CURS 4

Comunicare Medicala
Instituţiile publice
• Instituţiile publice sunt persoane juridice, autorizate de către o autoritate
publică să realizeze un serviciu public, pentru a satisface în mod permanent
o nevoie socială, la nivel local (comună, oraş), la nivelul unui departament
administrativ (judeţ) sau naţional.
• Instituţiile publice se deosebesc de celelalte instituţii printr-o serie de
caracteristici şi trăsături:
1. instituţiile publice au fost create pentru a răspunde necesităţilor generale
ale societăţii ca întreg, în timp ce instituţiile private servesc intereselor
private. Scopurile instituţiilor publice sunt unice, de a servi mai mult
decât a acumula. Ele furnizează bunuri şi/sau satisfac interesele unui
grup sau ale societăţii .
2. bunurile şi/sau serviciile pe care le oferă instituţiile publice se numesc
servicii publice
• Ele se deosebesc de bunurile şi sau serviciile oferite de sectorul privat
(cu excepţia organizaţiilor sau instituţiilor private autorizate de a oferi
servicii publice), printr-o serie de caracteristici:
1. satisfac o utilitate socială;
2. îmbracă forma unor activităţi sau faze ale unor activităţi economico-sociale ce se
materializează în bunuri şi sau servicii care satisfac interesele unui grup sau ale
societăţii;
3. serviciile publice nu pot fi percepute sau evaluate înainte de a fi cumpărate .
4. Prestarea (producerea) are loc odată cu consumul.
5. Calitatea serviciului este inseparabilă de calitatea celui care prestează serviciul.
6. personalizarea serviciilor publice presupune tratarea individuală a consumatorului
de utilităţi publice;
7. serviciul public se află într-un raport juridic continuu cu administraţia publică care
l-a înfiinţat şi îl conduce;
8. serviciile publice sunt reglementate de principii de drept public;
9. instituţiile publice sunt puternic influenţate de puterea politică; spre
deosebire de cele din domeniul privat. Conţinutul şi nivelul calitativ al
serviciilor publice pe care instituţiile publice le oferă cetăţenilor este
determinat de reprezentanţii puterii politice. Sensul noţiunii de serviciu
public, interes public poate să se modifice în funcţie de concepţiile politice
care guvernează societatea
• Fundamentate pe dreptul public, instituţiile publice au capacitatea de a
emite acte administrative, măsuri administrative cu caracter preventiv sau
de sancţiune.

• dacă deciziile de management în instituţiile private se fundamentează pe

raportul cost-eficienţă, în instituţiile publice decizia de management se
fundamentează pe judecăţi de valoare care urmăresc realizarea unui
obiectiv al administraţiei publice.

• Eficacitatea unei autorităţii sau instituţii publice trebuie să se înscrie în

eficienţa unei administraţii publice, cerute de complexitatea proceselor
sociale.

• Eficacitatea autorităţilor sau instituţiilor publice este dată de gradul de

realizare a scopului şi obiectivelor sale, de modul ei de organizare şi
funcţionare, precum şi, de relaţiile ei cu celelalte autorităţi şi instituţii
sociale (politice, economice, educaţionale, culturale religioase, ştiinţifice
etc.).
• O instituţie sau autoritate publică funcţionează în mod eficient atunci
când sunt îndeplinite anumite condiţii, şi anume:

a) definirea clară a scopului şi obiectivelor: acestea trebuie să corespundă

unor nevoi sociale reale a cetăţenilor, grupurilor constituite, comunităţilor
locale cât şi la nivel naţional;
b) organizarea raţională a activităţilor în cadrul instituţiilor publice:
stabilirea precisă a sarcinilor funcţionale ale fiecărui compartiment şi ale
fiecărei funcţii;
c) depersonalizarea rolurilor instituţionale: obiectivele instituţiilor publice
nu trebuie realizate în scopuri personale sau ale unui grup de interese
privat;
d) acceptarea socială a mijloacelor şi procedeelor folosite de instituţiile
publice: procedeele ş mijloacele folosite să fie în de concordanţă cu
valorile recunoscute, acceptate şi promovate de cetăţeni, de societate;
e) relaţiile dintre instituţii publice şi autonomia instituţională: instituţiile
publice intră în relaţii de interdependenţă cu alte instituţii şi autorităţi
publice şi private, unde fiecare îşi păstrează autonomia organizaţională şi
funcţională, autoritatea în domeniul lor de competenţă.
Tipurile comunicării instituţionale

• In mediile instituţionale întâlnim doua tipuri ale comunicării,

şi anume comunicarea formală şi comunicarea informală.
Comunicare formală
• In acest tip de comunicare, informaţia circula in interiorul lanţului de
comanda sau al responsabilităţilor pe linie de sarcina , definite de structura
organizatorica a instituţiei(organigrama).

• Aproape în totalitate, mesaje, canale de comunicare, reţele de comunicare

etc. sunt prestabilite şi reglementate prin norme bine stabilite.

• Pe timpul desfăşurării comunicării sunt activate statutele şi rolurile formale

ale angajaţilor exprimate in atitudini şi comportamente dezirabile şi
aşteptate.

• Comunicarea formala este influenţată de o serie de factori dintre care cei mai
importanţi par a fi normele organizaţionale, structura organizatorică, fluxul
tehnologiei, aşezarea spaţială a locurilor de munca şi a birourilor.

• După sensul sau direcţia comunicării se desprinde existenta comunicării

ascendente, descendente şi a comunicării orizontale.
• Acest tip de comunicare in cadrul organizaţiilor asigura
a) transmiterea problemelor şi excepţiilor (mesajele conţin informaţii referitoare la
dificultăţile apărute în activităţile curente, ca şi la abaterile de la regulă, de la
normal, ceea ce afectează productivitatea organizaţiei);

b) furnizarea sugestiilor pentru îmbunătăţirea activităţii (se refera la orice idee,

orice propunere menită a contribui la perfecţionarea activităţii, inclusiv la
creşterea calităţii sau eficenţei activităţii);

c) întocmirea si transmiterea rapoartelor de stare sau de performanţă (prin care

managerii superiori sunt informaţi cu privire la nivelul cantitativ şi calitativ al
performanţelor obţinute, la ritmul realizărilor, o performanţă putând fi realizata
înainte de termen, dar şi cu o oarecare întârziere);

d) revendicări şi dispute (acestea sunt mesajele care conţin nemulţumirile,

plângerile, disputele şi conflictele angajaţilor; ele sunt transmise in ideea
considerării/cunoaşteri şi, mai ales, a soluţionării lor);

e) informaţii contabile şi financiare (se referă la costurile de producţie, volumul

vânzărilor pe o anumită perioadă, profitul anticipat, investiţiile acoperite etc.-
informaţii de care managerii superiori au nevoie în deciziile lor).
 • Comunicarea deascendentă (de sus in jos).Ea are loc intre sefi si subordonati
sensul ei funcţional fiind de la şef/manager spre/către subordonat.

• Principalul scop al comunicării descendente este cel de influenţare, de

schimbare a comportamentelor subordonaţiilor astfel încât randamentul şi
performantele activităţii lor să crească.

• Comunicarea descendenta in cadrul organizaţiilor,asigura :

− implementarea scopurilor, strategiilor, obiectivelor (atât de necesare organizaţiei in vederea
bunei desfăşurări a activităţii sau a obţinerii succesului organizaţional);
− transmiterea normelor/instrucţiunilor/comenzilor şi a raţiunilor acestora (informaţii cu
privire la modul de realizare a unor sarcini concrete şi la legăturile existente între unele sarcini
şi altele asemănătoare sau diferite desfăşurate în cadrul organizaţiei);
− furnizarea informaţiilor cu privire la practici şi proceduri, astfel spus, la politica organizaţiei,
la regulile şi regulamentele existente în ea, la beneficiile şi aranjamentele structurale;
− feedback-uri privind performantele realizate (cuprind mesaje referitoare la evaluarea
rezultatelor obţinute în munca);
− îndoctrinarea (mesajele menite a-i motiva pe subordonaţi şi, mai ales, a pune în acord
misiunea organizaţiei cu valorile ei culturale, astfel încât angajaţii să participe nu doar la
activităţile productive, ci şi la ceremoniile organizate cu diferite prilejuri).
• Comunicarea ascendenta (de jos in sus).
• Ea se desfăşoară de la niveluri ierarhice inferioare către cele
superioare, deci de la subordonaţi la şefii lor ierarhici.

• Sunt vehiculate informaţii de care managerii au nevoie în procesul

planificării, organizării şi conducerii activităţilor, în cel decizional.
•
• De asemenea, comunicarea ascendentă satisface nevoia
subordonaţiilor de a fi luaţi în considerare, de a li se lua în seamă
revendicările, plângerile.

• Comunicarea orizontala
Scopul comunicării orizontale îl constituie coordonarea eforturilor în
vederea realizării propriilor obiective ale departamentelor sau a unor
obiective comune ale acestora.

• Dat fiind faptul că se desfăşoară între persoanele situate la acelaşi

nivel ierarhic, nemaiexistând diferenţe de statute ierarhice, această
comunicare capătă un caracter mai relaxat.
• Comunicarea orizontală.
• Ea are loc între egali, cu intenţia informării şi coordonării
acţiunilor în vederea soluţionării unor probleme comune.
• Se desfăşoară fie în interiorul unuia şi aceluiaşi departament,
între membrii acestuia, fie între departamente diferite, însa
amplasate la acelaşi nivel ierarhic.
• Este menită să asigure :
a) rezolvarea problemelor intradepartamentale (mesajele
corespunzătoare se emit între membrii aceluiaşi departament
cu scopul de a facilita realizarea unor sarcini curente);
b) coordonarea interdepartamentală (mesajele ţintesc spre
articularea proiectelor, rezolvarea sarcinilor comune);
c) instrucţiunile staff-ului pe linie departamentală (mesajele
circula la specialiştii în operaţiunile de cercetare, finanţare
sau computer-service, pe linia managerilor, cu scopul
descoperii posibilităţilor de întrajutorare).
Comunicarea informală
• Comunicarea informala acoperă întreaga organizare ierarhica a instituţiei. Ea se
desfăşoară în afara comunicării formale.

• In cadrul acestei comunicări pe prim plan trec :

• nevoile psihologice ale oamenilor,
• frecvenţa contactelor directe dintre ei, similaritatea de vârstă, sex, hobby,
• timpul petrecut împreună în organizaţie sau în afara ei etc.

• Reţeaua conexiunilor informale, neoficiale, psihologice este uneori mult mai

extinsa şi mai puternica decât structura rigida şi limitată a comunicării formale.

• In comunicarea informală, informaţia circula în toate sensurile şi în toate direcţiile

(ascendent, descendent, orizontal, diagonal, încrucişat etc.), trecând peste nivelurile
ierarhice. Acest lucru face ca, un membru al instituţiei să se poată afla într-o relaţie
de comunicare cu oricare alt membru al organizaţiei sau chiar cu toţi.

• De obicei, prin comunicarea informală sunt vehiculate informaţii care nu sunt

legate neapărat de sarcinile sau de munca membrilor organizaţiei, ci, mai ales, cele
cu privire la o serie de evenimente ce au avut loc sau se presupune ca vor avea loc
în organizaţie.
• Cele mai importante caracteristici ale comunicării informale sunt

a. rapiditatea cu care circulă informaţiile (daca unui mesaj formal îi trebuie uneori câteva zile pentru a
ajunge la audienţa dorită, mesajul informal se transmite aproape imediat sau în câteva ore);

b. ancorarea informaţiilor transmise fie în sfera rezultatelor organizaţiei, fie în sfera vieţii personale
(sunt transmise şi comentate succesele sau eşecurile instituţiei, dificultăţile cu care se confruntă,
eforturile de depăşire a acestora, evenimentele din viaţa personală a managerilor sau chiar a
membrilor grupului);

c. corectitudinea relativă sau parţială a informaţiilor transmise şi receptate (intr-un studiu s-a indicat o
pondere de 82 % din informaţiile comunicate informal ca fiind corecte; de obicei, mesajele din
comunicarea informală conţin porţiuni corecte şi porţiuni incorecte; porţiunile eronate pot altera
înţelesul global al informaţiilor; este suficient doar un singur fapt inexact pentru a face să sufere
corectitudinea generală a comunicării);

d. reputaţia proastă a comunicării informale în cazurile extreme când informaţiile sunt inexacte, fără
nici o bază reală şi, mai ales, neverificabile (este vorba despre zvonuri care sunt bazate pe speculaţii,
pe imaginaţia bogata a celor care le lansează, pe exagerarea şi proiectarea dorinţelor acestora;
ambiguitatea este, se pare, caracteristica esenţială a zvonului; or, ambiguitatea lasă cale deschisă
ornamentării informaţiei pe măsură ce trece de la o persoana la alta; uneori, efectele negative sunt
devastatoare, atât în plan personal, cât şi organizaţional. Un exemplu ilustrativ îl constituie faptul ca
la sfârşitul anilor’70 a circulat, într-o anumita zona din Chicago zvonul despre prezenta viermilor in
produsele de la McDonald’s. Deşi informaţia era total neadevărată, vânzările au scăzut cu 30 % in
unele restaurante;

e. potenţiale efecte pozitive ale comunicării informale, care pot fi amplificate printr-o serie de masuri
ameliorative (comunicarea informală poate creste puterea şi influenţa în organizaţie a unor oameni,
mai ales managerilor; conexiunile informale îi pot ajuta pe oameni să ajungă la puterea formală;
comunicarea informală contribuie la socializarea informală, la creşterea coeziunii grupului;
informaţiile vehiculate, prin natura şi conţinutul lor, oferă uneori oportunităţi pentru stabilirea şi
întărirea contactelor interumane dorite, ca şi pentru menţinerea unui mediu de munca stimulator).
• Cea mai cunoscută formă de comunicare informală este desemnată prin
termenul de grapewine (vita-de-vie).
• Această formă intră în funcţiune atunci când căile oficiale de comunicare
sunt blocate, închise sau inaccesibile, de asemenea atunci când membrii
organizaţiei se confrunta cu unele situaţii neclare şi nesigure.
• Informaţiile transmise prin grapewine au rolul de a umple golurile de
informaţie şi de a clarifica deciziile managerilor. Ele devin extrem de active
în timpul perioadelor de schimbare, alegere, anxietate, excitaţie, de
deteriorare a condiţiilor economice.

• Unii autori ce au studiat comunicare informală descriu patru tipuri de

grapewine:
1. reţeaua “linie unica” (informaţia trece de la o persoana la alta);
2. reţeaua de tip “bârfă” (informaţia este transmisa de o singura persoana
tuturor celorlalte);
3. reţeaua de tip “probabilitate” (o persoana comunică altora la întâmplare
conform legilor probabilităţii; acestea comunică la fel cu alte persoane);
4. reţeaua de tip “ciorchine” (informarea selectivă a unor membri şi
eliminarea altora de la procesul comunicării).
• Atitudinea faţă de avantajele şi dezavantajele comunicării informale de tip
grapewine sunt foarte controversate. Unii manageri manifestă nu doar rezerve,
ci pur şi simplu ostilitate faţă de grapewine, militând pentru desfiinţarea ei.
Zvonurile la adresa lor sunt considerate de manageri ca neadevărate,
maliţioase (răutăcioase) şi chiar periculoase.

• Unul dintre primii autori care s- au preocupat de studiul comunicării

informale, sublinia beneficiile ei, şi anume:
• mijloc de informare asupra situaţiilor;
• protejarea oamenilor de necunoscut;
• modalitate de rezolvare a conflictelor cu superiorii;
• oferirea prilejurilor pentru descărcări tensionale prin răspândirea zvonurilor.

• Sunt şi alţi autori care subliniază efectele pozitiva produse de grapewine, şi

anume:
a) poate ajuta la consolidarea moralului, ţinând cont de comentariile
favorabile pe care angajaţii la pot face despre organizaţie;
b) poate furniza satisfacţie şi stabilitate grupurilor de munca prin oferirea
unui sentiment al securităţii şi al apartenenţei;
c) furnizează angajaţilor posibilitatea de descărcare emoţională;
d) încurajează managerii să planifice şi să acţioneze mult mai atent decât ar
face-o în alte condiţii;
e) este sursa de feedback pentru manageri.
Canale, reţele şi structuri de comunicare.

Canalele de comunicare.
• Modalităţile prin care întrăm în contact cu interlocutorul / interlocutorii în
procesul de comunicare, sunt denumite, canale de comunicare

• . De fapt, canalele de comunicare se pot defini ca fiind ansamblul căilor de

acces la ceilalţi parteneri ai comunicării.
•
• Aerul, cablul optic pentru telefon şi internet, hârtia, undele
electromagnetice folosite în transmisiile radio şi tv. etc sunt tot atâtea
canale de comunicare care înlesnesc relaţiile şi contactele noastre cu
celelalte persoane.

• Canalele de comunicare pot fi grupate în patru categorii:

1. canale bazate pe prezenţa faţă în faţă a partenerilor, pe dialogul direct
dintre aceştia;
2. canale interactive (telefonul, comunicările mediate electronic);
3. canale statice personale (memorii, scrisori, procese – verbale);
4. canale statice impersonale (fişiere, buletine, rapoarte generale).
• Canalele de comunicare diferă între ele prin capacitatea pe
care o posedă în privinţa transmiteri informaţiilor.

• Capacitatea de informare a unui canal de comunicare este

influenţată , după unii specialişti, de trei caracteristici:

1. abilitatea canalului de comunicare de a trata mai multe

informaţii simultan;
2. abilitatea canalului de comunicare de facilitare rapidă a
două căi de feedback;
3. abilitatea canalului de comunicare de a stabili o cât mai
buna focalizare a persoanelor asupra procesului de
comunicare.
• Din acest punct de vedere canalele de comunicare ar putea fi
clasificate în:
• canale bogate (prezenţa fizică/discuţia “faţă în faţă” şi canalele interactive-
telefonul, comunicările mediate electronic),
• canale sărace (canalele statice personale şi canalele statice impersonale).

• canalele bogate sunt cele mai bune pentru mesajele dificile, ambigue,
nonrutiniere (ele se refera la situaţii noi, nefamiliare, implicând adesea
surpriza, ambiguitatea, presiunea timpului), iar
• canalele sărace sunt cele mai bune pentru mesajele simple, clare, rutiniere
(ele se refera la mesaje familiare, cotidiene – date, cifre, statistici, reguli,
proceduri de acţiune etc.).

• In practica, se pune problema alegerii / selectării canalelor de comunicare în

scopul de a spori eficienţa comunicării organizaţionale.

• In comunicarea organizaţionala se consideră că “Cheia succesului este

reprezentată de alegerea celui mai potrivit canal de comunicare pentru
mesajul ce urmează a fi transmis”
 Reţele de comunicare
• Comunicarea între oameni se realizează direct sau mediat.
• Atunci când comunicarea se realizează direct ia fiinţă o anumită reţea; când se realizează mediat, avem
un alt tip de reţea.
• In cadrul acestora diversele canale de comunicare se asociază, se înlănţuie şi se intersectează.
• Ansamblul canalelor de comunicare şi al mediului în care se desfăşoară comunicarea, ambele raportate
la grup sau scop, constituie reţeaua de comunicare.
• Aşadar, reţelele de comunicare provin din dispoziţia canalelor de comunicare şi sunt constituite din
ansamblul comunicărilor directe sau indirecte posibile între membrii unui grup.

• Observaţiile empirice şi studiile multor cercetători au arătat că eficienţa comunicării este în funcţie nu
numai de conţinutul mesajului, nu numai de calea de acces aleasa, ci şi de reţeaua de comunicare pentru
a ajunge la ceilalţi.

• S-a stabilit ca o serie de fenomene cum ar fi conduita, reacţiile individuale şi grupale ale membrilor unui
grup, moralul lor, satisfacţiile personale, ca şi cele produse de munca efectuată în grup etc. sunt în
funcţie de modul de funcţionare a reţelelor de comunicare.

• A fost formulată şi o lege în acest sens care are următorul enunţ: “Tipul de reţea afectează
comportamentul participanţilor, mai ales în ceea ce priveşte precizia, activitatea globală, satisfacţia; iar
la nivelul grupului tipul de reţea determina rolul de lider, ca şi organizarea grupului.
• Au fost stabilite următoarele tipuri de reţele

1. Doua tipuri de reţele orizontale (cercul şi lanţul), care se stabilesc în climate de grup egalitar, adică în
acele climate în care între membrii grupului există relaţii directe, de tipul “faţă în faţă”, ei percepându-
se ca fiind egali, cu acelaşi statut sau, oricum, acceptând statutele existente.
2. Cercul apare îndeosebiîn acele grupuri în care întâlnim o structură democratică; în cazul în care există
deja un conducator, acesta este interesat de a cataliza, coordona, facilita comunicarea tuturor
membrilor grupului, nu doar a unora, astfel încât asistăm la participarea tuturor în egală măsură la
realizarea procesului respectiv.
3. Lanţul apare în grupurile în care se practică un stil de conducere liber, laissez-fair, liderul este pasiv,
între membrii grupului se stabilesc legături aparente, unii membri sunt excluşi de la comunicare, devin
marginali, nu există solidaritate între membri, comunicarea nu devine funcţională, creativitatea este
compromisă.

4. Două tipuri de reţele verticale (în “Y” şi în “X”), întâlnim în grupurile în care există relaţii ierarhice,
de grupare şi subordonare a unora faţă de alţii.
5. Reţeaua în “Y” apare în grupurile aparent democratice, dar care au tendinţa vădită de a deveni
autoritare. In aceste condiţii, comunicarea, oarecum deschisă între membrii grupului, tinde să se
închidă, să se orienteze doar asupra unor membri din grup, care încetul cu încetul încep să controleze
întreaga activitate a grupului. La fel, unii membri devin marginali, sunt excluşi de la comunicare.
Reţeaua in “X” este tipică pentru grupurile în care se practică o conducere autoritară, în sensul că ea
este exercitată într-o manieră absolută şi uneori arbitrară, după bunul plac, doar de unul dintre
membrii grupului. Sensul de transmisie a mesajului este unic. Participanţii comunică cu conducătorul,
dar nu şi între ei.
• Reţelele de comunicare în organizaţie se deosebesc, unele de altele, prin:

a) forma lor geometrică ( este vorba de numărul de verigi care exista la fiecare reţea
între participanţi la actul de comunicare);
b) gradul mai mare sau mai mic de flexibilitate ( din acest punct de vedere, foarte
flexibilă se dovedeşte a fi reţeaua în cerc, deoarece din ea se poate trece cu
uşurinţă într-o altă reţea, prin simpla închidere a unor canale; o asemenea trecere
este posibilă deoarece nu este absolut necesar ca toate canalele de comunicare să
fie utilizate în acelaşi timp);
c) suma vecinilor (indică numărul de persoane cu care un membru din grup intră în
relaţii directe);
d) suma distanţelor dintre participanţi (prin distanţă trebuie să înţelegem numărul de
verigi/canale ce trebuie parcurse de un mesaj pentru a ajunge la o alta persoana);
e) indicele de centralitate (indică gradul de centralitate al reţelei sau gradul de
centralitate al unui individ în cadrul reţelei, el putând fi calculat atât pentru fiecare
individ în parte, cât şi pentru întreaga reţea: pentru indivizi, el se calculează astfel
– se împarte suma distanţelor totale ale reţelei la suma distanţelor fiecărui individ,
iar pentru întreaga reţea, indicele de centralitate se obţine din însumarea indicilor
de centralitate individuali);
f) indicele de periferialitate (poziţia cea mai periferică este cea care se află la
distanţa cea mai mare de poziţia centrala; poziţia centrala într-o reţea este aceea
care se află cel mai aproape de toate celelalte; indicele de periferialitate se
calculează prin stabilirea diferenţei dintre centralitatea fiecărei poziţii şi
centralitatea poziţiei celei mai centrale).
 Structuri de comunicare
• Un grup poate fi organizat astfel încât informaţiile să ajungă la toţi
membri sau doar la unii.
• Atunci când informaţiile ajung la toţi membrii vom avea de-a face cu o cu
structură de comunicare, iar când informaţia ajunge la unii angajaţi vom
avea cu totul alta structură de comunicare.
• Deci structura comunicării este constituită din ansamblul reţelelor de
comunicare utilizate la un moment dat. Ea indică situaţia, stadiul actual şi
real al comunicării din grup în diferitele sale secvenţe funcţionale, dar şi
sensul în care circulă mesajele în reţea.

• Studiul structurilor de comunicare a pus în evidenţă următoarele tipuri:

1. structuri omogene: în cadrul acestei structuri fiecare membru din grup
poate să comunice cu toţi ceilalţi, fiecare strânge informaţii pentru el,
caută soluţia, o transmite celorlalţi
2. structuri centralizate: în acest caz, un singur individ centralizează
informaţiile iniţiale, deduce soluţia şi o comunica celorlalţi;
3. structuri intermediare: nu sunt nici omogene, necentralizate; ele pot
cuprinde doi centralizatori şi un al treilea membru, care este exclus de la
cunoaşterea rezultatului
• Intre reţelele de comunicare şi structurile de comunicare există deosebiri, dar
întâlnim şi strânse legături, raporturi.

• Diferenţa dintre reţele de comunicare şi structurile de comunicare constă în

aceea că reţeaua ne indică totalitatea canalelor existente, posibile, virtuale, iar
structura, totalitatea canalelor folosite, reale.

• Intre reţelele şi structurile de comunicare întâlnim raporturi de tipul următor:

coincidenţa lor (reţelelor centralizate le corespund structuri
centralizate; celor omogene – structuri omogene);
necoincidenţa lor (într-o reţea omogenă se poate decide ca subiecţii să
lucreze în structuri centralizate; ca urmare, se va alege o persoana centrală, în
timp ce persoanele periferice vor fi excluse de la comunicare).

• Alegerea unei structuri dintre reţelele aflate la dispoziţie se face în funcţie de o

multitudine de factori, printre care se pot enumera: natura şi conformitatea
sarcinii de rezolvat; timpul în care ea trebuie executată; gradul de pregătire a
membrilor grupului; relaţiile afective dintre ei etc. Aceşti factori îi determină
pe membrii unui grup ca, la un moment dat, să opteze pentru un anumit tip de
structura.