15-20 cm în adâncime,
pentru ca extragerea stolonilor să se facă uşor fără să fie afectată lungimea
rădăcinilor.
Urmează sortarea stolonilor recoltaţi şi eliminarea celor neînrădăcinaţi.
Stolonii trebuie să fie sănătoşi, să prezinte dimensiuni specifice soiului, să
aibe 15-30 de rădăcini formate şi mugurele terminal să fie bine dezvoltat.
Fasonarea constă în îndepărtarea pământului de pe rădăcini, aresturilor de
143
filamente, a frunzelor îngălbenite, păstrându-se 2-3 frunze tinere centrale.
Ambalarea se face în pungi de polietilenă perforate, cu capacitate de 150-
200 stoloni în funcţie de vigoarea acestora, stolonii sunt introduşi cu
rădăcinile spre exterior pe două rânduri. Pungile se etichetează menţionând
soiul, unitatea furnizoare, numărul de bucăţi şi data recoltării. Stolonii se
comercializează în stare proaspătă sau refrigeraţi. Pentru refrigerare se
utilizează depozite cu atmosferă controlată .
Producţia de stoloni elită variază în funcţie de soi, de agrotehnica
aplicată şi de zona de cultură între 400000-600000 bucăţi/ha.
4.2.3.5.Tehnologia de obţinere a plantelor prin micropropagarea „in

vitro”
Reprezintă o biotehnologie modernă de înmulţire clonală a plantelor,
prin care se obţine material biologic valoros (ex. superelitele la căpşun) liber
de virusuri sau alţi agenţi fitopatogeni, în cantitate mare şi într-un timp scurt.
Metoda funcţionează datorită capacităţii de totipotenţă a celulelor
meristematice plasate pe medii de cultură „in vitro” de a genera plante
întregi.
Obţinerea plantelor prin micropropagare „in vitro” necesită personal şi
laboratoare specializate, ce permit parcurgerea etapelor succesive, prin care
pornind de la o celulă sau un ţesut meristematic se poate obţine o nouă
plantă de cultură.
În linii mari, desfăşurarea procesului de micropropagare „in vitro”
constă în:
1.Pregătirea materialului biologic de înmulţit – plantele destinate
recoltării de explante se cultivă în mediu protejat pentru prevenirea
contaminărilor, la speciile lemnoase se recomandă ca acestea să treacă
printr-o fază de juvenilizare care se poate obţine prin butăşire, altoire sau
tăieri puternice care să stimuleze creşteri noi, sau prin germinarea seminţelor
şi a sâmburilor.
2. Iniţierea, prelevarea materialului biologic, iinocularea şi stabilizarea
acestuia:
- se spală şi sterilizează sticlăria şi ustensilele de laborator;
-se prepară mediile de iniţiere a culturii în funcţie de specie şi se
sterilizează;
- se recoltează şi dezinfectează materialul vegetal în alcool etilic 8%,
urmat de hipoclorit de sodiu sau calciu 2-5%;
-se prelevează explante de 0,1-0,4 mm, se izolează şi inoculează pe
medii solidificate cu agar, respectând polaritatea explantului;
-cultura trebuie să fie aseptică de aceea se realizează în laboratoare
prevăzute cu o nişă (hotă) cu flux laminar de aer steril, lămpi de UV,
microscoape etc.;
-se verifică dacă explantele încep să crească şi se fac teste pentru
identificarea infecţiilor latente.
3. Multiplicarea – constă în plasarea eprubetelor sau a vaselor Petri cu
explante în ”camera de creştere” unde se dirijează factorii de mediu:
temperatură (23o ± 2oC), lumină (3000 - 4000 de lucşi cel puţin 6 ore pe zi),
umiditate şi se produce calusarea şi multiplicarea explantelor.
144
Calusarea durează 4-8 săptămâni în funcţie de specie şi constă în
transformarea explantului într-o masă nediferenţiată de celule din care se
dezvoltă microlăstari care vor fi separaţi şi cultivaţi în vederea multiplicării pe
alt mediu de cultură la care se schimbă balanţa hormonală. Această
operaţiune se repetă de câte ori apar noi microlăstari.
Pentru înrădăcinare se transferă fiecare microlăstar într-un recipient
nou cu mediu de cultură fără hormoni sau cu concentraţie mare de auxină.
4.Transplantarea şi aclimatizarea presupune transplantarea micro-
plăntuţelor de pe mediul de cultură în cuburi nutritive sterilizate şi plasarea
recipienţilor în sere dotate cu instalaţie de ceaţă artificială (mist system) şi
posibilităţi de dirijare a factorilor de mediu, urmând ca aclimatizarea acestora
în vederea plantării în câmp să se facă treptat.
La plantarea în câmp a plantelor sunt necesare distanţe de izolare în
spaţiu faţă de alte culturi similare pentru evitarea contaminării cu agenţi
fitopatogeni.
Această biotehnologie este aplicată cu succes la micro-înmulţirea
portaltoilor de măr, păr, piersic, migdal şi a soiurilor la aproape toate speciile
pomicole.
În România micropropagarea „in vitro” se practică pentru înmulţirea
soiurilor de căpşun, zmeur şi mur, precum şi a portaltoilor de prun, cireş şi
piersic la ICDP Piteşti – Mărăcineni, la SCDP Vâlcea, SCDP Cluj-Napoca,
SCDP Băneasa. (Iordănescu Olimpia, 2011)
4.3.TEHNOLOGIA OBŢINERII POMILOR ALTOIŢI ÎN ŞCOALA DE

POMI
4.3.1. ALTOIREA
Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă care în pomicultură se

utilizează mai ales la speciile care emit greu rădăcini sau care nu emit
rădăcini adventive şi a căror înmulţire este greu de realizat prin alte metode.
Avantajele înmulţirii prin altoire în pomicultură sunt:
-se poate dirija vigoarea de creştere a soiurilor altoite, în funcţie de
portaltoi, astfel au apărut sistemele de cultură superintensiv şi intensiv;
- o mai mare plasticitate ecologică a soiurilor, care pot fi cultivate pe
areale extinse;
-permite apariţia de noi sortimente diversificate ca precocitate,
productivitate, longevitate a soiurilor, care înlocuiesc soiurile mai puţin
valoroase;
-se pot realiza forme speciale de conducre a coroanelor: dwarf,
plângătoare, erecte, etc;
- se elimină sau se reduce stadiul de juvenilitate al pomilor, etc.
Prin altoire se îmbină două plante întregi sau două porţiuni de plantă
cu scopul de a obţine un singur individ. Planta care va forma sistemul
radicular se numeşte portaltoi sau hipobiont, iar planta care va forma
sistemul aerian care rodeşte se numeşte altoi sau epibiont. Reuşita altoirii
depinde de compatibilitatea dintre portaltoi şi altoi, în unele cazuri se
foloseşte un intermediar de altoire denumit mezobiont.
145
Compatibilitatea sau afinitatea la altoire semnifică capacitatea
simbionţilor de a se suda puternic în punctul de altoire, pentru a funcţiona
ulterior ca un singur individ, proces ce cuprinde trei faze obligatorii:
calusarea, sudarea şi vascularizarea.
După executarea secţiunilor de îmbinare dintre portaltoi şi altoi,
celulele rănite în contact cu aerul formează un strat izolator între cei doi
simbionţi, care se resoarbe rapid dacă îmbinarea este corect executată.
După 24-48 ore de la altoire începe activitatea meristemelor la nivelul
zonelor generatoare cambiale de la altoi şi portaltoi, care generează celule
parenchimatice nediferenţiate, formându-se între altoi şi portaltoi un ţesut
numit calus. (Botu I., Botu M., 2003) Când calusul produs de portaltoi şi altoi
se multiplică formând un nou cambiu şi spaţiul dintre cei doi simbionţi se
umple este considerată faza de sudare încheiată.
Cambiul începe să se dividă formând ţesut vascular nou sub formă de
xilem în interior şi floem în exterior, care permite circulaţia sevelor în sens
ascendent şi descendent în plantă fiind astfel realizată vascularizarea .
Factorii care condiţionează reuşita altoirii se clasifică în trei categorii:
biologici, ecologici şi tehnici.
Factorii biologici care influenţează altoirea sunt:
-polaritatea – altoirea se realizează numai prin îmbinarea polilor opuşi,
adică apical la portaltoi şi bazal la altoi;
-gradul de înrudire anatomo-morfologic şi biochimic - cu cât altoiul şi
portaltoiul sunt mai apropiaţi ca grad de rudenie, cu atât altoirea reuşeşte mai
bine şi invers. Afinitate bună au speciile altoite pe ele însele, combinaţiile
realizate în cadrul genului şi mai rar au succes sau deloc combinaţiile între
genuri.
Există cazuri de compatibilitate la altoire între parteneri din genuri
diferite, de exemplu soiurile de păr Curé, Untoasă Hardy altoite pe gutui
(Cydonia oblonga), dar există şi posibilitatea ca în cadrul aceleaşi specii
(Juglans) altoirea se prinde greu datorită conţinutului mare în taninuri care
determină oxidarea rapidă a sevei. Incompatibilitatea la altoire se poate
datora şi unor substanţe biochimice sintetizate de unul din parteneri care
sunt toxice pentru celălalt, afectându-i metabolismul. (Drăgănescu E., 1998;
Botu I., 2003).
- starea fitosanitară a portaltoiului şi altoiului – dacă unul din parteneri
este infectat cu viruşi sau alţi agenţi fitopatogeni, prinderea la altoire este
slabă;
- starea fiziologică a portaltoiului şi altoiului – la aloire pentru a realiza
cea mai bună prindere se folosesc organe tinere, muguri sau ramuri de un
an, cu un grad mare de hidratare şi cu un conţinut bogat în substanţe de
rezervă din care partenerii îşi asigură hrana până la realizarea vascularizării.
Factorii climatici care influenţează altoirea sunt:
-temperatura optimă pentru formarea calusului este de 20-30oC , la
temperaturi sub 0oC şi peste 40oC se inhibă formarea calusului;
-umiditate atmosferică trebuie să fie peste 70-80%, de aceea altoirea
în ochi vara se execută dimineaţa sau seara.
Factorii tehnici care influenţează altoirea sunt:
-calificarea muncitorilor care execută altoirea;
-executarea rapidă şi curată a secţiunilor, a îmbinării şi a legăturii;
146
-dezinfectarea rănilor împotriva agenţilor externi;
-protejarea altoilor de factorii mecanici (vânt, zăpadă, păsări, animale)
care pot mişca sau rupe punctul de altoire.
Metodele de altoire utilizate în pomicultură se clasifică astfel :

a) cu mugure detaşat, când altoiul este constituit dintr-un mugure
vegetativ însoţit de o porţiune de scoarţă şi un fascicul subţire de xilem în
dreptul mugurelui. Această altoire prezintă mai multe variante:
- în ochi dormind
- în ochi crescând
- în placaj
- în fluier
b) cu ramură detaşată, altoiul este format dintr-o ramură de un an cu

2-3 muguri. Această metodă prezintă mai multe variante, în funcţie de modul
de secţionare şi îmbinare dintre parteneri:
- copulaţie simplă
- copulaţie perfecţionată
- semicopulaţie (simplă şi perfecţionată)
- despicătură simplă
- despicătură dublă
- sub coajă simplă
- sub coajă perfecţionată
- triangulaţie
- în L şi D
- laterală în lemn, dreaptă şi oblică
c) prin alipire (apropiere) se face între indivizi separaţi, fiecare cu

sistemul său radicular până la concreştere, sau între părţi ale aceluiaşi
individ, altoindu-se în punte, între ramuri).
d) microaltoirea.
4.3.1.1. Altoirea cu mugure detaşat

Altoirea în ochi (mugure) dormind este cea mai răspândită metodă
de altoire, fiind generalizată în câmpul I al pepinierei pomicole şi utilizată şi
la realtoirea pomilor tineri în livadă.
Ca şi portaltoi se utilizează puieţi, marcote, butaşi, ramuri sau lăstari
care să aibă în punctul de altoire un diametru de 0,8-2 cm. Ca şi altoi se
recoltează muguri cu diametrul de 0,6-0,8 cm de pe lăstari lemnificaţi crescuţi
în anul respectiv.
Perioada de executare a altoirii în ochi dormind este 15 iulie - 10
septembrie, în funcţie de specie, de condiţiile climatice ale zonei de cultură şi
a anului respectiv, atunci când scoarţa se desface cu uşurinţă de pe lemnul
portaltoiului datorită circulaţiei active a sevei şi lăstarii altoi s-au lemnificat.
După particularităţile lor, speciile pomicole se altoiesc în următoarea
ordine: prun, păr, cireş, vişin, piersic, măr franc, mahaleb, zarzăr, corcoduş,
gutui.
Altoirea în sine, constă în: pregătirea portaltoiului, pregătirea altoiului,
altoirea propriu-zisă şi legarea.
147
Portaltoiul se pregăteşte prin tăierea la inel a lăstarului în zona de
altoire pe o porţiune de 15-25 cm. Se recomandă irigarea cu 2-3 zile înainte
de altoire, pentru a uşura desprinderea scoarţei.
Zona de altoire este la portaltoii generativi zona coletului, iar cei
vegetativi se altoiesc la 10-15 cm deasupra solului sau la 60-70 cm înălţime
(altoire la nivelul coroanei) la cireş, vişin, cais.
Altoiul se pregăteşte prin fasonarea lăstarilor altoi, după ce în
prealabil au fost recoltaţi lăstarii din plantaţia mamă pentru ramuri altoi în
ziua altoirii sau cu 1-2 zile mai devreme, alegându-se lăstari din zona
periferică a coroanei.
Fasonarea se realizează imediat după recoltare prin îndepărtarea
vârfului nelemnificat şi a porţiunii de la bază care cuprinde 3-4 muguri
incomplet dezvoltaţi. Se elimină şi limbul frunzei cu 2/3 din peţiol pentru a
reduce transpiraţia şi a evita pierderea apei din ţesuturi.
Până la altoire altoii fasonaţi se păstrează cu baza în vase cu apă ori
înveliţi în cârpe umede, la temperaturi scăzute pentru a nu se deshidrata.
Altoirea propriu-zisă se execută astfel:
- se secţionează scoarţa portaltoiului;
- se detaşează mugurele altoi;
- se introduce altoiul sub scoarţa portaltoiului.
Secţionarea scoarţei portaltoiului se execută în zona de altoire prin
două tăieturi (incizii) perpendiculare una pe alta, în forma literei „T”. Incizia
transversală se realizează cu mijlocul lamei briceagului pe o lungime de 0,5-
1 cm, în timp ce incizia longitudinală se face cu vârful lamei briceagului,
tăietura executându-se ceva mai lungă decât prima pentru a facilita
desprinderea scoarţei. Scoarţa se desprinde de pe lemn cu spatula
briceagului, prin introducerea acestuia sub marginile scoarţei în locul unde se
întâlnesc cele două tăieturi.
Fig.5.10.Altoirea în ochi dormind

(după http://clestepentrualtoit.blogspot.ro/2013/05/altoirea-de-vara.html)
Detaşarea mugurelui altoi se realizează în felul următor: lăstarul se

ţine în mâna stângă cu vârful spre altoitor, cu degetul arătător plasat sub
mugurele pe care dorim să îl detaşăm; se introduce lama briceagului în
scoarţă la 1,5-2 cm deasupra ochiului şi printr-o mişcare de translaţie
executată de sus în jos şi de la dreapta la stânga, se prelungeşte tăietura
148
până la 1,5 cm sub ochi. Când tăietura ajunge în dreptul mugurelui, lama
briceagului se apasă uşor, astfel încât să se decupeze şi o porţiune foarte
subţire de lemn. Mugurele se detaşează însoţit de un scut de scoarţă lung de
3,5 – 4 cm şi lat de 3-5 mm (scutişor) şi se scoate pe lama briceagului sau se
apucă de peţiol.
Mugurele detaşat se introduce sub scoarţa portaltoiului direct de pe
lama briceagului, împingând peţiolul de sus în jos astfel încât să-şi facă loc
singur, în acest fel prinderea fiind mai sigură sau se împinge cu ajutorul
spatulei, iar dacă scutişorul nu intră complet în secţiunea de pe portaltoi,
partea rămasă afară se elimină prin tăiere pe linia transversală a T-ului.
După introducerea mugurelui se apasă cu degetele arătătoare pe
aripioarele de scoarţă ale portaltoiului pentru a elimina aerul şi a favoriza
formarea calusului între zonele generatoare ale partenerilor.
Prin legare se urmăreşte realizarea unui contact perfect între altoi şi
portaltoi şi protejarea rănii de acţiunea factorilor externi, fiind lucrarea care
definitivează altoirea. La acest tip de altoire se pot aplica trei metode de
legare : simplă cu nod şi fără nod, cu laţ şi în cruce.
Fig.5.11.Legarea altoiului (după Drăgănescu E., 1998):

a-simplă cu nod; b-simplă fără nod; c-cu laţ; d-în cruce
Legarea simplă se face prin aplicarea unui capăt al rafiei direct pe

tăietura transversală sau deasupra acesteia, apoi cu celălalt capăt se
execută legarea spiră lângă spiră, se trece rafia pe sub mugurele altoi cât
mai strâns şi se continuă apoi cu spire pe toată lungimea tăieturii
longitudinale. Când rafia este complet înfăşurată există două posibilităţi de
legare, astfel: capătul de rafie se introduce pe sub ultima spiră şi se
formează un laţ (legătură fără nod), sau se poate lăsa de la început un capăt
al rafiei mai lung, peste care se trec celelalte spire, iar la final cele două
capete se leagă între ele (legătură cu nod).
Legarea cu laţ se realizează prin îndoirea unui capăt al rafiei sub
formă de laţ şi aşezarea acestuia în spatele inciziei T, iar cu celălalt capăt se
formează spiră lângă spiră începând de la incizia transversală până se
acoperă baza inciziei longitudinale. Legarea se finalizează prin introducerea
capătului cu care s-au realizat spirele în laţul din spatele inciziei, apoi se
trage de primul capăt pentru fixarea legăturii.
Legarea în cruce se execută prin fixarea rafiei la câţiva mm deasupra
tăieturii transversale, apoi se leagă învârtind ambele capete ale rafiei în jurul
portaltoiului până se acoperă tăietura longitudinală şi se face un nod obişnuit.
149
La 3-4 săptămâni după altoire se verifică prinderea, controlând
aspectul altoiului şi dacă peţiolul cade la o mică atingere cu degetul, apoi se
slăbesc sau se taie de tot legăturile de rafie pentru a nu sugruma puieţii,
excepţie fac cireşul şi corcoduşul la care se menţin legăturile deoarece exită
tendinţa de a arunca altoii afară. În cazul neprinderii altoilor se repetă
altoirea.
Altoirea în ochi ( mugure) crescând sau activ

Această metodă se execută în luna aprilie şi prima decadă a lunii mai
în câmpul II al pepinierei, fiind mai puţin folosită în pomicultură. Se pot altoii
astfel portaltoii neprinşi la altoirea cu mugure dormind, la speciile
sâmburoase: cais, piersic, cireş, migdal, vişin, prun.
Toamna după căderea frunzelor se recoltează ramuri altoi care se
păstrează în depozite frigorifice la 1-2oC până la altoire, fiind foarte important
ca mugurii să nu fie porniţi în vegetaţie.
Portaltoii înainte de altoire se scurtează la cep de 10-12 cm dar
tehnica de executare a altoirii cu mugure crescând este aceeaşi cu cea
prezentată la metoda în ochi dormind.
Altoirea cu inel sau altoirea în fluier

Această metodă de altoire se utilizează la nuc şi la alte specii la care
prinderea dintre portaltoi şi altoi se realizează greu. Pentru ca altoirea să
reuşească trebuie asigurată o suprafaţă de contact mai mare între zonele
generatoare ale celor doi parteneri, de aceea se va decupa împreună cu
mugurele altoi un inel de scoarţă de 2-3 cm.
Există două variante ale acestei altoiri: cu mugur dormind şi cu mugur
crescând, la care diferă epoca de executare.
Altoirea cu inel (în fluier) cu mugure dormind
Se recomandă să se facă din luna iulie până în prima decadă a lunii
august, deoarece în această perioadă circulaţia sevei în altoi şi portaltoi este
foarte intensă, ceea ce face ca scoarţa să se desprindă uşor de lemn.
Diametrul portaltoiului în punctul de altoire trebuie să fie de 1,5-2 cm, iar
diametrul ramurilor altoi să fie egal sau mai mare.
Zona de altoire este plasată la 5-10 cm deasupra coletului portaltoiului
şi se pregăteşte prin efectuarea unei incizii în scoarţă sub formă de inel cu
ajutorul unui briceag special prevăzut cu 2 lame paralele distanţate la 2-3 cm
una de alta.
Fig.5.12.Altoirea cu fluier (după www.it.wikipedia.org )
Recoltarea şi păstrarea lăstarilor altoi se realizează similar tehnicii de

la altoirea în ochi dormind. În ramura altoi se execută o incizie la fel ca cea
aplicată la portaltoi, decupându-se un inel de scoarţă de aceeaşi grosime sau
mai mare decât cea a portaltoiului, dar care să aibă un mugure plasat central
faţă de marginile paralele ale inelului.
150
Altoirea constă în acoperirea inciziei de pe portaltoi cu inelul de
scoarţă decupat de pe altoi, eventual se îndepărtează porţiunea din scoarţa
altoiului care este în plus printr-o tăietură longitudinală.
După îmbinarea partenerilor se va executa imediat legarea pentru a
favoriza prinderea şi a proteja rana, dar se recomandă şi muşuroirea zonei
de altoire pentru a proteja de deshidratare.
Altoirea cu inel (în fluier) cu mugure crescând
Epoca indicată pentru execuţia altoirii este primăvara târziu la
începutul lunii mai, după pornirea în vegetaţie a portaltoiului.
Lăstarii altoi se recoltează în toamnă şi se păstrează ca şi la altoirea
în ochi crescând. Cu 4-6 zile înainte de altoire, ramurile altoi se introduc cu
baza în apă la 20-24oC temperatură pentru a se intensifica circulaţia sevei,
astfel încât scoarţa să se desprindă uşor de lemn.
Tehnica de desprindere a inelelor de scoarţă de pe portaltoi şi altoi şi
tehnica de îmbinare a partenerilor şi legarea este identică cu cea de la
altoirea cu inel cu mugure dormind.
Altoirea în placaj (chip budding)

Această metodă se practică pentru realtoirea portaltoilor neprinşi în C
II al şcolii de pomi şi pentru altoirea manuală la masă. Altoirea în placaj se
poate executa cu mugure dormind sau cu mugure crescând.
Altoirea în placaj cu mugure dormind
Se realizează în intervalul 15 septembrie-15 octombrie, când nu se
mai poate executa altoirea în ochi dormind, deoarece seva îşi încetineşte
circulaţia şi face ca scoarţa portaltoiului să nu se desprindă de lemn.
Zona de altoire este situată la 4-5 cm deasupra coletului portaltoiului
sau la înălţimea dorită cu condiţia ca diametrul portaltoiului să fie de 0,6-1,2
cm. Lama briceagului se poziţionează perpendicular pe axul longitudinal al
portaltoiului la baza locului de altoire şi se execută o tăietură oblică în jos pe
o lungime de 1,5-2 cm sub un unghi de 20-24o, apoi la 3,5 cm deasupra
acestuia se realizează o tăietură longitudinală care se uneşte cu cea bazală
pe o linie dreaptă perpendiculară pe axul portaltoiului la 0,2-0,4 cm în
interiorul acestuia. ( Drăgănescu E., 1998).
Pregătirea altoiului se face prin detaşarea de pe lăstarul altoi a
mugurelui altoi prin 2 tăieturi identice cu cele efectuate pe portaltoi, prima
incizie începe la 1,5-2 cm deasupra mugurelui iar a doua cu 0,5-1 cm sub
acesta, mugurele altoi detaşându-se cu o porţiune de ţesut lemnos de 2-4
mm.
Fig.5.13.Altoirea în placaj (după www.larapedia.com; www.marcellina.org)

151
Mugurii altoi se decupează de pe lăstari lemnificaţi, recoltaţi şi păstraţi
în acelaşi mod ca şi la altoirea în ochi dormind.
Îmbinarea partenerilor pentru realizarea altoirii constă în introducerea
mugurelui altoi în decupajul de pe portaltoi astfel încât zonele generatoare să
se suprapună.
Legarea se execută de sus în jos ocolind mugurele cu peţiol, la fel ca
la altoirea în ochi dormind.
Altoirea în placaj cu mugure crescând

Acest tip de altoire se execută în februarie-martie când s-au terminat
gerurile mari de iarnă şi înainte de a porni portaltoii în vegetaţie şi se practică
în cazul portaltoilor neprinşi la altoirea din toamnă sau la care mugurele a
degerat peste iarnă.
Pentru altoi se utilizează muguri dorminzi detaşaţi de pe ramuri altoi
recoltate toamna sau iarna şi păstrate în depozite frigorifice sau stratificate în
nisip.
Tehnica de execuţie este identică cu cea de la altoirea în placaj cu
mugure dormind.
4.3.1.2.Metode de altoire cu ramură detaşată
Altoirea în copulaţie
La această metodă de altoire se secţionează ţesuturile liberiene şi
lemnoase ale portaltoiului şi altoiului în vederea îmbinării, pentru o
suprapunere cât mai bună a zonelor generatoare.
Altoirea în copulaţie se practică pentru altoirea portaltoilor în CII în
cazul în care aceştea nu s-au prins în CI al şcolii de pomi, lucrarea
executându-se în perioada februarie-martie. Se foloseşte şi pentru altoirea la
masă a puieţilor în luna februarie, după care puieţii altoiţi se pun la forţare,
apoi se plantează în şcoala de pomi.
Pentru reuşita altoirii în copulaţie trebuie ca altoiul şi portaltoiul să
aibă vârsta de 1 an şi grosimea egală, cu un diametru de 0,6-1,2 cm, iar
secţiunile trebuie realizate perfect plan şi egale, pentru ca zonele cambiale
să se suprapună perfect.
Există mai multe metode de altoire în copulaţie, în funcţie de tehnica
de execuţie a lucrării: simplă, perfecţionată şi semicopulaţie.
Altoirea în copulaţie simplă
Portaltoiul se scurtează la înălţimea dorită sau se alege zona de
altoire la 10-15 cm deasupra coletului, după care se execută cu o singură
mişcare a briceagului o tăietură oblică, de 2-3 ori mai mare decât diametrul
portaltoiului, pe partea opusă unui mugure. Secţiunea realizată trebuie să fie
netedă şi perfect plană.
Se alege ramura altoi cu acelaşi diametru ca portaltoiul, apoi se
execută secţiunea altoiului la fel ca la portaltoi, după care ramura altoi se
scurtează la 3 muguri.
Îmbinarea altoiului cu portaltoiul se face prin suprapunerea celor
două secţiuni, astfel încât zonele cambiale să se suprapună perfect.
152
Legarea se face cu rafie, ocolind mugurii situaţi pe părţile opuse ale
secţiunilor, apoi zona altoită şi capul altoiului se protejează cu mastic (ceară
de altoit) de deshidratare.
Altoirea în copulaţie perfecţionată
Diferenţa între altoirea în copulaţie perfecţionată şi cea în copulaţie
simplă constă în executarea unor pene de îmbinare atât pe altoi, cât şi pe
portaltoi cu rolul de a mări suprafaţa de contact a zonelor generatoare şi
pentru o mai bună fixare a partenerilor.
Tehnica de executare a penelor de îmbinare este următoarea: se
execută secţiune şi se împarte în 3 părţi, apoi lama briceagului se pune la
baza treimii superioare a secţiunii şi printr-o mişcare de translaţie de la
stânga la dreapta şi de sus în jos se execută o incizie pe direcţia bisectoarei
unghiului ce se formează între planul secţiunii şi axul ramurii. Tăietura care
formează pana de îmbinare nu trebuie dirijată pe direcţia vaselor
conducătoare deoarece ar crăpa lemnul. Înainte de a scoate lama
briceagului, aceasta se înclină puţin în afară pentru a deschide vârful penei.
Fig.5.14.Altoirea în copulaţie
Îmbinarea altoiului cu portaltoiul se face prin alunecare până când

penele intră una sub alta şi zonele generatoare ale celor doi parteneri se
suprapun perfect. Imediat după altoire se leagă strâns şi se acoperă cu
mastic.
Altoirea în copulaţie se poate realiza şi semimecanizat cu maşini de
altoit care realizează penele de îmbinare în mai multe moduri: în scăriţă –
TP-2, ICP, în nut şi feder – TP-2, omega – PMO, MA2.
Altoirea în semicopulaţie simplă
Se practică în plantaţia pomicolă sau în câmpurile II şi III ale
pepinierei pomicole, în cazurile în care diametrul portaltoiului este mai mare
de 2-3 ori decât la altoi.
Portaltoiul se secţionează numai pe o porţiune egală cu diametrul
altoiului. Secţiunea altoiului se realizează ca la copulaţia simplă dar cu călcâi.
Prin îmbinarea partenerilor trebuie să se suprapună perfect zonele
generatoare, care se vor fixa bine prin executarea legăturii cu rafie şi
protejarea rănilor cu mastic.
153
Fig.5.15.Altoirea în semicopulaţie simplă (după www.sempreverde.net)
Altoirea în semicopulaţie perfecţionată

Se realizează la fel ca altoirea în semicopulaţie simplă dar pe fiecare
secţiune a partenerilor se face câte o pană de îmbinare la fel ca la altoirea în
copulaţie perfecţionată, cu scopul de a mări suprafaţa de contact a zonelor
generatoare şi pentru o mai bună stabilitate a altoirii.
Altoirea în despicătură
Se execută pe ramuri sau pe trunchi cu diametrul la punctul de

altoire de 3-8 cm la speciile seminţoase şi 2-6 cm la speciile sâmburoase.
Altoirea în despicătură se practică în două variante, tehnica de execuţie este
însă aproximativ aceeaşi:
-în despicătură simplă, când diametrul portaltoiului este mai mic de 4 cm şi în
capul de altoire se pune un singur altoi;
-în despicătură dublă, când diametrul portaltoiului este mai mare de 4 cm şi
în capul de altoire se pun 2-4 altoi.
Epoca optimă de executare a altoirii este în fenofaza de umflare a
mugurilor vegetativi la portaltoi, ce corespunde calendaristic perioadei martie
– începutul lunii aprilie.
La trunchiul sau ramura aleasă drept portaltoi se stabileşte zona de
altoire care trebuie să fie lungă de 4-6 cm dreaptă şi cu scoarţa netedă, unde
se retează cu fierestrăul sau foarfeca şi se netezeşte secţiunea cu cosorul.
Secţiunea portaltoiului se despică cu despicătorul sau cu cosorul în 2 sau 4
părţi în funcţie de grosimea portaltoiului, pe o adâncime de 5-6 cm.
Fig.5.16.Altoirea în despicătură (după www.it.wikipedia.org )
154
Pentru altoi se alege o ramură anuală de 5-8 mm grosime care se
taie la bază sub formă de pană cu două feţe, având muchia care va veni în
afară pe partea cu mugurele mai groasă (6-8 mm lăţime), iar cea dinspre
interior mai subţire (3-4 mm lăţime). (Drăgănescu E., 1998)
Pana dublă se realizează din două treceri cu briceagul, tăieturile
pornind de la 1 cm mai sus de mugure de o parte şi de alta a acestuia şi
continuând la 4-5 cm mai jos unde se întâlnesc, astfel încât pana altoiului
este puţin mai scurtă decât adâncimea despicăturii portaltoiului. Altoiul se va
scurta la 3 muguri cu foarfeca. (Lupescu F., 2009).
Se lărgeşte apoi despicătura portaltoiului cu vârful despicătorului şi
se introduce o pană de lemn în dreptul măduvei care să permită fixarea
penei altoiului în despicătură cu muchia mai groasă spre exterior. Altoiul se
aşează cu 1 mm mai în interior faţă de epiderma portaltoiului deoarece
aceasta este mai groasă decât la altoi, astfel încât zonele cambiale ale
partenerilor să se suprapună perfect.
Portaltoiul dacă este gros se poate despica şi în cruce, folosind 4
altoi la realizarea altoirii. După ce altoii sunt fixaţi se scoate pana care a lărgit
despicătura şi se leagă strâns cu rafie sau alte materiale. Această metodă de
altoire prezintă dezavantajul că se produce o rană mare pe portaltoi de
aceea se unge cu mastic capul de altoire şi capetele ramurilor altoi.
Deasupra altoilor se poate lega o nuia sub formă de arc pentru a proteja
altoii de rupere.
Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă

Această metodă de altoire se foloseşte pentru realtoirea portaltoilor
neprinşi în pepinieră şi pentru altoirea în coroană a pomilor bătrâni în scopul
completării ramurilor de schelet degarnisite.
Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă are mai multe modalităţi de
executare, în funcţie de locul de plasare a ramurilor altoi:
-altoire cu ramură detaşată sub scoarţă terminală, care poate fi: simplă şi
perfecţionată;
-altoire cu ramură detaşată sub scoarţă lateral, care poate fi executată în: T,
L şi D.
Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă terminală
Această metodă de altoire are un procent mare de prindere,
deoarece suprapunerea zonelor generatoare ale altoiului şi portaltoiului se
realizează pe o suprafaţă mare, dar un neajuns îl reprezintă faptul că
stabilitatea îmbinării este redusă pentru că are loc numai sub scoarţă şi unii
altoi se pot mişca din punctul de altoire până la lignificarea calusului de
legătură.(Drăgănescu E., 1998).
Altoirea se execută în lunile aprilie-mai, după ce au pornit portaltoii în
vegetaţie, pentru ca scoarţa să se desprindă uşor de lemn.
Portaltoii trebuie să aibă diametrul în punctul de altoire de 2-12 cm la
speciile seminţoase şi 2-8 cm la cele sâmburoase, iar altoii se obţin prin
recoltarea unor ramuri anuale, toamna după căderea frunzelor, cu
dimensiuni de 25-100 cm lungime şi 0,6 -1,2 cm diametru, care vor fi păstrate
în aceleaşi condiţii ca şi la celelalte metode de altoit.
--- Altoirea sub coajă terminală simplă
155
Portaltoiul se retează cu fierestrăul la înălţimea dorită şi se netezeşte
cu cosorul secţiunea obţinută. Cu briceagul, pornind de la capătul de altoire,
se fac 1-4 tăieturi longitudinale (în funcţie de grosimea portaltoiului) de 4-5
cm lungime, apoi de o parte şi de alta a tăieturii se dezlipeşte scoarţa.
Altoiul se obţine din secţionarea unei ramuri altoi pe partea opusă
unui mugure bazal, printr-o execuţie oblică pe o lungime de 4-6 cm, iar la
partea superioară ramura se fasonează la 2-3 muguri. Dacă există cazuri în
care portaltoiul este mai subţire decât ramura altoi, atunci aceasta se va
pregăti cu călcâi.
Pentru realizarea îmbinării se introduce de sus în jos altoiul sub
scoarţa portaltoiului, apoi se leagă strâns şi se ung rănile cu mastic.
Fig.5.17.Altoirea sub coajă terminală simplă

--- Altoirea sub coajă terminală perfecţionată

Portaltoiul se pregăteşte în modul prezentat la altoirea sub coajă
terminală simplă. La altoi se execută secţiunea oblică şi plană, lungă de 4-6
cm şi opusă unui mugure bazal, după care se îndepărtează cu briceagul o
porţiune de coajă (doar epiderma, fără lemn) de o parte şi de alta a
mugurelui, având grijă ca fâşia de coajă de pe linia verticală a mugurelui să
rămână intactă pe o porţiune de cca. 3m, după care ramura altoi se
scurtează la 3 muguri. Această metodă are drept scop mărirea suprafeţei de
contact între zonele generatoare ale partenerilor.
Se introduce de sus în jos altoiul sub coaja portaltoiului astfel încât
porţiunile altoiului la care s-a îndepărtat coaja să fie acoperite de marginile
cojii portaltoiului, iar fâşia de coajă intactă de sub mugure să se fixeze pe
linia inciziei făcută în portaltoi. (Lupescu F., 2009).
Legarea şi protejarea cu mastic se execută la fel.
Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă lateral

Această metodă se foloseşte la realtoirea pomilor maturi la care se
păstrează scheletul, pentru a garnisi şarpantele şi subşarpantele cu ramuri
altoi la distanţele şi în poziţiile dorite. Altoirea se face în aprilie-mai, după
pornirea în vegetaţie, pentru ca scoarţa să se desprindă uşor de lemn.
Portaltoii pot avea un diametru în punctul de altoire de 2-20 cm, iar
altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă lateral poate fi realizată în T, L întors
sau D, după forma tăieturii executată în scoarţa portaltoiului.
Altoii se pregătesc asemănător cu cei de la altoirea sub coajă
terminală, dar pana de îmbinare va fi simplă sau dublă (D), după caz.
Partenerii se îmbină cu grijă, se leagă şi se protejează cu mastic.
156
Fig.5.18.Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă lateral în D
( după www.marcellina.org)
4.3.1.3.Altoirea prin apropiere sau alipire

Există mai multe metode de altoire prin apropiere, clasificate în trei
grupe: prin apropiere laterală, prin apropiere în cap, prin apropiere în arc.
Deoarece aceste altoiri sunt mai puţin utilizate, vom prezenta doar altoirea
prin apropiere laterală simplă.
Prin această metodă două plante alăturate sau două ramuri ale
aceluiaşi pom, pot deveni prin altoire una portaltoi şi cealaltă altoi, fasonarea
lor fiind astfel realizată încât prin lipire zonele generatoare se suprapun foarte
bine.
Epoca optimă de altoire prin apropiere sau alipire este martie-aprilie
dar se poate executa pe toată perioada de vegetaţie.
Plantele sau ramurile trebuie să fie apropiate pentru ca altoirea să
poată fi executată, la fiecare din parteneri se face o tăietură longitudinală de
4-10 cm, pe o adâncime de 2-3 mm în interiorul lemnului, secţiunile
realizându-se pe părţi opuse ale plantelor (ramurilor).
Îmbinarea constă în potrivirea şi alipirea secţiunilor, apoi se leagă şi
se protejează prin ungere cu mastic.
Până în momentul prinderii altoirii, cei doi parteneri trăiesc fiecare pe
propria plantă mamă, urmând ca după prindere planta altoi să fie detaşată
prin tăiere de planta mamă sub locul de altoire.
Fig.5.19.Altoirea prin alipire (după www.faidatemania.it)
4.3.1.4.Microaltoirea
Această metodă utilizează pentru realizarea altoirii un apex
meristematic care se altoieşte în condiţii aseptice „in vitro” pe un portaltoi
obţinut din seminţe sau minibutaşi. Microaltoirea dă rezultate bune la măr,
citrice şi unele specii de Prunus. (Stănică F., 1999).
157
Tehnologia de microaltoire constă în realizarea următoarelor etape:
obţinerea portaltoilor, pregătirea altoilor care se obţin prin tehnici de
micropropagare sau organogeneza somatică, realizarea microaltoirii propriu-
zise, cultivarea plantelor microaltoite în mediu aseptic, apoi aclimatizarea
plantelor prin expunere la condiţii ex vitro de viaţă.
Portaltoii pot proveni din seminţe sau embrioni excizaţi din seminţe
sau din minibutaşi sub formă de fragmente uninodale prelevate de la plante
libere de virusuri şi puşi la înrădăcinat. Când portaltoii au lungimea de 1,5-3
cm sunt tăiaţi perpendicular pe ax, urmând să se execute excizarea cu o
lamă a cotiledoanelor şi eventual a mugurilor. Pregătirea portaltoiului constă
în executarea unei tăieturi de 1 mm în formă de T răsturnat cu tăietura
orizontală în partea de jos, pe tulpiniţă sau se execută o incizie de de 3-5
mm lungime imediat în zona în care a fost tăiată tulpiniţa portaltoiului.
Altoiul provine din lăstari crescuţi in vitro sau in vivo, de la care se
recoltează un ţesut meristematic apical cu dimensiunea de 0,14-0,18 mm
care deţine trei primordii foliare.
Altoirea propriu-zisă are loc prin introducerea meristemelor în fanta
tăieturii pe zona cambială, având grijă să se respecte polaritatea.
După altoire plantele se pun pe un mediu lichid deoarece necesită o
atmosferă saturată în umiditate, folosindu-se recipiente de laborator sterile (
eprubete,pahare Erlenmeyer).
Timp de 3-5 săptămâni vasele cu plante se păstrează în camera de
creştere, în mediu controlat, iar în momentul în care apar 2 frunzuliţe le altoi
se consideră sudura între parteneri viabilă.
După prinderea altoiului urmează aclimatizarea când minialtoiul are
1,5-2,5 cm lungime, apoi plantele altoite se transplantează în câmp.
4.3.2. TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE ŞI ÎNTREŢINERE A PLANTAŢIILOR

ELITĂ DE LĂSTARI ŞI RAMURI ALTOI
Din plantele elită producătoare de ramuri altoi se recoltează lăstari,

în cazul altoirii în ochi dormind, sau ramuri anuale, în cazul altoirii cu ramuri
detaşate, plantaţia elită de lăstari şi ramuri altoi fiind unul dintre cele mai
importante sectoare ale pepinierei.
Pepinierele pomicole sunt singurele specializate şi autorizate pentru
a produce plantele elită producătoare de ramuri altoi.
Terenul se pregăteşte prin dezinfecţia solului împotriva larvelor de
cărăbuş, a viermelui sârmă, nematozi etc., după care se aplică o fertilizare
de bază cu 2-3 luni înainte de plantare cu doze de 30-40 t/ha gunoi de grajd,
600-700 kg/ha superfosfat şi 300 kg/ha sare potasică, care se încorporează
în sol prin desfundarea terenului la 60-70 cm adâncime.
Distanţele de plantare sunt de 1-2 m între plante pe rând, în funcţie
de vigoarea soiurilor şi de 3 m între rânduri. În anul I vergile se scurtează la
80 cm şi se execută „orbirea” pe o porţiune de 40-60 cm deasupra solului,
adică se extirpă mugurii cu briceagul în scopul formării trunchiului.
Formele de coroană practicate în plantaţiile elită producătoare de
ramuri altoi sunt: vasul clasic, piramida etajat rărită, fusul subţire sau formele
aplatizate.
158
Începând din primăvara anului III după plantare, ramurile de
semischelet se taie anual la cepi de 5-6 muguri ( începând de la punctul de
inserţie), deoarece din aceşti muguri se dezvoltă lăstari altoi de bună calitate.
Lucrările de întreţinere aplicate plantaţiilor elită producătoare de
ramuri altoi constau în:
-se aplică o fertilizare de toamnă cu doze de 150 kg/ha sare potasică şi 300
kg/ha superfosfat, încorporate prin arătura de toamnă, iar primăvara, după
pornirea în vegetaţie, se fertilizează cu o doză de 200 kg /ha azotat de
amoniu;
-se realizează 2-3 udări în perioada iunie-iulie, cu o normă de irigare de 400
m3/ha.
-întreţinerea solului se face sub formă de ogor negru sau înierbat intervalul
dintre rânduri şi menţinut curat de buruieni pe rând, prin praşile sau
erbicidări;
-aplicarea tratamentelor fitosanitare la avertizare sau la acoperire.
Înainte de recoltarea ramurilor altoi se execută manual sau mecanic
defolierea. Ramurile altoi se vor recolta în perioada altoirii în câmpul I şi după
căderea frunzelor în cazul altoirii cu ramuri detaşate (în câmp şi la masă) şi
la altoirea în ochi crescând.
Un lăstar sau ramură altoi bună de recoltat trebuie să prezinte cel
puţin 10 muguri dezvoltaţi, să fie sănătos, liber de boli şi dăunători, fără
leziuni, să nu fie deshidratat, să fie maturat, etc.
Ramurile altoi recoltate se leagă în pachete de 50 bucăţi şi se
etichetează, specificând unitatea producătoare, specia, soiul şi data
recoltării, apoi pachetele se pun la umectat după care sunt ambalate în pungi
de polietilenă închise ermetic.
În perioada de mare producţie plantaţia elită de lăstari şi ramuri altoi
produce cca.100.000 bucăţi/ha.
Aprobatorul de stat verifică acest tip de plantaţii o dată la 5 ani la
speciile seminţoase şi din 3 în 3 ani la speciile sâmburoase, pentru a elibera
certificatul de autenticitate şi stare fitosanitară.
4.3.3.TEHNOLOGIA DE OBŢINERE A POMILOR ALTOIŢI ÎN ŞCOALA DE

POMI
În şcoala de pomi se plantează portaltoii, se altoiesc şi se cresc

viitorii pomi altoiţi până la livrare, într-un proces tehnologic care durează 2
sau 3 ani.
Şcoala de pomi cuprinde:
-câmpul I, corespunzător primului an, în care se plantează portaltoii şi unde
se execută altoirea, numit şi câmpul de altoire;
-câmpul II, corespunzător anului al doilea, în care cresc altoii iar la speciile
precoce se poate forma şi coroana, se mai numeşte câmpul de creştere;
-câmpul III , corespunzător anului al treilea, câmpul de formare a coroanei.
În şcoala de pomi nu se pot cultiva pomii după ei înşişi, de aceea
câmpurile şcolii de pomi se încadrează obligatoriu într-un asolament de 6-8
ani, un exemplu de asolament de 6 ani fiind următorul:1 – câmpul I, 2 –
câmpul II, 3 – cereale păioase, 4 – trifoi an I, 5 – trifoi an II, 6 – trifoi an III.
.(Drăgănescu E., 1998).
159
4.3.3.1.Înfiinţarea câmpului I şi lucrările de îngrijire aplicate
Înainte de a începe pregătirea terenului se desfiinţează cultura
anterioară, în a doua jumătate a lunii iulie, după care se face dezinfecţia
solului până în 15 august pentru a evita retragerea dăunătorilor în
profunzime. Pregătirea terenului continuă prin aplicarea fertilizării de bază cu
40-50 t/ha gunoi de grajd, 60-80 P2O5, 60-100 K2O, care se încorporează în
sol printr-o desfundare la 60 cm adâncime, apoi până în toamnă terenul se
lucrează cu grapa cu discuri pentru a realiza mărunţirea şi pentru a-l
menţine curat de buruieni.
Câmpul I al şcolii de pomi se înfiinţează toamna sau primăvara prin
semănat direct, sau prin plantarea puieţilor obţinuţi în şcoala de puieţi, ori
prin plantarea puieţilor produşi în ghivece, existând aşadar trei posibilităţi.
Înfiinţarea câmpului I cu puieţi, marcote sau butaşi de un an
Lucrarea de plantare se realizează primăvara devreme, pentru
început se stabilesc distanţele de plantare în funcţie de specie şi se
marchează rândurile, apoi se fasonează şi se mocirleşte materialul săditor,
urmează plantarea propriu-zisă şi bilonarea rândurilor.
La puieţi fasonarea constă în scurtarea rădăcinilor principale la 18-20
cm şi a celor secundare la 1-2 cm, iar tulpina se scurtează la 2-3 cm dacă
altoirea se face pe lemn de 1 an şi la 12-15 cm dacă altoirea se face pe lemn
de 2 ani, apoi se mocirlesc rădăcinile astfel încât coletul să rămână vizibil
pentru a fi luat ca reper la plantare.
Marcotele şi butaşii se fasonează la 30-35 cm şi se scurtează
rădăcinile adventive la 1-2 cm, apoi se mocirlesc pe o porţiune de 18-20 cm,
care se va introduce în sol.
Plantarea se realizează manual sau mecanizat, se tasează bine
pentru ca la tragerea de vârful tulpinii cu mâna portaltoiul să nu iasă din sol,
apoi se bilonează rândurile, lăsând afară 1-2 muguri şi se aplică o udare cu
1-2 l/plantă.
Tabelul 5.1
Distanţele de plantare recomandate în câmpul I şi producţia previzibilă de
pomi altoiţi/ha din câmpul II (după Parnia P. şi col., 1992)
Distanţa de plantare Producţia
Nr. de puieţi de pomi
Specia între rânduri pe rând
plantaţi la ha vergi la ha
(cm) (cm)
(buc.)
Măr / vegetativ 90 15 74000 50000
Măr /generativ 90 20 55000 35000
Păr /vegetativ 90 15 74000 45000
Păr /generativ 90 20 55000 35000
Gutui /vegetativ 90 15 74000 50000
Gutui /generativ 90 20 55000 35000
Prun /corcoduş 90 20 55000 38000
Zarzăr 90 20 55000 35000
Piersic 90 20 55000 35000
Cireş 90 20 55000 30000
Vişin 90 20 55000 30000
Mahaleb 90 20 55000 30000
Nuc 100 40 25000 20000
Migdal 90 20 55000 30000
Castan 100 30 33000 25000
160
Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece
Puieţii produşi la ghivece se plantează în perioada 15 mai – 15 iunie,
această metodă are avantajul că reduce timpul de producere a pomilor altoiţi
cu un an, prin excluderea şcolii de puieţi, în plus s-a constatat că la păr, cireş
şi vişin, în acest mod creşte procentul de altoire, iar puieţii prezintă un sistem
radicular mai ramificat.(Baciu A.,2005).
Plantarea se face în gropi sau în rigole deschise mecanizat; puieţii se
plantează cu tot cu pământul din ghiveci; solul se tasează bine în jurul
puietului; se udă cu o normă de irigare de 300-350 m3/ha; se aplică preventiv
un tratament fitosanitar, iar când puieţii ajung la înălţimea de 15-20 cm
pentru a împiedica apariţia lăstarilor anticipaţi se recomandă bilonarea
puieţilor, în acest fel menţinând şi o umiditate crescută în zona de altoire.
Înfiinţarea câmpului I prin semănat direct
Semănatul direct în câmpul I se practică la speciile pomicole cu ritm
rapid de creştere (piersic, cais, corcoduş, prun), la care puieţii pot dezvolta
până în luna august un diametru optim pentru altoire. Această metodă
prezintă dezavantajul că puieţii cresc neuniform şi randamentul de prindere
este mai mic, sistemul radicular fiind slab dezvoltat.
Semănatul se realizează toamna pe soluri foarte bine mărunţite,
primăvara se practică doar în zonele în care nu cad precipitaţii sub formă de
zăpadă care să protejeze terenul peste iarnă, caz în care se recomandă
folosirea de seminţe încolţite, trecute postmaturaţie.
În vederea realizării semănatului se trasează rândurile şi se deschid
rigole la distanţele stabilite, apoi se seamănă corespunzător distanţei dintre
plante pe rând câte 2-3 sâmburi neîncolţiţi sau 1-2 sâmburi încolţiţi, după
care se închid rigolele. La semănat pot fi folosite şi plante indicatoare: salată,
ridichi de lună etc.
După răsărire se execută rărirea când puieţii au aproximativ 15 cm
înălţime, se păstrează cel mai viguros, iar cei în plus se taie la nivelul solului,
apoi până la altoire rândurile cu puieţi se bilonează.
Lucrările de întreţinere aplicate în câmpul I sunt:
-se execută 2-3 praşile manuale pe rând şi 4-5 praşile mecanizate pe
intervalul dintre rânduri, pentru a menţine solul afânat şi curat de buruieni;
-se fertilizează suplimentar cu doze de 150-200 kg/ha azotat de amoniu
aplicat în două reprize, primăvara devreme şi în perioada 10-25 iunie, când
creşterea lăstarilor este intensă;
- se aplică 8-14 tratamente fitosanitare la avertizare sau la acoperire, în
funcţie de starea fitosanitară şi de particularităţile speciilor.
Metodele de altoire care se practică în CI sunt „în ochi (mugure)
dormind”, iar dacă scoarţa se desprinde mai greu se utilizează şi altoirea „în
placaj cu mugure dormind ”.
Epoca optimă pentru executarea altoirii este între 15 iulie - 10
septembrie, când scoarţa portaltoiului se desprinde uşor, fiind în plină
vegetaţie, iar ramura altoi trebuie să fie maturată şi cu muguri bine dezvoltaţi.
Ordinea de altoire a speciilor, în funcţie de încetinirea circulaţiei sevei,
este în general următoarea: cais, păr franc, cireş, vişin, prun, piersic,
mahaleb, zarzăr, gutui, corcoduş, măr franc, măr vegetativ.
161
Tehnica de execuţie a altoirii a fost prezentată anterior, astfel că mai
departe trecem în revistă lucrările de îngrijire aplicate după altoire, care
constau în:
-la 10-14 zile după altoire se verifică prinderea altoirii, mugurii prinşi trebuie
să fie turgescenţi şi peţiolul care însoţeşte mugurele ori a căzut ori se
desprinde uşor la atingere;
-în cazul când altoirea nu a reuşit se realtoiesc portaltoii prin aceeaşi
metodă, dar ceva mai sus de locul primei altoiri, la 15 zile de la altoire;
-se desfac sau se slăbesc legăturile la speciile seminţoase, în timp ce la
speciile sâmburoase legăturile se desfac şi apoi se refac mai lejer la
aproximativ o lună după altoire ( în cazul folosirii rafiei sau a altor materiale
neelastice);
-se realizează ciupirea vârfurilor lăstarilor altoi la 4-5 frunze de la bază, dacă
aceştea pornesc în creştere, pentru a stimula lemnificarea la baza altoiului;
-protejarea mugurilor altoi peste iarnă se face prin muşuroire, toamna târziu,
înainte de venirea îngheţurilor, muşuroiul acoperind în totalitate portaltoiul şi
altoiul cu un strat de pământ de 3-5 cm grosime; în zonele cu ierni blânde
lucrarea nu se practică deoarece umiditatea crescută poate provoca
putrezirea mugurelui altoi.
4.3.3.2. Lucrările de îngrijire aplicate în câmpul II şi înfiinţarea directă a

câmpului II
Lucrările efectuate în câmpul II urmăresc ca altoii să crească viguros
şi drept, iar la unele specii precoce (cais, piersic, prun, vişin) se realizează şi
coroana.
Lucrările de îngrijire aplicate în câmpul II constau în:
-dezmuşuroitul se realizează primăvara devreme, imediat după topirea
zăpezilor, pentru a evita putrezirea mugurilor altoi în perioadele calde şi
ploioase;
-se marchează portaltoii la care mugurii altoi au pierit peste iarnă din diferite
cauze;
-se execută tăierea la cep sau îndepărtarea tulpinilor portaltoilor, în februarie,
la sfârşitul iernii, în scopul dirijării sevei spre mugurele altoi. Portaltoii se
scurtează în cazul culturii cu cep pentru palisare la 12-15 cm deasupra
mugurelui altoi, şi la 5-10 mm deasupra mugurelui altoit (în dreptul inciziei
transversale a T-ului de pe portaltoi), la cultura fără cep de palisare, printr-o
tăietură oblică, în spatele mugurelui altoi. Ulterior rănile se protejează cu
mastic sau vopsea de ulei.
Fig.5.20.Tăierea la cep (după Parnia P., 1992)

162
-se face plivitul mugurilor şi lăstarilor crescuţi pe portaltoi imediat ce apar prin
tăiere cu briceagul sau cosorul, ori prin rupere cu mâna. Se îndepărtează tot
ce creşte deasupra şi sub punctul de altoire, cu grijă pentru a nu rupe şi
lăstarul altoi. Plivitul se realizează în 2-3 etape la intervale de 10-15 zile pe
măsură ce apar lăstarii, în stadiul de umflare a mugurilor, sau când lăstarii au
1-3 cm.
-se realtoiesc portaltoii neprinşi prin metoda altoirii cu ramură detaşată sau
prin altoirea în placaj cu mugure dormind, folosind ramuri altoi recoltate din
toamnă şi păstrate corespunzător peste iarnă. Realtoirea portaltoilor se
execută primăvara, în faza de umflare a mugurilor.
-se palisează lăstarii altoi la cultura cu cep, pentru a evita ruperea cauzată de
vânturi puternice şi creşterea strâmbă. Lucrarea se execută când lăstarii altoi
au 10-15 cm şi se repetă când aceştia depăşesc 25-30 cm.
-se recomandă ciupitul lăstarilor anticipaţi când depăşesc 20 cm lungime,
deoarece frunzele din vârf sunt mari consumatoare de substanţe nutritive şi
împiedică dezvoltarea viguroasă şi îngroşarea lăstarilor altoi.
-se proiectează coroana prin ciupirea vârfului lăstarului altoi la înălţimea de
proiecţie a coroanei + 20-25 cm, în intervalul 20 iunie – 1 iulie. Ciupirea
lăstarilor altoi induce apariţia lăstarilor anticipaţi, din care se vor păstra cei
destinaţi formării coroanei, în funcţie de sistemul adoptat, iar ceilalţi anticipaţi
se elimină sau se ciupesc.
-scosul cepului de care a fost legat altoiul se execută la sfârşit de iulie -
august, când altoiul este bine sudat şi are aceeaşi grosime cu cepul.
Suprimarea se realizează prin tăiere la un unghi de 45o faţă de verticală,
folosind cosorul sau foarfeca. Pentru ca rănile să se cicatrizeze până în
toamnă, se protejează cu vopsea de ulei sau mastic, după care se bilonează
cu pământ reavăn.
Fig.5.21.Scosul cepului (după Drăgănescu E., 1998)
-se execută 4-5 praşile manuale şi mecanizate pentru a menţine terenul

afânat şi curat de buruieni;
-se administrează o fertilizare suplimentară cu o doză de 60-70 kg/ha azot
substanţă activă, la sfârşitul lui iunie;
-se aplică 10-12 tratamente fitosanitare la avertizare în funcţie de
particularităţile speciilor şi de atacul constatat.
163
Înfiinţarea câmpului II cu material săditor altoit la masă
Pentru a reduce ciclul de producere a pomilor altoiţi la un an, prin
eliminarea câmpului I, se poate înfiinţa câmpul II cu portaltoi altoiţi la masă
sau cu marcote altoite în pepinieră. (Iordănescu Olimpia, 2011).
Portaltoii altoiţi la masă se obţin prin metoda altoirii în copulaţie
simplă sau perfecţionată, în perioada de repaus fiziologic al speciilor
pomicole, după care se stratifică în rumeguş de conifere dezinfectat cu
fungicide (Topsin 0,1% sau alte produse comerciale) şi se ţin la forţat timp de
6-10 zile la 25o-27oC, apoi se trec în camere frigorifice la temperaturi de 2 o-
4oC până la plantare.
Plantarea acestora în câmpul II are loc în aprilie, fiind realizată ca şi
în câmpul I, manevrând cu atenţie materialul săditor pentru a nu deranja
altoii.
Lucrările de întreţinere a culturii sunt similare cu cele de la tehnologia
clasică.
4.3.3.3. Lucrările executate în câmpul III al şcolii de pomi
Câmpul III se foloseşte opţional, pentru obţinerea de pomi de 2 ani

cu coroana formată, sau se utilizează în cazul unor specii care cresc greu
(nuc, castan) sau în cazul soiurilor de păr altoite cu intermediar.
Pomii obţinuţi în câmpul III se livrează pentru plantaţiile familiale,
pentru realizarea de aliniamente, spaţii verzi ornamentale, etc., unde se
preferă plantarea pomilor cu coroana formată, dar aceştea prezintă neajunsul
că se prind mai greu la plantare.
Lucrările care se practică în câmpul III sunt:
- primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie se proiectează coroana. Varga

se scurtează la înălţimea de proiecţie a coroanei + 20-25 cm, unde diametrul
trebuie să fie de cel puţin 6-7 mm, apoi sub primul mugure se orbesc 5-6
muguri pentru a provoca ramificarea în zona care interesează pentru
formarea coroanei.
-după intrarea în vegetaţie, când lăstarii au 15-20 cm se aleg ramurile pentru
coroană, păstrându-se faţă de necesar şi 1-3 lăstari de rezervă, iar ce este în
plus fie se ciupesc, fie se elimină. O particularitate se întâlneşte la coroanele
cu ax, unde trebuie reţinut un lăstar terminal prin care să se prelungească
axul coroanei.
-se execută ciupirea lăstarilor de îngroşare pentru a le încetini vigoarea de
creştere, lucrare ce are ca efect favorizarea creşterii lăstarilor destinaţi pentru
coroană dar şi îngroşarea trunchiului.
-scoaterea la inel a lăstarilor de îngroşare presupune tăierea acestora cu
cosorul, neted, fără ciot,de pe inelul de creştere. Lucrarea se execută în iulie
pentru ca rănile să se cicatrizeze până în toamnă, după tăiere acestea fiind
protejate cu vopsea de ulei.
Lucrările de îngrijire aplicate se realizează la fel ca în câmpul II.
164
4.3.3.4. Scosul, clasarea, transportul şi păstrarea materialului săditor
pomicol
Scosul pomilor altoiţi din câmpurile II şi III are loc toamna după
căderea frunzelor, când lemnul este bine maturat. Dacă vegetaţia se
prelungeşte mult în toamnă şi frunzele cad greu, pomii se defoliază chimic cu
20-30 zile înainte de data scosului (ex. Ethrel 0,15% şi CuSO 4 1%, 900-1000
l/ha) sau pe suprafeţe mici se poate defolia manual.
Pentru a evita amestecarea soiurilor se recomandă etichetarea
pomilor înainte de scoatere, specificând unitatea producătoare, soiul şi
portaltoiul.
Scosul se face prin dislocarea pomilor cu plugul de scos pomi sau se
realizează manual pe suprafeţe mai mici, dacă pământul este uscat înainte
de scos se irigă pentru ca lucrarea să se poată efectua uşor, fără vătămarea
rădăcinilor.
Pomii scoşi sunt aşezaţi în grămezi unde imediat se supun sortării şi
clasării, iar cei care corespund cerinţelor STAS se leagă în pachete de 10
bucăţi în cazul pomilor de un an livraţi sub formă de vergi sau în pachete de
5 bucăţi în cazul pomilor de doi ani livraţi cu coroana formată. Pomii altoiţi
buni pentru comercializare trebuie să fie sănătoşi, să aibă 100%
autenticitate, tulpina dreaptă şi lungă de cel puţin 100-120 cm şi 10-12 mm
diametrul, să prezinte cel puţin 3 rădăcini de schelet de 20-30 cm.
După sortare pomii se transportă repede din câmp pentru a evita
deshidratarea rădăcinilor sau chiar îngheţul, folosind mijloace de transport
acoperite cu prelate pentru distanţe mici (4-6 ore), iar pe distanţe mari se
folosesc la transport maşini izoterme.
Stratificarea se face pe terenuri ferite de vânturi puternice şi unde nu
stagnează apa, în şanţuri cu dimensiuni de 50x50 cm, unde legăturile de
pomi se aşează în poziţie verticală, apoi se introduce pământ mărunţit printre
rădăcini şi se tasează uşor pentru a scoate aerul, eventual se udă. Preventiv
şanţurile se pot prăfui cu insecticide şi raticide. Până la plantare în
primăvară, pomii rămân stratificaţi, dacă condiţiile stratificării sunt optime
pomii pot emite chiar şi noi rădăcini.
1.Ce este marcotajul?

Marcotajul este o metodă de înmulţire vegetativă prin care se obţin
portaltoii vegetativi sau prin care se înmulţesc unele soiuri de alun, coacăz,
agriş, smochin etc. în vederea obţinerii materialului săditor pe rădăcini
proprii.
Marcotajul se poate realiza datorită capacităţii unor lăstari sau ramuri
de 1 an de a emite rădăcini adventive în contact cu solul fără a fi detaşate de
planta mamă. După formarea rădăcinilor, porţiunile respective se separă de
planta mamă şi sunt folosite ca şi noi plante.
165
2.Cum se clasifică marcotajul?
Marcotajul se clasifică în:
a) marcotaj terestru
- marcotaj aplicat lăstarilor – poate fi vertical (muşuroire) sau orizontal
- marcotaj aplicat ramurilor – poate fi simplu, şerpuitor sau chinezesc
b) marcotaj aerian.
1. Care sunt factorii care influenţează butăşirea?

2. Care este tehnologia de cultură a zmeurului în anul II în drajonieră?
3. La ce foloseşte stoloniera şi cum se înfiinţează?
4. Cum se clasifică metodele de altoire?
5. Cum se execută altoirea în ochi dormind?
6. Cum se realizează altoirea în copulaţie simplă?
7. În ce constă şcoala de pomi?
8. Ce metode de altoire se practică în câmpul I al şcolii de pomi?
9. La ce foloseşte câmpul III al şcolii de pomi?
10. Cum se realizează stratificarea pomilor altoiţi?
166
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL (I)
Cuvinte cheie: viţă de vie, înmulţire, butaşi, marcotaj,

micropropagare, portaltoi, plantaţie, tehnologie, plantare, spalier
Rezumat
Materialul săditor necesar înfiinţării plantaţiilor viticole sau completării
golurilor se produce în unităţi specializate, denumite pepiniere. Pepiniera
viticolă este o unitate complexă, alcătuită din mai multe componente, strâns
unite între ele. Principalele sectoare ale pepinierei viticole sunt: plantaţiile de
viţe portaltoi, plantaţiile de viţe altoi, şcoala de viţe, complexul de altoire şi
forţare, sectorul mecanic, depozite, magazii, laboratoare, clădiri
administrative. Viţa de vie se poate înmulţi pe două căi: pe cale sexuată
(generativă) şi pe cale asexuată (vegetativă). Înmulţirea sexuată este utilizată
mai ales în lucrările de ameliorare a viţei de vie, iar cea asexuată stă la baza
tehnologiilor de producere a materialului săditor viticol. Micropropagarea este
o metodă de înmulţire modernă care are o rată de multiplicare superioară
celorlalte metode de înmulţire convenţionale şi foloseşte pentru înmulţire
explantele vegetale care pot să provină din: ţesuturi meristematice, organe
de plantă, celule de calus, etc.
Plantaţiile de portaltoi se înfiinţează de regulă în cadrul pepinierelor
viticole având drept scop producţia de coarde. Plantarea viţelor portaltoi se
face primăvara la sfârşitul lunii martie – începutul lunii aprilie, înainte de
plantarea viţelor roditoare. În primii trei ani după plantare viţele portaltoi au
nevoie de lucrări agrotehnice şi fitotehnice speciale, care să le ajute să se
fortifice şi să-şi formeze elementele butucilor, în această perioadă
instalându-se şi sistemele de susţinere necesare.
V.PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL
5.1. BIOLOGIA ÎNMULŢIRII VIŢEI DE VIE
Reproducerea sau înmulţirea este o însuşire biologică fundamentală a

organismelor vii pe baza căreia are loc conservarea şi perpetuarea speciilor.
Viţa de vie se poate înmulţi ca şi multe alte specii de plante cultivate
pe două căi: pe cale sexuată, generativă şi pe cale asexuată, vegetativă.
Înmulţirea sexuată este utilizată mai ales în lucrările de ameliorare a viţei de
vie, iar cea asexuată stă la baza tehnologiilor de producere a materialului
săditor viticol.
5.1.1. ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ

Înmulţirea generativă poate fi realizată pe cale naturală fără intervenţia
omului şi pe cale artificială, datorită intervenţiei omului. Indiferent dacă este
167
naturală sau artificială, înmulţirea sexuată are la bază procesul de
fecundare, cu excepţia cazurilor de apomixie, când embrionul se dezvoltă din
nucleul nefecundat.
Deoarece majoritatea soiurilor de viţă de vie sunt alogame, organismul
nou format înglobează de regulă informaţia genetică a doi indivizi. Există şi
specii, în cazul soiurilor de viţă autogame, când zigotul moşteneşte
informaţia genetică a unui singur individ.
În urma înmulţirii sexuate, se creează variabilitatea necesară în
procesul de ameliorare a viţei de vie, deoarece descendenţii rezultaţi nu
reproduc fidel caracterele soiurilor din care provin.
Înmulţirea generativă naturală reprezintă prima metodă de înmulţire
din istoria cultivării viţei de vie, ea se mai întâlneşte astăzi la viţele din flora
spontană. Seminţele mature eliberate din fruct şi ajunse în condiţii favorabile
de germinare, germinează şi dau naştere la plante noi. Prin hibridare
naturală au rezultat o serie de soiuri valoroase: Fetească regală, Şarbă,
Muscat de Adda.
Înmulţirea generativă artificială a marcat trecerea de la ecosistemul
viticol natural la sistemul viticol primitiv. La început omul a selecţionat
seminţe de la viţele cele mai productive pe care le-a semănat în apropierea
locuinţei. Mai târziu, o dată cu descoperirea metodelor de înmulţire asexuată,
seminţele au fost folosite tot mai puţin pentru înmulţire, dar a crescut
importanţa acestora în vederea creării de noi soiuri. În urma hibridării
artificiale controlate au rezultat o serie de soiuri foarte valoroase: Cardinal,
Perlă de Csaba, Italia, Victoria, Greaca, etc.
Viţele obţinute prin seminţe prezintă următoarele caracteristici
biologice: intră pe rod târziu, după 5 – 7 ani; rodirea este neuniformă, numai
20 – 30 % dintre viţe rodesc în primii ani, restul intrând eşalonat pe rod până
în anii 8 – 10; nu reproduc cu fidelitate însuşirile plantei mamă din care
provin, manifestând o mare plasticitate genetică.
5.1.2.ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ)

Înmulţirea pe cale vegetativă are loc fără recombinări genetice, deci
fără participarea gameţilor, astfel încât celulele noii plante au aceeaşi zestre
ereditară cu cele ale plantei din care provin. Nu este însă exclusă apariţia
unor mutaţii genetice, care apar pe cale naturală sub acţiunea factorilor
mutageni.
Cele mai frecvente sunt mutaţiile mugurale care se manifestă prin
schimbarea culorii sau mărimii strugurilor, a vigorii de creştere şi a capacităţii
de acumulare a zahărului.
La viţa de vie au fost identificate mutaţii mugurale care au dus la
apariţia unor soiuri valoroase. Spre exemplu soiul Pinot gris este un soi
foarte valoros care provine din soiul Pinot noir, în urma unei mutaţii
mugurale. Alt exemplu îl constituie soiul Băbească gri, care este tot o mutaţie
mugurală a soiului Băbească neagră la care s-a schimbat culoarea boabelor.
Înmulţirea vegetativă, comparativ cu cea generativă, prezintă o serie
de avantaje: asigură transmiterea cu mare fidelitate a caracterelor valoroase
la descendenţi, plantele obţinute sunt relativ uniforme ca vigoare şi rodire,
intră pe rod după 2 – 3 ani şi ajung într-un interval scurt de timp în perioada
de maturitate deplină.
168
Datorită acestor avantaje înmulţirea vegetativă este generalizată în
practica viticolă cu toate că prezintă şi unele dezavantaje cum ar fi:
posibilitatea transmiterii prin intermediul materialului vegetativ a unor boli
virotice sau a micoplasmelor la descendenţi şi au o plasticitate ecologică
destul de redusă a noilor plante. În viticultură se folosesc următoarele
metode de înmulţire vegetativă: butăşirea, marcotajul, altoirea şi
micropropagarea “in vitro”.
Înmulţirea prin butaşi
Butăşirea este o metodă foarte veche de înmulţire a viţei, ea datează
de la cultivarea conştientă a viţei de vie. Până la apariţia în Europa a filoxerei
(1863), butăşirea reprezintă metoda de bază pentru înmulţirea viţei de vie
datorită avantajelor pe care le oferea: este o metodă uşor de aplicat,
materialul de înmulţire are un cost redus, viţele au o longevitate mai mare
comparativ cu viţele altoite şi au aceeaşi zestre ereditară cu a plantelor din
care provin.
În prezent butăşirea are o aplicabilitate mai redusă. Ea se foloseşte
pentru înmulţirea rapidă a soiurilor şi clonelor valoroase, înmulţirea hibrizilor
producători direcţi, a viţelor portaltoi şi a soiurilor rezistente. Butăşirea mai
poate fi utilizată şi în cazul viţelor nobile destinate plantării pe terenuri
nefiloxerate.
Din punct de vedere genetic, butăşirea se bazează pe faptul că orice
celulă vie posedă întregul cod genetic necesar pentru regenerarea întregului
organism. Orice organ sau fragment de organ are o independenţă fiziologică
temporară faţă de planta mamă şi capacitatea de a-şi reface organele care
lipsesc, dacă condiţiile de mediu sunt favorabile.
Butăşirea foloseşte pentru înmulţire butaşi. Butaşul este o porţiune de
coardă sau lăstar care cuprinde cel puţin un mugure şi care pus în condiţii
favorabile de mediu are capacitatea de a-şi regenera organele care-i lipsesc.
Butaşii folosiţi în practica viticolă se pot clasifica după mai multe
criterii: vârsta şi gradul de lemnificare a organelor din care provin, după
lungimea şi grosimea butaşilor şi după numărul de ochi de pe butaş.
După vârstă, butaşii pot să fie butaşi de sub un an, butaşi care provin
din coarde anuale şi butaşi de un an cu o porţiune scurtă de lemn multianual
( butaşi cu călcâi).
După gradul de lemnificare butaşii pot să fie lemnificaţi, cei proveniţi
din coardele anuale şi butaşi verzi care provin din lăstari.
După lungime butaşii pot să fie scurţi, sub 30 cm, mijlocii când au
lungimea între 30-50 cm şi lungi când depăşesc 50 cm.
După grosime butaşii pot să fie subţiri când au diametrul mai mic de 6
mm, mijlociu când au între 7-12 mm în diametru şi groşi când diametrul
depăşeşte 12 mm.
După numărul de ochi, butaşii pot să fie de un ochi, folosiţi pentru
înmulţirea rapidă a soiurilor sau clonelor şi de doi sau mai mulţi ochi, folosiţi
în cazul butăşirii obişnuite.
Înrădăcinarea butaşilor se realizează în două etape. Într-o primă
etapă se formează calusul, iar în a doua etapă se formează rădăcinile.
Calusul apare la început sub forma unor puncte mici albe sidefii, care apoi se
unesc şi formează un inel circular continuu, care se suprapune pe cambiu
169
sau parenchimul liberian, care de fapt îl şi generează. Calusul numit şi ţesut
de rană, acoperă în final întreaga suprafaţă secţionată a butaşului.
În a doua etapă, în dreptul razelor medulare, apar rădăcinile care au
formă conică, culoare albă şi sunt orientate spre exterior. Procesul de
rizogeneză este stimulat de prezenţa mugurelui sau mugurilor pe butaşi,
deoarece aceştia furnizează substanţe biostimulatoare.
Reuşita butăşirii este condiţionată de factorii genetici, biologici,
ecologici şi tehnologici.
Factorii genetici condiţionează reuşita butăşirii, deoarece diferitele
specii şi soiuri au capacitate de înrădăcinare diferită. Înrădăcinează relativ
uşor soiurile şi formele aparţinând speciilor V. vinifera, V. riparia, V. labrusca
şi V. rupestris şi mai greu cele aparţinând lui V. rubra şi V. Berlandieri.
Factorii biologici care influenţează procesul de rizogeneză se referă
la: acţiunea substanţelor biostimulatoare şi a enzimelor implicate în procesul
de rizogeneză, gradul de maturare a ţesuturilor, vârsta plantelor şi a
organelor de plantă din care se confecţionează butaşi şi fenofaza în care se
găseşte organul utilizat la butăşire.
Plantele sintetizează auxine, care au un rol pozitiv în emiterea de
rădăcini, dar şi substanţe inhibitoare (acidul abscisic) care împiedică
rizogeneza. Reuşita butăşirii depinde deci de raporturile care se stabilesc
între aceste două grupe de substanţe.
Gradul de maturare a ţesuturilor influenţează şi el procesul de
rizogeneză. S-a constatat că între conţinutul lemnului în amidon şi gradul de
înrădăcinare a butaşilor este o corelaţie pozitivă (T. Martin – 1968). De
asemenea raportul dintre hidraţii de carbon şi azot influenţează formarea
rădăcinilor adventive. Butaşii verzi care prezintă un conţinut ridicat în azot şi
scăzut în hidraţi de carbon, în condiţii de umiditate ridicată a substratului de
înrădăcinare, nu înrădăcinează, sau înrădăcinează greu şi putrezesc uşor.
Pentru a evita acest lucru butaşii verzi se confecţionează din lăstari bine
expuşi la lumină care au un conţinut mai ridicat în hidraţi de carbon.
Vârsta plantei poate reduce sau stimula capacitatea butaşilor de a
emite rădăcini adventive. Butaşii care provin de la plantele tinere aflate în
perioada juvenilă înrădăcinează mai uşor decât butaşii proveniţi de la viţele
bătrâne, la care cantitatea de inhibitori de înrădăcinare acumulată este mai
mare.
În afară de vârsta plantelor este foarte importantă pentru înrădăcinare
şi vârsta organelor vegetative care se folosesc la butăşire. Butaşii
confecţionaţi din lemn anual înrădăcinează mai uşor comparativ cu cei
confecţionaţi din lemn de doi ani. Butaşii confecţionaţi din coarde cu vârsta
de 2 – 4 ani înrădăcinează în proporţie tot mai mică, motiv pentru care nu se
utilizează în practica viticolă.
Înrădăcinarea depinde şi de porţiunea de lăstar sau coardă care se
utilizează la confecţionarea butaşilor. Cel mai uşor înrădăcinează butaşii
confecţionaţi din zona de mijloc a lăstarului sau a coardei.
Fenofazele în care se recoltează butaşii influenţează şi ele
rizogeneza. În cazul butaşilor verzi, aceştia trebuie recoltaţi când au o
cantitate mare de substanţe de rezervă, adică înainte de începutul creşterii
interne a boabelor când viţa dirijează o mare parte din asimilate spre
struguri. Butaşii lemnoşi trebuie recoltaţi şi ei când au o concentraţie maximă
170
în substanţe de rezervă, adică toamna la 2- 3 săptămâni după căderea
frunzelor.
Factorii ecologici care influenţează înrădăcinarea sunt temperatura,
umiditatea, aerul şi substratul de înrădăcinare.
Temperatura influenţează înrădăcinarea prin nivel şi sumă. Emiterea
de rădăcini începe la temperaturi de 10 – 12o C, dar se desfăşoară lent.
Ritmul de emitere a rădăcinilor se intensifică la temperaturi de peste 15 o C şi
atinge nivelul optim la temperaturi de 25 – 30o C. Suma temperaturilor utile
necesare înrădăcinării, pentru majoritatea soiurilor cultivate este în jur de
300o C.
Atât în cazul butaşilor verzi cât şi a celor lemnificaţi temperatura din
substratul de înrădăcinare trebuie să fie cu 2– 3o C mai ridicată decât
temperatura din aer.
Umiditatea optimă pentru înrădăcinare este în aer de 85 %, iar în sol
de 60 – 70 % din I.U.A. La aceste valori ale umidităţii raportul aero-hidric al
solului este foarte favorabil procesului de rizogeneză.
Aerul este şi el foarte important, deoarece înrădăcinarea este asociată
cu procese de creştere, ceea ce presupune intensificarea respiraţiei şi
creşterea consumului de oxigen. Pentru satisfacerea necesarului de oxigen
este necesară asigurarea unui substrat corespunzător de înrădăcinare şi
aerisirea corespunzătoare a încăperilor în cazul în care butăşirea se
realizează în climat controlat.
Reuşita înrădăcinării depinde pe lângă factorii climatici şi de utilizarea
unui substrat de înrădăcinare corespunzător, care trebuie să fie permeabil,
bine aerat, cu o capacitate bună de reţinere a apei şi suficient de bine
aprovizionat cu elemente nutritive.
Factorii tehnologici exprimă intervenţia utilă a omului pentru
stimularea înrădăcinării şi se referă la: alegerea dimensiunilor butaşilor,
folosirea biostimulatorilor de înrădăcinare, folosirea diferitelor procedee
tehnice de stimulare a înrădăcinării, cum sunt umectarea în apă, preforţarea
şi la dirijarea factorilor de mediu.
Dimensiunile butaşilor utilizaţi influenţează emiterea de rădăcini în
sensul că butaşii de lungime şi grosime medie înrădăcinează mai repede şi
cu indici de calitate superiori faţă de butaşii scurţi şi subţiri care au o cantitate
mai scăzută de substanţe de rezervă.
Folosirea biostimulatorilor de înrădăcinare asigură obţinerea unor
randamente superioare de butaşi înrădăcinaţi şi declanşarea mai rapidă a
procesului de rizogeneză. În acest scop se folosesc auxinele exogene cum
sunt acidul β – indolil-butilic (AIB) şi acidul naftil acetic (ANA). Au fost
obţinute rezultate bune şi prin utilizarea precursorilor auxinici: Radivit,
Radistim şi Revital, în concentraţie de 2 – 3 % (Oprea Ştefan, 1995).
Înmuierea în apă a butaşilor lemnificaţi contribuie la refacerea
umidităţii fiziologice a butaşilor până la valori de 50 – 55%. Este o operaţie
necesară deoarece butaşii pot pierde multă apă în timpul însilozării.
Preforţarea se face prin stratificarea butaşilor în lăzi cu rumeguş şi
aplicarea unui şoc termic de 28 – 30o C la baza butaşilor prin care se
grăbeşte emiterea rădăcinilor. Preforţarea are drept scop reducerea
diferenţei dintre pornirea în vegetaţie a ochilor şi emiterea rădăcinilor.
171
Prin dirijarea factorilor de vegetaţie şi menţinerea acestora în
intervalele optime amintite mai sus se stimulează emiterea de rădăcini şi
creşte procentul de viţe înrădăcinate.
Secvenţele tehnologice pentru obţinerea butaşilor înrădăcinaţi sunt
diferite în funcţie de tipul butaşilor utilizaţi care pot să fie verzi sau lemnificaţi.
Înmulţirea prin butaşi verzi
Se foloseşte în vederea butăşirii lăstarilor în fază erbacee. Înmulţirea
se poate practica în condiţii de seră sau solar şi prezintă următoarele
secvenţe tehnologice: recoltarea lăstarilor, confecţionarea butaşilor,
înrădăcinarea butaşilor, repicarea butaşilor înrădăcinaţi, plantarea viţelor în
ghivece definitive şi plantarea viţelor în câmp.
Recoltarea lăstarilor se face dimineaţa, pentru a evita
deshidratarea acestora. Lăstarii se recoltează cu ajutorul foarfecilor pentru
vie, după care se introduc imediat în găleţi emailate sau pungi de plastic cu
apă.
Confecţionarea butaşilor constă în fasonarea lăstarilor recoltaţi în
fragmente de 8–10 cm. Fiecare butaş trebuie să prezinte la partea apicală un
mugure şi o frunză. Pentru a limita pierderea apei prin transpiraţie limbul
frunzei se reduce la 1/3 din suprafaţă. După confecţionare butaşii se
parafinează la partea superioară şi se pun la înrădăcinat.
Pentru înrădăcinarea butaşilor verzi se utilizează substraturi speciale
alcătuite din:
- perlit + turbă grosieră cu pH- neutru în proporţie de 1:1;
- perlit + nisip + turbă grosieră în proporţie de 1:1:1;
- perlit + rumeguş de răşinoase + turbă grosieră în proporţie de
1:1:1.
Substratul de înrădăcinare trebuie să fie bine drenat, să aibă o
capacitate mare de reţinere a apei. Raportul optim între apă şi aer este de
70% apă şi 15 % aer.
Substratul se aşează pe mese speciale într-un strat de 8 – 10 cm
grosime. Pentru încălzirea substratului, mesele se aşează pe registrele de
încălzire a serei. Mesele sunt prevăzute cu o instalaţie de ceaţă artificială.
Higroscopicitatea aerului trebuie menţinută ridicată de aceea deasupra
meselor cu butaşi se montează tunele din folie de material plastic sau tifon.
Butaşii se pot planta direct în substratul de înrădăcinare sau în
ghivece de material plastic umplute cu amestecul respectiv. Distanţele de
plantare sunt de 3 x 3 cm. În primele zile după plantaţie butaşii se menţin
sub ceaţă artificială permanentă cu ajutorul instalaţiei de udare care va
funcţiona prin impulsuri programate de 15 – 30 secunde la intervale de 13 –
30 minute.
Temperatura substratului de înrădăcinare se menţine la 25 28 o C, iar
cea a aerului la 20 – 25o C. Durata de înrădăcinare este de 15 – 20 zile.
Repicarea butaşilor înrădăcinaţi se face atunci când butaşii au trecut
în faza de plantă şi au 3 – 4 rădăcini bine dezvoltate. Butaşii se repică în
ghivece de material plastic umplute cu un amestec alcătuit din mraniţă,
perlit şi turbă în proporţii egale.
După repicat ghivecele cu viţe sunt trecute pe mesele de aclimatizare
timp de 7 – 10 zile, unde se menţin sub ceaţă artificială. După aclimatizare
ghivecele se mai ţin în sere până ce lăstarul atinge 10 cm lungime. În
172
această perioadă se vor efectua tratamente împotriva manei şi a
putregaiului cenuşiu.
Plantarea viţelor în ghivece definitive de lut ars sau în pungi de
polietilenă se face atunci când lăstarii au 10 – 12 cm lungime. Ghivecele cu
viţe se mai menţin în sere sau sub umbrare timp de 2 – 3 săptămâni, pentru
fortificare, după care se plantează în câmp.
Recoltarea
lăstarilor pentru
butăşire
↓
Fasonarea,
parafinarea şi
tratarea cu
biostimulatori
↓
Plantarea butaşilor
în substratul de
înrădăcinare
↓
Înrădăcinarea
butaşilor
↓
Repicarea
butaşilor
înrădăcinaţi
↓
Plantarea viţelor în
ghivece nutritive
Definitive
↓
Fortificarea vitelor
sub umbrare
↓
Plantarea viţelor la
locul definitiv
Fig.6.1.Schema tehnologică pentru înmulţirea prin butaşi verzi
Înmulţirea prin butaşi lemnoşi

Înmulţirea prin butaşi lemnoşi se practică adesea în practica viticolă
cu rezultate bune. Acest tip de butăşire utilizează pentru înmulţire coardele
anuale şi prezintă următoarele secvenţe tehnologice: recoltarea coardelor,
confecţionarea butaşilor, tratarea butaşilor cu biostimulatori, preforţarea
butaşilor, înrădăcinarea butaşilor şi recoltarea viţelor înrădăcinate.
Recoltarea coardelor se face toamna la 2 – 3 săptămâni după
căderea frunzelor, când concentraţia acestora în substanţe de rezervă este
173
maximă. Coardele se păstrează peste iarnă în silozuri cu nisip sau în
camere frigorifice la 1 – 4o C.
Confecţionarea butaşilor constă în secţionarea coardelor în butaşi
de diferite dimensiuni: butaşi scurţi de 8 – 10 cm, mijlocii de 25 – 32 cm şi
lungi de 40 – 50 cm. La butaşii mijlocii şi lungi se vor îndepărta ochii de pe
butaşi cu excepţia a 1 – 2 ochi de la partea apicală. Butaşii confecţionaţi se
leagă în pachete de 50 – 100 bucăţi.
Tratamentul cu biostimulatori se face prin introducerea pachetelor
cu butaşi pe o adâncime de 1 cm în soluţia cu biostimulatori. Fiecare pachet
se va roti în soluţie timp de câteva secunde pentru a se umecta cât mai
bine.
Preforţarea butaşilor are rolul de a accelera intrarea în activitate a
mugurilor şi emiterea de rădăcini la partea bazală a butucilor. Pentru
aceasta butaşii se stratifică în lăzi cu rumeguş şi se introduc în încăperi
încălzite la 25 – 28o C, timp de 2 săptămâni după care lăzile se menţin în
încăperi la 2- 4o C, până când condiţiile de mediu permit plantarea acestora
în câmp.
Preforţarea poate fi înlocuită cu introducerea pachetelor cu butaşi în
bazine cu apă caldă la 45 – 50o C timp de 30 minute.
Recoltarea coardelor

Confecţionarea butaşilor

Tratarea butaşilor cu
biostimulatori

Preforţarea butaşilor

Înrădăcinarea butaşilor

Recoltarea viţelor
înrădăcinate
Fig.6.2.Schema tehnologică pentru înmulţirea prin butaşi lemnoşi.
Înrădăcinarea butaşilor se face prin plantarea lor în sere, solarii sau

direct în câmp în şcoala de viţe. În timpul înrădăcinării se execută o serie de
lucrări de întreţinere cum sunt: udarea, fertilizarea foliară, tratamentele
împotriva bolilor şi dăunătorilor, întreţinerea solului, etc.
Recoltarea viţelor înrădăcinate are loc toamna, după căderea
frunzelor. Viţele se leagă în pachete, se păstrează peste iarnă în silozuri cu
nisip, iar primăvara se vor planta la locul definitiv.
174
Înmulţirea prin marcotaj
Marcotajul este utilizat mai ales pentru completarea golurilor în
plantaţiile de vii roditoare plantate pe nisipuri, în plantaţiile de hibrizi
producători direcţi şi în plantaţiile cu soiuri rezistente.
În plantaţiile obişnuite, de pe terenurile în care se poate dezvolta
filoxera, marcotajul este recomandat pentru completarea golurilor doar
după 15 – 20 de ani de la plantare.
Marcotajul se deosebeşte de butăşire prin aceea că partea vegetativă
utilizată ca şi marcotă se poate detaşa sau nu de planta mamă. Marcota
este o porţiune viabilă de coardă sau lăstar, care pusă în condiţii favorabile
de mediu emite rădăcini pe porţiunea îngropată în sol fără a fi separată de
planta mamă.
Marcotajul poate avea efect economic şi imediat, deoarece viţele
obţinute pot să rodească încă din primul an de la înmulţire.
În practica viticolă există mai multe metode de marcotaj clasificate
după gradul de lemnificare a organului vegetativ care se marcotează şi
după procedeele tehnice de execuţie a marcotajului.
După gradul de lemnificare a organelor care se marcotează,
marcotajul poate să fie în verde, când se utilizează lăstari şi în uscat, când
se utilizează coardele de un an.
După procedeele tehnice de executare a marcotajului, acesta se
poate realiza prin muşuroirea coardelor sau lăstarilor, prin îngroparea
coardelor sau lăstarilor în şanţuri, prin prăbuşirea butucilor şi prin metoda
Versadi.
În cazul marcotajului prin muşuroire se pot utiliza ca şi marcote
coardele anuale sau lăstarii. Acestea se acoperă la bază cu un muşuroi de
pământ de 25- 30 cm înălţime.
Fig.6.3. Marcotajul prin muşuroirea butucilor
Lucrarea se execută primăvara devreme imediat după tăiere în cazul

când se folosesc ca şi marcote coardele anuale sau vara în luna iulie, când
se utilizează lăstarii.
Pe porţiunea muşuroită se formează rădăcini adventive. Toamna se
desfac muşuroaiele şi se recoltează marcotele tăindu-le cu foarfeca cât
mai aproape de locul de inserţie. Marcotele recoltate se pot planta la locul
definitiv imediat după recoltare sau se stratifică în silozuri cu nisip şi se
plantează în primăvara următoare.
175
Marcotajul prin îngroparea coardelor în şanţuri este o metodă care se
execută frecvent în cazul completării golurilor în plantaţiile viticole mai vechi
de 15 ani. După modul în care se execută marcotajul prin îngroparea
coardelor în şanţuri poate fi de mai multe tipuri.
Fig.6.4.Completarea golurilor prin marcotaj: A – marcotaj de suprafaţă simplu; B –

marcotaj de suprafaţă cu călcâi; C – marcotaj semiadânc; D – marcotaj adânc
- Marcotaj de suprafaţă-simplu, acesta constă în întinderea unei

coarde la suprafaţa solului până la locul butucului lipsă, unde se îndoaie în
sus. Coarda nu se desprinde de planta mamă, iar mugurii de pe aceasta
se îndepărtează cu excepţia a 2-3 situaţi spre vârf.
- Marcotaj de suprafaţă cu călcâi, care se deosebeşte de marcotajul
de suprafaţă prin îngroparea coardei în pământ la 10-15 cm la locul în
care aceasta se va îndoi pentru a forma un nou butuc. Îndoitura (călcâiul)
se face pentru a facilita formarea rădăcinilor proprii, fără a separa marcota
de planta mamă.
- Marcotaj semiadânc este considerat acela prin care coardele se
îngroapă în pământ la adâncimea de 15-20 cm, fără a fi detaşate de
planta mamă.
- Marcotaj adânc se consideră marcotajul care constă în îngroparea
coardelor în şanţuri la adâncimea de 35-40 cm, la care se plantează de
obicei viţa de vie.
Cel mai des utilizat este marcotajul adânc, urmat de cel semiadânc,
în timp ce celelalte două tipuri de marcotaj sunt mai puţin practicate.
Marcotajul se poate executa în uscat, în perioada de repaus a viţei
de vie sau în verde, în perioada de vegetaţie la sfârşitul verii, fiind mai
puţin răspândit.
Tehnica de executare a marcotajului va fi descrisă în cele ce
urmează. Încă din timpul verii pe un butuc învecinat golului se aleg 1-2
lăstari care nu se supun operaţiilor în verde şi vor servi în toamnă ca
marcote. Toamna după căderea frunzelor se sapă cu cazmaua un şanţ pe
direcţia rândului, de la butucul cu marcota până la locul cu butucul lipsă.
Lăţimea şanţului va fi de 40 cm, iar adâncimea de 15-20 cm în cazul
marcotajului semiadânc şi de 30-40 cm în cazul marcotajului adânc.
Pământul rezultat în urma săpăturii se va pune de o singură parte a
şanţului. Stratul de pe fundul şanţului se va mobiliza pe o lăţime de cazma.
Din cele 2-3 coarde rezervate în acest scop pe butuc se alege una care se
aşează pe fundul şanţului şi se va scoate cu vârful în locul butucului care
lipseşte. Se lasă deasupra nivelului solului 2-3 ochi situaţi la capătul
marcotei, ceilalţi ochi se extirpă cu un briceag bine ascuţit, după care
176
peste marcota fixată pe fundul şanţului se aşează un strat de pământ şi se
tasează uşor.
Pentru a favoriza emiterea şi creşterea rădăcinilor peste stratul de
pământ care acoperă marcota se aşează un strat uniform de gunoi bine
descompus. În continuare şanţul se va umple cu pământ, iar capătul
marcotei aflat deasupra nivelului solului se muşuroieşte.
Dacă în plantaţie, pe acelaşi rând, există mai multe goluri
consecutive, se pot trage marcote de pe rândurile vecine, numai că
acestea vor fi îngropate mai adânc pentru a nu fi distruse cu ocazia
efectuării lucrărilor solului. Marcotele vor putea fi despărţite de planta
mamă după doi, trei ani, dar de obicei acestea nu se mai despart.
Marcotajul dă rezultate bune în viile plantate pe nisipuri, în plantaţiile
de hibrizi producători direcţi şi cele cu soiuri rezistente la filoxeră
Marcotajul prin prăbuşirea butucilor s-a practicat din cele mai vechi
timpuri ajutând la reîntinerirea plantaţiilor îmbătrânite.
În prezent acest tip de marcotaj este puţin practicat, numai pentru
completarea golurilor în plantaţiile de pe nisipuri şi în cazul altoirii în verde
pentru coborârea punctului de altoire.
Pentru executarea acestui tip de marcotaj se sapă cu cazmaua o
groapă cât mai aproape de butuc. Adâncimea gropii trebuie să depăşească
baza butaşului portaltoi. În groapa respectivă se prăbuşeşte apoi butucul,
după care se aleg două sau trei coarde anuale care se marcotează prin
scoaterea lor cu partea superioară (1- 2ochi) deasupra nivelului solului. Una
din marcote va înlocui butucul care a fost prăbuşit, iar celelalte coarde se vor
aduce în dreptul golurilor în vederea refacerii densităţii plantaţiei.
Fig. 6.5.Marcotajul prin prăbuşirea butucului:

a)- butucul înainte de prăbuşire; b)- butucul după prăbuşire;
177
Fig.6.6. Marcotajul de tip Versadi
În urma prăbuşirii, butucii se fortifică ca urmare a înrădăcinării puternice

a lemnului anual pus în condiţii favorabile înrădăcinării.
În cazul marcotajului de tip Versadi se utilizează ca şi marcotă o coardă
sau un lăstar care se conduce la început arcuit, apoi vertical descendent şi
se îngroapă la vârf în vederea emiterii de rădăcini.
Înmulţirea prin altoire

La viţa de vie altoirea se practică din cele mai vechi timpuri. Primele
scrieri referitoare la altoire datează de aproximativ 2000 de ani, dar se
presupune că altoirea este cunoscută de peste 5000 de ani. În antichitate
romanii foloseau altoirea ca mijloc de înnobilare a viţelor, înlocuind soiurile
vechi cu altele noi mai valoroase sau ca mijloc de sporire a precocităţii şi a
producţiei.
După invazia filoxerei în Europa în anul 1863, altoirea a devenit metoda
de bază pentru înmulţirea viţei de vie şi singura metodă eficientă de luptă
împotriva filoxerei.
Ideea altoirii viţelor euro-asiatice pe viţe americane rezistente la filoxeră
datează din anul 1869 şi aparţine francezului Gaston Basille. Acesta într-o
călătorie în America a văzut într-un muzeu din Philadelfia expusă o viţă din
soiul Chasselas care prezenta următoarea inscripţie: “această viţă nu
trăieşte decât altoită pe Mustang”.
Altoirea şi-a făcut foarte greu loc în practica viticolă, deoarece era un
procedeu mai complicat şi costisitor care necesită cunoştinţe tehnice noi, în
plus exista temerea că viţele americane utilizate ca şi portaltoi ar putea
transmite altoiului gustul foxat şi ar influenţa negativ calitatea producţiei.
Bazele teoretice ale altoirii. Altoirea este un procedeu tehnologic
complex, ce constă în îmbinarea a două porţiuni viabile de plantă, în scopul
de a mijlocii convieţuirea dintre ele. (T. Martin, 1972). Părţile simbionte
utilizate la altoire sunt portaltoiul, care provine de la viţa americană şi va
reprezenta partea subterană a butucului şi altoiul, care reprezintă soiul nobil
şi va forma partea supraterană a butucului.
Ca şi metodă de înmulţire vegetativă altoirea se bazează pe
următoarele principii fiziologice: independenţa fiziologică temporară a
porţiunilor de material vegetal; însuşirea segmentelor vegetale de a forma
ţesuturi intergamice (calus); sudarea suprafeţelor secţionate prin intermediul
calusului; diferenţierea calusului în ţesuturi specializate.
178
În cazul altoirii atât altoiul cât şi portaltoiul îşi păstrează informaţia
genetică proprie, astfel încât altoirea nu trebuie privită ca un proces de
fuziune, ea fiind o simbioză între cei doi parteneri.
Procesul de concreştere morfo-anatomică şi fiziologică a altoiului cu
portaltoiul se realizează în trei etape: calusarea, sudarea şi vascularizarea
(M. Oprean, 1975; I. Olteanu, 1974; M. Oşlobeanu, 1980; S. Oprea, 1995).
Calusarea. Calusul este un ţesut intermediar de natură
parenchimatică, cu un conţinut în apă de peste 85%.
În urma secţionării coardelor cu ocazia altoirii, suprafeţele secţionate
vin în contact cu aerul, iar plasma acestora se oxidează formând o peliculă
izolatoare, care împiedică pentru o perioadă unirea celor doi parteneri. Sub
această peliculă atât altoiul cât şi portaltoiul formează un ţesut nou denumit
calus sau ţesut de rană. Formarea calusului se desfăşoară după legităţi
precise, rezultate atât din asimetria coardei, influenţa mugurelui cât şi
datorită polarităţii.
În funcţie de asimetria coardei calusul apare prima dată pe părţile
dorsală şi ventrală ale coardei, iar apoi pe partea cu jgheab a coardei.
Datorită polarităţii calusul apare mai întâi şi în cantităţi mai mari la polul
morfologic inferior a celor două secţiuni. La început calusul apare sub forma
unor puncte mici, de culoare albă-sidefie, care se unesc între ele astfel încât
formează un inel continuu de calus de jur împrejurul punctului de altoire.
Celulele calusului sunt turgescente, cu pereţii subţiri şi se dezhidratează
uşor, de aceea pentru protejarea lor este necesară menţinerea unei umidităţi
ridicate în jurul punctului de altoire.
Sudarea este o fază intermediară a concreşterii la altoire şi necesită
următoarele trei condiţii principale: existenţa celulelor tinere, distrugerea
stratului izolator şi sudarea celulelor. Stratul izolator format la suprafaţa
celulelor secţionate este distrus atât datorită acţiunii mecanice a calusului în
formare cât şi datorită acţiunii fiziologice de autoliză. După distrugerea
stratului izolator, celulele altoiului ajung în contact cu cele ale portaltoiului, iar
între membranele acestora se formează o lamelă intermediară pectică care
realizează lipirea lor încheindu-se o primă fază a sudării.
În faza următoare se stabilesc legături între celulele altoiului şi
portaltoiului aflate în contact, prin intermediul plasmodesmelor care trec de la
o celulă la alta prin porii membranelor celulare.
Vascularizarea este etapa finală a altoirii şi constă în stabilirea
legăturilor dintre vasele libero-lemnoase ale altoiului cu cele ale portaltoiului.
Această legătură se realizează pe două căi, respectiv prin apariţia şi intrarea
în funcţiune în interiorul calusului deja sudat a unei zone generatoare sau
înaintarea simultană prin calus a zonelor generatoare deja existente la altoi şi
portaltoi până ce se întâlnesc (Ş. Oprea, 1995).
Vascularizarea trebuie să se realizeze înainte de pornirea în vegetaţie a
mugurelui altoiului, deoarece în caz contrar frunzele lăstarului altoi nu pot fi
aprovizionate cu apă ducând la uscarea acestuia.
Factorii care influenţează reuşita altoirii sunt de natură biologică,
ecologică şi tehnologică.
Din grupa factorilor biologici fac parte afinitatea, vârsta elementelor
utilizate la altoire, gradul de maturare a ţesuturilor şi densitatea lemnului.
179
Afinitatea este o însuşire biologică care exprimă rudenia între specii şi
soiuri ce determină gradul de compatibilitate la altoire a celor doi parteneri.
Cu cât diferenţierile biochimice, morfologice şi anatomice dintre altoi şi
portaltoi sunt mai mari, cu atât mai mică va fi compatibilitatea acestora în
cazul altoirii.
Afinitatea se poate manifesta atât în şcoala de viţe sub forma afinităţii
de altoire, cât şi în plantaţiile intrate pe rod sub forma afinităţii de producţie.
Afinitatea de altoire se apreciază pe baza procentului de viţe altoite cu
sudura completă în jurul punctului de altoire. În practica viticolă afinitatea de
altoire se apreciază după procentul de viţe STAS obţinute în şcoala de viţe.
Din acest punct de vedere s-au constatat în cazul aceluiaşi soi, procente
diferite de viţe STAS, în funcţie de portaltoiul utilizat la altoire.
Afinitatea de producţie este mai complexă şi se apreciază pe baza mai
multor criterii: mărimea “gâlmei” formate în jurul punctului de altoire,
procentul de goluri care apar în plantaţie după 10 – 15 ani de la înfiinţare,
cantitatea şi calitatea producţiei, constanţa producţiei în timp şi longevitatea
plantaţiei. Supradimensionarea “gâlmei” este corelată cu o afinitate scăzută
dintre altoi şi portaltoi.
Afinitatea constatată în şcoala de viţe trebuie analizată şi interpretată
cumulat cu cea apreciată în plantaţiile de vii pe rod. În cazul aceleiaşi
combinaţii altoi-portaltoi, afinităţile de altoire şi de producţie nu sunt
întotdeauna identice. Este de preferat să se obţină un randament mai scăzut
de viţe STAS, dar să se asigure o longevitate mai mare a plantaţiilor viticole,
cu procente cât mai mici de goluri şi cu obţinerea unor producţii de calitate şi
constante în timp.
Vârsta partenerilor utilizaţi la altoire are o influenţă majoră la reuşita
acesteia. Cu cât materialul vegetal este mai tânăr ca vârstă şi stadiu biologic,
cu atât concreşterea şi prinderea la altoire este mai bună. Din aceste
considerente randamentul de prindere în cazul altoirii în verde poate ajunge
la 70 – 80 %, în timp ce în cazul altoirii în uscat randamentul este de 30 -
40%.
Concreşterea şi prinderea la altoire este condiţionată şi de gradul de
maturare a lemnului al celor doi parteneri. Problema maturării ţesuturilor se
pune mai ales în cazul portaltoilor, urmărindu-se ca toamna la recoltare
coardele portaltoi să conţină peste 12% hidraţi de carbon.
Densitatea lemnului, la cei doi parteneri de altoire, trebuie să fie cât
mai apropiată. O densitate diferită a lemnului la altoi şi portaltoi are
consecinţe negative asupra procentului de viţe STAS obţinute în şcoala de
viţe.
Factorii ecologici care influenţează asupra procesului de altoire sunt:
temperatura, umiditatea, lumina şi aerul. Influenţa lor este majoră mai ales în
timpul forţării butaşilor altoiţi.
Temperatura este foarte importantă pentru procesul de calogeneză,
care se declanşează la temperaturi de 14 – 15 ºC, se intensifică până la
temperaturi de 28 – 30 ºC, după care se reduce. La temperaturi superioare
celor menţionate se formează un calus spongios şi abundent, iar sudarea la
punctul de altoire este slabă.
Umiditatea, alături de temperatură, are un rol hotărâtor pentru reuşita
altoirii. Umiditatea menţine turgescente celulele calusului şi permite
180
desfăşurarea normală a proceselor fiziologice din butaşi. Este importantă atât
umiditatea din substratul de înrădăcinare cât şi cea din încăperile de forţare.
În stratul de rumeguş utilizat pentru forţare umiditatea trebuie să fie de 70 –
75%. Umiditatea aerului din spaţiile de forţare trebuie să fie de cel puţin 90%
în primele 7 – 8 zile de forţare, după care se reduce la 75 – 80%. Umiditatea
trebuie corelată pozitiv cu temperatura pentru a evita uscarea sau
brunificarea calusului.
Lumina contribuie la folosirea economică a substanţelor de rezervă
rămase în butaşi. Cea mai indicată este lumina naturală care trebuie să aibă
o intensitate de minimum 1000 lucşi. În caz de nevoie lumina naturală poate
fi completată cu lumină artificială.
Aerul are un rol foarte important în timpul forţării, deoarece în acest
interval respiraţia butaşilor este foarte intensă, astfel că necesarul de oxigen
este foarte mare. În aceste condiţii aerul din încăperile de forţare trebuie
împrospătat de 3 – 4 ori pe zi.
Factorii tehnologici pot influenţa pozitiv operaţia de altoire sau
dimpotrivă pot reduce foarte mult sau chiar compromite reuşita acesteia. Cei
mai importanţi factori tehnologici sunt: starea fiziologică a materialului folosit
la altoire, starea fitosanitară a acestuia, grosimea simbionţilor, tehnica de
executare a altoirii şi igiena la altoire.
În momentul altoirii umiditatea fiziologică a butaşilor trebuie să fie în
limitele normale (50 – 55%). Datorită reducerii parţiale a umidităţii coardelor
în timpul păstrării, înainte de altoire este necesară umectarea acestora în
bazine cu apă.
Este foarte important ca butaşii utilizaţi la altoire să aibă o stare
fitosanitară corespunzătoare, să fie liberi de boli virotice şi micoplasme, care
se pot transmite foarte uşor prin altoire. Nu se vor utiliza la altoire coardele
care provin de la butuci ce prezintă simptome de boli virotice sau cancer
bacterian.
Grosimea altoiului şi a portaltoiului trebuie să fie aproximativ egală la
punctul de altoire, pentru o suprapunere cât mai exactă a zonelor
generatoare. Deoarece portaltoiul are scoarţa mai groasă decât a altoiului, se
admite ca altoiul să aibă o grosime mai mică (cu cel mult 0,5 – 1 mm).
Executarea corectă a operaţiei de altoire este o condiţie obligatorie
pentru reuşita altoirii. Timpul de executare a altoirii trebuie să fie cât mai
scurt pentru a preveni oxidarea suprafeţelor secţionate. Secţiunile, în cazul
altoilor trebuie executate pe aceeaşi parte cu mugurele, cât mai aproape de
acesta, deoarece substanţele hormonale şi cele de rezervă sunt în cantitate
mai mare în zona mugurelui. Pentru o suprapunere cât mai perfectă
secţiunile altoiului şi portaltoiului trebuie să fie cât mai proaspete şi netede.
Igiena altoirii este foarte importantă pentru a se evita atacul şi
transmiterea diferiţilor agenţi fitopatogeni. Măsuri de igienă se iau înainte de
altoit, în timpul altoitului şi după altoit. Înainte de depozitare, coardele altoi şi
portaltoi se dezinfectează, în timpul altoitului se păstrează o igienă
deosebită, iar după altoire se protejează punctul de altoire prin parafinare.
Metodele de altoire. În viticultură se utilizează mai multe metode de
altoire care se clasifică după organele utilizate la altoire şi după procedeele
tehnice de executare a altoirii.
181
După organele utilizate la altoire, altoirea poate să fie:
a) altoire în verde, când se folosesc lăstarii;
b) altoire în uscat, când se utilizează coardele anuale.
După procedeele tehnice de execuţie, altoirea poate să fie:
a) altoire în copulaţie simplă;
b) altoire în copulaţie perfecţionată, cu pană sau limb de altoire;
c) altoire mecanizată cu secţiuni de îmbinare în diferite profile: “omega”,
“nut şi feder”, etc.
5.1.3.Înmulţirea “in vitro”

Ca metodă de înmulţire vegetativă a plantelor, micropropagarea
(înmulţirea “in vitro”) are la bază unele principii fiziologice: totipotenţa
celulară, independenţa temporară a explantelor, posibilitatea de stimulare a
proliferării ţesuturilor şi multiplicare a plantelor neoformate.
Dacă la începutul secolului al XX-lea micropropagarea reprezenta mai
mult un deziderat, astăzi ea este o certitudine. La viţa de vie primele culturi
“in vitro” au fost realizate de către Morel G. în 1944.
Micropropagarea este o metodă de înmulţire modernă care are o rată
de multiplicare superioară celorlalte metode de înmulţire convenţionale.
Micropropagarea foloseşte pentru înmulţire explantele vegetale care pot să
provină din: ţesuturi meristematice, organe de plantă, celule de calus, etc.
Principalele avantaje ale înmulţirii “in vitro” constau în : rata mare de
multiplicare, clonarea rapidă a soiurilor valoroase, obţinerea de plante libere
de viroze şi micoplasme, posibilitatea producerii materialului săditor în regim
programat, nemaidepinzând de o anumită perioadă optimă de înmulţire,
posibilitatea stocării materialului de înmulţire la temperaturi scăzute, etc.
Cu toate aceste avantaje certe ale micropropagării, în cazul viţei de
vie au existat şi există încă unele reţineri în privinţa aplicării acesteia.
Aceste reţineri pot fi atribuite şi faptului că plantele obţinute prin
această metodă, manifestă în primii ani un potenţial de producţie ceva mai
scăzut datorită procesului de “juvenilizare” (Mullins M.G. şi col., 1979). Acest
inconvenient poate fi însă înlăturat dacă plantele sunt supuse unor
tratamente care să favorizeze trecerea lor mai rapidă de la starea fiziologică
juvenilă la cea adultă (Norezan N. şi col., 1983).
Un dezavantaj major al clonării “in vitro”, în cazul viţei de vie, îl
reprezintă faptul că plantele obţinute nu pot fi utilizate direct pentru înfiinţarea
de noi plantaţii, ci se impune altoirea acestora pe viţe americane, ca metodă
de luptă indirectă împotriva filoxerei. Cu toate acestea micropropagarea
poate fi utilizată pentru înmulţirea viţelor portaltoi, pentru înmulţirea rapidă a
soiurilor valoroase, pentru obţinerea de plante libere de virusuri în vederea
înfiinţării de plantaţii furnizoare de coarde altoi.
Procesul de micropropagare cuprinde mai multe faze (etape) derulate
într-o anumită succesiune, însă până acum fără o accepţiune unanim
recunoscută. Murashige, în 1974 elaborează, pentru prima dată în practica
de micropropagare un sistem industrial cu trei etape:
- etapa I, care cuprinde: înfiinţarea culturilor de plante selecţionate
de la care se recoltează material vegetal donator de explante;
- etapa a II-a, care include iniţierea, multiplicarea şi propagarea “in
vitro” a materialului vegetal;
182
- etapa a III-a constă în pregătirea şi trecerea plantelor regenerate
“in vitro” pe substratul natural.
Ca orice sistem nou şi acesta este unul perfectibil, ca dovadă nu după
mult timp, pe baza unor noi acumulări a fost elaborat un sistem care cuprinde
cinci etape: etapa I (stadiul zero)- înfiinţarea culturilor de plantă mamă
donatoare de material vegetal de pe care se prevalează explante; etapa a II-
a - de înfiinţare a culturii “in vitro”; etapa a III-a – de formare şi multiplicare a
plantelor neoformate; etapa a IV-a – de înrădăcinare a neoplantelor
separate; etapa a V-a de – de transfer a plantelor noi pe mediu natural (“ex
vitro”), urmată de control şi certificare sub aspect genetic şi fitosanitar a
materialului obţinut, urmat de livrare (Ştefan Oprea, 2001).
5.2. TEHNOLOGIA PRODUCERII BUTAŞILOR PORTALTOI
În condiţiile climatice din ţara noastră viţele portaltoi se pot cultiva cu

bune rezultate în regiunile din sudul ţării, deoarece au o perioadă de
vegetaţie mai lungă cu 20–30 de zile decât viţele roditoare şi cerinţe mai
ridicate faţă de căldură.
În funcţie de resursele heliotermice, în perimetrul viticol al României
au fost delimitate trei zone de favorabilitate pentru cultura viţelor portaltoi:
- zona foarte favorabilă, cuprinde prima terasă a Dunării, începând de
la Drobeta Turnu Severin şi până la Cernavodă. În această zonă
temperaturile din lunile de vară sunt ridicate, bilanţul termic activ depăşeşte
3400°C, iar perioada de vegetaţie depăşeşte 200 de zile;
- zona favorabilă cuprinde Dobrogea, arealele podgoriilor Dealul Mare
şi Dealurile Buzăului. Bilanţul termic activ în aceste zone depăşeşte 3200°C,
iar perioada de vegetaţie depăşeşte 190 zile;
- zona de favorabilitate mijlocie, cuprinde sudul Moldovei, Banatul şi
sudul Transilvaniei, zone în care bilanţul termic activ este mai mare de
3100°C, iar perioada de vegetaţie este de circa 190 zile.
Soiurile de portaltoi cultivate
Pentru zonele viticole din România corespund cel mai bine portaltoii
din grupa Berlandieri x Riparia, care au rezistenţă mare la Filoxera radicicola,
afinitate bună cu soiurile roditoare şi capacitate mare de înrădăcinare. Sunt
recomandate în special selecţiile româneşti ( Crăciunel 2, 25, 26, 71,
Oppenheim 4 clona 4 Blaj), care au perioadă mai scurtă de vegetaţie, îşi
maturează bine lemnul şi dau producţii mari de butaşi. Relativ recent (1992)
a fost omologat portaltoiul Precoce, creat la SCVV Miniş. Acesta are o
perioadă scurtă de vegetaţie şi imprimă soiurilor o anumită timpurietate în
maturarea strugurilor.
5.2.1. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI
Plantaţiile de portaltoi se înfiinţează de regulă în cadrul pepinierelor

viticole având drept scop producţia de coarde.
Alegerea terenului se va face ţinând cont de factorii pedoclimatici şi
de cei social-economici. Din punct de vedere climatic zona trebuie să asigure
minimum 190 zile de vegetaţie, suma temperaturilor active să fie de cel puţin
3100°C, suma orelor de strălucire a soarelui din perioada de vegetaţie să fie
183
de minimum 1500 ore, iar precipitaţiile anuale de cel puţin 480 – 500 mm. Se
preferă terenuri plane sau cu pante mici de cel mult 10-12%, cu expoziţie
sudică sau sud vestică şi cu apa freatică la peste 1,5 m adâncime. Cele mai
indicate soiuri sunt cele nisipo-lutoase sau luto-nisipoase şi cu fertilitate
mijlocie.
Factorii social-economici se referă în principal la posibilităţile de
asigurare cu forţa de muncă. La un hectar de cultură de portaltoi sunt
necesare aproximativ 260-280 zile muncă anual.
Organizarea terenului are în vedere exploatarea raţională a terenului
prin împărţirea acestuia în tarlale şi parcele, care să poată fi lucrate
mecanizat. Tarlalele au o suprafaţă de 10-20 ha, ele sunt despărţite prin
drumuri principale de 5-6 m lăţime. Parcelele sunt delimitate în interiorul
tarlalelor prin drumuri secundare de 3-4 m lăţime şi au suprafaţa cuprinsă
între 1 şi 3 ha.
Pregătirea terenului pentru plantare cuprinde următoarele lucrări:
defrişarea vegetaţiei şi nivelarea terenului, fertilizarea de bază, tratarea
terenului contra nematozilor, desfundarea terenului.
Pregătirea terenului începe cu curăţarea acestuia de vegetaţia
lemnoasă precedentă (arbori, arbuşti, tufărişuri), după care terenul se
nivelează cu ajutorul nivelatoarelor.
Fertilizarea de bază se va face având în vedere faptul că plantaţia de
viţe portaltoi este o cultură permanentă care ocupă terenul peste 25 de ani şi
ca atare trebuie să i se asigure substanţele nutritive necesare. La fertilizarea
de bază se vor aplica gunoiul de grajd şi îngrăşămintele chimice cu fosfor şi
potasiu care sunt mai greu solubile. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc pe
baza analizei agrochimice a solului. În general dozele de gunoi sunt cuprinse
între 30 şi 70 t/ha, în funcţie de conţinutul solului în argilă şi de valorile
indicelui de azot. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de
conţinutul solului în forme mobile de fosfor şi potasiu. În general se
administrează 150-200 kg/ha P2O5 şi 200-300 kg/ha K2O (C. Ţârdea,
L.Dejeu, 1995). Administrarea îngrăşămintelor se face mecanizat cu ajutorul
MIG-5 şi MA 3,5 în agregat cu tractorul U 650.
Dezinfectarea terenului se face înainte de desfundat pentru a
preveni atacul de nematozi în timpul exploatării plantaţiei. În acest scop se
pot administra insecticide de sol pentru a distruge larvele de viermi sârmă
(Agriotes sp.), larvele cărăbuşului de mai (Melolontha melolontha). Ca
nematocid se mai poate administra produsul Temik G 400 kg/ha.
Desfundatul terenului se execută toamna, înainte de venirea
îngheţului, cu scopul de a realiza un strat de sol afânat şi de a încorpora
îngrăşămintele în profunzime la nivelul de plasare a rădăcinilor. Adâncimea
de desfundare este de 50–60 cm, în funcţie de textura solului. Lucrarea se
execută cu plugul balansier pentru desfundat. În terenul desfundat se
acumulează apa din ploile de toamnă şi cea rezultată din topirea zăpezilor,
solul se mărunţeşte datorită îngheţului şi dezgheţului astfel încât primăvara
butaşii portaltoi pot fi plantaţi în condiţii bune.
Nivelarea de exploatare se execută înaintea plantării pentru
uniformizarea terenului desfundat, cu nivelatorul tractat NT 2,8 la care se
ataşează o grapă stelată.
184
Plantarea viţelor portaltoi se face primăvara la sfârşitul lunii martie –
începutul lunii aprilie, înainte de plantarea viţelor roditoare.
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de sistemele de susţinere
şi vigoarea soiurilor. În cazul susţinerii viţelor pe spalier vertical monoplan
sau pe piramide, distanţele de plantare sunt de 2,0 – 2,2 m între rânduri şi
1,8 – 2,0 m între viţe pe rând. Dacă sistemul de susţinere al viţelor este
spalierul orizontal în formă de “T”, distanţele de plantare sunt de 2,2 – 2,6 m
între rânduri şi 1,6 – 1,8 m între viţe pe rând.
Prin folosirea acestor distanţe de plantare rezultă o densitate de 2100
– 2800 viţe la ha.
După stabilirea distanţelor de plantare se trece la pichetarea terenului
prin care se marchează locul de plantare a fiecărei viţe.
Pregătirea viţelor pentru plantare. La înfiinţarea plantaţiilor de
portaltoi se folosesc de regulă viţe înrădăcinate obţinute în şcoala de viţe sau
în solarii şi mai rar se folosesc viţe înrădăcinate fortificate la ghivece.
O viţă portaltoi bună pentru plantare trebuie să îndeplinească
condiţiile de calitate cerute de Standardele de calitate în vigoare : puritatea
biologică de 100%, minimum trei rădăcini de 15 cm lungime şi de minim 2
mm în diametru; cordiţa principală de minimum 15 cm lungime şi de cel puţin
4 mm grosime în dreptul celui de-al doilea internod; să fie sănătoase, cu
ţesuturi verzi şi fără vătămări mecanice.
Pregătirea viţelor portaltoi în vederea plantării constă în fasonare,
mocirlire şi parafinare. Fasonarea constă în scurtarea cordiţei la 4-5 ochi şi a
rădăcinilor la circa 10 cm. În cazul în care plantarea se face cu plantatorul
sau hidroburul, rădăcinile se fasonează scurt la 1-2 cm.
Dacă viţele portaltoi nu au o umiditate corespunzătoare, după
fasonare se ţin o zi în bazine cu apă. După zvântare viţele se parafinează
prin introducerea părţii superioare timp de câteva fracţiuni de secundă într-un
amestec topit la temperatura de 80±2°C, format din parafină 94%, bitum 3%
şi sacâz 3%. Prin parafinare se protejează cordiţa de uscăciune.
După fasonare şi parafinare urmează mocirlirea viţelor care constă în
introducerea rădăcinilor într-un amestec păstos format din pământ argilos,
dejecţii proaspete de bovine şi apă. Mocirlirea are rolul de a realiza un
contact cât mai bun între rădăcini şi sol.
Executarea plantării. Groapa se va săpa cu puţin timp înaintea
plantării pentru ca plantarea să se facă într-un pământ reavăn. Gropile se
execută toate de aceeaşi parte a pichetului, cât mai aproape de acesta.
Pământul rezultat se aşează pe o singură parte la toate gropile.
În peretele gropii dinspre pichet se sapă o copcă, iar cu pământul
rezultat se va face un muşuroi pe fundul gropii, pe care se va aşeza viţa cu
rădăcinile răsfirate, astfel încât cordiţa să vină lângă pichet, iar locul de
inserţie al cordiţei să fie la nivelul solului. Peste rădăcini se trage un strat de
pământ reavăn şi se tasează uşor cu piciorul pentru a pune rădăcinile în
contact cu solul.
Se administrează la groapă 4-5 kg de gunoi de grajd bine descompus,
se udă cu 5-10 l de apă, iar după infiltrarea apei se completează groapa cu
pământ. În final, peste cordiţă se va face un muşuroi din pământ mărunt şi
reavăn.
185
5.2.2. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR TINERE DE PORTALTOI
În primii trei ani după plantare viţele portaltoi au nevoie de lucrări

agrotehnice şi fitotehnice speciale, care să le ajute să se fortifice şi să-şi
formeze elementele butucilor. Tot în această perioadă în plantaţie se
instalează sistemele de susţinere necesare.
Anul I după plantare

În acest an sunt necesare unele lucrări speciale care se execută atât
asupra solului cât şi asupra viţelor. Scopul acestor lucrări este de a creea
cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea sistemului radicular şi a celui
aerian.
Lucrările solului
În urma plantării solul rămâne tasat şi necesită o lucrare de afânare
care se execută cu plugul cultivator pentru vie (PCV-1,8). În timpul perioadei
de vegetaţie se execută 4-5 praşile mecanice pe intervalul dintre rânduri şi 3-
4 praşile manuale pe rând, prin care se menţine solul curat de buruieni şi
afânat. Toamna după căderea frunzelor se execută arătura de toamnă la 15-
18 cm adâncime.
Controlul ieşirii lăstarilor din muşuroi. Dacă la unele viţe lăstarii
întârzie să apară din muşuroi, se sparge crusta de pe muşuroi pentru a uşura
apariţia lăstarilor. Dacă şi după această operaţie lăstarii întârzie să apară, se
desfac muşuroaiele şi dacă se constată un atac de nematozi se presară în
jurul viţei un insecticid organoclorurat , după care se reface muşuroiul.
Udatul viţelor având în vedere faptul că sistemul radicular este încă
slab dezvoltat, în perioadele de secetă este necesară udarea locală a viţelor
cu 5-10 l apă/viţă. Lucrarea se execută cu ajutorul cisternelor care se
deplasează printre rânduri, iar cu ajutorul unor furtunuri se distribuie apa la
fiecare viţă.
Legatul şi plivitul lăstarilor. Legatul se face de 2-3 ori în cursul
vegetaţiei. Când lăstarii au 40-50 cm lungime, se face primul legat, legând
lăstarii cu rafie sau alte deşeuri textile de tutorii care au servit la pichetat. Cu
ocazia celui de-al doilea legat se vor plivi şi lăstarii mai puţin dezvoltaţi,
lăsând la fiecare viţă 3-4 lăstari în funcţie de vigoarea soiului şi a viţei.
Copcitul viţelor are drept scop dezvoltarea sistemului radicular în
profunzime. Pentru aceasta se va executa o copcă în jurul viţelor şi se vor
tăia cu briceagul rădăcinile superioare. În acest an copcitul se execută de
două ori: prima dată în iunie, când este necesară refacerea muşuroiului
pentru a evita necrozarea lăstarilor şi a doua oară în luna august, când nu se
mai refac muşuroaiele pentru a favoriza maturarea lemnului.
Fertilizarea. Pe lângă îngrăşămintele administrate la groapă cu
ocazia plantării, la nevoie se pot administra în vegetaţie îngrăşăminte foliare
în lunile de consum maxim (iunie-iulie). Nu este indicată administrarea
îngrăşămintelor la sol deoarece sistemul radicular slab dezvoltat reduce
eficienţa fertilizării.
Completarea golurilor se face în lunile august-septembrie cu viţe
fortificate la ghivece în solariu. Acestea vor înlocui atât viţele neprinse, cât şi
eventualele impurităţi.
186
Muşuroirea viţelor se face toamna după căderea frunzelor, când în
jurul fiecărei viţe se va executa cu sapa un muşuroi de pământ care le va
proteja de ger peste iarnă.
Anul II după plantare

Pe lângă lucrările aplicate solului şi viţelor, o lucrare importantă în
acest an este instalarea sistemului de susţinere.
În ţara noastră sunt folosite următoarele sisteme de susţinere:
spalierul vertical monoplan, spalierul orizontal în formă de “T” şi piramidele.
Spalierul vertical monoplan s-a răspândit în ultimii 25-30 de ani mai
ales prin înlocuirea piramidelor. Din punct de vedere constructiv are
următoarele componente: stâlpi din beton de 2,7 m care se fixează în sol pe
adâncimea de 70 cm, la distanţă de 7-8 m unul de altul (din 4 în 4 viţe); 3
sârme orizontale, prima fixată la 60 cm înălţime faţă de sol, iar următoarele la
70 cm una faţă de alta; sârme oblice la un unghi de 45°, pe care se dirijează
lăstarii. Sârmele oblice se fixează prin ţăruşi la baza butucilor, iar capătul
superior se leagă de sârma superioară a spalierului.
Acest sistem de susţinere s-a dovedit a fi cel mai corespunzător,
deoarece necesită mai puţină forţă de muncă pentru lucrările în verde şi
cheltuielile de instalare sunt mai mici decât în cazul piramidelor. Ca
dezavantaje menţionăm producţiile de butaşi mai scăzute datorită stânjenirii
procesului de fotosinteză, deoarece lăstarii sunt conduşi în mănunchiuri.
Spalierul orizontal în formă de “T” a fost introdus în practică la ICVV Valea
Călugărească (V.Grecu, 1976). Este alcătuit din stâlpi metalici de 1,5 m
lungime care se introduc în sol pe o porţiune de 70 cm. La partea superioară
a stâlpilor este sudată o bară orizontală de 60 cm de care se fixează 3 sârme
longitudinale la 30 cm una de alta. Pe sârmele longitudinale sunt fixate din 50
în 50 cm sârme transversale formându-se o reţea pe care se conduc lăstarii
în timpul vegetaţiei. Ca avantaje a acestui sistem amintim: eliminarea lucrării
de legare a lăstarilor, executarea comodă a copilitului şi posibilitatea
mecanizării complete a lucrărilor solului. Ca dezavantaje ar fi producţiile mici
de butaşi, costul ridicat de confecţionare şi instalare şi pierderile mari în caz
de grindină datorită poziţiei orizontale a lăstarilor.
Piramidele reprezintă cel mai vechi sistem de susţinere utilizat în ţara
noastră, fiind în prezent tot mai puţin folosite deoarece îngreunează lucrările
de întreţinere în timpul vegetaţiei.
Ele sunt alcătuite din stâlpi din beton de 6 m lungime, care se
introduc în sol la 70 cm adâncime. În jurul stâlpilor se fixează, în funcţie de
tipul constructiv 6 sau 8 ţăruşi din lemn, de care se fixează sârme
galvanizate care se fixează apoi cu celălalt capăt în vârful stâlpilor. Sistemul
are avantajul unei producţii mari de butaşi, deoarece favorizează creşterile
vegetative puternice. Ca dezavantaje, pe lângă cele deja arătate, menţionăm
recoltarea greoaie a coardelor şi deteriorarea rapidă a piramidelor.
Lucrările solului încep primăvara devreme cu dezmuşuroitul, urmat
de arătura de primăvară, la 14-16 cm adâncime, cu răsturnarea brazdelor
spre mijlocul intervalului. În perioada de vegetaţie se execută 4-5 praşile pe
interval şi 3-4 praşile manuale pe rând. Toamna, după căderea frunzelor se
execută arătura adâncă de toamnă cu răsturnarea brazdei spre rândul de
viţe, după care butucii se muşuroiesc.
187
Tăierea în uscat se execută înainte de pornirea viţelor în vegetaţie în
mod diferit în funcţie de sistemul de susţinere practicat. În cazul spalierului
vertical şi a piramidelor la fiecare butuc se lasă 1-2 cepi. În cazul susţinerii pe
spalier orizontal se alege o cordiţă mai viguroasă care se scurtează sub
planul orizontal al spalierului formând trunchiul.
Plivitul lăstarilor se face de două ori pe vară îndepărtând lăstarii de
prisos, lăsându-se 5-6 lăstari pe butuc.
Copilitul şi legatul lăstarilor. Legatul lăstarilor pe mijloacele de
susţinere se face de 4-6 ori în timpul vegetaţiei după fiecare val de creştere.
Cu ocazia legatului se vor îndepărta şi copilii în faza erbacee, sub prima
frunză de la bază, pentru a stimula dezvoltarea lăstarului principal.
Combaterea filoxerei galicole. Majoritatea portaltoilor sunt sensibili
la filoxera galicolă, care atacă frunzele şi lăstarii. Combaterea se face prin
suprimarea frunzelor cu gale şi arderea acestora. În cazul unor infestări
puternice se recomandă 1-2 tratamente cu insecticide organofosforice.
Fertilizarea. Începând cu acest an, în funcţie de fertilitatea solului, se
administrează doze mici de îngrăşăminte chimice: 50 kg/ha P 2O5 şi 50 kg/ha
K2O, aplicate toamna înainte de arătură. Pe solurile sărace cu humusul sub
1,5%, primăvara este necesară aplicarea unor cantităţi mici de îngrăşăminte
azotoase.
Completarea golurilor se face cu viţe STAS în cazul în care această
lucrare nu a putut fi făcută în anul I.
Anul III după plantare

În acest an lucrările aplicate asupra viţelor şi a solului sunt aceleaşi ca
şi în anul precedent, cu unele mici diferenţieri. Tăierea în uscat constă în
scurtarea coardelor formate pe capul butucului la cep, lăsându-se 3-4 cepi în
funcţie de vigoarea soiului. În cazul susţinerii pe spalier orizontal se vor
forma cordoanele, dacă nu au putut fi formate în anul II.
5.2.3. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI ÎN PRODUCŢIE
Prin lucrările care se execută începând cu anul patru după plantare se

urmăreşte menţinerea potenţialului de producţie al butucilor o perioadă cât
mai îndelungată. Lucrările de întreţinere se execută începând de la sfârşitul
iernii şi până toamna târziu.
Dezmuşuroitul este o primă lucrare care se execută în acele zone în
care butucii portaltoi au fost protejaţi peste iarnă prin muşuroire. Deoarece
sunt mai rezistente la ger decât viţele roditoare, viţele portaltoi se pot
dezmuşuroi foarte devreme, atunci când apreciem că temperatura nu mai
scade sub -10°C. Lucrarea se execută cu sapa, având grijă să nu rănim
butucii.
Tăierea în uscat se execută după sistemul scurt, pe butuc rămânând
numai cepi. Prin acest sistem de tăiere se asigură creşteri vegetative
puternice. Cepii cei mai corespunzători sunt cei care au 1-2 ochi lungime.
Lăsarea unor cepi de 3-4 muguri conduce la înălţarea scaunului butucului.
Înainte de tăiere se execută copcitul după care se îndepărtează de pe butuc
lemnul multianual uscat şi se scurtează cu foarfeca în cepi de 1-2 ochi
porţiunile de coardă rămase în urma recoltării coardelor portaltoi. Se va avea
188
în vedere ca cepii rămaşi să fie repartizaţi cât mai uniform pe scaunul
butucului.
În cazul viţelor portaltoi conduse pe spalierul cu braţe orizontale în
formă de “T” se vor lăsa pe cordoane tot cepi scurţi de 1-2 ochi. În cazul în
care există cordoane distruse sau degarnisite este necesară refacerea
acestora din coardele anuale mai viguroase plasate la baza vechilor
cordoane.
Revizuirea sistemului de susţinere se face în fiecare primăvară
deoarece în cazul culturii viţelor portaltoi spalierul se deteriorează mult mai
repede decât în cazul viţelor roditoare. Cu această ocazie se înlocuiesc
stâlpii rupţi, se îndepărtează cei înclinaţi, se întind şi se completează sârmele
lipsă.
Lucrările solului. O primă lucrare este arătura de primăvară, care se
execută după tăiere, la adâncimea de 15-18 cm cu răsturnarea brazdei spre
mijlocul intervalului. În timpul vegetaţiei solul se menţine afânat şi curat de
buruieni prin 4-5 praşile mecanice între rânduri şi 3-4 praşile manuale pe
rând. Toamna după recoltarea coardelor se execută arătura de toamnă la
15-18 cm cu răsturnarea brazdei spre rândul de viţe, formându-se astfel un
bilon în lungul rândului care va proteja viţele pe timpul iernii. În zonele de
cultură protejată a viţelor, după arătura de toamnă este necesară şi
muşuroirea bazei butucilor.
Deoarece cultura de portaltoi este o cultură permanentă, pentru
îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului, este necesară periodic afânarea
adâncă a solului. Lucrarea se execută cu subsolierul pentru vie SPV-45M în
agregat cu tractorul viticol, la 35-40 cm. Subsolajul se face periodic, la 2-3
ani din două în două intervale, cu revenirea pe acelaşi interval o dată la 4-6
ani pentru a nu afecta sistemul radicular al butucilor.
Erbicidarea este recomandată pentru a înlocui cel puţin parţial
lucrările de afânare a solului. În plantaţiile de portaltoi sunt utilizate mai mult
erbicide preemergente (Goal 2E , Goal 2XL). Erbicidele se administrează
toamna sau primăvara devreme în benzi late de 50-60 cm, de-a lungul
rândurilor urmând a se lucra mecanizat numai intervalele dintre rânduri.
În plantaţiile susţinute pe spalierul orizontal în formă de “T” se pot
aplica şi erbicide postemergente în timpul vegetaţiei, cu ajutorul maşinii de
stropit şi a echipamentului de erbicidat montat în faţa sau în spatele
tractorului.
Fertilizarea este o lucrare necesară, deoarece din plantaţiile de
portaltoi datorită producţiilor mari de coarde se extrag anual cantităţi mari de
substanţe nutritive care trebuie compensate prin aplicarea îngrăşămintelor. O
dată la 3-4 ani se administrează gunoiul de grajd în doze de 30-40 t/ha.
Administrarea se face toamna cu maşina de împrăştiat gunoi (MIGV-1), după
care gunoiul se încorporează în sol cu ocazia arăturii de toamnă.
Anual este necesară fertilizarea chimică, dozele de îngrăşăminte
stabilindu-se în funcţie de starea de aprovizionare a solului, regimul
pluviometric şi de recolta de coarde planificată.
Orientativ dozele de îngrăşăminte sunt: 90-100 kg N, 100-120
kgP2O5, 120-140 kg K2O. Fosforul şi potasiul se aplică toamna sub brazdă,
iar azotul primăvara devreme.
189
Lucrările şi operaţiile în verde care se execută în perioada de
vegetaţie au drept scop favorizarea creşterii lăstarului principal. O primă
lucrare este plivitul lăstarilor, prin care se înlătură manual lăstarii de prisos.
Primul plivit se face când lăstarii au 15-20 cm, ocazie cu care se lasă pe
butuc sarcina de lăstari stabilită. La nevoie lucrarea de plivit se repetă când
lăstarii au 30-40 cm lungime lăsându-se pe butuc 8-12 lăstari.
Copilitul şi legatul lăstarilor sunt lucrări în verde foarte importante care
se execută de mai multe ori în cursul vegetaţiei (după fiecare val de
creştere). Copilitul constă în suprimarea lăstarilor care se formează la
subsuoara frunzelor pe lăstarii principali. Copilii se îndepărtează cu mâna
când au 5-10 cm lungime şi se pot rupe uşor. Suprimarea se face sub prima
frunză de la bază. Este indicat ca o dată cu copilitul să se îndepărteze şi
cârceii de pe lăstar pentru a uşura recoltarea coardelor toamna.
Concomitent cu copilitul se execută şi legarea şi dirijarea lăstarilor pe
mijlocul de susţinere astfel încât să fie stimulată creşterea în lungime a
acestora. Lăstarii se dirijează şi se leagă în mănunchiuri pe sârmele oblice
ale spalierului. În cazul spalierului cu braţe orizontale nu mai este necesară
legarea lăstarilor, aceştia autodirijându-se pe reţeaua de sârmă a spalierului.
O altă lucrare în verde este cârnitul lăstarilor care se execută la
sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie. Ea constă în suprimarea
vârfului lăstarilor cu ultimele 8-9 frunze, care nu au ajuns să fie excedentare
pentru a stopa creşterea şi a favoriza maturarea lemnului. Lucrarea se poate
executa cu mâna, cu foarfeca de tăiat via sau mecanizat.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este necesară pentru
combaterea filoxerei galicole, a omizilor defoliatoare, mai rar a acarienilor şi
foarte rar pentru combaterea manei (numai în cazul anumitor portaltoi în anii
foarte favorabili atacului de mană).
Recoltarea coardelor portaltoi se face toamna la 2-3 săptămâni de
la căderea frunzelor, când în coarde s-au acumulat cantităţi maxime de
substanţe de rezervă. În cazul coardelor cu lemnul insuficient maturat, se
aşteaptă apariţia unor temperaturi de -8 -12oC pentru a se realiza o triere
naturală a coardelor.
Recoltarea coardelor portaltoi constă în tăierea acestora de pe butuci,
tragerea de pe sârmele piramidei sau spalierului, segmentarea în bucăţi de
anumite lungimi, legarea lor în pachete şi etichetarea acestora.
Tăierea coardelor se face la 10-12 cm deasupra butucului cu ajutorul
foarfecelor. Se taie apoi, legăturile şi cârceii prin care coardele sunt prinse de
sârme, după care coardele se trag de pe sârme în mănunchiuri.
După tragerea de pe sârme, coardele se fac snopi, se aşează bază la
bază şi se scot la marginea parcelei pentru fasonare.
Fasonarea coardelor se face la scurt timp după recoltare şi constă în
îndepărtarea copililor şi a cârceilor, a porţiunilor torsionate, a celor
nelemnificate, a porţiunilor cu diametrul mai mare de 12 mm sau mai mic de
7 mm.
În urma fasonării coardelor se obţin trei categorii de butaşi:
- butaşi de o lungime (45-50 cm);
- butaşi de două lungimi (85-90 cm);
- butaşi de trei lungimi (125-130 cm).
190
Butaşii trebuie să fie drepţi, sănătoşi, fără răni şi să cuprindă minimum
două noduri.
Secţionarea coardelor se face începând de la bază spre vârf, lăsându-
se sub nodul de la baza butaşului o porţiune de 1,5-2 cm.
După fasonare şi sortare butaşii se aşează în pachete a 100 de
bucăţi, se leagă cu sârmă galvanizată şi se etichetează folosind etichete din
lemn sau material plastic, rezistente la umezeală.
Pe etichetă se scrie cu cerneală rezistentă: unitatea producătoare,
soiul şi clonul, categoria biologică şi numărul standardului de stat care
reglementează calitatea. Eticheta se prinde în dreptul legăturii de sus a
pachetului.
Înainte de punerea la păstrare, coardele se supun tratamentului
anticriptogamic şi se umectează dacă nu au umiditatea fiziologică de
minimum 47 %.
Fig.6.7. Pachete de butaşi portaltoi:

a - trei lungimi de butaşi; b - două lungimi de butaşi; c - o lungime de butaşi
Prin tratamentul anticriptogamic se combat agenţii fitopatogeni care au

atacat coardele în câmp şi se previne atacul agenţilor fitopatogeni din timpul
păstrării. Principalele specii de ciuperci care atacă coardele sunt: Botrytis,
Alternaria, Fusarium, Phomopsis, etc. Cea mai periculoasă specie este
Botrytis fukeliana care produce putregaiul cenuşiu. Tratamentul se face prin
îmbăierea pachetelor de butaşi într-o soluţie cu una din următoarele
substanţe: Chinosol W 0,5 %, Solvochin Extra 0,5 %, Criptonol lichid 0,5 %,
Criptonol praf 3,5 %.
Durata tratamentului este în funcţie de temperatura soluţiei:
Temperatura soluţiei (oC) 1 3 5 10 15

Durata îmbăierii (h) 10 8 5 3 2
Tratamentele nu se fac în bazine de beton sau din metal ci în căzi de

lemn sau recipienţi de plastic.
191
După zvântare pachetele se ambalează în saci de polietilenă. În
momentul introducerii în saci a butaşilor, temperatura trebuie să fie sub 12 oC,
de preferat între 2-6oC.
Păstrarea coardelor portaltoi ambalate se face în depozite frigorifice
cu atmosferă controlată, la temperaturi de 1-4oC şi umiditatea aerului de 85-
90 % sau, în ultimul timp din ce în ce mai rar în silozuri de suprafaţă, cu
nisip.
Fig.6.8.Păstrarea coardelor portaltoi în depozite cu atmosferă controlată
În silozuri se pot păstra şi pachetele de portaltoi neînsăcuite. Silozurile

se amplasează pe terenuri plane sau uşor înclinate pentru a uşura scurgerea
apei, în locuri ridicate şi pe cât posibil la adăpost de vânturile dominante. Pe
terenul ales, silozul se va amplasa paralel cu direcţia vântului dominant.
În vederea stratificării se curăţă baza silozului, după care se aşează
un strat de nisip de aproximativ 10 cm. Se pune apoi primul rând alcătuit din
5-7 pachete care se acoperă cu nisip reavăn. Nisipul se aruncă cu lopata
pentru a pătrunde şi în interiorul pachetelor cu butaşi.
Se pun apoi următoarele rânduri de pachete cu butaşi. Fiecare rând
se acoperă cu nisip şi conţine cu un pachet mai puţin, în aşa fel încât ultimul
rând este format din două pachete. În final silozul se acoperă cu un strat de
nisip reavăn cu o grosime de aproximativ 35 cm la bază şi 15-20 cm la vârful
silozului.
Fig.6.9.Amenajarea silozului pentru păstrarea butaşilor portaltoi
192
În timpul păstrării se controlează temperatura (temperatura în
interiorul silozului nu trebuie să depăşească 7oC), umiditatea şi se iau
măsurile necesare pentru păstrarea lor în limitele dorite.
Pentru a preveni apariţia unor fenomene nedorite nu se vor stratifica
butaşii uzi, iar nisipul folosit trebuie să aibă umiditatea potrivită şi să fie curat.
Păstrarea coardelor în silozuri cu nisip este o metoda tot mai puţin practicată
în ultimii ani.
1.Ce fel de înmulţire se practică la viţa de vie în cadrul tehnologiei de

producere a materialului săditor viticol ?
Viţa de vie se poate înmulţi ca şi multe alte specii de plante cultivate

pe două căi: pe cale sexuată, generativă şi pe cale asexuată, vegetativă.
Înmulţirea sexuată este utilizată mai ales în lucrările de ameliorare a viţei de
vie, iar cea asexuată stă la baza tehnologiilor de producere a materialului
săditor viticol.
2.În ce constă butăşirea la viţa de vie şi la ce foloseşte ?
Butășirea la vița de vie se foloseşte pentru înmulţirea rapidă a soiurilor

şi clonelor valoroase, înmulţirea hibrizilor producători direcţi, a viţelor portaltoi
şi a soiurilor rezistente. Butăşirea mai poate fi utilizată şi în cazul viţelor
nobile destinate plantării pe terenuri nefiloxerate.
Din punct de vedere genetic, butăşirea se bazează pe faptul că orice
celulă vie posedă întregul cod genetic necesar pentru regenerarea întregului
organism. Orice organ sau fragment de organ are o independenţă fiziologică
temporară faţă de planta mamă şi capacitatea de a-şi reface organele care
lipsesc, dacă condiţiile de mediu sunt favorabile.
Butăşirea foloseşte pentru înmulţire butaşi. Butaşul este o porţiune de
coardă sau lăstar care cuprinde cel puţin un mugure şi care pus în condiţii
favorabile de mediu are capacitatea de a-şi regenera organele care-i lipsesc.
1. La ce se foloseşte marcotajul în viticultură ?

2. Cum se clasifică metodele de altoire utilizate în viticultură ?
3. Care sunt avantajele şi dezavantajele înmulţirii in “vitro” la vița de vie ?
4. În ce constă înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi?
5. Ce sisteme de susţinere se folosesc în plantaţiile de portaltoi?
6. Cum se execută tăierile în uscat în plantaţiile de portaltoi?
7. Când se recoltează coardele portaltoi şi în ce constă recoltarea?
8. Cum se realizează fasonarea şi păstrarea coardelor portaltoi?
193
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL (II)
Cuvinte cheie: viţe,coarde, altoi, altoire, şcoală de viţe, plantare, metode,

hidroponică
Rezumat
Materialul săditor necesar înfiinţării plantaţiilor viticole sau completării

golurilor se produce în unităţi specializate, denumite pepiniere. Pepiniera
viticolă este o unitate complexă, alcătuită din mai multe componente, strâns
unite între ele. Principalele sectoare ale pepinierei viticole sunt: plantaţiile de
viţe portaltoi, plantaţiile de viţe altoi, şcoala de viţe, complexul de altoire şi
forţare, sectorul mecanic, depozite, magazii, laboratoare, clădiri
administrative. Coardele altoi necesare altoirii se pot obţine din plantaţii
mamă pentru coarde altoi, marcotiere sau plantaţii obişnuite de producţie
autorizate pentru producerea coardelor altoi. Butaşii altoiţi după forţare şi
călire sunt plantaţi în şcoala de viţe pentru dezvoltarea sistemului radicular şi
a cordiţei. Viţele pot fi produse şi prin alte metode: cultura viţelor altoite în
solarii pe sol ameliorat, producerea viţelor la ghivece nutritive, producerea
viţelor altoite prin metoda hidroponică, producerea viţelor pe rădăcini proprii.
5.3.TEHNOLOGIA PRODUCERII COARDELOR ALTOI
Coardele altoi necesare altoirii se pot obţine din plantaţii mamă pentru
coarde altoi, marcotiere sau plantaţii obişnuite de producţie autorizate pentru
producerea coardelor altoi.
5.3.1. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII MAMĂ
Plantaţiile mamă se organizează în cadrul pepinierelor viticole şi au

drept scop, exclusiv producţia de coarde necesare altoirii. La înfiinţarea
acestor plantaţii se foloseşte material biologic cu valoare ridicată (soiuri
valoroase, clone, soiuri noi). Tehnologia de înfiinţare şi exploatare a acestor
plantaţii este asemănătoare cu cea a viilor roditoare, dar prezintă unele mici
particularităţi.
Pentru înfiinţarea acestor plantaţii se aleg arealele cele mai favorabile
viţei de vie din punct de vedere pedologic şi climatic.
Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării constau ca şi în
cazul viilor roditoare în: nivelarea de bază, fertilizarea de bază,
dezinsectizarea solului, desfundarea terenului din toamnă la 50-60 cm
adâncime. Se va acorda o atenţie deosebită combaterii nematozilor, în acest
scop este obligatorie tratarea solului cu un nematocid (Temik G 400 kg/ha)
194
toamna după desfundat sau în ferestrele iernii. Insecticidul se poate aplica cu
semănătoarea pentru păioase care-l încorporează la adâncimea de 5 cm.
Plantarea se face ca şi în cazul înfiinţării plantaţiilor de vii roditoare,
folosind pentru plantare material săditor din categoriile biologice superioare
“elită” sau “selecţionat”.
În primii 4-5 ani după plantare lucrările de întreţinere a viţelor sunt
identice cu cele efectuate în plantaţiile de vii roditoare. Forma de conducere
a viţelor este cordonul bilateral cu tulpină semiînaltă de 70-80 cm.
În următorii ani de exploatare lucrările de întreţinere trebuie executate
la un înalt nivel tehnologic ţinând cont de unele particularităţi.
Tăierea “în uscat” se va face în cepi de 2-3 ochi. Încărcătura de
2
ochi/m se va stabili în funcţie de soi şi vigoarea fiecărui butuc astfel încât
încărcătura respectivă să asigure creşteri vegetative normale. În general,
încărcătura de ochi este cuprinsă între 10-16 ochi/m2.
Fertilizarea trebuie să fie echilibrată pentru a asigura atât o creştere
cât şi o maturare corespunzătoare a coardelor anuale. Orientativ dozele de
îngrăşăminte sunt: 90-130 kg/ha N; 80-210 kg/ha P2O5 şi 150-230 kg/ha K2O
(C. Ţârdea, L.Dejeu – 1995). O dată la 3-4 ani este necesară fertilizarea
organică cu 40-50 t/ha gunoi de grajd.
La aceste plantaţii sunt importante şi obligatorii lucrările şi operaţiunile
în verde. Plivitul lăstarilor se face când aceştia au 10-15 cm lungime, lăsând
pe butuc între 15 şi 25 lăstari în funcţie de vigoarea soiului. Normarea
inflorescenţelor se face înainte de înflorit, când numărul acestora se reduce
cu 50-75%, astfel încât pe butuc să rămână maximum 3-4 inflorescenţe.
Copilitul este o lucrare obligatorie, se face de 4-5 ori în timpul vegetaţiei şi
constă în suprimarea lăstarilor care cresc la subsuoara frunzelor de pe
lăstarii principali. Cârnitul se face la jumătatea lunii august şi constă în
suprimarea vârfului lăstarilor cu frunzele tinere care sunt consumatoare
pentru a favoriza maturarea lemnului lăstarilor.
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se folosesc aceleaşi produse
ca şi în cazul viilor roditoare. Numărul tratamentelor anticriptogamice este în
general mai mare, tratamentele prelungindu-se până la sfârşitul lunii august
pentru ca infecţiile târzii să nu afecteze calitatea coardelor.
Recoltarea coardelor altoi se face obligatoriu toamna la 2-3
săptămâni după căderea frunzelor, atunci când acestea au un conţinut
maxim de substanţe de rezervă. Recoltarea trebuie făcută înainte de venirea
gerurilor mari de iarnă care pot cauza pierderi de muguri.
Înainte de a trece la executarea propriu-zisă a recoltării este bine să
se taie coardele de la butucii marcaţi ca impurităţi. Coardele respective se
scot la marginea parcelei şi se ard.
Coardele altoi se recoltează prin retezarea cu foarfeca, pe butuc
rămânând cepi de 4-5 ochi. Coardele recoltate se aşează cu baza de
aceeaşi parte formând pachete de 200-250 de bucăţi. Pachetele se leagă în
două locuri cu sârmă, fibre de tei, etc. De fiecare pachet se leagă o etichetă
pe care se notează soiul şi eventual categoria biologică.
De la un butuc se recoltează 2-6 coarde, în funcţie de felul plantaţiei
furnizoare şi de vigoarea butucului. Pentru a se evita deshidratarea
coardelor, transportul acestora la locul de fasonare trebuie să se facă în cel
mai scurt timp (1-2 zile).
195
Fasonarea coardelor altoi se face în funcţie de prevederile
standardelor de calitate în vigoare. Fasonarea presupune înlăturarea
copililor, a cârceilor, a porţiunilor de coardă nematurată. Se vor îndepărta
coardele care prezintă urme ale atacului de boli şi dăunători, vătămări
mecanice, ochi neformaţi sau morţi.
Conform normelor în vigoare coardele altoi fasonate trebuie să aibă
minimum 8 ochi buni pentru altoire, lemnul bine maturat, grosimea cuprinsă
între 8-12 mm, umiditatea minimă de 44 %.
După fasonare coardele altoi se leagă în pachete de 100 de bucăţi şi
se etichetează. Pe etichetă se va scrie numele unităţii producătoare, soiul,
categoria biologică, numărul Standardului de Stat care reglementează
calitatea.
Înainte de însilozare, coardelor li se va aplica un tratament
anticriptogamic pentru a distruge eventualele forme de rezistenţă ale
agenţilor fitopatogeni (Botrytis, Alternaria, Fusarium). Tratamentul se face cu
aceleaşi produse ca şi în cazul butaşilor portaltoi. Durata maximă a
tratamentului va fi însă de 12 ore pentru a nu afecta viabilitatea mugurilor.
Păstrarea coardelor până la altoire trebuie să se facă în condiţii care
să asigure viabilitatea mugurilor şi să împiedice deshidratarea coardelor.
Păstrarea se va face după aceleaşi norme tehnice ca şi în cazul butaşilor
portaltoi.
5.3.2.PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII OBIŞNUITE DE

PRODUCŢIE
Datorită situaţiei economice deficitare a majorităţilor unităţilor cu profil

viticol, plantaţiile mamă pentru obţinerea coardelor altoi ocupă suprafeţe tot
mai restrânse, cea mai mare cantitate de coarde altoi obţinându-se din
plantaţiile obişnuite de producţie. În acest scop sunt admise numai plantaţiile
atestate de către specialişti (aprobatori de stat) desemnaţi în acest scop. În
aceste plantaţii puritatea biologică trebuie să fie de cel puţin 90%, starea
fitosanitară să fie bună (fără boli virotice, antracnoze sau cancer bacterian),
iar tehnologia aplicată trebuie să fie performantă.
În afară de măsurile tehnologice obişnuite (tăierile, fertilizarea,
lucrările solului, operaţiile în verde, combaterea bolilor şi dăunătorilor, etc.) în
aceste plantaţii este obligatorie aplicarea selecţiei în masă pozitivă sau
negativă.
Selecţia în masă pozitivă se aplică în plantaţiile heterogene din punct
de vedere a purităţii biologice şi constă în marcarea butucilor valoroşi de la
care urmează să se recolteze coarde pentru înmulţire. Marcarea se face prin
trasarea cu pensula pe trunchiul butucului a unor dungi de vopsea albă.
Numărul dungilor indică numărul de ani în care butucii respectivi au fost
selecţionaţi. Se pot recolta coarde numai de la butucii care au cel puţin trei
marcaje. Materialul obţinut face parte din categoria biologică “selecţionat”.
Selecţia în masă negativă se aplică în plantaţiile cu un grad ridicat de
puritate biologică şi constă în marcarea cu vopsea roşie a butucilor
necorespunzători, atipici soiului, de la care nu se vor recolta coarde. Înainte
de recoltare, se vor elimina mai întâi coardele de la butucii marcaţi ca
impurităţi.
196
În funcţie de vigoare din plantaţiile obişnuite de producţie, se
recoltează de la fiecare butuc 2-3 coarde altoi, producţia obţinută fiind de 8-
10 mii coarde/ha.
5.4.TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE
5.4.1. OBŢINEREA BUTAŞILOR ALTOIŢI ŞI FORŢAŢI
Altoirea soiurilor nobile pe portaltoi se face cu scopul de a rezista la

atacul de filoxeră. Prin altoire se obţin plante mai viguroase, mai productive
care dau recolte mai mari şi de calitate superioară.
Se cunosc mai multe moduri de altoire a viţei de vie, dar în practică
este generalizată altoirea în uscat la masă. Metoda de altoire cea mai folosită
este copulaţia perfecţionată.
Perioada optimă de altoire se consideră primăvara în lunile februarie -
martie. Ea trebuie să se termine cu minimum 30 de zile înainte de plantarea
viţelor în câmp, timp necesar forţării şi călirii viţelor.
Operaţia de altoire este complexă şi trebuie foarte bine organizată.
Forţa de muncă se asigură din timp, se instruieşte şi se împarte pe fazele de
executare a lucrării.
Altoirea viţei de vie presupune executarea următoarelor operaţii:
a) - pregătirea localurilor şi a inventarului necesar altoirii;
b) - pregătirea coardelor portaltoi şi altoi pentru altoire;
c) - altoirea propriu-zisă;
d) - recepţia butaşilor altoiţi;
a. Pregătirea coardelor portaltoi în vederea altoirii.

Pregătirea portaltoilor în vederea altoirii începe cu o săptămână
înainte de altoire şi constă în: scoaterea coardelor de la păstrare şi
transportul în sala de pregătire, controlul sănătăţii coardelor şi a viabilităţii,
umectarea coardelor, talonajul şi fasonarea lor în butaşi STAS, extirparea
ochilor, efectuarea tratamentelor anticriptogamice.
Fig.7.1. Pregătirea coardelor portaltoi în vederea altoirii ( original ):

a-Portaltoi pregătit pentru fasonare în vederea altoirii; b- Tăierea
portaltoiului la lungimea corespunzătoare
Pentru a controla starea de sănătate a coardelor şi viabilitatea

acestora se iau coarde din pachete diferite făcându-se o probă medie care
trebuie să cuprindă 1-2 % din totalul coardelor şi care se supune controlului.
Coardele alese se secţionează longitudinal şi transversal. Coardele
care au lemnul viabil şi sănătos prezintă în secţiune o culoare verde intensă.
197
Dacă se observă pete de culoare brună sub scoarţă sau în interior, către
măduvă, starea de sănătate şi viabilitatea lemnului este necorespunzătoare,
iar coardele respective nu mai pot fi folosite pentru altoire. Starea de
umiditate fiziologică se constată prin apăsarea cu lama briceagului pe
măduvă. În urma apăsării la coardele cu umiditate fiziologică
corespunzătoare seva trebuie să mustească.
Umectarea butaşilor portaltoi se face în bazine cu apă sau în căzi.
Pachetele de butaşi portaltoi se aşează vertical unul lângă altul. După
aşezarea butaşilor bazinele sau căzile se umplu cu apă curată la 12-15oC, în
aşa fel încât apa să depăşească vârful coardelor. Apa din bazin trebuie
schimbată la 1-2 zile. Durata umectării depinde de umiditatea iniţială a
coardelor, soi, gradul de maturare a lemnului, lungimea coardelor (1-2-3
mărimi standard). În general umectarea durează 2-6 zile, considerându-se
încheiată atunci când secţiunile proaspete apăsate cu briceagul mustesc. O
dată cu realizarea umectării are loc şi înmuierea portaltoilor uşurând astfel
operaţia de altoire.
Talonajul şi tăierea materialului în butaşi STAS se face după
umectare. Talonajul constă în împrospătarea tăieturii sub nodul bazal al
coardelor printr-o tăietură transversală lăsându-se sub nod aproximativ 5
mm. După talonaj urmează segmentarea coardelor portaltoi cu foarfeca în
butaşi de lungimi standard (42±2 cm). Operaţia de fasonarea se începe de la
baza coardei către vârf folosindu-se măsuri etalon.
Extirparea ochilor (orbirea) se face pentru a evita creşterea lăstarilor
din portaltoi în timpul forţării, pentru a favoriza calusarea şi prinderea la
altoire. Orbirea constă în îndepărtarea tuturor ochilor de pe butaşi cu ajutorul
briceagului începând de la vârf către bază. O dată cu extirparea ochilor se
vor îndepărta şi resturile de cârcei şi copili.
Dacă butaşii prezintă heterogenitate mare în ceea ce priveşte
grosimea lor se vor sorta pe diferite grosimi, după care se vor lega în
pachete de 100 de bucăţi. Sortarea se face cu ajutorul calibroarelor. Portaltoii
buni pentru altoit au diametrul cuprins între 7-12 mm.
După sortare, butaşii se vor spăla cu un jet puternic de apă pentru a
îndepărta nisipul în totalitate.
Tratarea butaşilor portaltoi cu substanţe anticriptogamice are drept
scop evitarea apariţiei în timpul forţării a diferitelor boli. Tratamentul se face
în acelaşi mod şi cu aceleaşi substanţe ca şi în cazul păstrării coardelor
portaltoi. Butaşii astfel pregătiţi se transportă la masa altoitorului în vederea
altoirii.
Fig.7.2.Fasonarea butaşilor
portaltoi:
A - măsură etalon;
B - portaltoi de trei lungimi;
C - portaltoi de două lungimi;
D - portaltoi de o lungime;
E - împrospătarea tăieturii la
bază;
F, G - butaşi standard fasonaţi
198
b. Pregătirea coardelor altoi în vederea altoirii.
Pregătirea coardelor altoi în vederea altoirii se începe cu 3-4 zile
înainte de altoire şi constă în următoarele operaţii: scosul coardelor de la
păstrare şi transportul acestora la locul de altoire, controlul sănătăţii şi a
viabilităţii acestora, fasonarea în butaşi de câte un ochi, umectarea altoilor,
sortarea pe grosimi şi tratarea anticriptogamică.
Scosul coardelor altoi de la păstrare şi transportul acestora la locul de
altoire se face identic ca la portaltoi. Operaţia se va face cu o atenţie
deosebită pentru a evita amestecarea soiurilor.
Controlul viabilităţii şi a sănătăţii coardelor altoi se face ca şi la
portaltoi dar se extinde şi asupra mugurilor. Se vor secţiona longitudinal toţi
mugurii de pe coardele care constituie proba şi se vor examina vizual. Ochii
viabili au în secţiune culoarea verde, iar cei neviabili culoarea brună sau
neagră. Dacă coardele analizate au mai mult de 10 % din muguri morţi, lotul
respectiv nu se va folosi la altoire.
Fasonarea în butaşi de un ochi se face prin secţionarea coardelor altoi
la 15-20 mm deasupra fiecărui ochi, rămânând aproape întreg internodul
inferior. De la capetele fiecărei coarde se vor elimina 1-2 ochi.
Se vor elimina de asemenea, dacă este cazul, porţiunile cu mugurii
distruşi sau atacaţi de diferite boli.
Umectarea altoilor, se face în căzi sau alte recipiente şi durează 12-
24-48 de ore, în funcţie de soi şi de umiditatea fiziologică a coardelor. Apa
folosită pentru umectare trebuie să fie curată şi se va schimba cel puţin la
fiecare serie de butaşi.
Sortarea pe grosimi şi tratarea anticriptogamică a altoilor sunt la fel ca
şi în cazul portaltoilor. Altoii astfel pregătiţi se vor duce la masa altoitorilor,
care vor avea în faţă altoii, iar portaltoii în partea stângă.
Fig.7.3.Fasonarea coardelor
altoi:
A - coardă altoi;
B - ochi care se elimină de la altoit
C - ochi bun pentru altoit
c. Altoirea propriu-zisă
După cum am mai arătat, perioada optimă de altoire este primăvara în
lunile februarie - martie.
199
Sălile unde are loc altoirea trebuie să fie spaţioase, luminoase,
încălzite, iar altoitorii trebuie să stea la mese. Altoirea viţei de vie se face
manual sau mecanizat. Altoirea manuală se face de către muncitori calificaţi
după metoda în copulaţie perfecţionată. Pentru altoire se folosesc bricege
speciale, foarte bine ascuţite.
Fiecare altoitor are pe masă, în faţa sa, o lădiţă de control cu număr
de ordine în care îşi pune butaşii altoiţi. Lădiţa are o capacitate de 50-100 de
bucăţi şi cu ea se transportă butaşii de la altoitor la recepţionare şi
stratificare.
La altoire se va avea grijă ca portaltoiul şi altoiul să aibă grosimi egale
pentru a favoriza prinderea. Altoirea cuprinde operaţiile următoare:
-Executarea secţiunii oblice la portaltoi. Se ia portaltoiul în mâna
stângă şi cu briceagul se execută o tăietură oblică dintr-o singură mişcare la
capătul superior al butaşului. Secţiunea trebuie să facă cu axul butucului un
unghi de 45o, să aibă lungimea de 1,5 ori diametrul coardei, să fie plană şi
netedă
-Executarea penei de îmbinare la portaltoi se face ţinând partea
secţionată a butaşului pe degetul arătător. După aceasta se fixează lama
briceagului în treimea superioară a secţiunii sub un unghi de 30 o şi se apasă
rezultând pana. Înainte de a scoate briceagul din secţiune, acesta se înclină
uşor pentru ca pana să se depărteze puţin.
-Executarea secţiunii altoiului se face de aceeaşi parte cu mugurele,
cât mai aproape de acesta, după tehnica descrisă la portaltoi.
-Executarea penei de îmbinare la altoi este la fel ca în cazul portaltoiului.
Îmbinarea altoiului cu portaltoiul se va face cu grijă, astfel încât penele
acestora să se petreacă cât mai bine, secţiunile să se suprapună cât mai
perfect pentru a corespunde zonele generatoare cambiale.
Fig.7.4.Executarea tăieturii oblice şi a Fig.7.5.Executarea tăieturii

penei de îmbinare la portaltoi: A, B – oblice şi a penei de îmbinare la altoi:
executarea tăieturii oblice; C– portaltoiul după A,B- executarea tăieturii oblice; C -
această operaţie; D-executarea penei; E– altoiul după această operaţie; D -
portaltoiul după această operaţie executarea penei; E - altoiul după
această operaţie
200
Pentru a avea o prindere cât mai bună este necesar ca operaţiile să
se execute cât mai rapid, instrumentarul să fie curat iar secţiunile cât mai
plane. Un muncitor poate executa pe zi între 1000 şi 2000 de altoiri, uneori
chiar mai mult.
Fig.7.6.Îmbinarea altoiului cu portaltoiul:

A - secţiuni oblice egale; B - suprapunerea şi îmbinarea ;C,D - portaltoiul şi altoiul după
altoire.
Altoirea mecanizată se execută cu maşini şi dispozitive de altoire. Ea

se practică datorită numeroaselor avantaje pe care le oferă (se reduce
necesarul de forţă de muncă şi creşte productivitatea muncii, se obţine o
sudură mai durabilă între altoi şi portaltoi şi un procent de prindere mai mare
cu 3-4 % comparativ cu altoirea manuală).
Fig.7.7. Altoirea mecanizată
La altoirea mecanizată se folosesc maşini de altoit electrice sau

dispozitive de altoit cu pedală. Aceste maşini execută diferite secţiuni în altoi
şi portaltoi: nut şi feder, vârf de lance, scăriţă, etc.
201
Fig. 7.8. Diferite sisteme de altoire
Secţiunile se execută prin culisarea cuţitelor sau prin presare,

îmbinarea altoiului cu portaltoiul se face automat sau manual.
d. Recepţia butaşilor altoiţi

Se face de muncitori calificaţi şi constă în: verificarea lungimii STAS,
verificarea secţiunii de la baza butaşului care trebuie să fie proaspătă şi la
maxim 0,5 cm de nod, verificarea extirpării totale şi corecte a ochilor
portaltoiului, verificarea îmbinării altoiului cu portaltoiul şi a viabilităţii
mugurelui altoi.
Altoirea este bună când secţiunile se suprapun perfect, se acoperă
una pe alta, altoiul rezistă la scuturare uşoară sau la batere uşoară pe deget,
iar privind în zare printre altoi şi portaltoi nu trebuie să se vadă lumină.
Butaşii altoiţi necorespunzător se restituie pentru a fi realtoiţi.
Parafinarea, stratificarea şi forţarea viţelor altoite

Înainte de parafinare este bine ca butaşii altoiţi să se introducă timp de
câteva secunde (2-4) cu punctul de altoire în apă la 20-25oC. Apa va
pătrunde între cele două secţiuni împiedicând accesul parafinei în aceste
zone.
Parafinarea viţelor altoite se face cu scopul de a mări aderenţa şi
rezistenţa altoiului, de a evita deshidratarea şi contaminarea viţelor cu agenţi
fitopatogeni în timpul stratificării şi forţării. Parafinarea constă în cufundarea
butaşilor altoiţi, cu vârful pe o porţiune de 12-15 cm, într-un amestec topit la
70±2oC format din: 94 % parafină, 3 % sacâz, 3 % bitum, la care se poate
adăuga un fungicid 0,15 %. Acest amestec se va aşeza într-o tavă metalică
având pereţii de minim 20 cm înălţime. Tava se va aşeza pe o baie marină.
În ultimii ani se găsesc la magazinele de profil, parafine gata preparate în
care au fost incluse diferite substanţe,care influenţează
pozitiv,calusarea,creşterea altoiului,şi emiterea rădăcinilor din portaltoi.
Pentru executarea parafinării se ţin în mână 6-8 butaşi cu altoii în jos
şi la acelaşi nivel. Cufundarea butaşilor în amestecul respectiv trebuie să
dureze un timp cât mai scurt (câteva fracţiuni de secundă). Stratul de
parafină trebuie să adere perfect la butaşi, să fie subţire şi continuu. Dacă în
202
zona punctului de altoire rămân pori sau fisuri prin care ar putea pătrunde
aerul, butaşii se introduc a doua oară în amestecul respectiv.
Prima parafinare se face înainte de a introduce lăzile cu viţe altoite la
forţare, iar a doua parafinare se face, după forţat si călit, înainte de plantarea
în şcoala de viţe.
Fig.7.9.Parafinarea viţelor înainte de forţare
Stratificarea este operaţia premergătoare forţării. Ea se face cu scopul

de a crea condiţii corespunzătoare pentru formarea calusului şi unirea cât
mai perfectă a altoiului cu portaltoiul, favorizând totodată pornirea în
vegetaţie a mugurelui la altoi şi formarea rădăcinilor la portaltoi.
Materialele folosite la stratificare trebuie să asigure butaşilor altoiţi
condiţii favorabile de umiditate, aeraţie şi protecţie împotriva şocurilor termice
care apar în timpul forţării.
În funcţie de materialul folosit la stratificare şi modul de aşezare a
butaşilor în lăzi se deosebesc următoarele metode de stratificare:
- stratificarea în rumeguş cu acoperirea totală a butaşilor;
- stratificarea în rumeguş cu acoperirea butaşilor până la nivelul
punctului de altoire;
- stratificarea în nisip (mai rar folosită).
Cele mai bune condiţii pentru stratificare le asigură rumeguşul de
conifere cernut şi umectat.
Butaşii altoiţi se stratifică în lăzi care pot fi de mai multe tipuri:
- lăzi din lemn cu dimensiunile de 100 x 50 x 60 cm, cu o capacitate
de 1000-1200 de butaşi altoiţi;
- lăzi din material plastic care sunt mult mai uşoare şi au o capacitate
de stratificare de 450-1000 de butaşi altoiţi;
- cutii paletizabile cu schelet metalic şi pereţi din plăci de polietilenă,
tip fagure, cu o capacitate de stratificare de 950-1050 de butaşi altoiţi.
Tehnica stratificării. Rumeguşul folosit pentru stratificare trebuie să
fie proaspăt şi să nu conţină agenţi fitopatogeni sau substanţe chimice
dăunătoare butaşilor altoiţi. Înainte de folosire, rumeguşul, se cerne prin site
pentru separarea resturilor lemnoase, se umectează în bazine cu apă până
la umiditatea de 75-78 %, după care se pune în coşuri de nuiele pentru
scurgerea apei în exces.
În cazul stratificării butaşilor prin acoperire totală se fac următoarele
operaţii:
203
- se aşează lada în poziţie oblică;
- se tapetează fundul lăzii cu un strat de rumeguş de 8-10 cm;
- se tapetează pereţii laterali ai lăzii cu un strat de rumeguş de 5-6 cm;
- se aşează 1-2 rânduri de butaşi în ladă, cu punctele de altoire la
acelaşi nivel, folosind în acest scop o riglă şablon;
- se aşează peste primele rânduri de butaşi un strat de rumeguş, după
care iar 1-2 rânduri de butaşi, continuând tot aşa până la umplerea lăzii;
- se pune ultimul strat de rumeguş după care se aşează lada în
poziţie orizontală;
- se presară în zona punctului de altoire rumeguş mai uscat (30 %
apă) amestecat cu floare de sulf pentru a preveni formarea mucegaiurilor;
- se acoperă total butaşii altoiţi cu un strat de 5-6 cm rumeguş bine
umezit.
Fig. 7.10.Stratificarea viţelor altoite în lăzi
Stratificarea parţială, până la nivelul punctului de altoire, este posibilă

în cazul viţelor parafinateAcest mod de stratificare oferă următoarele
avantaje: în timpul forţării nu se mai formează rădăcini din altoi, se formează
un calus mai dens la nivelul punctului de altoire, lăstarii daţi din altoi nu se
mai etiolează la bază, pericolul apariţiei mucegaiurilor este practic evitat.
După stratificare lăzile se etichetează notându-se soiul şi portaltoiul,
se lasă să se scurgă apa în exces, după care se introduc în localurile de
forţare.
Forţarea butaşilor altoiţi se face în spaţii special amenajate (camere
de forţare, sere) dotate cu sisteme de încălzire, ventilaţie şi iluminare.Scopul
forţării este de a grăbi intrarea în viaţa activă a butaşilor altoiţi şi realizarea
proceselor de calogeneză şi de lăstărire.
În camerele de forţare lăzile cu butaşi se aşează în aşa fel încât
spaţiul de forţare să fie exploatat la maxim. În funcţie de data la care butaşii
se vor planta în câmp se stabileşte şi momentul începerii forţării, ţinându-se
seama de faptul că forţarea şi călirea viţelor durează 25 - 30 de zile.
204
Fig.7.11. Seră pentru forţarea viţelor altoite
Conducerea forţării se realizează prin dirijarea temperaturii, a

umidităţii relative a aerului, luminii şi aeraţiei.
Temperatura este factorul cel mai important care influenţează
rezultatul forţării. La începutul forţării, pentru ca butaşii să treacă cât mai
repede din starea de viaţă latentă la cea activă, în localurile de forţare se va
asigura o temperatură mai ridicată de aproximativ 29-30oC timp de 4-5 zile.
După această perioadă, pentru a nu se epuiza rezervele de hrană din butaşi
temperatura se scade la 22-24oC.
Când se constată că în jurul punctului de altoire s-a format un inel
continuu de calus, mugurii s-au umflat, la baza butaşilor s-a format un strat
subţire de calus, se scade treptat temperatura până la cea de afară.
În primele 10 zile de forţare umiditatea aerului trebuie să fie mai
ridicată (în jur de 85- 90 %) după care umiditatea se menţine la valoarea de
70-75 %. Umiditatea se reglează prin stropirea pardoselii, a lăzilor, cu apă la
temperatura camerei de forţare, în cazul în care umiditatea este scăzută, şi
prin aerisire când aceasta este în exces.
Lumina este deosebit de importantă în timpul forţării. Cea mai bună
lumină este lumina naturală care trebuie asigurată în cantitate de minimum
1000 de lucşi/zi pe toată durata forţării. Datorită faptului că în timpul forţării
cerul este acoperit cu nori, în sălile de forţare s-a introdus complementar şi
lumină artificială. În acest scop se folosesc tuburi de neon cu puterea de 40
waţi.
Aeraţia este şi ea importantă pentru formarea calusului, asigurarea
unei creşteri normale a butaşilor şi evitarea atacului de mucegai. Prin aerisire
se introduce din exterior aer proaspăt şi se elimină din localurile de forţare
aerul viciat. Aerisirea se va face în orele mai calde ale zilei pentru ca aerul
rece să nu dăuneze lăstarilor noi formaţi.
205
Fig.7.12.Aşezarea lazilor cu viţe altoite în sere pentru forţare
În timpul forţării se face controlul evoluţiei calusului din două în două

zile (începând cu a zecea zi de la începerea forţării) şi aplicarea
tratamentelor anticriptogamice. Cele mai mari pagube în timpul forţării le
poate produce putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), dar pot provoca pagube
şi ciupercile Alternaria şi Fusarium.
Împotriva acestor ciuperci se vor efectua tratamente cu Benomyl,
Chinosol, Solvochin (în concentraţie de 0,5 %). În prima parte a forţării
tratamentele se fac prin stropiri, iar în a doua parte când umiditatea ridicată
este contraindicată, tratamentele se vor face prin prăfuiri.
Fig.7.13.Ladă cu viţe la sfârşitul forţării
Forţarea durează 18-20 de zile după care butaşii se vor acomoda

treptat (călire) cu condiţiile de mediu exterior prin deschiderea treptată a
geamurilor şi uşilor. Călirea durează aproximativ 5-7 zile.
5.4.2. CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN ŞCOALA DE VIŢE
Butaşii altoiţi după forţare şi călire sunt plantaţi în şcoala de viţe pentru
dezvoltarea sistemului radicular şi a cordiţei.
Alegerea şi organizarea terenului pentru şcoala de viţe
Terenul destinat şcolii de viţe se alege ţinând cont de următoarele
criterii: terenul să fie plan sau uşor înclinat, să fie ferit de accidentele
climatice, solul să fie permeabil cu textură luto-nisipoasă, fertil, cu pH-ul
cuprins între 6,8 şi 7 şi cu apa freatică la minimum 1,5 m. Este important să
existe posibilităţi de irigare dacă regimul pluviometric al anului şi al zonei o
206
impune, deoarece sistemul radicular este în formare şi are o capacitate
redusă de absorbţie a apei din sol.
În mod obligatoriu şcoala de viţe se organizează în cadrul unui
asolament. Cele mai bune culturi premergătoare pentru viţe sunt : borceagul
de primăvară, porumbul timpuriu şi mazărea (Alexandrescu şi col., 1968).
Se pot organiza mai multe tipuri de asolamente:
- asolament de 3 ani: anul I porumb pentru boabe; anul II borceag de
primăvară; anul III şcoală de viţe;
- asolament de 4 ani: anii I-II trifoi roşu; anul III porumb pentru boabe;
anul IV şcoala de viţe;
- asolament de 5 ani: anii I-III leguminoase perene; anul IV porumb
pentru boabe; anul V şcoala de viţe.
Prin organizarea asolamentelor se urmăreşte crearea unor condiţii cât
mai bune de creştere pentru viţe prin ameliorarea însuşirilor fizice şi chimice
şi asigurarea unei stări sanitare bune a solului.
Pentru a obţine un material săditor cu o stare fitosanitară foarte bună,
tendinţa marilor pepiniere europene este de a include şcoala de viţe în cadrul
unor asolamente pe perioade mai lungi, cu revenirea pe acelaşi teren după
cel puţin 6 ani, sau în funcţie de posibilităţi de a organiza şcoala de viţe ca şi
o cultură irepetabilă
Pregătirea terenului pentru şcoala de viţe este indicat să se
înceapă imediat după recoltarea culturii premergătoare şi constă în:
fertilizarea de bază, dezinsectizarea terenului, desfundarea terenului şi
bilonatul.
Fertilizarea terenului se face cu îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte
chimice cu fosfor şi potasiu. Gunoiul de grajd se aplică în doze moderate de
20-40 t/ha. Pentru a spori eficienţa gunoiului, acesta este mai bine să se
aplice culturii premergătoare. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în
urma analizei agrochimice a solului. Orientativ, se administrează 60-90 kg/ha
P2O5 şi 40-80 kg/ha K2O.
Dezinsectizarea solului se face cu insecticide organo-clorurate pentru
a preveni atacul unor dăunători de sol cum ar fi: larvele viermilor sârmă, buha
semănăturilor, etc.
Desfundarea terenului se face din toamnă la adâncimea de 50 cm cu
plugul balansier pentru desfundat, pentru că îngheţurile şi dezgheţurile
repetate din timpul iernii să poată mărunţi solul.
Bilonatul terenului se execută după desfundat şi trebuie încheiat
înainte de apariţia îngheţurilor. În cazul terenurilor nisipoase bilonatul
terenului se poate face şi primăvara cu cel puţin două luni înainte de
plantarea viţelor în şcoală. Biloanele au 60-70 cm înălţime şi se execută cu
plugul pentru bilonat la distanţa de 1,2 m între ele, când butaşii se plantează
în rânduri simple şi 1,4-1,6 m, când butaşii se plantează în rânduri
duble.Tehnologiile moderne aplicate în ultimii ani, presupun efectuarea unor
biloane mult mai reduse(15-20cm. înălţime), care se acoperă, cu o folie
specială,perforată, la anumite dimensiuni, în funcţie de densităţile de plantare
dorite.
Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în: scoaterea din lăzile
de forţare, sortare, fasonare şi parafinare şi se face concomitent cu
plantarea. Prin sortare se îndepărtează butaşii necorespunzători care nu au
207
calusul format sau au altoiul căzut. Butaşii corespunzători prezintă un inel
continuu de calus în jurul punctului de altoire, altoiul este pornit în vegetaţie
şi au la baza butaşului primordii de rădăcini.
Fig. 7.14.Fasonarea viţelor după forţare
Fig.7.15. A doua parafinare a viţelor, înaintea plantării în câmp
Prin fasonare se îndepărtează lăstarii porniţi din portaltoi, se ciupesc

la aproximativ 4 cm lăstarii porniţi din altoi care sunt prea lungi, se
îndepărtează eventualele rădăcini pornite din altoi şi cele de la nodul superior
al portaltoiului şi se scurtează la 1cm rădăcinile bazale, dacă acestea sunt
prea lungi.
Parafinarea constă în introducerea butaşilor fasonaţi într-o parafină
specială, la temperatura de 80 ± 2°C timp de câteva fracţiuni de secundă.
Parafinarea este obligatorie în cazul în care butaşii altoiţi nu se acoperă
complet cu pământ dar este indicată şi în cazul în care se plantează în
biloane cu acoperire completă.
Plantarea butaşilor altoiţi în biloane cu acoperire completă era, cu

puţin timp în urmă un sistem de cultură a viţelor generalizat la noi în ţară. În
prezent, datorită volumului mare de muncă manuală,este mai puţin practicat.
În biloane se formează un mediu termohidroregulator favorabil care
asigură creşteri mari viţelor comparativ cu sistemul de cultură în teren
nebilonat.
Plantarea se începe atunci când temperatura solului în interiorul
bilonului este de cel puţin 12°C (20-30 aprilie). Ea se poate face în rânduri
simple sau duble şi constă în executarea următoarelor operaţii:
-retezarea vârfului bilonului la 5-6 cm, cu sapa sau mecanizat pentru a
realiza o înălţime uniformă;
208
-despicatul bilonului la un unghi de aproximativ 15° faţă de verticală şi
formarea unui perete oblic pe care se vor aşeza butaşii;
-prăfuirea bilonului cu insecticide organo-clorurate , 5-8 g insecticid la metru
liniar de bilon;
-aşezarea butaşilor pe peretele bilonului, astfel încât să se asigure o
densitate de 15-18 butaşi / metru liniar. Butaşii trebuie aşezaţi cu punctul de
altoire la acelaşi nivel;
-refacerea bilonului prin acoperirea butaşilor cu pământ.
Se trage cu sapa pământ mărunt şi reavăn până la jumătatea
butaşilor, se tasează bine şi se udă cu 5-6 litri de apă la metru liniar de bilon.
După infiltrarea apei se reface bilonul complet cu pământ astfel încât vârful
bilonului să depăşească cu 5 cm capătul superior al butaşilor. La terminarea
plantării fiecare soi se etichetează, iar dacă pe acelaşi bilon se plantează mai
multe soiuri, între acestea se lasă un loc neplantat de 0,5-1m.
Butaşii se pot planta în biloane şi fără acoperirea completă cu
pământ. Această metodă este mai nouă (V. Grecu, 1987) şi este indicată pe
terenuri mijlocii sau grele. Biloanele se formează toamna şi se refac cu 2-3
zile înainte de plantare. În acest caz se vor folosi la plantare numai butaşi
parafinaţi. Se întinde o sârmă pe mijlocul coronamentului, pe lângă sârmă cu
ajutorul unor marcatoare cu dinţi metalici se fac orificii de circa 15cm
adâncime în care se introduc butaşii. Şi în acest caz pe bilon se pot planta
rânduri simple sau duble. Acest mod de plantare îmbină avantajele biloanelor
(surplus caloric) cu avantajele plantării fără biloane (eliminarea copcitului,
eliminarea spargerii crustei).
Fig.7.16.Plantarea butaşilor altoiţi în biloane:

a) rânduri simple cu acoperire totală; b) rânduri simple cu acoperire parţială; c) rânduri duble
cu acoperire totală; d) rânduri duble cu acoperire parţială; e) rânduri pereche
Plantarea butaşilor altoiţi în teren nebilonat este posibilă în zonele

în care temperatura aerului după 20-25 aprilie nu mai coboară sub 0°C, iar în
luna mai temperaturile sub 10°C au o frecvenţă redusă (sudul ţării).
Această metodă de plantare prezintă unele avantaje cum ar fi:
prevenirea creşterii rădăcinilor din altoi, evitarea atacului dăunătorilor de sol
asupra lăstarilor şi reducerea cheltuielilor de întreţinere. Alături de aceste
avantaje trebuie amintit riscul unor pierderi de butaşi datorită îngheţurilor
târzii de primăvară sau grindinei din lunile mai, iunie.
209
Epoca de plantare în teren nebilonat se stabileşte în funcţie de
condiţiile climatice ale fiecărui an. Plantarea se face după trecerea pericolului
brumelor târzii de primăvară, când temperatura solului la adâncimea de 20
cm este relativ constantă la 20°C. În general epoca de plantare este cuprinsă
între 25 aprilie şi 10 mai.
Fig.7.17. Plantarea butaşilor altoişi în teren nebilonat:

a - în zone mai reci şi mai umede; b - în zone mai calde şi mai secetoase
Pe terenul pregătit în toamnă se execută primăvara o nivelare după

care se deschid rigole de 15-20 cm adâncime la distanţa de 140 cm una de
alta. Înainte de plantare rigolele se udă cu 5-10 l de apă pentru ca butaşii să
se planteze într-un strat mocirlos. În aceste rigole se înfig butaşii altoiţi pe o
adâncime de 15 – 20 cm la 5,5 – 6,5 una de alta, rezultând o densitate de 15
– 18 butaşi la metru liniar de rigolă. Pentru o plantare rapidă şi fixarea
butaşilor la aceeaşi înălţime se folosesc marcatoare care indică distanţa
dintre viţe pe rând. După fixare se umple rigola cu pământ şi se tasează cu
piciorul în lungul rândului.
Pentru a preveni deshidratarea butaşilor în lungul rândului se va forma
un bilon.
Plantarea butaşilor altoiţi şi forţaţi pe biloane de mici dimensiuni
În ultimii ani această metodă este din ce în ce mai practicată, ea
constă în efectuarea unor biloane de 15-20 cm înălţime la 1-1,4 m distanţă
unele de altele, în funcţie de gama de maşini folosite la întreţinere. Peste
aceste biloane, cu 2-3 zile înainte de plantare, cu ajutorul unei maşini
speciale se aşează o folie fixată la margini prin acoperire cu pământ. Folia
este perforată la anumite dimensiuni, în funcţie de densităţile de plantare.
Prin perforaţiile respective se introduc manual butaşii cu ocazia plantării. În
cazul în care în şcoala de viţe se practică irigarea prin picurare, înaintea
întinderii foliei, se întind pe bilon conductele perforate de irigare.
Metoda are avantajul economisirii apei prin reducerea pierderilor prin
evaporare; eliminarea praşilelor manuale pe rând datorită efectului de mulci
şi asigurarea unui surplus caloric în bilon.
210
Fig.7.18.Plantarea butaşilor altoiţi în biloane cu folie protectoare
Lucrări de întreţinere a butaşilor altoiţi în şcoala de viţe urmăresc

crearea unor condiţii prielnice pentru creşterea şi înrădăcinarea acestora.
Lucrările solului. Imediat după plantare solul dintre biloane sau rigole
se afânează la adâncimea de 14 – 15 cm. În vegetaţie mai sunt nevoie de 6
– 8 lucrări de afânare a solului între rânduri, care se execută cu cultivatorul
universal CPU – 4,2. O altă lucrare importantă este spargerea crustei de pe
biloane pentru a uşura ieşirea viţelor din biloane şi a reduce pierderile de apă
din sol prin evaporaţie. Distrugerea crustei se face cu atenţie pentru a nu
rupe lăstarii tineri.
Controlul ieşirii viţelor din biloane se face după 8 – 10 zile de la
plantare. Pe porţiunile de bilon unde viţele întârzie să apară, se îndepărtează
solul, iar dacă se constată atac de dăunători se presară un insecticid organo-
clorurat după care se reface bilonul.
Irigarea viţelor este obligatorie în anii şi în zonele secetoase. Norma
de udare este de 250-300 m3 apă/ha. Frecvenţa udărilor depinde de
condiţiile climatice, astfel încât umiditatea solului să fie de 70% din IUA.
Udările se întrerup la sfârşitul lunii august pentru a reduce creşterile şi a
favoriza maturarea lemnului.
Fertilizarea este obligatorie deoarece în şcoala de viţe consumul de
elemente nutritive este ridicat, iar sistemul radicular este în formare.
Administrarea îngrăşămintelor se face fazial prin dizolvarea lor în apa de
irigat, iar dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de analizele
agrochimice ale solului. Pentru a creşte eficienţa fertilizării se recomandă
folosirea îngrăşămintelor de tip cristalin şi a celor foliare.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se va face cu mare atenţie
deoarece în această etapă viţele sunt foarte sensibile. În şcoala de viţe,
boala cea mai periculoasă este mana împotriva căreia se fac 10-15
tratamente. Produsele utilizate la combaterea bolilor şi dăunătorilor se vor
prezenta într-un capitol separat.
Copcitul viţelor este necesar în cazul plantării în biloane. Copcitul se
execută de trei ori: primul în iunie, al doilea în iulie, iar ultimul în august. Se
desface bilonul şi se taie cu briceagul rădăcinile din altoi şi cele de la nodul
superior şi mijlociu al portaltoiului după care bilonul se reface. La ultimul
copcit, nu se reface bilonul pentru a favoriza maturarea lemnului.
Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea lăstarilor de prisos lăsându-
se la fiecare viţă un singur lăstar mai viguros. Lucrarea se execută la sfârşitul
lunii iunie-începutul lunii iulie.
211
Cârnitul se execută la începutul lunii septembrie şi constă în
îndepărtarea vârfului lăstarilor cu frunzelor tinere pentru a favoriza maturarea
lemnului. În cazul unor creşteri vegetative slabe cârnitul nu se mai execută.
Marcarea impurităţilor este o lucrare foarte importantă pentru
asigurarea purităţii biologice a materialului săditor. Sunt considerate
impurităţi viţele aparţinând altor soiuri decât soiurile cultivate în şcoală.
Recunoaşterea impurităţilor se face pe baza caracterelor morfologice ale
frunzelor şi lăstarilor. Impurităţile se marchează cu vopsele în culori diferite,
păstrându-se aceeaşi culoare pentru fiecare soi identificat ca fiind impuritate.
Evaluarea producţiei de viţe se face pentru a estima cantitatea de
viţe STAS care se va obţine din şcoala de viţe. Evaluarea se face în august
după ultimul copcit. Pentru aceasta se parcurge şcoala pe diagonală şi din 5
în 5 biloane se delimitează porţiuni de 10 m lungime. Pe aceste porţiuni se
examinează viţele şi se numără cele cu sudura completă din jurul punctului
de altoire şi cu cordiţa de peste 20 cm. Se calculează apoi numărul mediu de
viţe STAS obţinute la 10 m de bilon care se raportează apoi la hectar.
Recoltarea viţelor din şcoala de viţe se face toamna târziu după
căderea frunzelor (20 octombrie - 15 noiembrie). Când din diferite cauze
(lipsa brumelor, exces de îngrăşăminte, irigare) viţele nu-şi scutură frunzele
până la 15-25 octombrie este bine să se facă defolierea acestora. Defolierea
viţelor se poate face pe cale mecanică (prin scuturare) sau prin tratamente
cu substanţe defoliante.
În toamnele secetoase cu 7-10 zile înainte de recoltarea viţelor se
aplică o udare uşoară pentru a uşura scoaterea viţelor şi a evita ruperea
rădăcinilor. Recoltarea viţelor se face mecanizat cu ajutorul plugului de scos
viţe PSV-1 şi manual, dacă şcoala de viţe ocupă suprafeţe restrânse.
Recoltarea mecanizată este cea mai corespunzătoare atât din punct
de vedere economic cât şi din punct de vedere agrotehnic (viţele au rădăcini
mai lungi şi mai puţin traumatizate).La recoltarea mecanizată organele active
ale plugului pătrund în sol la 40-45 cm de o parte şi de alta a rândului de viţe,
secţionează rădăcinile la o anumită adâncime şi dislocă viţele. La dislocare
tractorul trebuie să înainteze cu viteză mai mare (a II a sau a III a) pentru a
produce trepidaţii în urma cărora să se sfărâme pământul de pe rădăcinile
viţelor, uşurând astfel dislocarea. În cazul viţelor cultivate în biloane înainte
de recoltare este bine să se facă o uşurare a biloanelor printr-o arătură în
lungul rândului cu răsturnarea brazdei spre mijlocul intervalului.
Fig.7.19.Recoltarea viţelor altoite din şcoala de viţe
După dislocare viţele sunt scoase din pământ prin smulgere cu mâna
de către echipe de muncitori. Apucarea viţelor se face sub punctul de altoire
pentru a nu rupe altoiul. Viţele recoltate sunt legate provizoriu în mănunchiuri
de 150-200 de bucăţi, se etichetează şi se transportă cât mai rapid la locurile
212
de clasare unde se stratifică temporar (3-4 zile) pentru a preveni
deshidratarea sau îngheţarea rădăcinilor.
Recoltarea manuală se practică în pepinierele mici precum şi la
capetele rândului unde nu este posibilă recoltarea mecanizată. Recoltarea
manuală se face cu cazmaua în modul descris în continuare.
Pe partea bilonului unde sunt plantate viţele, la 15-20 cm depărtare de
acestea, se deschide un şanţ adânc de 45-50 cm şi lat de o lăţime de cazma.
Fundul şanţului trebuie să fie cu 10-15 cm sub nivelul bazei butaşului. Pe
partea cealaltă a rândului (opusă şanţului), la 10-15 cm depărtare de viţe, se
înfige cazmaua până sub nivelul rădăcinilor şi se dislocă pământul împreună
cu viţele în şanţ.
Fig.7.20.Scoaterea viţelor altoite din şcoală cu cazmaua
După aceasta viţele se smulg, apucându-le cu mâna de sub punctul

de altoire, se scutură de pământ, se leagă în pachete şi se transportă la
locurile de clasare.
În situaţia în care, din diverse motive, viţele din şcoală prezintă
creşteri slabe şi randamentul de viţe STAS se situează sub 20 %, nu se
recomandă recoltarea viţelor ci protejarea lor peste iarnă prin muşuroire şi
menţinerea în şcoală încă un an.
Pe măsură ce sunt recoltate viţele sunt transportate la locurile de
clasare. Până la clasare pachetele cu viţele altoite vor fi stratificate
provizoriu. Pentru aceasta pachetele cu viţe sunt aduse din câmp şi se
aşează în grămezi circulare sau ovale cu rădăcinile spre interior. Primul rând
de pachete se aşează pe un strat de rumeguş sau nisip umed, în continuare
se vor aşeza celelalte rânduri de pachete până la înălţimea maximă de 2 m.
Rădăcinile viţelor se vor acoperi cu nisip sau rumeguş umed pentru a preveni
deshidratarea şi îngheţul acestora. Durata stratificării temporare este de
maximum 4-5 zile.
5.4.3. CLASAREA ŞI PĂSTRAREA PESTE IARNĂ A VIŢELOR

ALTOITE
Clasarea viţelor altoite se face în conformitate cu cerinţele de

calitate reglementate prin Standardul de Stat 22 /6-86 care prevede: puritate
biologică 100 %; sudarea completă de jur împrejurul punctului de altoire;
cordiţa principală să aibă lemnul maturat pe o porţiune de minimum 15 cm;
grosimea minimă a cordiţei la cel de al doilea internod să fie de 4mm;
213
lungimea portaltoiului de la bază la locul de inserţie a cordiţei să fie de
minimum 36±2 cm; diametrul mare al portaltoiului minimum 8 mm; viţele să
aibă cel puţin patru rădăcini cu diametrul de 1,3 mm; rădăcinile trebuie să
aibă lungimea de minimum 15 cm.
Pachetele de viţe se etichetează cu etichete din lemn sau material
plastic, care se fixează la nivelul legăturii de sub punctul de altoire. Pe
etichetă se va scrie: unitatea producătoare, denumirea soiului şi portaltoiului,
categoria biologică, numărul STAS-ului de calitate. Viţele care nu îndeplinesc
condiţiile cerute sau prezintă tumori canceroase sau alte simptome de boli se
vor distruge.
Examinarea sudurii se face ţinând viţa în mâna stângă de partea ei
bazală, iar cu degetul mare al mâinii drepte se apasă pe altoi pentru a vedea
dacă rezistă la apăsare.
Viţele sănătoase, bine sudate, care corespund condiţiilor cerute de
standardele de stat se leagă în pachete de câte 20 de bucăţi cu sârmă
zincată pe două sau trei locuri. O legătură se face la un lat de palmă sub
punctul de altoire, iar două legături se fac la nivelul cordiţelor.
Păstrarea viţelor altoite se poate face în camere frigorifice, în
diverse încăperi sau în silozuri de suprafaţă cu nisip.
În cazul păstrării viţelor altoite, pe timpul iernii, în camere frigorifice
precum şi în cazul viţelor atacate de mucegaiuri este necesară efectuarea
tratamentelor anticriptogamice. Pentru aceasta pachetele cu viţe se aşează
sub un jet de apă pentru îndepărtarea pământului rămas pe rădăcini, după
care se introduc timp de două ore într-o soluţie de Chinosol sau Cryptonol
0,3 %. După tratament pachetele de viţe se introduc în saci de polietilenă.
În camerele frigorifice pachetele cu viţe se pot aranja în stive
paralelipipedice. Pachetele se aşează "rădăcină la rădăcină" , se presară
peste rădăcini rumeguş dezinfectat cu Chinosol 0,15 % sau nisip umed, iar
întreaga stivă se înveleşte cu folie de polietilenă.
Temperatura camerei în timpul păstrării trebuie să fie de 1-4oC, iar
umiditatea relativă a aerului de minimum 85 % în cazul păstrării în saci şi
minim 70 %, când viţele sunt stratificate cu nisip sau rumeguş.
214
Fig.7.21.Legarea viţelor altoite în pachete:
a - viţă STAS; b - pachet de viţe
Păstrarea viţelor altoite în silozuri cu nisip amenajate sub cerul liber

era până în urmă cu câţiva ani procedeul cel mai folosit în pepinierele
viticole, în prezent este tot mai puţin utilizat.
Fig.7.21. Păstrarea viţelor altoite în camere frigorifice
Terenul destinat amenajării silozului trebuie să fie plan sau uşor

înclinat, fără denivelări, pentru a nu permite stagnarea apei provenită din ploi
sau topirea zăpezii. Nisipul folosit la stratificarea viţelor trebuie să fie curat şi
să aibă o umiditate potrivită (7-10 %). Nisipul se schimbă anual şi numai
când acest lucru nu este posibil se refoloseşte. În acest caz în timpul verii se
întinde la soare pentru distrugerea eventualelor mucegaiuri, iar înainte de
refolosire se cerne.
215
Fig.7.22.Siloz cu nisip pentru păstrarea viţelor altoite
Amenajarea silozului se face în felul următor: se delimitează lăţimea

silozului între 1,7-2,0 m : se curăţă terenul şi se aşterne un strat de nisip de
8-10 cm; se face un perete de nisip, la capătul de la care se începe
stratificarea; se începe stratificarea pachetelor de viţe.
Pachetele de viţe se aşează în siloz uşor înclinate (15 o) începând
dintr-un capăt al silozului. Peste fiecare rând de pachete se aruncă cu lopata
nisip umed în aşa fel încât acesta să pătrundă printre viţe şi să acopere viţele
până la partea de sus a coardelor. La sfârşit silozul se acoperă cu un strat de
nisip gros de 15-20 cm.
Într-un siloz se introduce un singur soi care se etichetează. Între
silozuri se lasă poteci pentru circulaţie de 30-40 cm lăţime. În final se
întocmeşte schiţa silozului care cuprinde aranjarea soiurilor, combinaţia altoi-
portaltoi şi numărul de pachete din fiecare soi.
5.4.4.CULTURA VIŢELOR ALTOITE IN SOLARII PE SOL

AMELIORAT
Această tehnologie de cultură a fost elaborată la noi în ţară la ICVV

Valea Călugărească şi este mult mai intensivă comparativ cu tehnologia de
cultură a viţelor altoite în şcoala de viţe. Prin această tehnologie se asigură
un randament mai mare de viţe altoite STAS comparativ cu şcoala de viţe, se
realizează economie de teren şi se înlătură riscul unor îngheţuri târzii de
primăvară, brume sau grindină. În schimb este o tehnologie mai costisitoare.
Principalele verigi tehnologice sunt: alegerea terenului pentru amenajarea
solariilor, ameliorarea solului, instalarea solariilor şi a instalaţiei de udare,
pregătirea terenului pentru plantare, plantarea butaşilor altoiţi şi îngrijirea
viţelor în perioada de vegetaţie.
Alegerea terenului. Terenul trebuie să prezinte o pantă uşoară
pentru eliminarea excesului de apă, să fie ferit de vânturile dominante din
zonă, să dispună de o sursă de apă pentru irigare, solul să fie profund,
permeabil cu textura nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă.
Ameliorarea însuşirilor fizice ale solului se poate face prin
încorporarea nisipului grosier în doze de 200-800 m3/ha astfel încât
conţinutul solului să fie de : 40-60% nisip grosier, 15-20% nisip fin, 10-20%
lut şi 15-20% argilă.
Fertilitatea solului poate fi îmbunătăţită prin administrarea a 100-150
t/ha gunoi bine descompus şi îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu în
doze de 100-150 kg/ha P2O5 respectiv K2O.Îngrăşămintele se administrează
216
prin împrăştierea acestora pe sol şi încorporarea lor în sol prin desfundare.
Desfundatul terenului se face din toamnă la 50 cm adâncime. Pe solurile
uşoare desfundatul terenului se poate înlocui cu o arătură adâncă la 35 cm.
Instalarea solarului. Se folosesc solarii de tip tunel demontabile
pentru a putea fi montate la fiecare 3 ani în funcţie de asolamentul folosit.
Solariile au lăţimea de 6,6 m şi lungimea de 50-60 cm şi sunt prevăzute la
ambele capete cu uşi. Solariile sunt dotate în mod obligatoriu cu instalaţie de
udare compusă din: staţie de pompare, conducte de admisie, conducte de
refulare şi reţea de distribuţie a apei. Instalaţiile asigură distribuţia apei sub
formă de ploaie artificială.
Pregătirea solului pentru plantare se face primăvara devreme printr-
o afânare adâncă cu rotosapa sau freza, când se încorporează şi
îngrăşămintele cu azot. În anii 2 şi 3 de exploatare terenul se mobilizează
toamna cu rotosapa, iar primăvara se afânează substratul de înrădăcinare cu
freza şi se încorporează în sol 60 t/ha mraniţă şi îngrăşămintele chimice în
doze stabilite în funcţie de analiza agrochimică a solului.
După afânare terenul se modelează în straturi. Dacă lucrările de
întreţinere a viţelor se fac manual se vor forma două straturi de 240 cm
lăţime fiecare. Între cele două straturi şi la margini se lasă poteci de acces de
60 cm lăţime. Dacă lucrările de întreţinere se execută mecanizat se va
modela terenul astfel încât să permită circulaţia tractorului în interiorul
solarului . Pe mijlocul solarului se va face un strat de 60 cm lăţime mărginit
de două poteci de 50 cm lăţime pe care vor trece roţile tractorului, iar în
părţile laterale ale solarului se va face două straturi de 240 cm lăţime fiecare.
Plantarea butaşilor altoiţi. În cazul plantării în solar butaşii se vor
altoi cu circa o lună înainte decât în cazul plantării în şcoală, iar durata forţării
este de numai 14-15 zile. Epoca de plantare este 25-30 a –III-a în sudul ţării
şi 1-5 a - IV-a în rest. Cu o săptămână înaintea plantării solarul trebuie
acoperit pentru ca solul să se încălzească. Plantarea butaşilor se face cu
ajutorul marcatoarelor cu dinţi metalici care deschid orificii în sol, în care se
vor planta butaşii la adâncimea de 10-12 cm. Butaşii se plantează în rânduri
duble la o distanţă de 10-12 cm între ele, urmate de o bandă neplantată de
20-25 cm. Distanţa dintre butaşi pe rând este de 8-10 cm rezultând o
densitate de 55-75 viţe/m2, respectiv 400000-500000 viţe/ha.
Dirijarea factorilor de mediu în solar se va face cu o deosebită
atenţie mai ales în primele 2-3 luni de la plantare.
Temperatura în primele două săptămâni după plantare trebuie
menţinută la valori de 25-260C pentru intensificarea activităţii butaşilor, după
care se va reduce treptat la valori de 20-220C pentru a preveni etiolarea
lăstarilor, iar în ultimele faze de vegetaţie va fi redusă la 18-200C pentru a
încetini creşterile şi a favoriza maturarea lemnului. Este important ca
temperatura solului să fie cu 2-30C mai ridicată decât temperatura aerului.
Dirijarea temperaturii se face prin udări repetate, prin deschiderea uşilor sau
prin ridicarea foliei.
Umiditatea aerului în interiorul solarului se reglează cu ajutorul
instalaţiei de ploaie artificială. Sunt necesare udări dese şi de scurtă durată.
Uneori numărul udărilor ajunge la peste 10 pe zi, iar durata lor este de circa 1
minut. În primele 2 săptămâni după plantare umiditatea aerului trebuie să fie
ridicată (75%),după care se reduce până la 60%.
217
Aerul în interiorul solarului trebuie să se împrospăteze foarte des,
datorită densităţii mari a viţelor şi a respiraţiei intense. Aerisirea se face prin
deschiderea uşilor de la capătul tunelului. Începând cu luna iunie se ridică
folia de pe părţile laterale ale solarului, iar după 1 septembrie solarul se
descoperă complet.
Lumina este necesară mai ales în partea a doua a vegetaţiei, când
aparatul foliar este mai dezvoltat. Intensitatea luminii la nivelul lăstarilor
trebuie să fie de minimum 3000 lucşi.
Lucrările de întreţinere cele mai importante sunt: combaterea bolilor,
combaterea buruienilor, fertilizarea, udarea, lucrările solului şi operaţiile în
verde.
Combaterea bolilor este foarte importantă şi obligatorie datorită
densităţii mari a viţelor şi a umidităţii ridicate din interiorul silozului. În primele
3 săptămâni după plantare sunt obligatorii tratamentele împotriva putregaiului
cenuşiu. Tratamentele se aplică la intervale de 5-6 zile utilizând produse
antibiotice (BAVISTIN, FUNDAZOL, BENLATE, DEROSAL, CHINOSOL) în
concentraţie de 0,15%.
În continuare se execută săptămânal tratamente împotriva manei
folosind: Dithane M 45-0,2%, Curzate T – 2,5kg/ha, Mikal 3 kg/ha, Ridomil 48
PU-2,5 kg/ha s.a.
Combaterea buruienilor se realizează în principal prin plivit şi este o
lucrare importantă datorită capacităţii reduse de concurenţă a sistemului
radicular în formare a viţelor.
Fertilizarea are un rol important asupra procentului de viţe STAS
obţinute. Metoda de fertilizare indicată este cea foliară, îngrăşămintele foliare
combinându-se cu tratamentele împotriva manei.
Irigarea se face cu instalaţia de ploaie artificială având drept scop
reglarea higroscopicităţii aerului şi a umidităţii solului.
Lucrările şi operaţiile în verde care se execută la viţele din solarii
sunt: plivitul lăstarilor, copilitul şi cârnitul.
Plivitul se execută la o lună după plantare, când lăstarii altoi au 5-10
cm. Prin plivit se înlătură toţi lăstarii consideraţi de prisos şi eventualii lăstari
porniţi din portaltoi, lăsându-se un singur lăstar la fiecare viţă.
Copilitul se execută o singură dată, atunci când lăstarii principali au
peste 30 cm.
Cârnitul se execută la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, când
lăstarii au 50-60 cm lungime, pentru a evita umbrirea reciprocă a viţelor. În
cazul în care viţele prezintă creşteri slabe lucrarea de cârnit nu mai este
necesară.
Marcarea impurităţilor se face în lunile iunie-iulie pe baza
caracterelor morfologice ale lăstarilor (vârful de creştere) şi ale frunzelor.
Recoltarea viţelor se face toamna după căderea frunzelor, în
perioada 15 X - 15 XI. Recoltarea se face mecanizat cu pluguri speciale
dotate cu piese active în formă de “U” care pătrund sub sistemul radicular al
viţelor şi dislocă pământul. Deoarece viţele obţinute în solarii au sistemul
radicular format din rădăcini mai multe şi mai subţiri comparativ cu cele
obţinute în şcoala de viţe, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor se impune
însilozarea rapidă a viţelor. Randamentele de viţe STAS care se obţin în
solarii sunt de 45-55%.
218
5.4.5. PRODUCEREA VIŢELOR LA GHIVECE NUTRITIVE
Este o metodă veche de cultivare a viţelor altoite, care a fost introdusă

în Germania în 1930, după care a fost perfecţionată şi promovată pe scară
industrială în Franţa. Metoda necesită consumuri de materiale şi energetice
mai mari comparativ cu şcoala de viţă, dar oferă şi o serie de avantaje:
randamente de viţe STAS de 50-65%, înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase,
posibilitatea înfiinţării plantaţiilor sau a completării golurilor chiar în anul
altoirii, etc.
Tehnologia de producere a viţelor altoite la ghivece nutritive cuprinde
mai multe verigi tehnologice:
-Pregătirea materialului biologic constă în scoaterea acestuia de la
locurile de păstrare, controlul sănătăţii şi a viabilităţii mugurilor şi a lemnului
după care are loc altoirea şi forţarea butaşilor ca şi în cazul plantării în solarii.
-Pregătirea solariilor constă în amenajarea straturilor pe care se vor
aşeza ghivecele cu viţe. Straturile au lăţimea de 1,5-2 m şi trebuie să permită
drenarea excesului de apă, pentru aceasta pe straturi se aşează nisip sau
pietriş mărunt.
-Pregătirea ghivecelor. Pentru plantare se pot folosi ghivece de carton
cu secţiunea pătrată, având latura de 4 cm şi înălţimea de 12 cm sau pungi
de polietilenă opacă cu lăţimea la bază de 8 cm şi înălţimea de 14 cm. Atât
ghivecele cât şi pungile prezintă la bază orificii pentru scurgerea apei. Cu
aproximativ o săptămână înaintea plantării, pungile sau ghivecele se umplu
cu amestecul nutritiv şi se introduc în solar pentru ca temperatura
amestecului nutritiv să fie de cel puţin 10 0C. Se pot folosi următoarele
amestecuri nutritive: 25% turbă, 25% mraniţă, 25% nisip grosier şi 25%
pământ de ţelină sau 1/3 mraniţă, 1/3 nisip grosier şi 1/3 pământ de ţelină.
-Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în scoaterea acestora din
lăzile cu rumeguş în care a avut loc forţarea şi călirea, clasarea butaşilor
necorespunzători şi parafinarea butaşilor ce urmează a fi plantaţi în ghivece.
Calendaristic plantarea are loc între 15 martie şi 10 aprilie în funcţie de zona
de cultură şi caracteristicile climatice ale anului. Plantarea constă în
introducerea butaşilor cu baza pe o adâncime de 10-12 cm în amestecul
nutritiv din ghivece, după care ghivecele se udă cu 15-20 l apă /m2.
-Fortificarea viţelor durează 30-40 zile şi în această perioadă trebuie
dirijaţi cu atenţie factorii de mediu din solar. În prima săptămână temperatura
trebuie să fie de 25-300C, după care se coboară la 20-220C. Umiditatea
aerului se menţine în primele două săptămâni la valoarea de 75% după care
se scade la 60%. Umiditatea se reglează cu ajutorul instalaţiei de irigare care
produce ceaţa artificială. Amestecul nutritiv din ghivece trebuie să conţină în
permanenţă 28-30% apă. Excesul de apă determină asfixierea rădăcinilor.
-Fertilizarea viţelor se face cu îngrăşăminte foliare bogate în azot în
două-trei reprize. Prima fertilizare se va face la 3 săptămâni de la plantare.
-Combaterea bolilor se face ca şi în cazul cultivării viţelor în solarii pe
sol ameliorat.
-Plantarea viţelor în câmp la locul definitiv se face începând din ultima
decadă a lunii mai şi până la sfârşitul lunii iunie. În acest scop se aleg viţele
corespunzătoare care au calusul format în jurul punctului de altoire şi care au
219
lăstarul principal de 20-25 cm. Plantarea se va face împreună cu ghiveciul de
carton pentru a nu fi deranjate rădăcinile. În cazul viţelor plantate în pungi
înainte de plantare se taie pungile la bază. După plantare, prinderea este
asigurată prin udări repetate.
5.4.6.PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE PRIN METODA

HIDROPONICĂ
Este o metodă practicată în Franţa, Italia şi în alte ţări viticole şi

necesită instalaţii şi amenajări speciale.
Butaşii altoiţi se cultivă în jgheaburi de beton de 40-50 m lungime şi 1
m lăţime. Pe fundul jgheabului sunt amplasate conducte din material plastic
cu perforaţii pentru alimentarea cu soluţii nutritive. Conductele sunt acoperite
cu un strat de pietriş de 10-12 cm peste care se fixează o placă deasă din
fibre de sticlă, iar peste aceasta se pune un strat de nisip de 30 cm grosime
în care se plantează butaşii altoiţi.
Deasupra jgheaburilor sunt amplasate două rezervoare în care se
găseşte soluţia nutritivă, iar sub jgheaburi este un rezervor colector în care
se adună surplusul de soluţie nutritivă. Soluţia nutritivă este distribuită cu
ajutorul unor pompe rotative.
Altoirea şi forţarea butaşilor are loc în luna aprilie, după care se
parafinează şi se plantează în nisipul din jgheaburile de beton. Distanţele de
plantare sunt de 10 cm între rânduri şi 6 cm între viţe pe rând rezultând o
densitate de 160 butaşi/m2. În timpul vegetaţiei viţele sunt alimentate periodic
cu soluţii nutritive a căror concentraţie creşte treptat de la 0,65% la început,
până la 1,75% spre finalul vegetaţiei. Raporturile dintre elementele nutritive
se modifică în funcţie de faza de vegetaţie a viţelor. La începutul vegetaţiei
acest raport este favorabil azotului, iar spre final în soluţie predomină fosforul
şi potasiul. După 5-6 fertilizări consecutive stratul de nisip se udă cu apă
pentru a înlătura eventualele noxe acumulate.
Recoltarea viţelor se face toamna, în luna octombrie, obţinându-se
randamente de viţe STAS de 60-70%.
5.4.7.TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR PE RĂDĂCINI

PROPRII
Pe terenurile viticole nefiloxerate (terenurile nisipoase) înfiinţarea

plantaţiilor se poate face şi cu viţe nealtoite (viţe pe rădăcini proprii) a cărui
cost de producţie este mai mic decât al viţelor altoite.
Viţele pe rădăcini proprii se obţin tot în cadrul pepinierelor viticole dar
după o tehnologie mai simplă care cuprinde următoarele verigi tehnologice:
Recoltarea coardelor se face toamna din aceleaşi plantaţii şi în
acelaşi mod ca şi în cazul recoltării coardelor altoi.
Fasonarea şi păstrarea coardelor peste iarnă se face de asemenea
în mod identic cu fasonarea şi păstrarea coardelor altoi.
Pregătirea butaşilor pentru forţare are loc primăvara la sfârşitul lunii
martie, începutul lunii aprilie şi constă în scoaterea de la păstrare, verificarea
sănătăţii mugurilor şi a lemnului, fasonarea coardelor în lungimi de un butaş
(40±2 cm) şi îndepărtarea mugurilor de pe butaşi cu excepţia a doi muguri de
220
la capătul superior. Butaşii astfel pregătiţi se umectează în bazine cu apă
timp de 30-48 ore, iar după zvântare se parafinează şi se stratifică în lăzi cu
rumeguş sau în nisip pentru forţare.
Forţarea butaşilor decurge după aceleaşi norme tehnice ca şi în
cazul butaşilor altoiţi şi are drept scop pornirea în vegetaţie a mugurilor şi
formarea primordiilor de rădăcini la baza butaşilor. În mod obişnuit forţarea
durează 14-16 zile, dar uneori se poate prelungi datorită nepornirii mugurilor
în vegetaţie. În aceste situaţii fie se prelungeşte forţarea, fie se aplică
temperaturi de şoc de 28-300C, timp de 2-3 zile. În momentul apariţiei
lăstarilor căldura se întrerupe, butaşii se aclimatizează timp de 4-5 zile la
temperatura de 8-100C în vederea plantării în câmp.
Plantarea butaşilor forţaţi se poate face în şcoala de viţe sau în solarii.
Plantarea în şcoală se face când temperatura solului depăşeşte 10 0C şi a
trecut pericolul brumelor târzii după aceleaşi metode ca şi în cazul viţelor
altoite. În vegetaţie viţele pe rădăcini proprii se îngrijesc la fel ca şi viţele
altoite.
Recoltarea viţelor pe rădăcini proprii din şcoală sau solarii are loc
toamna după căderea frunzelor. În cazul în care viţele prezintă creşteri
slabe, nu se mai recoltează şi se mai menţin în şcoală încă un an.
Disciplina de viticultură, din cadrul Facultăţii de Horticultură şi
Silvicultură din Timişoara, a elaborat şi a încercat în practică, cu bune
rezultate o variantă tehnologică simplă, ieftină şi eficientă de obţinere a
viţelor pe rădăcini proprii cu plantarea la locul definitiv în acelaşi an.
Coardele au fost recoltate la sfârşitul lunii februarie, eliminându-se
cheltuielile cu păstrarea peste iarnă a acestora.Pregătirea butaşilor s-a
făcut ca şi în cazul tehnologiei clasice de obţinere a viţelor pe rădăcini proprii,
diferind doar durata umectării, care a fost de 15 zile. După umectare s-a
tratat baza butaşilor cu biostimulatori de înrădăcinare (Radistim), după
care butaşii au fost introduşi în ghivece de plastic, confecţionate din
ambalaje de sucuri şi apă minerală, umplute cu un amestec format din
pământ de ţelină, mraniţă şi perlit.
Tabelul 7.1.
Date privind obţinerea viţelor pe rădăcini proprii
(După A. Dobrei şi colab., 2004)
Viţe prinse
Butaşi puşi Butaşi Butaşi
după
Soiul la porniţi în înrădăcinaţi
plantare
înrădăcinat vegetaţie
nr % nr %
Chasselas
200 190 112 56 108 96
dorè
Moldova 200 182 85 42.5 79 93
Muscat
200 186 106 53 101 95
Ottonel
Victoria 200 178 96 48 86 90
Ghivecele cu viţe au fost ţinute în încăperi la o temperaturi de 18-25˚C

timp de 40 de zile, timp în care au fost udate abundent o dată la 3-4 zile,
astfel încât pământul din ghiveci să rămână mereu umed. În această
perioadă lăstarii au crescut 20-30 cm. Înainte de plantarea în câmp,la locul
221
definitiv, care a avut loc la sfârşitul lunii aprilie, viţele au fost aclimatizate
timp de 8 zile, pentru a se obişnui cu condiţiile climatice din câmp.
Considerăm că această metodă de obţinere a viţelor pe rădăcini
proprii este indicată în cazul unui necesar moderat de viţe pe rădăcini
proprii, în cazul micilor exploataţii viticole care nu dispun de dotările necesare
unei pepiniere viticole.
5.4.8.COMPLETAREA GOLURILOR ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE

PRIN ALTOIRE
Completarea golurilor prin altoirea în uscat este o metodă mai

veche, în prezent fiind practicată mai ales de către amatori. Ea se face
primăvara înainte de plâns sau la începutul dezmuguritului, după metoda în
copulaţie perfecţionată . În vederea altoirii, coarda portaltoi se secţionează în
imediata apropiere a solului, după care se aplică altoii, se leagă cu rafie, se
parafinează şi se muşuroiesc.
În vegetaţie, plantei altoite i se vor aplica lucrările de îngrijire
necesare.
Fig.7.23.Altoirea în uscat pe loc
Completarea golurilor prin altoirea în verde se execută în fenofaza

înfloritului, când circulaţia sevei este intensă. Pregătirea butaşului portaltoi
constă în scurtarea acestuia în primăvară la 2-3 muguri. Din lăstarii porniţi de
pe acesta se aleg 2-3 care se palisează cât mai vertical. Cu o zi înainte de
altoire, lăstarii se scurtează la 60 cm şi se suprimă frunzele de pe ei. Lăstarii
altoi se recoltează în dimineaţa altoirii, li se îndepărtează vârful şi frunzele cu
jumătate din peţiol. Lăstarii altoi se vor păstra în găleţi emailate sau de
plastic, cu apă. În continuare urmează efectuarea secţiunilor altoiului şi
portaltoiului şi îmbinarea acestora. După suprapunerea secţiunilor, acestea
se leagă cu rafie sau bumbac .
Dacă altoirea este reuşită, după 20-30 de minute la partea superioară
a altoiului vor apare picături de sevă.
Toamna după căderea frunzelor se execută prăbuşirea viţelor cu
scopul de a coborî punctul de altoire la nivelul solului. La executarea
prăbuşirii se va alege un singur altoi, ceilalţi se vor îndepărta. În jurul viţei
rămase se sapă o groapă până la nivelul rădăcinilor inferioare. Groapa va
avea 80-90 cm lungime. Viţa se va prăbuşi în groapă astfel încât punctul de
222
altoire să fie la nivelul solului. Coarda crescută din altoi se va lega de un
tutore.
În plantaţiile mai vechi de 15 ani golurile se vor completa după
aceleaşi metode, mai puţin completarea cu viţe altoite de 1-2 ani, a căror
prindere ar fi nesigură.
Fig.7.24.Altoirea în verde:
a – muşuroitul bazei lăstarilor; b – prăbuşirea viţelor altoite; c – completarea golului
1.Ce reprezintă plantaţiile mamă pentru coarde altoi?

Plantaţiile mamă se organizează în cadrul pepinierelor viticole şi au
drept scop, exclusiv producţia de coarde necesare altoirii. La înfiinţarea
acestor plantaţii se foloseşte material biologic cu valoare ridicată (soiuri
valoroase, clone, soiuri noi).
2.Cum se pregătesc coardele portaltoi în vederea altoirii?
Pregătirea portaltoilor în vederea altoirii începe cu o săptămână
înainte de altoire şi constă în: scoaterea coardelor de la păstrare şi
transportul în sala de pregătire, controlul sănătăţii coardelor şi a viabilităţii,
umectarea coardelor, talonajul şi fasonarea lor în butaşi STAS, extirparea
ochilor, efectuarea tratamentelor anticriptogamice.
Cum se pregătesc coardele altoi în vederea altoirii?

Cum se realizează altoirea manuală propriu-zisă?
Cum se pregătesc butaşii pentru plantare în şcoala de viţe?
Cum se realizează plantarea butaşilor altoiţi şi forţaţi pe biloane de mici
dimensiuni?
Când şi cum se recoltează viţele din şcoala de viţe?
În ce constă producerea viţelor la ghivece nutritive?
Când şi cum se realizează completarea golurilor prin altoirea în uscat?
Cum se realizează altoirea în verde a viţei de vie?
223
BIBLIOGRAFIE
1. Baciu A., 2005 – Pomicultura generală, Ed. Universitaria, Craiova
2. Baciu A., Godeanu I., 2000 – Producerea materialului săditor pomicol,
Ed. Universitaria, Craiova
3. Bayer Cropscience, 2011 - Protecţia culturilor, Catalog de produse de
uz fitosanitar, SC Bayer SRL, Bucureşti, 88 p
4. Becherescu Alexandra, Drăgunescu Anca Aneta, Iordănescu Olimpia
Alina, 2010 – Producere de sămânţă şi material săditor la plante legumicole,
pomi fructiferi şi viţa de vie, Ed. Eurostampa, Timişoara
5. Berar V., 1998 – Legumicultură, Ed. Mirton Timişoara
6. Bernaz Gh., 2007 – Cultura viţei de vie, Ed. M.A.S.T., Bucureşti
7. Botu M., Botu I., 2003 – Pomicultura modernă şi durabilă, Ed.
Conphyis, Râmnicu Vâlcea
8. Chilom Pelaghia, 2002 – Legumicultură generală, Ed. Reprograph,
Craiova
9. Chira A., Chira Lenuţa, Mateescu F., 2005 – Pomii fructiferi.Lucrările
de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, Ed. M.A.S.T., Bucureşti
10. Ciofu Ruxandra şi col., 2003 – Tratat de legumicultură, Ed. Ceres,
Bucureşti
11. Cordea Mirela, 2008 – Producere de sămânţă şi material săditor
horticol, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca
12. Costache M., Roman T., 2000 – Ghid pentru recunoaşterea şi
combaterea bolilor şi dăunătorilor de legume, Ed. Agris, Bucureşti
13. Dejeu L.C., 2010 – Viticultură, Ed. CERES, Bucureşti
14. Dobrei A., Mălăescu Mihaela, Ghiţă Alina, Sala F., Grozea Ioana,
2011 – Viticultură, bazele biologice şi tehnologice, Ed. Solness, Timişoara
15. Drăgănescu E., 1998 – Pomicultură, Ed. Mirton, Timişoara
16. Drăgănescu E., Mihuţ E., 2003 – Pomicultura. Biologie, ecologie şi
înmulţire, Ed. Agroprint, Timişoara
17. Drăghici Elena, 2002 – Legumicultură, Ed. Granada, Bucureşti
18. Drăgunescu Aneta Anca, 2006 – Tehnologia şi biologia plantelor
hortiviticole, Ed. Eurobit, Timişoara
19. Drăgunescu Aneta Anca, Olaru Daniela , 2007 – Tehnologii horticole –
lucrări practice, Ed. Agroprint, Timişoara
20. Dumitrescu M. Şi col., 1977 – Tehnologia producerii seminţelor şi a
materialului săditor la plantele legumicole, Ed. Ceres, Bucureşti
21. Florescu Elena şi col., 1998 – Producerea răsadurilor de legume, Ed.
Ceres, Bucureşti
22. Ghena N., Branişte N., Stănică F., 2004 – Pomicultură generală, Ed.
Matrix Rom, Bucureşti
23. Grădinaru G. Şi colab., 1998 – Pomicultură, Ed. Moldova, Iaşi
24. Grecu V., 1980 – Îndrumătorul pepinieristului viticol, Ed.Ceres,
Bucureşti
25. Horgoş A., 2003 – Legumicultură specială, Ed. Agroprint, Timişoara
26. Iordănescu Olimpia Alina, 2008 – Pomicultură, Ed. Eurobit, Timişoara
27. Iordănescu Olimpia Alina, Micu Roxana, Elena, 2011 – Pomicultură
generală şi specială, Ed. Eurobit, Timişoara
28. Lăzureanu A., 1994 – Agrotehnica, Ed. Helicon, Timişoara
224
29. Lupescu F., 2009 – Altoirea pomilor, Ed. Ceres, Bucureşti
30. Madoşă E., 2004 – Ameliorarea plantelor horticole, Ed. Eurobit,
Timişoara
31. Martin T. – 1966, Viticultura, Ed.didactică şi pedagogică, Bucureşti.
32. Mustea M,, 2004 – Viticultură-Bazele biologice, înfiinţarea şi
întreţinerea plantaţiilor tinere de vii roditoare, Ed. ION IONESCU DE LA
BRAD, Iaşi
33. Olteanu I., 2000 – Viticultura, Ed. Universitaria, Craiova
34. Olteanu I., Oprea Şt. – 1998, Viticultură (II). Baze tehnologice, Ed.
Mondo – Ec Craiova
35. Oprea Şt. – 2001, Viticultura, Ed. AcademicPress, Cluj Napoca
36. Oprean M., Olteanu I. – 1983, Viticultura generală (Bazele biologice
ale viticulturii), Reprografia Univ.Craiova
37. Oşlobeanu M. şi colab., 1980 – Viticultură generală şi specială, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
38. Parnia P. Şi col., 1992 – Producerea, păstrarea şi valorificarea
materialului săditor pomicol şi dendrologic, Ed. Ceres, Bucureşti
39. Patron P., 1992 – Legumicultură, Universitatea Agrară Chişinău
40. Perstniov N., Surugiu V., Moroşan E., Corobca V., 2000 – Viticultură,
Ed.”Tipografia Centrală”, Chişinău
41. Pomohaci N., Nămoloşanu I., 2003 – Cultivarea plantelor horticole,
Ed. Ceres, Bucureşti
42. Pop Nastasia, 2010 – Curs de viticultură generală, Ed. Eikon, Cluj-
Napoca
43. Popescu M. Şi col., 1992 – Pomicultură generală şi specială, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
44. Popescu V., Chira L., Dejeu L., 2007 – Producerea materialului săditor
pentru legume, pomi şi viţa de vie, Ed. M.A.S.T, Bucureşti
45. Popescu V., Atanasiu N., 2010 – Producerea răsadurilor de legume,
Ed. Ceres, Bucureşti
46. Schmid H., 2008 – Pomii fructiferi. Metode de altoire, Ed. M.A.S.T.,
Bucureşti
47. Stan N., Stan T., 1999 – Legumicultură, vol.I, Ed. Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi
48. Ţârdea C., Dejeu, L.- 1995, Viticultura , Edit. didactică şi pedagogică,
Bucureşti
49. Voican V., 2002 – Cultura legumelor în câmp, Ed. Pheonix, Braşov
50. Voinea M. Şi col., 1971 – Producerea seminţelor la plantele
legumicole, Ed. Ceres, Bucureşti
51. www.incs.ro
52. www.istis.ro
53. www.onvpv.ro
54. www.faidatemania.it)
55. www.marcellina.org
56. http://clestepentrualtoit.blogspot.ro/2013/05/altoirea-de-vara.html)
57. www.it.wikipedia.org
58. www.sempreverde.net
59. www.larapedia.com
225

Text Prod - Mat.sad.

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Prod - Mat.sad.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII ”REGELE MIHAI I” DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE INGINERIE SI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Şef lucrări dr. Mihaela MĂLĂESCU

Suport autoinstruire pentru studenţii IFR

Editura Agroprint Timişoara

I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ ŞI MATERIAL

PRODUCEREA SEMINŢELOR LA PLANTELE LEGUMICOLE....................................20

III. PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME .......................................................53

IV. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL (I)......................................97

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL (II).........................................130

V. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL (I)........................................167

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL (II)...........................................194

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ ŞI

Cuvinte cheie: material biologic, înmulţire, legislaţie, legume, tehnologie,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

I.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ ŞI MATERIAL

1.1. ORGANIZAREA PRODUCERII DE SĂMÂNŢĂ ŞI MATERIAL SĂDITOR

Cultivarea plantelor horticole pe teritoriul ţării noastre reprezintă o

Conform legislaţiei româneşti se admit pentru certificare oficială sau sub

II.PRODUCEREA SEMINŢELOR LA PLANTELE LEGUMICOLE (I)

2.1. ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Plantele legumicole se împart după longevitate în: specii anuale ( produc

Tehnologiile aplicate culturilor semincere sunt asemănătoare cu a celor

2.3. CERTIFICAREA LOTURILOR SEMINCERE LA PLANTELE LEGUMICOLE

Sunt supuse controlului loturile semincere din soiurile înscrise în cataloagele

în care : P=puritatea biologică sau varietală exprimată în procente

Starea fitosanitară se analizează în perioada de vegetaţie prin controalele

2.4. RECOLTAREA, EXTRAGEREA ŞI CONDIŢIONAREA SEMINŢELOR DE

Valoarea culturală a seminţelor este influenţatã de modul de executare a

1.Cine asigură cadrul organizatoric şi respectarea prevederilor legale privind

Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale asigura cadrul organizatoric si

2.Care este rolul Inspecţiei Naţionale pentru Calitatea Seminţelor (I.N.C.S.)?

INCS verifică calitatea seminţelor şi a materialului săditor în vederea eliberării

1. Care sunt atribuţiile Institutului de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea

PRODUCEREA SEMINŢELOR LA PLANTELE LEGUMICOLE (II)

Cuvinte cheie: producere seminţe, semănat, răsaduri, purificare biologică

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

2.5. TEHNOLOGIA DE PRODUCERE A SEMINŢELOR LA CULTURILE

2.5.1. TEHNOLOGIA DE CULTURĂ PENTRU PRODUCEREA SEMINŢELOR DE

Tehnologia de producere a seminţelor de tomate la soiurile stabilizate

La alegerea terenului se va ţine cont de respectarea distanţelor de izolare,

Fig. 2.2. Schema de înfiinţare a culturii semincere de tomate de

Lucrările de îngrijire aplicate culturilor semincere sunt la fel cu cele aplicate

Tehnologia de producere a seminţelor hibride de tomate

Producerea seminţelor hibride se face în unităţi autorizate care beneficiază de

-se va face purificarea biologică a culturii la ambii genitori înaintea începerii

2.5.2.TEHNOLOGIA DE CULTURĂ PENTRU PRODUCEREA SEMINŢELOR

Tehnologia de cultură pentru producerea seminţelor de ardei este asemănătoare

Fig.2.4.Schema de înfiinţare a culturii de ardei pentru producerea de seminţe

Recoltarea fructelor se face eşalonat în 2-3 reprize pe măsură ce fructele

Fig.2.5. Schema de înfiinţare a culturii semincere de ardei pentru producerea de sămânţă

2.5.3.TEHNOLOGIA DE CULTURĂ PENTRU PRODUCEREA SEMINŢELOR

Particularităţile tehnologice care se aplică culturilor pentru producerea

Fig.2.6. Schema de înfiinţare a culturii de vinete

2.5.4.TEHNOLOGIA DE CULTURĂ PENTRU PRODUCEREA SEMINŢELOR

Tehnologia de obţinere a culturilor semincere de castraveţi la soiurile cu înflorire

Fig.2.7. Schema de înfiinţare a culturii de castraveţi pentru producere de sămânţă

Lucrările de îngrijire aplicate culturii de castraveţi pentru producere de

2.5.5.TEHNOLOGIA DE CULTURĂ PENTRU PRODUCEREA SEMINŢELOR

Tehnologia generală de producere a seminţelor la dovlecelul comun este

Fig.2.8.Schema de înfiinţare a culturii de dovlecel comun pentru producere de sămânţă (după