ESTETICA DENTARĂ

pentru uzul studentilor

Cel de-al treilea dicţionar internaţional Webster's. defineşte estetica astfel:„aprecierea

frumosului sau năzuinţa spre frumos, dar şi sensibilitatea pentru frumuseţe , eleganţă şi
cultură aleasă.,,

PRINCIPII ESTETICE
Claude R. Rufenacht

Structura
Proprietatea fiziologica o ochiului este vederea. Vederea este posibila daca ochiul
poate diferentia. Acest lucru este posibil doar daca exista contrast. Cresterea vizibilitatii este
egala cu cresterea in contrast. Noi avem capacitatea de a vedea datorita contrastului culorilor,
liniilor si texturilor.
Relatia dintre obiecte facuta vizibila prin contrast este numita structura. In domeniul
nostru de interes, va fi folosita urmatoarea terminologie: structura dentara, structura
dentofaciala si structura faciala.
Unitate
Prima conditie a unei structuri este unitatea care va da diferitelor parti ale structurii
efectul unui intreg.
Exista doua tipuri de unitate: static si dinamic. Unitatea statica este compusa din
forme geometrice regulate, cum ar fi formele anorganice, ex: picaturi de apa, fulgi de zapada
si cristale. Design-ul staic, pasiv si inert (fara miscare) este bazat pe un sablon regulat,
repetitive. Plantele si animalele sunt unitati dinamice: active, vii si in crestere.

Forte de coeziune si de segregare

Forte de coeziune
Elemente care tind sa unifice o stuctura sunt forte de coeziune. O granita este o forta
de coeziune ca si aranjamentul elementelor intr-o forma definita sau in conformitate cu un
principiu.

Forte de segregare
Fortele de segregare sunt opusele fortelor de coeziune. Ele ofera varietate unitatii,
ceea ce este necesar pentru a face un design efficient, deoarece chiar daca elemetele trebuie
legate intr-un intreg, ele trebuie sa fie aranjate intr-o maniera interesanta.
Principiu: Intr-o structura dentofaciala, armonia depinde de echilibrul creat de fortele
de coeziune si de segregare.

Simetria
Una dintre grijile primordial in estetica este simetria. Simetria se refera la regularitate
in aranjamentul formelor sau obiectelor (Furtwangler, 1964). Este si poate fi total diferentiata
de echilibru in sensul ca in echilibru lucrurile care se afla mai departe de centru cresc in
importanta si greutate. Acesta nu este cazul simetriei unde toate elementele sunt la fel cu
referire la pozitia lor in relatie cu un punct central.
Putem diferentia doua feluri de simetrie:
(1) orizontala sau simetrie de functionare

1
 (2) simetrie radianta.
Simetria orizontala are loc cand un design contine elemente similare de la stanga la
dreapta intr-o secventa regulata.
Simetria radianta este rezultatul unui design al obiectelor care se extinde de la un
punct central si partea stanga si partea dreapta sunt imagini in oglinda. Exemple de simetrie
orizontala si si asimetrie pot fi cel mai bine gasite intr-o varietate de aranjamente dentare.
Simetria orizontala care este psihologic predictibila si confortabila, tinde sa fie
monotona (forte de coeziune), pe cand simetria radiant reprezinta in general o forta de
segregare care aduce viata si dinamism unei structuri.
Aspectul estetic ideal este influentat de mai multi factori si aceasta influenta trebuie
introdusa in structurile dentare pentru a respecta dorinta pacientilor de a se simti confortabil
cu referire la standardele pe care ei le-au adoptat.
Principiu: Simetria trebuie introdusa in structura dentofaciala pentru a crea un raspuns
psihologic pozitiv.

Proportie si raport repetat

Proportie
Conceptul de frumusete corespunde de cele mai multe ori cu o armonie in proportii.A
vorbi despre proportii se trage din notiunea de relatie, procent sau masura in determinarea lor
numerica si presupune cuantificarea normelor care pot fi aplicate oricarei realitati fizice.
Limbajul matemetic a fost considerat intotdeauna singura referinta legata de intelegerea
naturii. Ideea aplicarii acestui limbaj in arta ca si criteriu obiectiv de evaluare, a concentrat
atentia a generetii de filozofi care au dorit sa dovedeasca ipoteza ca frumusetea ar putea,
deasemenea , sa fie exprimata matematic.

Raport repetat
Diviziunea satisfacatoare a unei suprafete in parti care contrasteaza in forma si
marime, totusi legate intre ele, se numeste raport repetat. Exista multe manifestari ale
proportiei in natura si arta, dar diviziunea unei suprafete prin numarul de aur creaza un
echilibru care nu este indeplinit cand se divide cu oricare alt numar si genereaza un efect
psihologic de estimare estetica.

Principiu: Proportia de aur pare sa fie un exemplu de armonie in care fortele de

coeziune si de segregare sunt integrate in mod egal.

Echilibrul
Echilibrul poate fi definit ca stabilizare rezultata din potrivirea exacta a fortelor
opuse. Cand toate partile sunt potrivite judicious intre ele si cand fiecare dintre elementele
constituente sunt in proportii, sugereaza un rezultat echilibrat, stabil.Echilibul nu se refera
doar la forte sau greutate, dar si la estetica. Simtul nostru visual perceptiv este folosit pentru a
mentine sau a induce echilibru. Cand pozitia unui obiect este in fundal, este perceput cu
tensiune inconfortabila, echilibrul structurii nu este atins. Pentru a elibera tensiunea si a
restabili echilibrul, raman doua posibilitati privitorului sau operatorului:
1. Mutarea elementului in cauza spre linia fortelor pana cand magnitudinea tensiunii
vizuale este eliberata total.
2. Introducerea unui element opus de-a lungul aceleiasi linii a fortelor pentru a dezvolta
echilibru.

2
 Aceasta tensiune, deoarece e opusa perceptiei noastre a raportului repetat, nu este
influentata de trasaturile structurale ale suprafetei asupra careia elementul cauzativ este
perceput, astfel incat acea compozitie neechilibrata arata nefinisata, accidendala, temporara
sau tranzitorie. In schimb, o compozitie echilibrata arata linistit, stabil sau permanent pentru
ca tensiunea vizuala este eliminate. In general, echilibrul stang si drept trebuie vazut in
termenii importantei vizuale pe un punct de sprijin centrat local. Lucrurile indepartate de
centru au mai mult impact decat acelea mai apropiate.
Gura, fata sau capul pot expune campuri de forte care depind direct de distanta de la
care privitorul se concentreaza sa analizeze si sa elaboreze o judecata estetica.
Structurile dento-faciale expunand sau evitand aspectul dintilor, dintr-un motiv
obscur, atat pe plan orizontal, cat si vertical, au dezechilibrat, ranind campul natural de forte
exercitate in cavitatea orala.

Linii
Importanta liniilor in structura dentara si dentofaciala este departe de a fi neglijata si
merita atentie deoarece s-a afirmat ca multi factori care fac parte din frumusetea biologica sau
structural depend de vizualizarea liniilor. In realitate o linie nu rebuie sa fie exprimata ca sa
poate fi perceputa. Poate fi sugerata de doua, trei puncte intr-o miscare directional.
Relatia paralela dintre doua linii este cea mai armonioasa deoarece nu prezinta
conflict. Cea mai puternica relatie psihologica pe care liniile o pot genera este o relatie
perpendiculara. Intrucat liniile paralele sunt folosite ca semne egale, perpendicularitatea
indica relatia puternica a semnului plus sau a incrucisarii.

Structura dentara contine o multitudine de linii care sunt mai mult sau mai putin
exprimate in planul ocluzal, planul incisiv, linia de mijloc sau directia dintelui. Liniile egale
si incrucisate sunt importante in armonia structurii datorita fortelor de coeziune sau de
segregare pe care ele le pot produce.

Dominanta
Dominanta e prima conditie pentru furnizarea de unitate deoarece unitatea e prima
conditie pentru furnizarea unei structuri.Dominanta asigura unitate statica (monotona) sau
dinamica (viguroasa).Culoarea, forma si liniile sunt factori care pot crea dominanta.Ei pot pot
fi detectati intotdeauna in orice structura naturala, dar importanta lor variaza.
Dominanta presupune prezenta elementelor similare urmatoare. Cu cat este mai
puternic elementul urmator, cu atat este mai puternic elementul dominator si structura mai
viguroasa. O dominanta slabaeste o forta de coeziune care duce la o unitate monotona si
statica.

In decorare armonia este deseori realizata de prezenta unei culori de baza dominante
linistitoare (forta de coeziune), fata de care fortele de segregare de culori diferite sau opuse
trebuie introduse pentru a mari frumusetea structurii. Oricum, o structura puternic
centralizata, incorjurata de elemente caracteristice corespunzatoare, creaza o structura
imediata, armonioasa.
Principiul dominantei este paradoxal prin virtutea faptului ca aceleasi ingrediente
aranjate diferit nu vor genera acelasi raspuns psihologic. Ne concentram atentia, desemenea,
pe faptul ca in stomatologie evaluarea frumusetii nu ar trebui restrictionata de compozitia
dentara. Dominanta este factorul cheie necesar pentru a asigura o evaluare extinsa a
compozitiei dentafaciale si necesitatea unei integrari armonioase a compozitiei dentare in

3
structura faciala. Acest lucru e posibil doar incorporand in compozitia dentafaciala elemente
din personalitatea pacientului, deoarece gura, prin dimensiunile, mobilitatea si fiziologia ei si
importanta psihologica, este elementul dominant al fetei.
Principiu: Dominanta trebuie evaluata in lumina conotatiei ei fizice si psihologice.

Personalitate
Structura personalitatii poate fi definita conform urmatorilor parametrii:
1. Individualitate: Situatii identice sau stimulii produc o varietate de emotii care
stabilesc unicitatea distinctiva a individului.
2. Sabilitate: comportamentul se poate schimba sub influenta mediului fara a observa
schimbarile structurale ale personalitatii.
3. Motivatii: arata ca stimuli, rezultatul carora poate fi doar observant.
4. Autonomie: evenimentele nu sunt niciodata convingatoare si exista doar prin
semnificatia ca sunt acordate.
Personalitatea exista doar printr-o retea de relatii conectate prin atitudine si
comportament care necesita participarea corpului. Mentinerea deteriorarii care ar putea afecta
cele mai expresive parti, structura dentafaciala, depinde in mare masura de perceptia
obiectiva si integrarea acestor parametrii in reabilitare, presupunand ca, calitatea tehnica
asigurata de prosthodentist este o constanta sigura.
Aceasta legatura fizica si psihologica, care stabileste armonia estetica a fetei, nu numai ca
reinvie un vechi concept, dar , deasemenea, concentreaza atentia pe nevoia unui concept al
perceptiei sigur in ochii nostril, cel mai bine realizat prin conceptul morfopsihologic deoarece
necesita aceleasi elemente ale perceptiei si evaluarii ca si principiile estetice.

4
 Morfopsihologie
Obiectivul morfopsihologiei este sa stabileasca legaturile dintre infatisearea
fizica sau morfologica si particularitatile caracterologice sau psihologice. “Formele faciale
sunt o reflectie a fortelor vietii care muncesc in fiecare individ” (Corman). Studiul formelor
faciale variate ca reflectie concreta si armonioasa a dezvoltarii gandului si spiritului ar trebui
sa fie de ajutor in intelegerea naturii secrete a acestor elemente. Aceasta postula este baza
dezvoltarii “stiintei” morfopsihologiei, o intelegere din care reprezinta unul dintre mijloacele
de evaluare ale pacientilor nostrii.
Corpul uman este caracterizat de patru elemente anatomice, reprezentate de sistemele
digestiv, respirator, nervos si osteomuscular, care raspund la patru instincte dominante, care
pot fi definite ca un impuls obligatoriu intern spre un obiectiv concret, specific.
1. Instinctul intuitiv, material si reproductiv reprezentat de mecanismele digestiv si
genital.
2. Instinctul vital sau toracic, care este baza pentru respiratie, dezvoltat si implementat
de sistemul respirator.
3. Instinctul psihic sau cerebral, pe care reflectia, gandul, ratiunea si intelegerea sunt
bazate, reprezentat de sistemul nervos.
4. Motorul instinctului unificator, care este baza actiunilor si deciziilor potrivit gustului
si capacitatilor fiziologice si intelectuale ale individului, reprezentat de sistemul
osteomuscular.

Segmente
Fiinta umana apare intr-o treime de forte combinate, intr-o unitate individuala, deoarece
aceasta entitate are in ea insasi un spirit directional, o viata animata .
Treimea de forte este inspirata in mod cert din organismul uman, care este compus din 3
segmente: capul, care directioneaza, toracele, care da viata si abdomenul, care efectueaza
actul de nutritive.

Individualitatea unitatii umane apare intr-o treime de forte fragmentare.

5
 Insusi capul prezinta aceleasi elemente de diferentiere segmentara.
Insusi capul este divizat in 3 niveluri:
1. Nivelul superior (zona intelectuala sau cerebrala) din partea superioara a fruntii la
radacina nasului, care directioneaza:
2. nivelul mijlociu (zona emotionala sau sentimentala) de la radacina la baza nasului,
care respira si anima:
3. nivelul inferior (zona instinctiva si fizica) de la baza nasului la barbie, care se supune
si realizeaza masticatia.

Factorii evaluarii morfologice si morfopsihologice

Exista patru modalitati de evaluare a morfologiei:
1. Clinica, bazata pe cunostinte anatomice, cunostinte indispensabile de care este nevoie
in pregatirea noastra medicala.
2. Estetica, care permite aprecierea armoniei si frumusetii.
3. Tehnici de masurare a corpului sau antropometrice.
4. Biometrica sau metodele de folosire si exploatare a factorilor numerici, in special in
legatura cu definitia normalitatii biologice, care este baza ortodontiei moderne.
Studiul formelor este in mod esential bazat pe observare si are ca scop distingerea
formelor normale de cele anormale sau proportiile corpului si fetei. In campul nostru de
interes, atentia principala va fi asupra fetei cu sublinierea celor mai evidente elemente care
marcheaza un individ. Un subiect va fi osos, celalalt musculos si cel de al 3-lea va fi obez. In
mod similar, maniera in care persoana se misca, cu greutate, voioasa sau hotarata, poate
furniza o indicatie daca peroana este introvertita sau extrovertita. Particularitatile distinctive
ale acelorasi elemente anatomice determina factorii estimarii morfologice conceputa sa
identifice tipurile fundamentale

Clasificari tipologice
Clasificarea Hipocrate
In conformitate cu Hipocrate, tatal tipologiilor, fizicianul grec Gallien (131-201), si dr
Carton, pot fi identificate patru tipuri fundamentale de personane: flegmatic, sangvinic,
nervos si coleric, fiecare dintre acestea prezinta particularitati morfologice specifice.
Persoana nervoasa se incrunta, cea sangvinica se agita, cea colerica actioneaza si cea
flegmatica nu se misca.Desi aceasta afirmatie rezulta dintr-o dorinta de simplificare evidenta,
i s-au atribuit fiecarui tip fundamental, trasaturi generale de comportrament caracteristic.
6
 Flegmaticul, persoana greoaie, cu abdomen voluminos, membere groase si fata plina.
Individul se misca incet, cu un caracter calm si pasnic.
Sangvinicul, persoana puternica si indesata, are un torace bine dezvoltat, un ten rumen,
larg, gesturi spontane si un spirit exuberant.
Individul nervos prezinta un cap alungit in forma de para, cu extremitatea superioara
larga si un volum cerebral amplu, care contrasteaza cu ceilalti. Corpul este subtire, cu pielea
cu o paloare gri si un aspect anxios, grijuliu.
Persoana colerica are o fata dreptunghiulara, sprancene drepte, un aspect dominant si
puternic si o musculatura ferma si proeminenta.

Patratul caracterial enumera trasaturile generale de comportamentului specific celor patru

tipuri fundamentale si subliniaza conexiunile si similitudinile care pot exista intre ele.
Trebuie sa luam in considerare faptul ca fiecare individ prezinta o tendinta sa se contopeasca
cu unul dintre tipurile fundamentale. Oricum, observatia ca un individ este departe de a
prezenta particularitatile morfologice ale unui tip fundamental, fixeaza limitele unei aplicari
stricte ale acestor trasaturi generale. Judecata trebuie sa fie ajustata si interpretarea trebuie sa
rezulte dintr-o evaluare corecta a mixului si varietatii tipurilor de accesorii existente in fiecare
fiinta umana.
Clasificarea Hipocrate ofera avantajul simplitatii si apare ca un pas necesar pentru
introducerea in morfopsihologie. Chiar daca de atunci au fost propuse si adoptate clasificari
mai precise si specifice (ex: tipologii planetare si animale), ramane totusi o baza originala si
un standard pentru toate scolile.
Conceptia biodinamica a personalitatii
Este dificil sa concepi limitarea morfologiei corpului si fetei, atat in studiul fiintelor
umane, cat si in “frumusetea globala” a fiintei umane. Analiza morfologica trebuie dusa la
bun sfarsit, luand in considerare influentele de mediu apartinand familiei, profesiei,
climatului si pulsurilor psihosomatice subconstiente.Aparentele morfologice sunt rezultatul
acestor doi factori dinamici evolutivi.
Desi exista anumite insusiri constitutive inscrise in fiecare individ, personalitatea e in
evolutie constanta si in interactiune permanenta cu mediul ei. Din acest punct de vedere,
tresaturile de caracter nu ar trebui subliniate, mai degraba tendintele profunde, care sunt
cauzele acestor trasaturi, ar trebui evidentiate.
Componentele caracterului in conformitate cu aceste conceptii biodinamice sunt cel mai
bine rezumate dupa cum urmeaza:
1. Caracterul este intreaga persoana sub toate aspectele, o sinteza a vietii si corpului.

7
 2. Caracterul e o sinteza a vietii emotionale, vointei si inteligentei.
3. Caracterul nu este imuabil. In afara de achizitii si respingeri, exista mediul,
dificultatea consta in determinarea constantelor si variabilelor.
4. O fiinta umana nu poate fi studiata in afara mediului in care traieste si de care e
influentata.
5. Exista doar o diferenta de grad si nu de natura intre caracterele normale si anormale.
Primul contine aceleasi elemente fundamentale, dar distribuite in mod egal.

Legile adaptarii la mediu

Varietatea marcand dezvoltarea morfologiei umane a fost interpretata de Corman ca o reactie
senzitiva si individuala la mediu. Aceasta reactie depinde de existenta antagonismului
existent intre doua instincte de baza care caracterizeaza miscarile vietii: instinctual extinderii
si instinctual conservarii, ale caror activitati sunt plasate sub influenta ereditatii si mediului.
Din momentul nasterii, factorii ereditari vor genera in subiecti individuali in conditii
de mediu identice, reactii ale dilatarii sau retractiei. Ca rezultat se pot observa doua tipuri
distincte: cel dilatat si cel retras.
Conform lui Corman,legile adaptarii la mediu au generat doua tipuri de persoane:
retrasul si dilatatul. Retragere sau dilatare pura exista rar in aceeasi persoana.
Indivizii deschisi, optimisti, senzuali, concreti, adaptabili si neinhibati se intorc spre
contactele sociale; tipul dilatat se dezvolta si radiaza intr-un mediu, intr-o miscare de dilatare
care caracterizeaza instinctual expansiunii.
In schimb, retrasul, persoana hipersensibila, gata sa detecteze pericole in scurtarea
drumurilor care il conecteaza cu mediul sau, se retrage in el insusi printr-o miscare de
retractie. Trebuie avut in vedere faptul ca retractia nu ar trebui sa fie opusa dilatarii, ca si cum
am avea de a face cu doua stari simetrice. Retractia nu e un proces static, ci activ, directionat
spre interiorizare si conservare. Acest tip de personalitate este mult prea complex pentru a fi
inteles deoarece contine dualitatea care permite un comportament intr-un mediu selectat, intr-
un moment de expansiune. Astfel, conform circumstantelor, retrasul poate fi un extrovertit
sau un introvertit, eficient sau indecis, rational sau impulsiv.

Morfopsihologia faciala

Evolutia diferitelor elemente ale profilului morfopsihologic este direct proportionala cu

importanta timpului dedicat pacientului, simtul observatiei si gradul de receptivitate. Nivelul
nostru de cunostinte si pregatire poate deveni total inutil daca atentia nostra e concentrata pe
stapanirea problemelor tehnice.
Desi o analiza detaliata a corpului nu poate fi luata in considerare aici din cauza
diversitatii modei, anotimpului si culturii, care ascunde des volumul si proportiile, evaluarea
va fi facuta pe cea mai importanta si semnificativa parte - fata.
Modelat de la generatie la generatie, cadrul facial, analizat prin varietatea clasificarilor
tipologice, poate dezvalui un numar de trasaturi generale ale comportamentului caracterului
si atesta posibilitatile energetice ale individului. Totusi, variabilitatea exercitata de fortele
vitale nu determina doar volumul total al cadrului osos facial, ci si dezvoltarea in lungime a
zonelor faciale diferite, corespunzatoare activitatilor vietii.

8
 Zonele faciale
Semnificatia distincta a celor trei zone faciale a fost recunoscuta de public si folosita pe
larg de caricaturisti. Totusi, trebuie sa tinem seama de concluziile simpliste deoarece este
simtul realitatii ca nivelul de inteligenta, de exemplu, nu poate fi masurat de dezvoltarea
zonei cerebrale.
Definitia unei zonei faciale prin valuarea sa cantitativa nu este justificata doar daca a fost
dictata de aprecierea calitativa a dilatarii sau retractarii ei si tonicitatea si vitalitatea
receptorilor senzitivi. Ochii, nasul si gura ocupa scena acestor zone diferite si determina
importanta lor.

Diviziunea segmentara a fetei in trei zone

numite zone faciale.Dominanta unei zone faciale fata de celelalte indica tipul preferential de
activitate.

O zona faciala poate fi impartita in trei parti:

superioara, mijlocie si inferioara (diviziune segmentara), fiecare dintre acestea este legata de
zona faciala corespunzatoare. Partea superioara a zonei inferioare a fetei, de exemplu,
reprezinta elementul senzitiv si de rationament al vietii instinctive.

Echilibrul
Echilibrul care există între zonele faciale trebuie determinat și constatat atât la
valoarea calitativă cât și la cea cantitativă. Acest lucru implică utilizarea electivă a acelorași
elemente de dominanță, proporție, simetrie și echilibru, care sunt necesare pentru percepția și
evaluarea estetică. Echilibrul încă există atunci când dominanța estetică ia locul într-o zonă
care implică participarea activă și neconflictuală a celorlalte două. Subdiviziunea fiecărei
zone faciale în trei părți și prezentarea acelorași elemente de diferențiere contribuie la
înțelegerea acestei ierarhii și la un tip selectiv de echilibru.
Dezvoltările identice ale celor trei zone faciale dau naștere echilibrului
morfofiziologic și armoniei estetice. Atunci când are loc o dominanță ierarhică a nivelelor
faciale selectate, armonia estetică și echilibrul morfofiziologic încă există, cel mai adesea
îmbunătățite prin natura dominanței care se reflectă din compoziția facială.
9
Echilibrul morfopsihologic. In acest tip de expansiune a zonei mediene, reflectand influenta
predominanta a sentimentalitatii, echilibrul poate fi obtinut cand sentimentele, ajutate de
intelect prin dezvoltarea factorului adaptativ, se manifesta in senzualitate concreta a vietii
fizice.
Acest echilibru poate fi perturbat atunci când prevalența unei zone dominante
supraîncarcă celelalte zone din punct de vedere cantitativ și calitativ. Ca urmare, domeniul de
activitate indus de forțele vitale este restricționat la activitățile vieții care se reflectă din
aceste zone. Factorul de dominanță, condiția principală pentru unitatea estetică, necesită
prezența elementelor ulterioare.Particularitățile acestor elemente determină caracterul și
importanța factorului dominant.Predominanța unei zone faciale poate fi determinată prin
amplitudinea dezvoltării sale, deschiderea și tonicitatea receptorilor săi, reacția la influențele
mediului și abundența modificărilor în domeniul activităților sale preferențiale.

Dezechilibru morfofiziologic. În această

supradezvoltare a zonei mandibulare,impulsurile irațional instinctive vor genera activități
fizice excesive și ambiții nestăpânite, cel mai probabil departe de a fi justificate prin
capabilități individuale.

Receptorii
Receptorii sunt elementele senzitive – ochii, nasul, gura și urechile – care ocupă
diferite zone faciale, asumând funcțiile de schimb. Fiind opuși cadrului general, care fixează
potențialul energetic al persoanei, locația și importanța receptorilor pe harta facială determină
ceea ce a fost numit cadrul vestibular.
Receptorii au fost descriși ca deschiși sau închiși.
Receptorii deschiși sunt caracterizați prin ochi proeminenți și separați, nări dilatate și
o gură mare și cărnoasă.Persoana prezintă caracteristicile extrovertitului.

10
 Deși receptorii larg deschiși caracterizează această persoană, o gradare în
ceea ce privește calitatea și cantitatea modificărilor pare să aibă loc în cazul fiecărui receptor.
Modificările sunt predominant emoționale și, la un nivel mai mic, instinctive. Receptorul
ocular pare să asigure o calitate a informației mai mult cosmice decât realiste.
În cazul receptorilor închiși, ochii sunt mici, adânciți, retractați și se închid unul pe
celălalt, gura este mică, și au loc filtrarea și economisirea energiei, indicând o tendință de
autoprotecție și selectivitate.

Receptorii închiși sunt economisitori de energie, adânciți și protejați, filtrând

informația și producerea. Prevăzut cu elementele necesare pentru a asigura integritatea,
această persoană se poate mișca în condiții de mediu nefavorabil cu independență și
autocontrol.
Tipul sexual
Fiecare ființă umană este un amestec de tipuri masculine și feminine în proporții
variate și inegale. Există întotdeauna un tip sexual subconștient și ascuns opus celui care se
manifestă morfologic. În consecință, această latură opusă apare fie ca o imagine fizică,fie ca o
trăsătură de caracter. Declararea faptului că femeile posedă o treime de hormoni
heterosexuali, iar bărbații posedă o șesime deschide ipoteza potrivit căreia femeile pot
prezenta mai multe trăsături masculine decât prezintă bărbații trăsături feminine.

Tipul feminin. Efectele machiajului, au urmărit să sublinieze dualitatea sexuală a

imaginii morfologice, rezultând în accentuarea calităților „feminine” care se reflectă pe
această față. În principal intelectual și artistic cu o zonă cerebrală ridicată și eludată, se
servește de sentimentalitatea unei zone faciale medii marcate.

11
 Tipul masculin. Cu unghiuri faciale drepte și o zonă instinctivă
mare subliniată prin proiectarea puternică a sprâncenelor, partea realistă a activității
intelectuale, întreaga imagine facială reflectă energie, determinare și dominanță, adică,
trăsături „masculine”.
Componentele feminine se caracterizează prin forme rotunde, ovale și gracile,
delicatețe a structurilor osoase, unghi facial deschis, frunte verticală, fălci ovale și bărbie
rotundă cu trăsături faciale fine, sensibilitatea și sentimentalitate. Calitățile referitoare la
componentele feminine erau în mod tradițional considerate ca fiind orientate spre
introspecție, artă și estetică.
Componentele masculine, din contră, indică forme unghiulare și rectangulare,
structuri osoase puternice, unghi facial închis, frunte oblică și fălci puternice și
unghiulare.Bărbia pătrată cu trăsături faciale marcate indică energia, dorința de acțiune și
puterea agresivității. Trăsăturile masculine sunt orientate de obicei spre viața exterioară.
Cuvintele animus sau anima se referă la persoane, bărbat sau femeie, care se
reflectă în diferite grade de componente masculine sau feminine și se poate declara că tipul
sexual este determinat atât de componentele morfologice, cât și de cele „temperamentale”
(psihologice),care nu doar că depind de natura trăsăturilor morfologice, dar și de natura
activității predilecte, de energia corporală sau intelectuală și de vitalitate.

Culoarea tegumentară
Învelișul tegumentar al acestui cadru osos, o barieră sensibilă între impulsurile
interioare și agresiunile exterioare, nu poate scăpa atenției noastre în timpul îndeplinirii
activității noastre și va fi evaluat în conformitate cu particularitățile tonicității, texturii, culorii
și coloritului său.
Culoarea și structura pielii aspre sunt asociate ușor cu trăsături de caracter dificile și
neregulate.
Culoarea pielii rotunde și ondulate este asociată persoanelor drăguțe, încântătoare și
comode.
Deși tonicitatea poate reflecta gradul de reactivitate, ritmul de acțiune sau starea de
sănătate a individului, aceasta constituie, împreună cu semnificația caracteristică a texturii
pielii, de mai sus, a culorii pielii, un mijloc important și specific de evaluare.
Atât tonicitatea cât și culoarea pielii pot fi diferite de la o zonă facială la alta,
modificările care afectează acești parametri o dată cu avansarea în vârstă au fost mult timp
precizate,iar astăzi constituie un domeniu important de activitate al chirurgilor plastice.
Amplificarea culorii pielii sau flaciditatea care reflectă duritatea sau blândețea caracterului
sunt cel mai adesea evaluate în funcție de valoarea sa estetică și de mediul individului. Acest
lucru confirmă legăturile existente între factorii morfopsihologici și estetici, ambii trebuind să
fie luați în considerare pentru integrarea armonioasă a oricărui tip de reconstrucție.

12
 Hemifețe
Gradul de dezvoltare a hemifeței drepte și stângi ar trebui apreciat nu doar din cauza
faptului că linia de partiție a acestora are o funcție cheie din punct de vedere estetic în
percepția elementelor de echilibru și simetrie, dar și din cauza faptului că oferă informații
despre diferențele existente în acțiunea dominantă a creierului.
Emisfera dreaptă, locația moștenirii subconștiente și a trecutului îngropat, controlând
dezvoltarea părții drepte a feței și corpului, se confruntă cu acțiunea emisferei stângi care
conduce dezvoltarea părții anatomice drepte ca urmare a impactului constructiv asupra
realității conștiente.

Hemifețe. Disparitățile hemifețelor care nu rezultă din accidente trebuie analizate în

legătură cu locația lor pe emisfera facială stângă. Retragerea predominantă a zonei faciale
mijlocie care afectează acest individ subliniază lovitura puternică pe care le-au suferit
activitățile sale sentimentale și sociale în ciuda factorilor ereditari care i-ar fi permis
realizarea totală a potențialului său.
În acest punct, trebuie să se realizeze modul în care posibilitățile noastre terapeutice,
care introduc elemente privind nevoile conștiente și subconștiente sau compensațiile, prin
intermediul dispozitivelor protetice integrate în mod corespunzător, chirurgia reconstructivă,
sau corecțiile ortodontice care, modificând percepția imaginii corpului, pot îmbunătăți
realitatea personalității pacientului.

Interpretarea morfopsihologică
Interpretarea conceptului morfopsihologic se bazează pe condiția prealabilă că exista
o legătură strânsă și o relație între morfologia și caracterul psihic, iar acest lucru presupune
următoarele:
1.Cu cât este mai dezvoltată o parte specifică a corpului, cu atât mai importante devin
tendințele reprezentate de acea parte a corpului.
2.Există întotdeauna o relație între forma generală a corpului, consistența
tegumentelor și gesturile și reacțiile unui individ. Formele unghiulare și tegumentele ferme
sunt legate de gesturi energetice și de reacții rapide.Formele rotunde cu tegumente mai moi
sunt asociate cu reacții lente, moi și încete, cu gesturi slabe.
3.Două semne opuse nu se anulează unul pe altul; acestea se combină și se
suplimentează unul pe altul sau sunt ocazional șterse și permit nuanțe în judecată.
4.Un singur semn are doar o valoare relativă. Acesta trebuie interpretat în contextul
întregului.
5.O calitate înnăscută are mai multă influență decât o calitate dobândită sau
dezvoltată.
Ghidați de observația acestor legi morphopsihologice, se poate declara că profilul
morfopsihologic este interpretat cel mai bine atunci când este modulat prin acumularea
elementelor de diagnostic disponibile.

13
 Potențialul energetic. Cadrul vestibular (VF) care include receptorii faciali trebuie evaluat în
relație cu cadrul general (GF). În acest caz particular, la expunerea unui cadru osos mare,
importanța receptorilor pare să crească de la ochi la nas și de la nas la gură. Acest lucru
participă la o tendință selectivă de conservare a energiei și în consecință, o gestionare
selectivă a potențialului energetic. Întrucât o structură osoasă solidă și mare poate fi asociată
cu puterea și încetineala de reacție, rapiditatea și fragilitatea se reflectă dintr-o structură
îngustă și gracilă. Totuși, această fragilitate trebuie evaluată, considerând relația care există
între gradul de întindere al retracției cadrului osos și cel al cadrului vestibular care include
receptorii, ochii, nasul și gura, certificând potențialurile energetice reale ale individului.
Aceste considerații sugerează faptul că nevoia de adoptare a protocolului interpretării
morfopsihologice potrivit căreia, primind rafinamente succesive, prin informații
corespunzătoare, se va putea determina caracterul și personalitatea pacientului, gradul de
maturitate și orientarea afectivă spre sine și spre ceilalți:
(1) clasificarea tipologică,
(2) evaluarea zonelor faciale,
(3) evaluarea gradului și tipului de expansiune,
(4) analiza receptorilor senzitivi,
(5) analiza texturii și culorii pielii și
(6) determinarea tipului sexual.
Scopul principal al acestei determinări este integrarea armonioasă a reabilitării orale
în cadrul său facial morfopsihologic.
Trebuie de asemenea să se realizeze faptul că capabilitățile perceptive, dezvoltate în
mod progresiv prin instruire, se pot concentra pe puncte selective, folosind tehnici
preferențiale cele mai potrivite individualității specialistului.
Dezvoltarea cantitativă a zonei faciale mijlocii subliniază tipul de predilecție
al activității vieții.Acesta poate fi constatată prin evaluarea adecvată a valorii sale calitative.

Zona afectivă și sentimentală

Dezvoltarea cantitativă a zonei faciale mijlocii subliniază tipul de predilecție al

activității vieții.Acesta poate fi constatată prin evaluarea adecvată a valorii sale calitative.
Zona facială mediană corespunde zonei elective, reflectând activitățile sociale și
afective. Dezvoltarea cantitativă a acestei zone mediane este cel mai bine evaluată în
14
conformitate cu particularitățile receptorului. Nasul, mai mult rigid în comparație cu
mobilitatea celorlalți receptori, asigură în verticalitatea sa tranziția între zona cerebrală și
instinctivă, între ochi și gură, între gândire și realizare. O linie dreaptă a nasului asigură o
legătură ușoară, întrucât linia unui nas turtit, sinuos sau îngust atestă dificultățile realizării
active a mișcărilor ideilor și gândurilor.
Creasta nasului care pare să formeze prelungirea capetelor frunții cu vârful său
modificând gura. Distanța de la nas la gură sugerează relația directă care există între
activitățile sociale și interesul material. Cu cât nasul este mai ridicat față de gură, cu atât mai
puține prietenii și contacte sociale sunt legate cu orice tip de profil concret. Nasul prin
dimensiunea sa asigură implicarea în mediu. Această pătrundere ilustrează potențialul
individului de a se comporta ca un actor sau ca un obiect. Această valoare dimensională,
departe de capabilitățile sociale care o afectează atestă o atitudine care va induce sau va
favoriza contactele sociale și implică, în general, faptul că persoanele cu nasul mare se vor
comporta mai liber în public și vor merge spre ceilalți mult mai ușor decât cei cu nasul mic.
Se poate de asemenea, lua în considerare, potrivit lui Corman, forma receptorilor,
caracterizată prin diferite tipuri de expansiune: pasivă, activă sau controlată. În cazul
expansiunii pasive, un nas grăsuț și moale cu nări grele este asociat cu cei care sunt dominați
de pasivitatea vieții lor afective și nevoia de a primi și de a fi iubiți.
Expansiunea activă, reflectată la indivizii pregătiți să răspundă imediat la
evenimentele care le afectează sensibilitățile emoționale, se caracterizează printr-un nas de
formă rotundă și nări vibrante.

Expansiunea activă:Evaluarea particularităților nasului, o legătură necesară între

gândire și acțiune, aduce o valoare calitativă expansiunii predominante nivelului facial
mediu.Drept, indică o absență a barierei dintre gândire și acțiune.Nările sunt vibrante, ușor
închise; acțiunile sociale sunt executate cu entuziasm și încăpățânare.

Expansiunea controlată: Dezvoltarea zonei faciale medii are loc atât în planul
vertical cât și în cel orizontal cu proiectarea laterală a pomeților. Morfologia nasului
sugerează o cale sinuoasă de la gândire la acțiune. Nările care sunt vibrante și dilatate indică
faptul că acțiunile entuziaste și social demonstrative au loc doar în situații specifice.
Atunci când expansiunea este controlată, se poate observa același dinamism în viața
emoțională dar se exprimă doar în situații selective și este condusă în celelalte de un aspect
rece. Forma nasului este atunci caracterizată prin mișcări mai mult sau mai puțin dure,
ondulate, nările deschise sau închise, cu o proiecție laterală a pomeților. Într-un sens general,
15
o creastă a nasului rotundă și cărnoasă cu un vârf moale sau delicat predispune la relații
ușoare și serviabile, care devin mai dificile în cazul unui vârf unghiular.

Zona cerebrală
Prelungirea zonei cerebrale este o caracteristică a speciei umane care poate fi
observată la copii mici, constituind elementul cheie al diferențierii dintre oameni și animale.
La oameni variațiile anatomice în dezvoltarea acestei zone au contribuit la studiul
semnificației morfopsihologice a acestora în legătură cu următorii factori:
(1) tipul de expansiune,
(2) subdiviziunea segmentală în trei părți, care, asemenea diviziunilor faciale,
reconstituie un întreg prin ele însele,
(3) forma frunții,
(4) înclinarea frunții,
(5) caracteristicile receptorilor.

Activitățile preferențiale intelectuale sunt de obicei ilustrate prin prelungirea zonei

faciale superioare.Această zonă, diferită de celelalte zone faciale, primește informații de la
receptorul ocular situat la nivelul facial inferior. Acest tip activ este caracterizat prin receptori
larg deschiși care denotă capabilitățile receptive importante ale frunții mari și rotunde. Cu o
zonă tranzițională plată și un nivel inferior proeminent (sprâncenele), acest tip de expansiune
indică faptul că ceea ce s-a primit și imaginat poate fi ușor adaptat la realitatea concretă.

Luând în considerare tipul de expansiune care marchează predominanța zonei

superioare, craniul, fruntea și receptorii oculari, se poate observa tipul pasiv, la care fruntea
este rotundă cu ochi globulari și inexpresivi. Această concluzie este predominantă la copilul
capabil să înțeleagă realitatea intuitiv. Când este încă prezentă și la vârsta adultă, se distinge
de aceia care asimilează cu ușurință toate percepțiile fără criticism sau analiză.

O frunte dreaptă sau verticală (2) indică raționament și

atenție. Acțiunea este dictată mai degrabă de gândire si nu de instinct. Rapiditatea acțiunii și

16
tendința de asumare a riscurilor se caracterizează printr-o înclinare proporțională a frunții (1).
Într-o situație extremă, impulsivitatea dictează acțiunea și precede gândirii.

O frunte rotundă și convexă (3), care se observă de obicei la copiii mici, reflectă
tinerețe și ingeniozitate. Persistența acesteia la vârsta adultă tinde să indice o maturitate
întreruptă. Observarea acestui tip de frunte la numeroși pictori sau filozofi poate indica un tip
„cosmic” de receptivitate intelectuală comună celor care creează și lucrează cu abstracții.
Maturitatea și reflecția caracterizează o frunte plată. O frunte orizontală poate indica
dificultăți în concretizarea gândurilor (4).

Luând în considerare cele trei zone cerebrale, importanța noțiunii de armonie

prezentă în tipul de expansiune controlată devine imediat aparentă. Atunci când se realizează
echilibrul, inteligența, atât cea logică cât și cea intuitivă, este capabilă de gândire concretă și
abstractă. Acest echilibru, totuși, ar trebui constatat prin gradul de înclinare al frunții.Acest
lucru ar indica dacă rațiunea sau impulsivitatea dictează acțiunea. În cele din urmă, relația
proporțională existentă între frunte și receptorii oculari va asigura condițiile necesare acestui
echilibru.
Ochii, oferind informații abundente necesare pentru dezvoltarea funcțiilor
cerebrale, sunt prin rațiunea faptelor asociați strâns cu zona cerebrală, servind ca linie de
legătură la zona afectivă facială, cu care aceștia sunt automat integrați.
Cunoașterea semnificației morfopsihologice a diferitelor nivele ale zonei faciale
inferioare este extrem de importantă, luând în considerare influența directă exercitată pe
această zonă, atât prin măsuri patologice cât și terapeutice.

Zona fizică și instinctivă

Studiul morfopsihologic al zonelor mediane și superioare în combinație cu cel al
zonei fizice sau instinctive va pune la dispoziție un număr de factori pentru evaluarea
personalității unui pacient și permite evaluarea motivațiilor și a motivelor profunde ale
cererilor sale. În același timp, va servi drept ajutor pentru formare pentru percepția estetică, o
condiție necesară pentru evaluarea estetică, care devine repede mai acută atunci când aveam
de-a face cu zona facială inferioară. S-a observat că este afectată în mod electiv de impactul
vieții și materializează efectele patologiei orale și a dispozitivelor protetice care pot perturba
echilibrul.

17
 Subdiviziunea în trei părți a acestei zone instinctive, care ocupă spațiul de la
punctul subnazal la vârful bărbiei, este în mod natural o parte a elementelor evaluării
morfopsihologice care nu ar trebui să fie mascată de patologii. Astfel, restaurarea coordonată
a importanței acestei zone, semnificația morfopsihologică care se reflectă în aceasta și
integrarea sa armonioasă în structura facială globală sunt cerințe pentru reușita reabilitării.
Zona instinctivă va fi evaluată succesiv în funcție de importanța
subdiviziunilor sale, de tipul și gradul de expansiune și, în cele din urmă, de particularitățile
receptorului său, gura, care va fi centrul atenției noastre.
Zona buzei superioare reprezintă partea sensibilă a zonei instinctive. O
creștere a lungimii și volumului reflectă influența moderată a intelectului privind viața
materială, întrucât reducerea dimensiunii sale atestă o absență a controlului intelectual,
inducând rapiditatea acțiunii.
Șanțul nazal, o cale naturală de legătură între impulsurile naturale și viața
fizică, reflectă capacitatea de convertire a sentimentelor în acțiune dinamică. O cale îngustă
indică rezerva față de atingerea impulsurilor afective, întrucât un șanț nazal mare indică
absența unei bariere între sentimente și exprimarea activă a acestora.
Partea mijlocie include buza inferioară la canelura labiomentală, zona
tranzițională între materialitatea raționată forma sa cea mai instinctivă și oferă o imagine în
oglindă senzuală și concretă a realizării vieții sociale și afective.
Partea inferioară include bărbia și mandibula, care sunt caracteristici ale
intensității vieții materiale și fizice a individului, concentrându-se pe abilitatea de a realiza
ambiții și impulsuri și ilustrând capabilități posibile.
Atunci când zona facială inferioară prezintă o expansiune electivă referitoare
la ceilalți, trebuie să se identifice trei tipuri de modele expasionale:
1. Pasiv, în care individul prezintă o formă facială inferioară ușoară, o absență a
unghiului mandibular și buze groase și cărnoase, cu o gură cel mai adesea menținută într-o
poziție ușor deschisă. Acest lucru indică prevalența instinctului nutrițional și sexual sub
forma plăcerilor pasive.

2. Activă, unde apare aceeași formă rotundă, dar mai strânsă, obraji ușor colorați
și o tonicitate marcată a buzei. Instinctul nutrițional și sexual sunt încă prezente dar în acest
caz rezultă dintr-o dorință pentru și o căutare activă după calitate. În același timp, un instinct
pentru achiziția începe să se perceapă.

18
 3. Controlat, în care forma își pierde rotunzimea, devine aproximativ ondulată
iar buzele devin mai subțiri. Nevoia de achiziție materială este realizată cel mai bine în tipul
controlat și, indiferent de gradul de stimulare a mediului, activitățile fizice devin o necesitate.

Expansiunea electivă nu se limitează la expansiunea unei zone faciale lăsându-le pe

celelalte în retragere, ci implică două zone faciale diferite. În practică, am observat cu mirare
că un mare număr de pacienții, predominant bărbați, au prezentat un tip de expansiune
cerebro-instinctiv, o caracteristică a calităților și activităților vieții preferențiale care pot cel
mai bine să se exprime în societatea de astăzi. Se poate observa că aceste trăsături sunt de
obicei o caracteristică a politicienilor și oamenilor de afaceri.Aceasta nu se restricționează la
bărbați deoarece se poate întâlni și la multe femei, certificând capacitățile acestora de
adaptare la schimbări în statutul social care au marcat aceste ultime decenii; în același timp,
acestea și-au păstrat feminitatea. Legile adaptării la condițiile de mediu pot favoriza la un
moment dat dezvoltarea facială selectivă. Percepția personalității unui pacient este o cerință
profesională de bază, care permite, în toate privințele, o abordare selectivă și individuală
facilitând relațiile și economisind timp și decepții.

Echilibrul morfopsihologic care se reflectă în impulsurile și potențialurile

indivizilor este întotdeauna legat de un anumit tip de armonie estetică. Acest echilibru
morfopsihologic, uneori mai dificil și mai subtil de analizat atunci când este obținut prin
expansiunea electivă a zonelor faciale determinate sau a receptorilor senzitivi, se bazează
întotdeauna pe prezența principiului dominanței, o condiție pentru unitate în compoziție.
Atunci când alte principii estetice (în principal acelea ale proporțiilor) marchează în mod
puternic trăsăturile faciale, nivelul armoniei este îmbunătățit.
Dorințele individuale de a se conforma unui nivel mai ridicat al armoniei
faciale și dentofaciale explică nevoia pentru îmbunătățirea estetică. Această îmbunătățire se
poate obține doar în sensul echilibrului morfopsihologic și al armoniei estetice. Fiind un
concept global, estetica nu poate fi restrânsă la cavitatea orală. Aceasta necesită relații
armonioase ale tuturor elementelor între ele și între fiecare dintre ele n legătură cu întregul.
Gura și buzele
Studiul semnificației morfopsihologice a particularităților compoziției dento-faciale
are o importanță deosebită deoarece (potrivit conceptului morfopsihologic) este legată de un
concentrat de sensibilitate, afectivitate și expresii instinctive ale activităților vieții. Prin
19
definiție, un receptor este un organ care presupune schimburi cu exteriorul. O definiție a
formei sale anatomice drept mare sau mică, subțire sau groasă, nu exprimă nicio indicație
valoroasă în sine, iar luând în considerare toate lucrurile, doar forma caracteristică a
normalității sale constituie atât un ideal estetic, cât și o caracteristică morfopsihologică a
echilibrului.

Buzele, conform formulei matematice AB = CD/4, întruchipează o formă armonioasă

indiscutabilă, facilitând integrarea lor în compoziția facială globală. Conceptul
morfopsihologic a descris buzele și gura ca fiind elemente miniaturizate supuse mișcărilor de
dilatație și retragere exercitate de activitățile vieții. Proiectarea sau retragerea compoziției
dento-faciale rezultă din forțele exercitate de acțiunea mușchilor opuși, exprimând modulația
sensibilității și a sentimentalității, dorințelor și frustrărilor.
Legile retracției și dilatației, atât pasive cât și active, se poate aplica în mod
natural deoarece reprezintă elemente pertinente de evaluare, cel mai bine ilustrate prin
imagini și schițe.Protetica trebuie să se concentreze pe natura aranjării dinților și pe tipul de
suporturi certificate verticale sau orizontale care sunt capabile să restaureze forma buzei
originale – o cerință de bază pentru a stabili relația facială armonioasă. Forma compoziției
dento-faciale scapă unui joc de noroc, dar rezultă din impulsurile vieții care se manifestă
printr-o varietate de mișcări musculare, inducând retragerea sau proiectarea structurilor
suport buză-pe-buză. Restaurarea unei compoziții dentare a unui singur dinte implică
restaurarea sau îmbunătățirea simultană a compoziției dento-faciale originale în conformitate
cu profilul morfopsihologic al individului,o condiție pentru a atinge armonia estetică.

O gură protruzivă indică o ambiție puternică și încercarea de a-i domina pe ceilalți

(1). O gura retrasă sugerează o lipsă de ambiție și dominanță prin reguli comportamentale (2).

Exteriorizarea, subiectivismul și uneori materialismul caracterizează buzele groase

(3). Interiorizarea, obiectivismul și autocontrolul se reflectă prin buzele subțiri (4).

20
 O buză superioară mai puternică subliniază ambiția, bunătatea și curajul (5). O buză
inferioară puternică evidențiază ingeniozitatea și senzualitatea (6).

O buză superioară protruzivă este asociată cu ambiția, instinctul de dominare și

scrupulele (7). O buză inferioară protruzivă nu poate ascunde disprețul, încăpățânarea sau
mândria (8).

O buza superioara ridicata nu poate rezista tentatiei (9).Buzele superioare presate sunt
legate de reguli comportamentale (10).

Un spatiu nazolabial lung indica precautie si introspectie (11). Un spariu nazolabial

scurt reflecta impulsivitate, entuziasm si spontaneitate (12).

21
 Morfopsihologie și Estetică
Claude R. Rufenacht

Evaluarea frumuseții umane

,,Nu există diferențe caracteristice aparente în ceea ce privește aspectul diferitelor
tipuri morfologice. Frumusețea nu este limitată nici la aspectele sanguine nici la cele
limfatice făcând ca celelalte aspecte să fie legate de urâțenie. Percepția asupra frumuseții de
diferite tipuri depinde de factori rasiali, etnici, de civilizație și factori individuali. Factorii
legați de generație, vogă și modă pot contribui la actualizarea și favorizarea, la un moment
dat, a preferinței estetice pentru o expansiune direcțională specifică a unei zone faciale, dar
frumusețea depinde în principal de integrarea armonioasă a principiilor estetice descrise mai
devreme și este influențată în mare măsură de importanța factorilor psihologici care (radiind
de la indivizi) poate îmbunătăți sau afecta aspectul estetic.
Fiecare are o imagine mentală despre propriu aspect în spațiu, iar această auto-
imagine depinde în mod direct de mai mulți factori care influențează intelectul. Revistele,
mass-media, obiceiurile etnice, factorii rasiali și de mediu dezvoltă standardele de frumusețe
la care orice individ tinde să se conformeze. În societatea noastră Occidentală foarte
condiționată, se poate observa un efort considerabil pentru menținerea unei perfecțiuni a
aspectului și a bunăstării în adoptarea unei filozofii personale de viață în care factorii fizici și
psihologici ar trebuie să aducă un anumit echilibru. Orice individ este o colecție de dinamism,
iar importanța pe care individul o dă în mod conștient sau inconștient percepției problemelor
estetice și imaginii de sine depinde de puterea acelor forțe dinamice și de domeniul de interes
spre care sunt orientați. Frumusețea, în care utilitatea și plăcerea s-au integrat filozofic ca
valori suplimentare, se află în centrul tuturor aspirațiilor umane. Satisfacția de sine fără
vanitatea care se reflectă în mod invariabil asupra aspectelor faciale ale unui individ, pare a fi
consecința eforturilor de a atinge și realiza obiective și ca rezultat a unei reacții psihologice
favorabile, induse de corp și de percepția imaginii proprii.
Conceptul de imagine corporală se poate dezvolta progresiv la copii mici în
mediul protector al familiei. Handicapuri sau desfigurări pot interveni în mod abrupt în
timpul anilor de școală. Această experiență traumatizantă va induce o varietate de schimbări
de caracter. O imagine de sine alterată poate fi mai dăunătoare din punct de vedere al
dezvoltării decât un defect fizic real al pacientului. Impactul imaginii faciale care nu poate
scăpa de evaluarea auto-estetică, printr-o abundență de elemente comparative existente, poate
genera imagini de sine negative. Cu cât atenția este mai concentrată pe o anumită zonă, cu
atât mai mulți oameni tind să își formeze o imagine de sine negativă în legătură cu această
zonă. În general, clinicianul nu este conștient de gradul de percepție al pacienților asupra
desfigurărilor dentofaciale. Restaurarea acestora în ceea ce privește beneficiul mintal asupra
sănătății poate fi subestimat. Acestea sunt motivele pentru care pare iluzoriu să se efectueze
orice restaurare dentofacială, indiferent dacă „artistică” sau tehnică dacă nu suntem capabili
să înțelegem și să interpretăm realitatea exprimată prin înfățișare și forma personalității
manifestate. O persoană sangvinică, sociabilă și prietenoasă care ar putea fi privată de un
zâmbet din cauza unei compoziții dentare care nu este adaptată la profilul psihologic, sau un
individ retras, timid căruia i se poate da un zâmbet larg, nu ar fi modele de compoziție facială
armonioasă. Un astfel de dezechilibru ar putea fi observat de anturajul persoanei, și mai
presus de toate, de către persoana în cauză. În schimb, acest lucru ar putea avea o influență
profundă asupra psihicului persoanei.

22
 Caz clinic 1

Uzură excesivă a dinților, combinată cu afecțiuni ale

mușchiului și întreținere tegumentară, care au rezultat în această situație clinică, ilustrate prin
căderea colțurilor gurii și estomparea buzei superioare.

O încrețitură pronunțată și inestetică înconjurată de

caneluri labiale și nazolabiale și o prelungire neobișnuită a canelurii mentolabiale întăresc
această imagine a deteriorării faciale.

Se așteaptă restaurarea aspectului buzei inițiale și

restaurarea poziției colțurilor gurii în plan vertical în urma reabilitării orale.

Trebuie să se obțină estomparea simultană a trăsăturilor

faciale care rezultă în urma patologiilor orale. Se observă estomparea încrețiturii nazolabiale
și cea a canelurii labiale canelura nazolabială rămâne neafectată de măsurile terapeutice
intraorale.
Caz clinic 2

În cazul unui număr mare de indivizi aspectul fizic nu

reflectă nici vârsta adevărată, nici personalitatea.
23
 Reabilitarea orală adecvată are un impact direct
asupra restaurării radianței fizice și psihice.

Stomatologia estetică este o știință

multidisciplinară, integrând elemente cheie necesare pentru a întârzia un număr de
manifestări ale îmbătrânirii programate și accidentale care afectează zona facială inferioară.

Harta facială (și cu ea gura) suferă modificări morfologice variate și progresive în

timpul vieții, indicând reacțiile unui individ la evenimentele din viață și maturitatea
caracterului.Practica clinică demonstrează pe scară largă că influența patologiilor orale nu
doar că accelerează dar și accentuează profund aceste modificări morfologice, ducând la o
percepție morfopsihologică și estetică greșită. Acest lucru sugerează implicația noastră
profesională în restaurarea unui aspect facial,care reflectă atât armonia estetică cât și
echilibrul morfopsihologic în conformitate cu nevoile și dorințele pacientului. În momentul
ștergerii impactelor negative ale vieții care afectează percepția imaginii corporale, radianța
fizică și psihică se va restaura în mod natural.

Factorul legat de tinerețe

Până în a doua jumătate a secolului nouăsprezece,oamenii erau considerați adulți
atunci când erau adolescenți, și cu cât ne uitam în urmă în istorie, se considera a fi bătrâni. În
ultimul secol, durata de viață a omului a crescut considerabil, iar în societatea de astăzi,
prelungirea vieții este aproape un rezultat automat al nivelului nostru mai ridicat de
alimentație și îngrijire medicală. La fel ca și durata de viață, perioada de timp numită tinerețe
ar putea de asemenea să se prelungească. în paralel, dorința de a prelungi perioada tinereții
devine o preocupare universală.

Ca practică medicală, prelungirea tinereții se află în fază incipientă,dar studiind

aspectele medicale ale chirurgiei estetice, dietei, exercițiului și revitalizării medicale, ne vine
imediat în minte faptul că prelungirea tinereții nu este doar posibilă și practicabilă, dar și
disponibilă. Acest lucru poate suna revoluționar, dacă luăm în considerare, așa cum fac
majoritatea fizicienilor occidentali, faptul că pierderea tinereții este inevitabilă. Considerând
îmbătrânirea ca pe o boală, trebuie să se acorde o atenție specială faptului că abordarea
terapeutică se bazează pe un fond medical și științific sonor mai degrabă decât pe o formulă
misterioasă sau pe medicamente magice. În timpul tinereții, corpul nostru pare să se afle într-
24
o stare de echilibru în care are loc procesul de înlocuire a celulelor. În mod insidios, odată cu
trecerea timpului, acest proces încetinește ca urmare a unui proces de îmbătrânire
programată.Traumele, stresul și bolile acționează ca o îmbătrânire „accidentală” și se
adaugă acestei degradări.

Deși știința medicală și-a concentrat atenția pe determinare și pe modalitățile de

tratare a afecțiunilor „accidentale” cu o rată mare de succes,îmbătrânirea programată este mai
greu de considerat, atât din punct de vedere filozofic, cât și practic. În ciuda acumulării
teoriilor, nu se cunoaște procesul exact care are loc în cazul acestui fenomen. În echilibrul
sensibilităților negative și pozitive care rezultă din acumularea de evenimente ce marchează
dezvoltarea vieții, perioada de timp numită tinerețe trezește cele mai plăcute amintiri, de
obicei însoțite de o tentă de nostalgie.

Cunoaștem că diferiți oameni îmbătrânesc la intervale diferite. Considerând numărul

de oameni care, la o vârstă avansată, mai au încă o dentiție caracterizată prin aspectul sau
tânăr, și o absență a uzurii, suntem convinși că în stomatologie majoritatea parametrilor care
ne vor permite să păstrăm ineluctabilitatea îmbătrânirii programate în limite normale vor fi
disponibili în curând. Se poate declara că, pe baza progresului în știința ocluziei, afecțiunile
articulației temporo-mandibulare, stomatologia reparatorie și igiena stomatologică, pacientul
poate acum să primească șanse reale de îngrijire. În adoptarea unui protocol de tratament care
implică restaurarea sănătății și funcția împreună cu restaurarea frumuseții structurale naturale
inițiale a componentelor orale, vom oferi pacientului nostru o proteză care simulează o
compoziție facială și dentofacială naturală și întinerită.

Se poate, din păcate, declara că, chiar și astăzi profesia, și împreună cu aceasta
întreaga industrie stomatologică, încă admite ca fiind inevitabil și imită în mod sistematic
particularitățile stomatologice ale îmbătrânirii programate, ignorând evoluția standardului
nostru de viață și căutarea noastră pentru bunăstare și estetică. Știm că structura dentofacială
generală ar trebui să prezinte un factor psihologic dominant și reflectă personalitatea
pacientului. Dacă factorul dominant este vârsta, ne-am ratat misiunea de a îndeplini cele
mai secrete așteptări ale pacientului nostru. Cei care neagă această abordare nu își iau
responsabilitățile profesionale în serios. Tinerețea este o parte esențială a frumuseții, iar
principiile legate de frumusețea esențială și structurală trebuie aplicate persoanelor în vârstă
pentru a restaura estetica acestora . După reacția inițială de surpriză și dezaprobare pe care o
creează în mod invariabil integrarea elementelor stomatologice de tinerețe și naturalețe,
trebuie adesea să ne confruntăm cu cererea privind întinerirea care depășește cu mult
posibilitățile terapeutice. Acest lucru confirmă faptul că în acest domeniu particular pacienții
noștri nu doar au fost condiționați la frumusețe de către reviste, mass-media,experiența de
viață, dar și că această imagine de sine a tinereții a fost stocată în intelectul lor și trebuie doar
reactivată. În același timp, observația prin care competența funcțională a sistemului
stomatologic este în legătură strânsă cu îngrijirea precum și cu evoluția vârstei elementelor
dentale tinere inițiale are un impact realist.
În general, singura justificare oferită aspirației legitime a indivizilor către frumusețe
este importanța de a fi tânăr și a arăta tânăr, astfel că angajații, asociații de afaceri și colegii
își asumă faptul că sunt competenți. Odată ieșiți din cabinetul stomatologic, pacienții trebuie
să concureze în viață. Un aspect tânăr îi va ajuta să își îmbunătățească stima de sine și
încrederea”.

25
 IMPLICAŢIILE SOCIALE ALE ESTETICII
Bratu

,,Omul actual trăieşte într-o lume în care personalitatea şi exemplele alese de el îi

determină criteriile de vestimentaţie, comportament şi activitate în timpul liber. Ele incită la
imitare. Mulţi oameni doresc modificarea aspectului lor pentru a se asemăna cu idolul ales.
Societatea , cu criteriile sale, hotărăşte ceea ce trebuie să se considere ca fiind frumos. Dorinţa
de a arăta bine sau mai bine, a devenit o adevărată necesitate, impusă de raporturile sociale,
economice şi sexuale.
Faţa este partea corporală cea mai reprezentativă, iar buzele, formaţiuni proeminente.
De aceea când sunt dezveliţi dinţii atrag atenţia în mod irezistibil. Fizionomia feţei recunoaşte
trei factori: facial, dento-facial şi dento-gingival. Ultimii doi interesează stomatologul în
mod deosebit. Fiecare stomatolog trebuie să cunoască importanţa psihologică a gurii. El
trebuie să stăpânească aspectele fundamentale ale tratamentului estetic, precum şi problemele
pe care acestea le ridică sau le agravează la pacient. Orice stomatolog care operează
modificări în aspectul feţei, trebuie să cunoască atât consecinţele psihologice, cât şi pe cele
pur fizice. Trebuie gândite nu numai urmările tratamentului, dar şi motivele care determină
pacientul să se supună unui tratament cu fundal estetic.
Aspectele psihologice ale reprezentării, imaginii pe care pacientul o are despre sine şi
corpul său, joacă un rol hotărâtor în estetică, afirmă Burns. Importanţa psihologică a
tratamentului estetic, se bazează pe observaţia că sfera orală este locul primar de manifestare
a multor conflicte emoţionale. Ea este componenta prin care omul ia primul contact cu lumea
înconjurătoare. Ea exprimă bucurie, mânie, plăcere şi necaz.
Fiecare pacient este o individualitate şi necesită un tratament individual. Nu poate fi
subliniată suficient necesitatea ca stomatologul să observe fiecare pacient, să-i analizeze
critic chiar şi reacţiile neverbale, pentru a putea câştiga încrederea lui. Astfel va întări
componenta pozitivă a poziţiei ambivalenţe pe care pacienţii o au faţă de un om de la care
speră ajutor, dar care le poate provoca şi durere.
Un pacient care îşi ţine gura închisă în timpul râsului, ne dă fără cuvinte o
informaţie deosebit de importantă. Buzele puternic întinse peste dinţi, obrajii căzuţi sau
limba presată spre o diastemă, reprezintă semnalele inconştiente pe care le emite pacientul.
Ele demonstrează direct sau indirect interesul pe care pacientul îl manifestă faţă de
înfăţişarea sa.
Motivaţiile estetice pot constitui factorul major în solicitarea tratamentului
stomatologic. Oamenii asociază frumuseţea cu succesul, cu fericirea, prietenia şi
autoconsideraţia. Chiar şi multor practicieni aspectul estetic al stomatologiei le oferă
satisfacţii deosebite, care sunt apreciate de către pacienţi.
Progresele realizate în domeniul introducerii de noi materiale şi procedee terapeutice
au crescut şansele de a asigura tratamente estetice. Lărgirea ariei operaţiunilor impune
necesitatea ca pacientul să fie considerat o individualitate şi să se pună accent mai mare pe
comunicarea efectivă.
Personalitatea, motivaţiile, dorinţele, aşteptările, autoestimarea, capacitatea de a
accepta modificarea şi dorinţa de a coopera sunt factori importanţi pentru finalizarea cu
succes a tratamentului.
Alteori pot apărea şi probleme care nu îşi găsesc întotdeauna rezolvarea:
• doleanţele , aşteptările pacientului sunt nerealiste;
• pacientul nu este mulţumit cu rezultatele, care din punct de vedere tehnic şi estetic

26
sunt corecte (fenomenul nu sunt eu);
• pacientul se aşteaptă ca prin tratamentul stomatologic să se atenueze sau chiar să
se rezolve problemele sale psihologice;
• pacientul poate fi mulţumit de rezultat, dar familia şi prietenii nu.
• pacientul nu doreşte să îşi îmbunătăţească estetica, dar stomatologul doreşte.
Dacă pacientul vrea cu tot dinadinsul să rămână primitiv, simplu, neatractiv, este
bine să îl lăsăm în pace, este un mecanism de apărare; pacientul s-a obişnuit cu el şi îl ajută.
Aplicarea pe scară largă a principiilor psihologice şi sociologice pot îmbunătăţi practica
restauratoare, care pune accent pe estetică.

DISPUNEREA DINŢILOR ÎN CADRUL ARCADELOR

DENTARE NATURALE
Dispunerea dinţilor frontali şi laterali în arcadele naturale prezintă multiple variaţii.
La unii indivizi se menţine armonia, la alţii constituie factori de perturbare. Elementele de
perturbare se accentuează în cursul vorbirii şi râsului sub acţiunea muşchilor mimicii. Prin
concentrarea observatorului asupra elementelor de perturbare, caracterizarea unei fizionomii,
iniţial este obiectivă, apoi devine din ce în ce mai subiectivă. în protezarea restauratorie,
pericolul schematizării rezidă mai ales în faptul că se realizează arcade convenţionale bazate
pe percepţii vizuale. Aşa s-au realizat aşa numiţii dinţi de „actori de cinema". Aceştia se
caracterizează prin forme echilibrate şi culori deschise. Astfel de dinţi dau impresia de
prestigiu, tinereţe şi prosperitate, dar nu au nimic comun cu dinţii naturali. În crearea armoniei
de ansamblu intervin multiplii factori de integrare.

BUZELE ŞI VIZIBILITATEA DINŢILOR

În literatura de specialitate, factorul dento-facial este cunoscut şi sub numele de

factor LARS: Lips length - înălţimea buzelor Age-vârstă Rase - rasa Sex-sex Buzele
pacienţilor prezintă multiple variaţii. S-a descris chiar o „anatomie a zâmbetului",
configuraţia individuală a buzelor având o deosebită valoare estetică. Descrierea
conformaţiei buzelor se face în plan vertical şi orizontal. În plan vertical se poate face
distincţie între buze pline şi subţiri. Buza superioară poate fi lungă sau scurtă. În plan
orizontal se pot diferenţia buze largi şi înguste.
Buzele definesc spaţiul care este separat prin aranjamentul dinţilor. Din această cauză
buzele impun stomatologului o grijă estetică deosebită. Prin diminuarea sau accentuarea
componentelor vizibile ale dinţilor se poate obţine sau destrăma armonia cu celelalte
componente ale regiunii orale.
Când gura este uşor deschisă, la unii oameni se văd doar dinţii mandibulari. La alţi
indivizi există o combinare a vizibilităţii dinţilor de pe ambele arcade. Diferenţele pot fi
legate de vârstă şi sex. Variaţiile individuale sunt însă destul de mari. La bărbaţi se văd în
medie 1,91 mm din marginile incisivilor superiori, la femei însă aproape dublu (3,4mm). La
bărbaţi se văd însă mai mult din marginile incisivilor inferiori (l,23mm) decât la femei.
La persoanele care au buza superioară scurtă , vizibilitatea incisivilor maxilari este
mai marcată decât la persoanele cu buza mai lungă. Corelaţia este logică, totuşi o vizibilitate
de 1-2mm este independentă de lungimea buzei.

27
 Vizibilitatea dinţilor variază constant în cursul vorbirii şi surâsului datorită dinamicii
buzelor. Râsul debutează cu un zâmbet. Colţul gurii se mişcă în afară în timp ce buzele
rămân apropiate. Persoanele cu buze superioare scurte îşi vizualizează dinţii doar parţial.
Zâmbetul se transformă în râs când buzele se deschid. Comisurile bucale se deschid
uşor în sus şi astfel vizibilitatea dinţilor nu mai este împiedicată. Buzele primesc o nouă
configuraţie, realizând un spaţiu de separare a dinţilor, aşa numitele linii ale râsului. într-o
dentatie cu aspect armonios, buza de jos urmează curba incizală a incisivilor superiori,
atingând uşor cuspizii caninilor superiori.
În cursul râsului, armonia facială poate fi perturbată pe multiple căi:
• linia asimetrică a râsului, datorită acoperirii inegale a dinţilor, ceea ce conferă un
aspect neplăcut râsului sau surâsului;
• linia râsului este mai înaltă conferind o prea mare importanţă treimii gingivale a
dinţilor.
• linia surâsului este foarte înalta dezvelind gingia şi o parte a mucoasei fixe.
Neregularităţi la acest nivel, în conturul gingival, devin foarte evidente. Nivelul de
descoperire al gingiilor în dinamică este acceptat la o dimensiune de 3 mm. Linia estetică
gingivală uneşte coletul incisivului central cu coletul caninului. Faţă de această linie, poziţia
coletului incisivului lateral generează patru clase GAL (Gingival Aesthetic Line).

SPATIUL NEGATIV

Când surâsul se transformă în râs, gura se deschide şi se formează un spaţiu întunecat

între dinţii maxilari şi mandibulari. Acest spaţiu a fost denumit „spaţiu negativ". El se
observă de obicei şi în cursul conversaţiei.
Dinţii maxilari , din cauza culorii deschise crează efect de siluetă în raport cu spaţiul
negativ închis, realizând un contrast mare. Deaceea, dispunerii acestui spaţiu trebuie să i se
asigure aceeaşi importanţă ca şi dinţilor, deoarece efectul optic este tot atât de important ca şi
al structurilor care îl limitează.
Ochiul este foarte sensibil la conturul formei obiectelor. Aşa se explică uşurinţa de
identificare a siluetei feţelor, vapoarelor, avioanelor.
Fiecare dinte are individualitatea sa proprie şi se caracterizează printr-un contur
distinct al formei şi gabaritului său. Ambrazurile incizale scot în evidenţă caracterul particular
al conturului şi poziţiei dintelui, mai mult decât alte trăsături. Explicaţia constă în faptul că
marginea incizală este scoasă în evidenţă de fondul închis al cavităţii bucale. Caninii ocupă o
poziţie proeminentă în cadrul arcadei, deoarece marchează trecerea dintre regiunea frontală şi
cea laterală. Ei dau astfel formă şi adâncime arcadei dentare.

PRINCIPIUL GRADAŢIEI

Privind arcada dentară din faţă, avem iluzia ca dinţii prezintă mărimi descrescânde înspre
zonele situate distal de linia mediană. Este vorba de principiul gradaţiei care se bazează pe
paralaxă (unghiul dintre dreptele care unesc un punct foarte depărtat cu extremităţile unei
baze de observare). Când privim două structuri la fel de largi, dar dispuse la distanţe diferite,
structurile mai apropiate par să fie mai largi.
Dacă structurile sunt mai deschise, se observă o diminuare treptată a mărimii dinspre
faţă spre profunzime. în plus, obrajii reduc iluminarea şi astfel efectul este amplificat printr-o
scădere treptată a strălucirii. Astfel iluzia optică a micşorării este mai mare.

28
 Privind arcada dentară dintr-un unghi frontal, sunt vizibile numai versantele externe
ale cuspizilor mezio-vestibulari. Numai la nivelul primului premolar se observă versantul
intern al cuspidului mezio-vestibular, dată fiind poziţia cuspidului caninului.
Distanţa de vizibilitate în profunzime depinde de linia surâsului. De cele mai multe ori
se limiteză la primul molar.
Factori de perturbare a gradaţiei
Armonia arcadelor dentare poate fi perturbată prin modificarea lungimii dinţilor
laterali, devierea axei dentare sau modificarea liniei surâsului.
A)Lungimea dinţilor . Un premolar prea scurt prejudiciază principiul gradaţiei. Traseul
gingival este prea puternic, prea evident dacă premolarul este prea scurt.
Malpoziţiile sunt alte cauze ale perturbării principiului gradaţiei. Dacă un premolar
este vestibularizat, perturbarea armoniei este evidentă.
Dacă întregul segment al arcadei dentare este palatinizat, dinţii par mai închişi la
culoare si de aceea mai mici. Iluzia optică este de unghiuri bucale negre.
B) Deplasarea liniei surâsului spre cervical amplifică ponderea componentei
gingivale. Armonia nu este perturbată cât timp marginile gingivale ale dinţilor au aceeaşi
înălţime. Dacă apare o treaptă gingivală între canin şi premolari, armonia este perturbată
prin destrămarea principiului gradaţiei. Apare iluzia optică a unor raporturi lipsite de
proporţionalitate.
In general trebuie avut în vedere faptul că în zona anterioară dinţii artificiali nu
trebuie să „umple "spaţiul edentat, ci trebuie astfel conformaţi încăt să se integreze în
fizionomia pacientului. In această ordine de idei trebuie subliniată şi importanţa pe care o
are armonizarea curbei incizale a dinţilor frontali superiori cu linia surâsului buzei inferioare.
In timpul zâmbetului buza de jos formează o curbă numită linia surâsului. în
modelarea sau montarea dinţilor superiori această curbă trebuie folosită ca un ghid. Când
linia formată de marginile incizale ale dinţilor frontali superiori urmează curba buzei
inferioare în timpul surâsului, cele două curbe vor fi în armonie creând un aspect plăcut.
Când marginile incizale ale dinţilor frontali superiori formează o linie care nu este în
armonie, sau este chiar opusă conturului buzei inferioare, în timpul surâsului se crează un
contrast între cele două linii. Contrastul creat, care este subliniat şi de spaţiul negativ, dă
senzaţia de dezagreabil. Dizarmonia se datorează de cele mai multe ori modificării mărimii şi
proporţiilor dinţilor frontali în cursul restaurărilor protetice.
Din punct de vedere estetic nu este nimic mai deprimant decât un zâmbet în care
prin fanta labială se văd doar dinţii laterali. în loc de dinţi, în zona mediană apare doar un
spaţiu întunecat, grotesc.
Modificările legate de vârstă influenţeză anatomia zâmbetului. Odată cu înaintarea în
vârstă, buzele îşi pierd elasticitatea. La pacienţii mai în vârstă sunt mai puţin vizibili dinţii
maxilari şi devin mai vizibili cei mandibulari.

PRINCIPIILE FORMEI
Perceptia
Percepţia vizuală este răspunsul ochiului la experienţe trecute. Lumina, mişcarea,
conturul, forma suprafeţei şi textura, culoarea, toate la un loc sunt părţi cu ajutorul cărora
creierul asociază o experienţă trecută cu noi stimuli. Analizatorul vizual uman nu este
suficient de sensibil să deceleze variaţiile cromatice minime de culoare ce se întâlnesc la
dinţii naturali.

29
 Percepţiile asupra culorii, mărimii, formei, vârstei şi sexului se bazează pe unele
influenţe naturale care sunt indigene unui fundal cultural al individului. Influenţele
perceptuale sunt de două tipuri: culturale şi artistice.
Influenţe culturale
Influenţele culturale apar în mod firesc prin observarea mediului înconjurător.
Observăm (şi credem) că dinţii mai închişi la culoare , cu uzură accentuată, coloraţi, alungiţi,
aparţin unei persoane mai în vârstă, deoarece ştim că odată cu înaintarea în vârstă dinţii se
închid la culoare, se uzează şi se pigmentează în şanţuri şi în zona de colet. Observăm (şi
credem ) că formele rotunjite, cu contururi netede sunt feminine, în timp ce formele mai
aspre, mai colţuroase sunt masculine.
Calităţile definite cultural ca fiind masculine pot îmbunătăţi aspectul unei femei. De
obicei însă nuanţele masculine arată cel mai bine la o femeie foarte atractivă şi nu la una care
are oricum şi alte trăsături masculine.
Dinţii frontali pătraţi, cu unghiuri exprimate, pot fi reuşiţi la o femeie „mai feminină"
şi nu la o femeie cu trăsături masculinizate. Ar accentua lipsa ei de feminitate. în cultura
noastră contrastul evocă o anumită alură plăcută. în absenţa contrastului, această alură dispare.
Influenţe artistice
Obiectele nu pot fi distinse fără lumină. Iluminate, obiectele fundamentale prezintă
două dimensiuni: înălţime şi lăţime.
Lumina naturală este multidirecţională, relevând textură, creând umbre, ceea ce
adaugă profunzimea, ca a treia dimensiune a realului.
In perceperea formelor, influenţele artistice sunt inerente în subconştientul nostru. Cea
mai importantă dintre acestea este percepţia că lumina apropie şi întunericul îndepărtează.
Acesta este principiul iluminării, care crează iluzia unei a treia dimensiuni (profunzimea),
deşi pagina tipărita are doar două dimensiuni: lungime şi lăţime. Principiul se aplică în egală
măsură la înbrăcăminte, machiaj sau dinţi. Scopul machiajului este de a oferi contur feţei.
În arta ceramicii folosim şi noi machiajul.
A doua influenţă artistică, care are o importanţă mare în stomatologie este folosirea
liniilor orizontale şi verticale. O linie orizontală va face un obiect sa pară mai lat în timp ce o
linie verticală va face un obiect sa pară mai înalt.

ILUZIA

Iluzia este arta schimbării percepţiei astfel încât un obiect să pară diferit decât este în
realitate.
Crearea de iluzii este una din cele mai importante obiective ale stomatologiei
estetice. Abilitatea de a face ca un dinte să arate mai lat sau mai îngust, mai mic sau mai
înalt, este de un deosebit ajutor când trebuie rezolvate anumite probleme dificile estetice.
Efectele estetice ale restaurărilor sunt controlate de factori ca formă, mărime,
aliniere, contururi, textura suprafeţei şi culoarea dintelui original.

Înţelegerea principiilor de bază ale percepţiei trebuie să preceadă folosirea acestora

pentru a controla iluzia. Multe din principiile de bază ale iluziei, cum ar fi forma , lumina,
linia, pot fi aplicate în stomatologie. în prezenţa unei lumini excesive sau în absenţa luminii,
formele nu pot fi distinse deoarece sunt necesare umbrele pentru a sublinia conturul sau
curbura suprafeţei şi profunzimea.
Lumina are capacitatea de a modifica aspectul unei suprafeţe prin relaţia ei cu forma.
Această capacitate se bazează pe percepţia observatorului, care este învăţată. De exemplu

30
 învăţăm că lumina soarelui vine de sus; de aceea când privim o figură geometrică desenată,
cu altă sursă de lumină, se crează o iluzie. Exemplul clasic este reprezentat de trei cuburi
care apar cinci când imaginea este răsturnată. Atare manipulare a luminii şi percepţiei este
folosită în stomatologia estetică pentru crearea dentaţiei ideale: prin colorare pentru a simula
umbra, creând umbre potrivite prin dispunerea dinţilor şi prin conturarea sau modificarea
conturului dintelui.
Folosirea principiilor percepţiei în controlul iluziei
A) Principiul iluminării Influenţa artistică de bază prezentată în principiul iluminării
poate fi manipulată pentru a schimba mărimea şi forma dintelui prin iluzie.
Această influenţă reprezintă cheia pentru Legea Fetei.
Legea Fetei
Legea feţei este cel mai important concept utilizat în conformarea restaurărilor
protetice. înţelegerea lui şi interacţiunea cu conceptul de lumină şi întuneric îi va permite
stomatologului să conformeze corect toate restaurările estetice.
Faţa dintelui este acea zonă a suprafeţei vestibulare a dinţilor frontali şi laterali, care
este delimitată de muchiile (rotunjite) de tranziţie, aşa cum se văd ele dinspre fata vestibulară.
Aceste linii de tranziţie marchează trecerea de la suprafaţa vestibulară la suprafeţele
mezială cervicală distală şi incizală Suprafaţa dintelui se înclină în direcţie orală spre
suprafeţele proximate mezial şi distal şi spre suprafaţa de colet a rădăcinii , pornind de la
aceste linii de tranziţie. In porţiunea incizală delimitarea se face adesea de către marginea
incizală sau vârful cuspidului. Umbrele de evidenţiere ale suprafeţei vestibulare ale dintelui
încep la liniile de tranziţie. Aceste umbre demarchează limitele feţei.
Faţa aparentă este acea porţiune a unei suprafeţe care este vizibilă dintr-o singură privire.
Perimetrul feţei aparente este dictat de poziţia observatorului în raport cu dintele. De
exemplu, privind din faţă sunt vizibile toate feţele incisivilor şi de obicei doar jumătatea
mezială a caninilor maxilari.
Conform legii feţei pentru ca dinţi diferiţi (dizarmonici) să pară asemănători, feţele
aparente trebuie să fie egale. Zonele din afara lor pot fi diferite, deoarece vor fi în umbră fiind
retrase în raport cu faţa care va reflecta lumina şi va proemina.
În restaurările protetice ceramice cu ajutorul pigmenţilor pot fi create numeroase iluzii
pornind de la principiul estetic al iluminării. De fiecare dată se va manipula doar „faţa
aparentă" şi nu faţa reală.
B) Principiul liniei
Relaţiile dintre linii joacă un rol important în crearea iluziilor. Linia verticală pare
mai lungă decât linia orizontală, deşi sunt egale. Explicaţia rezidă în faptul că mişcările
orizontale ale ochilor se execută cu mai multă uşurinţă ca cele verticale. Se pierde mai mult
timp cu percepţia vizuală a liniei verticale, iar creierul interpretează că unui timp prelungit îi
corespunde o linie mai lungă.
Aceasta ilustrează efectul convergenţei sau divergenţei liniilor. În dreapta atenţia este
îndreptată în afară, înăuntru şi la stânga. Percepţia este alterată, deşi ambele linii au aceeaşi
lungime.
Liniile orizontale sub formă de pigmentări cervicale, texturare, linii albe hipoplazice
sau margini incizale lungi şi drepte crează iluzii de lăţime. Lărgirea feţei are acelaşi efect.
Liniile verticale sub forma unor şanţuri de creştere accentuate, linii hipoplazice şi texturare
verticală accentuează înălţimea.Aceeaşi iluzie se poate obţine prin modificarea marginilor şi
ambrazurilor incizale.

31
 Principiul liniei se aplică atât în vestimentaţie, cât şi în machiaj. Dungile verticale ale
unei rochii crează senzaţia de zvelt. In schimb liniile orizontale accentuează lăţimea şi
trebuie evitate la persoanele supraponderale şi scunde.
Pentru a „alungi" şi „subţia" nasul prin machiaj, se aplică o dungă deschisă verticală
pe faţa dorsală a nasului, şi apoi pe feţele laterale altele mai închise , pentru ca aceste zone să
se
estompeze.
C) Conformarea şi conturarea
Cea mai frecventă iluzie este crearea diferitelor contururi. Ochiul este sensibil la
contururile formei care se proiectează pe fundalul spaţiului întunecat al cavităţii bucale. O
uşoară modificare a unei margini incizale poate crea iluzii dorite.
Principiile de bază ale iluziilor care se referă la formă şi contururi sunt:
1. Liniile verticale accentuează înălţimea şi diminuează lăţimea.
2. Liniile orizontale accentuează lăţimea şi diminuează înălţimea.
3. Umbrele adaugă profunzime.
4. Unghiurile influenţează perceperea liniilor care se interesectează.
5. Liniile şi suprafeţele curbe sunt mai plăcute, ele sunt percepute ca fiind mai
feminine decât unghiurile ascuţite.
6. Relaţiile dintre obiective ajută la determinarea aspectului.
Restaurările provizorii pot să ofere ocazie şi substrat pentru prefigurarea iluziilor ce
vor fi încorporate în restaurarea finală. Astfel RPP acţionează ca o machetă de lucru pentru
crearea iluziilor estetice. La nevoie se va completa prepararea dinţilor, conturarea gingiei,
etc.
Deşi ochiul este mai sensibil la forma contururilor decât la forma suprafeţei, aceasta
din urmă intervine în reflectarea luminii.
Aranjarea dinţilor
A doua dintre tehnicile cele mai frecvent folosite pentru a creea iluzii se referă la
dispunerea dinţilor. Modificarea înclinării axiale a suprafeţelor vestibular/oral şi mezial/distal
pot schimba hotărâtor aspectul. Modelarea în planuri diferite, suprapuneri, etc.
Lombardi recomandă, mai ales pentru începători,un ghid al dispunerii dinţilor în arcadă care
se referă la modificările incizale
Ghidul Unu se referă la incisivul central, care exprima vârsta; Doi la incisivul lateral
care exprimă caracteristicele sexului; Trei se referă la canin, care denotă vigoarea. Acest
ghid sugerează cum să se folosească spaţiul „negativ" sau închis din dosul dinţilor.
Modificarea marginilor incizale, care sunt apoi „proiectate" pe fundalul spaţiului negativ
intraoral ajută la creerea unei variaţii aproape nelimitate de iluzii.
Restaurările provizorii sunt primele care oferă pacientului astfel de iluzii. Pacientului i
se acordă timp suficient să se obişnuiască cu noua protezare şi să poată exprima observaţiile.
în caz contrar poate reacţiona nefavorabil când restaurarea este finalizată. Cele spuse sunt
deosebit de importante când din lipsă de spaţiu se recurge la artificii în dispunerea dinţilor. Şi
pentru medic este dificil ca la prima vedere să se poată decide care aranjament este mai
favorabil pentru fizionomia pacientului.
Deşi nu există cercetări convingătoare care să coreleze tipul facial cu tipul de dinţi
există totuşi unele principii care pot să ajute în alegere. Acestea se referă la înţelegerea
personalităţii pacientului, vârsta şi dorinţele estetice. Doar prin tatonări şi erori se poate
obţine delicatul echilibru care crează armonie. Toate acestea necesită timp şi disponibilitate
din partea medicului care tatonează şi retatonează în faza de restaurare interimară,
temporară. Este o greşeală să se aştepte faza de adaptare a protezei finale.

32
 D) Colorarea
În trecut n-a existat material dentar care să aibe proprietatea smalţului de a absorbi
sau reflecta lumina, în toate condiţiile.
Dezvoltarea unei noi generaţii de materiale ceramice permite mimarea dinţilor
naturali. Colorarea reprezintă oportunitatea finală pentru îmbunătăţirea sau corectarea
aspectului. Combinarea dintre conturare şi colorare perfectează iluziile.
Pentru crearea şi îmbunătăţirea iluziilor există două aspecte fundamentale ale
culorii. Primul, prin creşterea valorii culorii (crescând nuanţa albicioasă) zona pe care se
aplică pare mai apropiată. Al doilea, diminuând valoarea culorii (crescând gri-ul, cenuşiul),
zona pe care se aplică pare mai puţin proeminentă, mai depărtată.
E) Vârsta
Influenţa culturală a vârstei este o problemă sensibilă pentru pacienţii care doresc un
tratament estetic şi trebuie luată în considerare. Dinţii vârstnici sunt:
mai netezi; a mai închişi la culoare (adică nu sunt aşa de strălucitori, valoarea este
mai scăzută);
cu un grad mai mare de saturare (croma este mai mare);
cu marginea incizală mai redusă (în zâmbet gradul de vizibilitate e mai redus);
mai lungi spre gingival (deşi incizal pot fi mai scurţi);
marginile incizale sunt mai uzate şi uniforme, ambrazurile incizale mici;
ambrazurile gingivale mai largi, deschise;
mai caracterizaţi.
Dinţii tineri
sunt mai texturaţi;
sunt mai deschişi (adică strălucitori, valoarea este mai mare);
au un grad mai redus de saturare (croma este mai mică);
au marginea gingivală la joncţiunea smalţ-cement;
au margini incizale, ceea ce face ca lateralii să pară mai scurţi decât incisivii şi
caninii;
au ambrazuri incizale semnificative;
au ambrazuri gingivale mici;
au caracterizări puţine, adesea cu linii sau pete hipoplazice albe.
Din punct de vedere clinic ultima raţiune estetică este de a face ca protezele
artificiale sa para cât mai naturale.
Dinţii naturali frumoşi sau substituenţii artificiali trebuie să fie în armonie cu
personalitatea, vârsta şi sexul pacientului.
F) Sexul
Lombardi a formulat o teorie cu privire la estetica dinţilor frontali. El a propus ca
vârsta, sexul şi personalitatea unei persoane să fie reflectată în aspectul dinţilor. în realitate
conceptul dimorfismului sexual este greu de dovedit sau de negat. Ca o alternativă, acest
concept ar trebui luat în considerare prin prisma influenţei culturale.
Feminin
Dinţii feminini sunt mai rotunjiţi atât la nivelul marginilor incizale cât şi la limita de
tranziţie. Ca urmare, ambrazurile incizale sunt mai pronunţate. Marginile incizale sunt mai
translucide şi se pot crea striaţii hipoplazice albe pentru a oferi iluzia de delicateţe.
Transluciditatea la marginile incizale apare ca o linie gri în optimea incizală a
suprafeţei vestibulare, fiind paralelă cu marginea incizală unde se poate crea un contur
hipoplazic alb.
Masculin

33
 Dinţii bărbaţilor au unghiuri mai exprimate. La vârstnici croma este mai intensă şi
culoarea coroanei se extinde şi la marginile incizale. Ambrazurile incizale sunt mai pătrate şi
nu atât de pronunţate ca la dinţii feminini. Caracterizarea este adesea mai puternică, mai
accentuată, incorporând fisuri închise.
Influenţele culturale şi artistice sunt în centrul înţelegerii esteticii dentare. Ele trebuie
să fie înţelese îndeaproape astfel ca stomatologul, ca artist, să poată folosi influenţele pentru a
crea iluzii care să satisfacă cerinţele estetice ale pacientului. Numai atunci poate
stomatologul, priceput din punct de vedere tehnic, să se ridice la nivelul unui artist, asigurând
un nivel crescut al asistenţei de specialitate.
Integrarea dinţilor şi armonizarea lor cu trăsăturile feţei şi personalitatea individului
este mai mult o artă decât o ştiinţă. Puţinele reguli formulate nu pot fi aplicate nediferenţiat la
toate cazurile.

ZÂMBETUL ŞI ESTETICA FACIALĂ

Estetica nu se referă doar la culoarea şi forma dinţilor, la mediul gingival. Estetica

analizează şi raporturile dintre cavitatea bucală, expresiile surâsului şi ale feţei.
Zâmbetul, când este plăcut şi atractiv, îmbogăţeşte nu numai individul care
zâmbeşte, dar şi pe cei care privesc.
In mod normal, surâsul trebuie să fie agreabil , încadrându-se într-o armonie dintre
rapoartele buzelor cu faţa şi a buzelor cu dinţii. Surâsul depăşeşte cadrul labial, nu
interesează doar gura, ci întreaga faţă, de la rădăcina părului până la extremitatea inferioară a
mentonului, care reprezintă suprafaţa de expresie.
„Surâsul dento-labial" este un concert şi dacă unul din executanţi se înscrie într-o
disonanţă , avem datoria să intervenim pentru a restabili armonia, deoarece elementele
surâsului dento-labial nu pot compune un surâs frumos, decât într-un perfect acord şi, doar
atunci se poate institui cea mai prestigioasă fericire a feţei umane: „miracolul surâsului"
(Abucaya).
Responsabilitatea stomatologului pentru a păstra, crea sau asigura un zâmbet plăcut, fără a
afecta funcţiile, are o deosebită importanţă pentru pacient. Cheia succesului terapeutic este
asigurarea unei armonii între componentele regiunii bucale, faciale şi ale cavităţii orale.
Unitatea şi varietatea
Unitatea
Artiştii sunt preocupaţi ca a lor creaţie să aibe o singură temă sau subiect care să
acţioneze ca o forţă unificatoare. în prezenţa ei detaliile adiţionale servesc la îmbogăţirea
rezultatului. Un subiect frumos este acela în care cele multe, deşi se percep ca fiind multe,
devin unul. Cu alte cuvinte, deşi sunt prezente mai multe obiecte (dinţii), ele crează o
singură temă (zâmbetul).
Din fericire stomatologul nu are probleme cu unitatea. Buzele şi ţesuturile moi care
mărginesc un zâmbet au mişcări distincte şi diferenţe în culoare şi textură. Astfel zâmbetul
ca entitate este unificat. Problema dentară a unităţii apare când restaurările artificiale sunt
atât de diferite de dinţii adiacenţi, încât ele apar separat cu o consecutivă pierdere a unităţii
zâmbetului. Restaurarea protetică trebuie să nu se observe şi totuşi să fie complementară
dinţilor restanţi în aşa fel încât unitatea să fie rezultatul obţinut.
Varietatea
Deşi trebuie să fie unitate, dinţii trebuie să aibe suficientă individualitate pentru a
putea apărea ca entităţi distincte. Fiecare dinte trebuie să aibe suficientă variaţie, să
apară natural şi să se evite artificialul asociat cu un şir de dinţi identici.

34
 Varietatea intervine pe două căi. Suntem obişnuiţi să ne aşteptăm la variaţii anatomice
în dentaţie: incisivii centrali sunt mai laţi decât cei laterali; dinţii maxilari sunt mai
proeminenţi ca cei mandibulari. în plus ne aşteptăm şi la un anumit grad de neregularităţi
legate de formarea dinţilor. Dinţii inferiori pot fi uşor suprapuşi sau rotaţi, unii pot fi mai
proeminenţi ca alţii, în funcţie de profilul facial.
In general figurile geometrice, liniile sau cercurile, se întâlnesc mai rar în natură fără
variaţii. Liniile curbe care îşi schimbă constant raza produc un efect natural.
Zâmbetul
Zâmbetul adevărat este un gest complex. Privit din faţă, zâmbetul debutează cu
extinderea laterală a comisurii buzelor. Buzele pot să rămână în contact, cu excepţia
persoanelor care au buza superioară scurtă.
Pe măsură ce zâmbetul se prelungeşte şi se transformă în râs, buzele se separă, iar
comisurile se încurbează în sus, dinţii devenind vizibili. La unele persoane sunt vizibili dinţii
maxilari, la alţii doar cei mandibulari. Pot să devină însă vizibili atât dinţii maxilari cât şi cei
mandibulari.
Odată cu îndepărtarea comisurilor şi separarea buzelor pot fi vizibile jumătatea
mezială a primului molar maxilar şi premolarul secund mandibular. La cei mai mulţi oameni,
ţesuturile gingivale nu devin vizibile. Dar, la cei cu buza superioară scurtă, gingia devine
vizibilă în cursul surâsului . Vizibilitatea gingiei apare şi în caz de buze hipermobile şi
procese alveolare masive, în special în cazul unui zâmbet mai larg. Pe măsură ce zâmbetul se
transformă în râs, maxilarele se depărtează între ele şi apare un spaţiu întunecat între cele
două arcade, spaţiul negativ. Silueta dinţilor apare pe fondul spaţiului negativ, închis.
Dinţii individuali,într-o arcadă integră nu apar prea evidenţi. în schimb, spaţiile
edentate şi diastemele sar în ochi, deoarece întrerup spaţiul închis care de obicei este
armonios. Silueta armonioasă a dinţilor poate fi modificată de vizibilitatea coroanelor
artificiale metalice, proteze fixe, dinţi absenţi sau nealiniaţi. Aberaţiile în configuraţia
spaţiului negativ produc un impact vizual de surpriză.
Ochiul tinde să se focalizeze pe un obiect şi strămută alte informaţii vizuale la
periferie sau pe fundal. Relaţia dintre figură şi fundal este importantă în stomatologia
estetică, deoarece practicianul nu doreşte ca proteza lui să devină atât de evidentă încât figura,
restul zâmbetului şi ţesuturile moi să devină fundalul. Ideal, este ca întregul zâmbet să fie
subiectul atenţiei, astfel încât proteza sănu fie remarcată. Marginile coroanelor nu trebuie să
se observe şi nu vor intra niciodată în competiţie cu dinţii, ca subiect de percepţie.
Etajul inferior al feţei este un domeniu ce aparţine stomatologului. Una sau alta din
componente poate să nu fie atractivă. Dar de maniera în care buzele, dinţii şi spaţiul întunecat
concură între ele la realizarea armoniei, depinde gradul de atractivitate al zonei orale.
Un dinte luat individual, poate fi rotit sau să fie mai scurt decât omologul de pe
hemiarcada opusă. Discrepanţele minore oferă personalitate zâmbetului. Se suprimă astfel
artificialitatea şi monotonia perfecţiunii. Totuşi, întreruperile majore ale spaţiului întunecat,
au efect negativ asupra zâmbetului la adult. La majoritatea pacienţilor zâmbetul natural
trebuie păstrat, fiind rezultatul unei deveniri personale.
De obicei, stomatologul trebuie să corecteze o componentă dizgraţioasă, dar pacientul şi
medicul trebuie să ajungă la un acord în ceea ce priveşte înbunătăţirea ce urmează a fi
efectuată. Fără un compromis între cele două părţi, restaurarea finală nu este de obicei
agreată.
Mărimea şi proporţia dinţilor
Dinţii care devin vizibili în cursul zâmbetului constituie o componentă vitală a
anatomiei surâsului. Dinţii artificiali trebuie să se contopească cu elementele unui zâmbet.

35
 Stomatologul va avea în vedere vârsta pacientului, mişcarea buzelor, anatomia
dinţilor şi spaţiul întunecat.
Proporţia este o componentă esenţială a frumosului. Aceasta se aplică la perceperea
unui zâmbet. Dinţii trebuie să apară în proporţie corespunzătoare unul faţă de celălalt. în cele
mai multe surâsuri incisivii centrali maxilari sunt cei mai evidenţi şi mai dominanţi. Ei oferă
punctul central al compoziţiei datorită localizării şi proeminării în raport cu ceilalţi dinţi.
Vizibilitatea relativă a restului arcadei variază în funcţie de mărimea fiecărui dinte şi poziţia
faţă de linia mediană. De exemplu, într-un zâmbet sunt mai vizibili mulţi dinţi maxilari decât
mandibulari; cu cât sunt situaţi mai la distanţă,de linia mediană sunt mai puţin vizibili.
Dinţii pot fi mai mult sau mai puţin proeminenţi. Depinde de convexitatea suprafeţei
lor vestibulare şi de lumina pe care o reflectă. Contururile vestibulare rotunjite asociate unei
arcade curbe sau convergente (triunghiulare), tind să împrăştie lumina reflectată de către
zâmbet. Invers, dacă dinţii sunt confecţionaţi cu suprafeţe vestibulare plane, creste marginale
distale proeminente şi o arcadă de formă turtită, aspectul final va fi un zâmbet frapant.
Silueta incizală
Curbura incizală a dinţilor frontali superiori este convexă, iar cea mandibulară este
concavă. In caz de inversare a curbelor incizale, impresia este dezagreabilă.
Analiza râsului
Analiza râsului permite stomatologului să evite greşeala frecventă de a considera că
pacientul nu este preocupat de râsul său şi că va fi de acord cu orice tratament propus.
Experienţa a demonstrat că în final pacientul este nemulţumit dacă medicul s-a bazat prea
mult pe cuvintele şi concepţiile lui. Sunt des întâlnite fraze asemănătoare cu:„..dacă este
bună şi rezistentă, aspectul îmi este indiferent...", sau „ dumneavostră sunteţi medicul,
ştiţi mai bine.."
De regulă nu este bine să ne bazăm pe memoria pacientului. El uită foarte repede cum
arătau arcadele sale dentare înainte de tratament şi se va concentra foarte uşor asupra unui
punct, pe care îl consideră incomplet sau nereuşit.
Surâsul se exprimă printr-o acţiune musculară concentrată în jurul buzelor în treimea
inferioară a feţei şi o strălucire a ochilor. Surâsul plăcut este una din formele noastre speciale
de comunicare neverbală, el exprimă bucuria. Mulţi cercetători au încercat să descopere
secretul surâsului. Frush şi Fisher şi-au îndreptat atenţia spre „linia surâsului".
Pentru a obţine rezultate estetice maxime cu ajutorul restaurărilor protetice se
impune conceperea unui plan de tratament, în care evaluarea zâmbetului are un rol deosebit.
Prin evaluarea atentă a structurilor faciale şi a zâmbetului se va aprecia poziţia liniei
surâsului: înaltă, medie, coborâtă. Pe baza rezultatului obţinut se apreciază dacă interfaţa
dintre restaurare şi gingie este corespunzătoare şi este în armonie cu restul arcadelor dentare.
Linia înaltă a buzei reprezintă cea mai mare provocare în orice fel de restaurare protetică. În
cursul zâmbetului pacientul descoperă întreaga restaurare, gingiile şi ţesuturile moi
subiacente liniei surâsului (mucoasa fixă).
Linia medie a buzei în cursul surâsului permite vizualizarea dinţilor în plenitudinea lor,
a papilelor interdentare şi o mică porţiune din marginile gingiei libere. Este scenariul estetic
ideal.
Linia buzei coborâte ascunde interfaţa dintre gingie şi restaurare. Poate compensa
astfel unele discrepanţe ale ţesuturilor moi sau din zona marginală.
Se pot formula şi criterii estetice ale zâmbetului, care să fie apoi înregistrate pe o fişă
1. Poziţia buzei superioare.
2. Curbura buzei superioare.
3. Paralelismul curbei incizale maxilare cu buza inferioară.

36
 4. Relaţia dintre frontalii maxilari cu buza inferioară.
5. Numărul dinţilor care sunt vizibili în timpul surâsului.
Examinarea din profil se face tot în faza de elaborare a planului de tratament.
Pacientul nu trebuie să fie conştient, deoarece zâmbetul forţat nu este un zâmbet natural.
Importanţa înregistărilor are o valoare deosebită în crearea unui zâmbet atractiv.
Fotografiile din faţă şi profil sunt şi ele de un real folos. Cu rezerva că sunt lipsite de
dinamism şi nu reflectă relaţiile în continuă schimbare dintre buze, dinţi şi spaţiul întunecat.
Este o greşeală să se ia în considerare în mod critic, toate imperfecţiunile minore, şi
mai ales să se atragă atenţia pacientului asupra lor.
Pacientul poate să nu dea atenţie unei zone hipocalcificate, unei asimetrii sau unei mici
diasteme. în schimb, discrepanţele menţionate de către pacient, oricât de mici ar fi , trebuie să
stea în atenţia medicului. Eludarea lor nu este recomandabilă, de vreme ce pacientul se
concentrează asupra lor.
La fiecare pacient nou, examenul clinic amănunţit este indispensabil. La fel de
necesară este aprecierea clinică a fiecărui pacient după criterii estetice.
Schema pentru analiza râsului
DA NU
1. La un râs uşor, cu buzele întredeschise, sunt vizibile vârfurile frontalilor?
2. Incisivii centrali maxilari sunt ceva mai lungi decât dinţii vecini?
3. Sunt ei prea lungi?
4. Cei şase frontali maxilari au aceeaşi
lungime? 5.Au toţi frontalii contact între ei?

6. Sunt frontalii drepţi şi aliniaţi pe aceeaşi linie?

7. Au toţi dinţii aceeaşi culoare?
8. Sunt dinţii mai coloraţi (alb sau maro)?
9. Sunt estetice obturaţiile de pe dinţii frontali, astfel încât să nu frapeze?

10. Este un frontal mai închis la culoare decât altul ?

11. Sunt cei şase frontali mandibulari drepţi?
12. Arată toţi dinţii la fel?
13. La un râs larg devin vizibili şi dinţii laterali?
14. Există eroziuni la nivelul coletelor dinţilor?
15. 15.La un râs larg, buza se retrage atât de mult de pe coletul dinţilor încât să se
vadă gingia?
16. Gingia are un aspect normal sau nu?
Analiza râsului dă informaţii, care sunt indispensabile pentru cunoaşterea şi
înţelegerea comportamentului pacientului, care nu trebuie omis niciodată. Pacienţii pot
întreba lucrurile cele mai imposibile sau să facă observaţii care relevă dorinţe şi reprezentări
profunde. Stomatologul nu trebuie să fie atent la ceea ce spune pacientul, ci la ceea ce
exprimă acesta.
De un ajutor deosebit sunt tehnicile moderne de modelare prin computer. Ele
permit vizualizarea unor modificări ale situaţiilor existente : faţă, profil, aspect intraoral şi
anticiparea tratamentului ţesuturilor moi şi dure. Se pot anticipa forma arcadei, înălţimea
feţei, relaţiile dintre maxilare, forma dinţilor, poziţia buzelor, contururile feţei, poziţiile
statice şi dinamice înregistrate în timpul masticaţiei, deglutiţiei, vorbirii şi respiraţiei.
Pacientul trebuie să se obişnuiască cu gândul că procedurile stomatologiei estetice
durează uneori mai mult timp şi că, spre deosebire de cele de rutină, nu dau întotdeauna un

37
rezultat imediat. El trebuie informat asupra acestor deosebiri, legate de necesarul mai mare
de timp pentru verificări repetate, pentru modelarea şi colararea porţelanului, sau diversele
pigmentări şi caracterizări. Dar totodată trebuie să fie convins că rezultatul estetic merită
consum mai mare de timp.
Pacientului trebuie să i se prezinte şi limitele tratamentului estetic. Acest tratament
poate realiza multe, dar nu totul. Dacă sunt necesare compromisuri, ele trebuie explicate
pacientului. Tratamentul estetic presupune o comunicare personală între stomatolog şi
pacient, care durează de-a lungul întregului tratament.

CULOAREA ÎN PROTETICA FIXĂ

În stomatologie, în general şi în protetică, în special, forma, poziţia şi culoarea

dinţilor sunt elemente care participă la definirea fizionomiei feţei, precum şi a personalităţii
pacientului.
Culoarea dinţilor naturali variază de la individ la individ şi poate fi foarte greu
influenţată prin diferite procedee în clinică (de exemplu înălbirea dinţilor).
La acelaşi individ, culoarea dinţilor omologi este identică, pe când cea a dinţilor
vecini diferă. în grupul dinţilor frontali, incisivii laterali prezintă cea mai deschisă nuanţă,
centralii au o nuanţă mai închisă, iar caninii prezintă cea mai închisă nuanţă.
Dentina are o culoare gălbuie, iar smalţul este gri-albăstrui. Marginea incizală la
frontali, fiind lipsită de dentină, are nuanţa smalţului. Astfel faţa vestibulară a unei coroane
are trei nuanţe: mai închisă la colet, jumătatea cervicală (cu un strat de smalţ mai subţire)
prezintă o nuanţă mai deschisă decât coletul şi în sfârşit jumătatea incizală (cu smalţ gros) are
nuanţa cea mai deschisă. Tinerii au dinţi cu nuanţe mai deschise decât adulţii vârstnici, iar
bătrânii au dinţi mai gălbui sau mai gri. Culoarea dinţilor este influenţată atât de diferite
procedcee terapeutice (tratamente endodontice, obturaţii etc), cât şi de igiena bucală
(acumulările de placă pot determina modificarea aspectului cromatic). La fumători, pe
coroanele dentare apare o pigmentare caracteristică, de culoare maro. O serie de aberaţii
cromatice ale coroanelor dentare apare în cursul unor anomalii genetice, ca dentinogenezele
şi amelogenezele imperfecte ereditare, precum şi în cursul anomaliilor de culoare dobândite,
ce se datorează pigmentărilor intrinseci din cursul fazei de apoziţie şi/sau calcificare a
ţesuturilor dure dentare. La originea acestora din urmă se pot menţiona diferite etiologii ca:
tratamente cu tetraciclină, eritroblastoza fetală, porfiria, fluoroza dentară, hipoplaziile de
smalţ etc.
În stomatologia restaurativă naturalul este suplinit de artificial. Diferitele materiale
pe care la avem astăzi la dispoziţie pot reproduce cu o fidelitate remarcabilă cromatica
dinţilor naturali.
Adeseori în protetica fixă practicianul este obligat să insere o restaurare în imediata
vecinătate a dinţilor naturali. în aceste situaţii, pe lângă formă şi poziţie, reuşita obţinerii unui
efect cromatic identic cu dintele vecin natural este decisiv. în redarea cromaticii unei
restaurări dentare trebuie să ţinem cont şi de condiţiile particulare de luminozitate ale
cavităţii bucale.
Culoarea este proprietatea corpurilor de a produce anumite senzaţii vizuale, fie
datorită faptului că orice corp absoarbe o parte din radiaţiile ce compun lumina albă (ochiul
percepe doar radiaţiile reflectate), fie datorită capacităţii corpurilor de a emite lumină cu o
compoziţie care depinde de modul de excitare şi de natura corpurilor.

38
 Culoarea ar putea fi definită ca fiind senzaţia produsă de totalitatea radiaţiilor
luminoase de diferite frecvenţe care permite ochiului să deosebească între ele două părţi
vecine, omogene şi egal iluminate, văzute simultan.
Excitaţia care generează senzaţia de culoare se poate datora:
• unei radiaţii electromagnetice monocromatice cu o lungime de undă în spectrul
vizibil - culoare spectrală sau nuanţă;
• unui amestec de două sau mai multe culori spectrale.
Culoarea aparentă a unui obiect e influenţată de proprietăţile lui fizice, de natura
luminii incidente, de relaţia lui cu alte obiecte iluminate, precum şi de subiectivismul
pacientului.

ASPECTE FIZICE ALE PERCEPERII CULORII

Senzaţia de culoare este legată de prezenţa luminii, respectiv a unui stimul de

culoare. Privite din punct de vedere fizic, informaţiile cromatice sunt mediate de unde
electromagnetice ce provin din spectrul luminii vizibile pentru ochi.
În continuare, prezentăm câteva proprietăţi ale luminii, care ne pot ajuta să înţelegem
fenomenele care se produc în cursul obţinerii unei anumite culori a diferitelor materiale de
restaurare.
Dispersia
Dacă lumina albă solară străbate o prismă, raza luminoasă se dispersează. Apare aşa-
numitul spectru colorat sau optic, descris pentru prima dată de Isaac Newton în anul 1666, în
care se pot deosebi, cu ajutorul organului vizual, diferite culori, aşa-numitele culori spectrale.
Lungimile de undă corespunzătoare pentru acest spectru sunt situate între 380 şi 780 nm.
începe cu violet, care are cea mai mică lungime de undă şi cea mai puternică refracţie, se
continuă cu albastru, verde, galben, portocaliu şi se termină cu culoarea roşie, care are cea mai
mare lungime de undă. Rezultă că lumina albă este un amestec de culori spectrale.
Absorbţia
Unele substanţe au proprietatea de a absorbi anumite domenii spectrale din lumina
albă incidenţă, pe care le transformă în căldură. Domeniile restante se reflectă, dând naştere
culorilor cromatice. Dacă un material absoarbe un anumit procent din toate lungimile de undă,
senzaţia vizuală va fi de gri, culoare acromatică. Absorbţia neuniformă a diferitelor lungimi
de undă determină diferite grade de luminozitate.
Reflexia
Majoritatea obiectelor pe care le vedem sunt vizibile, deoarece ele reflectă lumina.
Anumite substanţe reflectă lumina direct la suprafaţă. Dacă suprafaţa este perfect plană,
fascicolul este reflectat paralel, dând naştere luciului metalic. Dacă sunt reflectate toate razele
luminoase suprafaţa devine alb-argintie. Metalele care apar colorate absorb anumite domenii
ale lungimilor de undă. Faptul este de reţinut, deoarece în protetica fixă se utilizează o serie
de aliaje dentare.
Remisia
Remisia reprezintă reflexia difuză a luminii la nivelul unei suprafeţe rugoase. Suprafaţa
va apare mată.
Ca urmare a incidenţei luminii pe suprafaţa unui corp, acesta poate să apară
luminiscent, transparent, translucid sau opac.
Luminiscenţa

39
 Sub denumirea de fenomene luminiscente sunt cuprinse fenomenele de emisie a
luminii care nu au origine termică, ci sunt produse sub acţiunea radiaţiei unei surse
exterioare. Atomii sau moleculele trec din starea normală într-o stare energetică superioară,
numită stare de excitaţie, după care urmează o emisie luminoasă prin revenirea particulei
excitate la starea normală.
Fotoluminiscenţa este luminiscenţa provocată prin excitarea atomilor cu ajutorul
unor radiaţii electromagnetice, iar fotoluminiscenţa temporară se numeşte fluorescentă.
• Fluorescenta în lumină vizibilă
Însuşirea fluorinei (CaF2) de a se prezenta prin refracţie în culoarea galbenă şi prin
reflexie în culoarea verde a atras atenţia încă din evul mediu, cu prilejul folosirii la cuptoarele
de extras fierul din minereu, ca fondant. Numele ei derivă de la însuşirea de a fluidifica fonta
şi ea la rândul ei a dat numele de fluorescentă fenomenelor optice asemănătoare cu cel
prezentat de fluorină.
în 1852 Stokes descoperă legea excitaţiei, conform căreia substanţa fluorescentă
emite o radiaţie de lungime de undă mai mare decât lungimea de undă a radiaţiei care a
provocat excitaţia. De aici rezultă că lumina monocromatică roşie şi cu atât mai mult
radiaţiile infraroşii nu pot provoca fluorescentă. în realitate însă şi radiaţiile din infraroşul
apropiat produc uneori, după cum rezultă din experimente mai recente, fluorescentă în lumină
vizibilă (fenomen antisokes).
Din spectrul vizibil cele mai active radiaţii sunt cele albastre, indigo şi violete.
în prezent se cunosc foarte multe substanţe naturale sau artificiale fluorescente în
lumină vizibilă: săruri de uraniu, fluorina, petrolul şi derivatele sale, fluoresceina,
eozina,fuxina etc.
• Fluorescenta în ultraviolet
Pornind de la legea lui Stokes, cercetările s-au îndreptat spre regiunea ultravioletă a
spectrului.
Diferitele substanţe minerale şi organice au proprietatea de a prezenta în lumină
ultravioletă o fluorescentă caracteristică. Energia radiantă emisă de aceste materiale are o
frecvenţă mai redusă decât cea absorbită. De exemplu structurile dintelui natural sub acţiunea
excitaţiilor ultraviolete emit o fluorescentă alb-verzuie. De aceea în unele materiale
fizionomice s-au adăugat agenţi fluorescizanţi, cum ar fi: ceriu, samariu, uraniu în ceramica
dentară.
Transparenţa
Materialele transparente transmit lumina aproape în totalitate (absorbţia este minimă),
fascicolul de lumină rămânând paralel. Exemple: acrilatele transparente, unii polimeri, sticla,
masele ceramice incizale.
Transluciditatea
Transluciditatea reprezintă proprietatea materialelor de a transmite lumina, dar ele nu
sunt transparente datorită refracţiei. Exemple: unii polimeri, ceramica, cimenturile silicat.
Opalescenţa
Dinţii naturali, mai ales în porţiunea incizală, realizează un efect de împrăştiere a
luminii, care crează senzaţia de culoare alb-albăstruie, când aceştia sunt priviţi din diferite
unghiuri.
Opacitatea
Materialele opace nu permit transmisia luminii. Ea este absorbită puternic, iar
procentul reflectat e minim. Exemple: metalele şi opaquerii.
Apariţia multitudinii de nuanţe se datorează tuturor acestor fenomene, dar şi
repartiţiei spectrale a luminii, fie aceasta naturală sau artificială.

40
 ASPECTE FIZIOLOGICE ALE PERCEPERII CULORII

În afară de cele şapte culori care alcătuiesc spectrul solar, ochiul nostru distinge un
număr destul de mare de culori intermediare. Perceperea culorilor obiectelor este în funcţie
de capacitatea lor de a absorbi sau de a reflecta razele luminoase cu diferite lungimi de undă.
Dacă obiectele absorb toate undele luminoase, ele apar de culoare neagră, dacă le reflectă pe
toate apar de culoare albă, iar dacă absorb numai o parte a undelor luminoase, iar pe cealaltă
o reflectă, atunci obiectele au culoarea undelor luminoase reflectate.Celulele vizuale care
percep culorile sunt celulele cu conuri, celulele cu bastonaşe neavând această proprietate.
Pata galbenă şi în special foveea centralis, fiind alcătuită numai din celule cu conuri, percepe
cel mai bine culorile.
Din punct de vedere fiziologic 6 milioane de celule cu conuri din retină, care sunt
împărţite în trei tipuri în funcţie de pigmenţii de culoare, sunt responsabile de perceperea
culorii.
Pentru a determina senzaţia de culoare, stimulul luminos trebuie:
1. să depăşească o intensitate minimă, un anumit prag;
2. să acţioneze pe o durată minimă;
3. să întâlnească o anumită suprafaţă a retinei.
Excitaţiile de la nivelul retinei determină o stimulare a celulelor vizuale, adică a
celulelor cu bastonaşe (aproximativ 120 de milioane/ochi), responsabile de percepţia alb-
negru (vedere crepusculară, scotopică) şi a celulelor cu conuri fotosensibile (aproximativ 6
milioane/ochi), responsabile de vederea diurnă (vedere colorată, fotopică). Informaţia vizuală
ajunge de-a lungul nervilor optici la nivelul scoarţei şi determină acolo o senzaţie vizuală.
Aşadar, culoarea rezultă ca produs al organului vizual doar în creier.
Culoarea este o senzaţie mediată exclusiv de analizatorul vizual. Doar datorită
analizatorului vizual al privitorului, obiectele şi întreaga lume înconjurătoare apar
colorate.
Faptul că nu toate obiectele au aceeaşi culoare se datorează structurilor moleculare
diferite. Datorită acestui fapt, ele absorb o parte diferită a spectrului sursei luminoase.
Componenta spectrală a luminii care nu este absorbită, adică fie reflectată, fie transmisă (in
cazul obiectelor transparente) formează excitaţia colorată a organului vizual şi este
responsabilă de culoarea de suprafaţă, aşa-numita culoare a corpurilor sau culoare la
inspecţie. în cazul reflexiei sau transmiterii complete, un obiect apare alb, iar in cazul
absorbţiei complete, dimpotrivă, negru.

VALENTE SI CLASE ALE CULORILOR

Ochiul, respectiv creierul omului este capabil să perceapă „rotund" şapte milioane de
senzaţii colorate (valori ale culorilor) diferite, aşa-numite valenţe ale culorilor, culori
echivalente simţurilor fiziologice.
Valenţele culorilor se diferenţiază în două clase:
1. Clasa culorilor acromatice.
Culorile acromatice sunt aşa-numitele culori ale seriei gri. Ele încep cu negrul cel
mai intens şi trec peste diferitele nuanţe de gri până la albul cel mai deschis.
2. Clasa culorilor cromatice.

41
 Culorile cromatice ale corpurilor se caracterizează prin trei însuşiri independente
(dimensiuni ale culorilor), care împreună permit o descriere exactă a unei valenţe de culori.
Aceste dimensiuni ale culorilor sunt nuanţa sau tonul, luminozitatea sau strălucirea şi
saturaţia sau intensitatea, toate foarte importante în stomatologie.
Nuanţa culorii este dată de lungimea de undă a radiaţiei monocromatice. Există şapte
nuanţe: roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo şi violet.
Saturaţia este determinată de raportul cantitativ dintre culoarea spectrală şi
culoarea albă, care se combină pentru a da culoarea considerată. Pornind de la culorile
spectrale, care sunt culori saturate sau pure, se poate obţine orice culoare nesaturată prin
adaosuri de diferite cantităţi de alb.
Strălucirea culorii este determinată de:
- energia luminoasă radiată sau de energia reflectată sau transmisă de corp;
- sensibilitatea ochiului pentru diferite lungimi de undă ale spectrului luminos.

În cadrul clasei culorilor cromatice, culorile primare se deosebesc de cele secundare.

Culorile primare sunt roşu (lungime de undă definită de 700 nm), verde (546,1 nm)
şi albastru-violet (435,8 nm). împreună aceste trei culori primare dau culoarea albă. Nici
una dintre ele nu poate fi obţinută prin amestecarea celorlalte două. Amestecate în proporţii
variabile ele pot da orice altă culoare.
Culorile secundare sunt combinaţii a câte două culori primare: galben (părţi egale
de roşu şi verde), albastru-verde (părţi egale de albastru şi verde) şi violet (părţi egale de
roşu şi albastru). Dacă se variază proporţia culorilor primare se obţin alte culori (de exemplu
mult roşu, puţin verde: roşu-orange; puţin roşu, mult verde: galben-verzui). Prin astfel de
amestecuri aditive se pot obţine toate celelalte culori, inclusiv cele din domeniul purpuriu
(combinaţii de albastru-violet şi roşu).
Prin culori complementare înţelegem două sau mai multe excitaţii de culoare,
respectiv două culori care se potrivesc exact (aşa-numitele culori pare), care, dacă cad în
acelaşi loc pe retină, respectiv dacă se amestecă în proporţia corectă, dau senzaţia de culoare
albă. Perechile de culori ale căror spectre individuale se însumează şi formează un spectru
întreg, adică culoarea albă, sunt spre exemplu galben-orange şi albastru, albastru-verde şi
roşu, albastru-violet şi galben, precum şi purpuriu şi verde.
Culorile de compensaţie sunt excitaţiile de culoare, respectiv culorile a căror
amestec determină o senzaţie de culoare acromatică diferită de alb (gri).

POSIBILITĂŢI DE INFLUENŢARE A PERCEPERII CULORII

Calitatea perceperii culorii unui obiect, aşa-numita culoare a corpurilor este influenţată
de diverşi parametrii, dintre care amintim:
Factori fiziologici, respectiv patologici ai organului vizual al privitorului La peste
90% dintre oameni organul vizuală funcţionează corect, ceea ce înseamnă că toţ percep la fel
culorile. La 9% dintre bărbaţi şi cca. 0,5% dintre femei este afectată perceperea culorii.
Se deosebeşte o scădere, respectiv dispariţia perceperii culorii roşii (protanomalie, respectiv
protanopie), a culorii verz (deuteranomalie, respectiv deuteranopie) şi albastre (tritanomalie,
respectiv tritanopie) Dispariţia completă a perceperii culorilor se numeşte

42
monocromazie. Este lesne de înţeles ci cei cărora le este afectată perceperea normală a
culorilor nu pot practica specialitatea noastră. Intensitatea iluminării existente
La o iluminare slabă sau prea puternică culorile sunt mai greu de recunoscut şi
deosebit De aceea în stomatologie se recomandă determinarea culorii la lumină
naturală, de obice dimineaţa.

Culoarea mediului înconjurător (contrastul spaţial)

Şi în cazul aceleiaşi iluminări şi priviri, culoarea poate fi percepută diferit,
condiţionat de culorile mediului înconjurător (contrast simultan). Acelaşi ton de culoare
apare, condiţionat de mecanismele de adaptare ale ochiului, mai închis pe un fond deschis şi
mai deschis pe un fond închis. Acesta este şi motivul pentru care, spre exemplu dinţii
oamenilor cu tegumente închise la culoare par mai albi decât ai celor cu tegumente deschise.
Creierul poate fi înşelat la percepţia culorilor. Exemplul clasic este discul lui
Benham. Dacă discul alb-negru e iluminat şi rotat, el apare colorat.
Timpul privirii unei culori
La o privire mai îndelungată o culoare este percepută altfel, mai puţin saturată şi
strălucitoare decât în primul moment când o privim. Acest fenomen de schimbare a culorii îl
întâlnim spre exemplu într-o încăpere iluminată de lumina incandescentă gălbuie, pe care
după un timp o percepem albă. Simultan saturaţia culorii complementare creşte. Astfel se
explică de ce alegerea culorii poate fi facilitată prin vopsirea pereţilor în albastru deschis
(culoare complementară cu galben) şi privirea periodică a acestora la alegerea culorii.

Culori percepute imediat inainte (contrast temporal)

Dacă privim o culoare peste un anumit timp (adaptare locală) şi în final privim o suprafaţă
albă apare culoarea opusă, aşa-numita culoare postimagine (de exemplu după roşu apare
verde) = contrast succesiv.
La o privire mai îndelungată o culoare este percepută altfel, mai puţin saturată şi
strălucitoare decât în primul moment când o privim. Acest fenomen de schimbare a culorii îl
întâlnim spre exemplu într-o încăpere iluminată de lumina incandescentă gălbuie, pe care
după un timp o percepem albă. Simultan saturaţia culorii complementare creşte. Astfel se
explică de ce alegerea culorii poate fi facilitată prin vopsirea pereţilor în albastru deschis
(culoare complementară cu galben) şi privirea periodică a acestora la alegerea culorii.
Culori percepute imediat inainte (contrast temporal)
Dacă privim o culoare peste un anumit timp (adaptare locală) şi în final
privim o suprafaţă albă apare culoarea opusă, aşa-numita culoare postimagine
(de exemplu după roşu apare verde) = contrast succesiv.
Dacă în loc de suprafaţa albă privim o suprafaţă de altă culoare, aceasta din urmă se
amestecă cu culoarea opusă primeia.
Structura formei şi suprafeţei obiectului
Forma obiectului poate să influenţeze din când în când puternic culoarea percepută.
Nu rar obiecte de aceeaşi culoare, dar cu structură de suprafaţă diferită (de exemplu mat şi
lucios) sunt percepute diferit ca şi culoare.
Factori psihologici
O anumită aşteptare din partea privitorului poate să influenţeze percepţia culorii.
Unghiul din care privim contează de asemenea.
Dacă în loc de suprafaţa albă privim o suprafaţă de altă culoare, aceasta din urmă se
amestecă cu culoarea opusă primeia.
Structura formei şi suprafeţei obiectului

43
 Forma obiectului poate să influenţeze din când în când puternic culoarea percepută.
Nu rar obiecte de aceeaşi culoare, dar cu structură de suprafaţă diferită (de exemplu mat şi
lucios) sunt percepute diferit ca şi culoare.
Factori psihologici
O anumită aşteptare din partea privitorului poate să influenţeze percepţia culorii.
Unghiul din care privim contează de asemenea.

METAMERIA ŞI CONSECINŢELE EI

Unele culori au proprietatea ca în anumite condiţii identice de iluminare să determine

aceeaşi senzaţie de culoare (respectiv valenţă de culoare) privitorului. Prin modificarea
relaţiilor de iluminare şi prin aceasta a compoziţiei spectrale a luminii ele nu mai sunt văzute
identic, deci au o reflectantă spectrală diferită. Reflectanta spectrală reprezintă raportul dintre
intensitatea fluxului radiant şi cel incident. Culori cu asemenea proprietăţi sunt denumite
metamere (condiţionat identice), iar fenomenul care stă la bază metamerie.
Doar dacă două culori ale corpurilor au aceeaşi compoziţie spectrală şi prin aceasta
aceeaşi capacitate de absorbţie, ele sunt identice indiferent de iluminare (culori necondiţionat
identice).
De aceea este imposibilă redarea culorii unui dinte din compozit sau ceramică în
proporţie de 100% în toate condiţiile de iluminare (vezi situaţiile când medicul ia culoarea
la o sursă de lumină din cabinet şi tehnicianul la cea din laborator).

SISTEME DE ORDONARE A CULORILOR

Cel mai răspândit sistem mondial de ordonare a culorilor este cel creat de pictorul
american Albert Henry Munsell, în 1915. în cadrul acestui sistem de clasificare culorile sunt
redate prin mici pătrate în cele trei direcţii ale spaţiului, exprimându-se astfel
dimensionalitatea culorii.
Culorile la fel de deschise - totul se referă la albul ideal - sunt situate orizontal în
acelaşi plan. în cadrul aceluiaşi plan, culorile sunt clasificate în funcţie de saturaţie
(intensitate). Cu cât saturaţia e mai mare, cu atât ele sunt mai îndepărtate de axă. Culorile cu
aceeaşi intensitate, situate în diferite planuri, se găsesc pe un cerc. Rezultă astfel un corp
rotund, aşa-numitul corp colorat al lui Munsell.
Fiecare culoare în cadrul sistemului Munsell poate fi definită prin trei parametrii:
1. ton sau nuanţă (Hue);
2. saturaţie sau intensitate (Chroma);
3. grad de strălucire sau luminozitate (Value).
Nuanţa este determinată de lungimea de undă reflectată sau/şi transmisă. în sistemul
Munsell nuanţa are 10 gradaţii: galben, galben-roşu, roşu, roşu-purpuriu, purpuriu,
purpuriu-albastru, albastru, albastru-verde, verde, verde-galben. Fiecare gradaţie la
rândul ei are mai multe gradaţii (ex. IR, 2R, 10R), care la rândul lor se mai subîmpart (ex. 4.3
G, 8.1 GR). Nuanţele dinţilor naturali se situează cel mai frecvent între G şi GR.
Saturaţia este dată de concentraţia pigmentului. Dinţii naturali au saturaţia cuprinsă între
0,5 şi 4.
Luminozitatea este relativă. Ea este o consecinţă a cantităţii de energie luminoasă
reflectată sau transmisă de obiect. Dinţii naturali au o luminozitate cuprinsă între 5,5 şi 8,5
fotoni

44
 Prin măsurarea parametrilor de mai sus se poate indica exact o anumită nuanţă.
În 1978, CIE (Commision Internationale de l'Eclairage) a măsurat după o metodă
proprie culorile din „Munsell Book of Colors" şi le-a reprezentat grafic într-o reţea de
coordonate.

PRINCIPII DE BAZĂ PENTRU DETERMINAREA CULORII ÎN PROTETICA

FIXĂ

Din cele relatate până acum rezultă că în elaborarea restaurărilor protetice o redare
exactă a culorii dinţilor pierduţi nu este posibilă. Pentru a ajunge totuşi la o situaţie optimă
urmaţi următoarele sfaturi:
1. suprafaţa dinţilor naturali trebuie să fie curăţată în ziua determinării culorii şi în
ziua probei, respectiv a fixării. De aceea este indicată o igienizare prealabilă a dinţilor;
2. determinarea culorii nu trebuie să se facă după un tratament dentar prelungit,
deoarece suprafeţele dentare care nu sunt umezite de salivă sau apă se usucă. Astfel
opacitatea dinţilor creşte;
3. prin umezirea dinţilor naturali şi a dintelui din cheia de culori se poate realiza o
egalizare a structurii de surprafaţă (a texturii);
4. determinarea culorii trebuie să se facă la lumină naturală şi comparativ şi la lumină
artificială (incandescentă şi fluorescentă). Dacă e posibil se preferă lumina zilei. Cele mai
favorabile sunt zilele luminoase (ideal este un cer uşor înnorat, între orele 10-11 şi 14-15).
Soarele puternic de amiază trebuie evitat la alegerea culorii;
5. deoarece culoarea mediului înconjurător (şi aici menţionăm în special roşul buzelor)
influenţează culoarea dinţilor, determinarea trebuie să se facă cu buzele retractate şi relaxate.
Este sigur că nuanţa rujului şi a îmbrăcămintei pot influenţa culoarea dinţilor. De aceea este
indicat ca la determinarea culorii să nu se folosească rujul, fardurile şi îmbăcămintea colorată.
Mediul înconjurător trebuie să fie neutru din punct de vedere cromatic;
6. durata de privire trebuie să fie scurtă (maxim 5 secunde) pentru a preveni
schimbarea perceperii ochiului;
7. dintele din cheie trebuie ţinut în aceeaşi poziţie cu dintele natural;
8. atunci când determinarea culorii se face cu greutate, se utilizează mostre
confecţionate, modificate. Modificările, respectiv combinaţiile se realizează astfel:

a) dintelui artificial confecţionat i se şlefuieşte coletul;

b) dintele artificial confecţionat are suprafaţa orală acoperită cu un strat opac de lac
de argint;
9. cavitatea bucală a pacientului să fie la înălţimea ochilor practicianului;
10. determinarea culorii se face la începutul şedinţei pentru ca ochii medicului să fie
odihniţi;
11. între determinări ochii se relaxează prin privirea unui obiect albastru;
12. prin îngustarea fantei palpebrale cantitatea de lumină ce ajunge la celulele cu
conuri scade şi permite celulelor cu bastonaşe (localizate la periferie) să discrimineze
strălucirea culorilor;
13. mostrele se schimbă repede;
14. caninul, având cea mai mare saturaţie a nuanţei dominante corespunzătoare
dinţilor naturali, va fi utilizat ca element de referinţă în alegerea culorii;
15. pentru ca restaurarea protetică să aibă un aspect cât mai natural, va trebui să ţineţi
cont de variaţia culorilor pe arcadă, după cum urmează: incisivii superiori au aceeaşi saturaţie

45
cu premolarii, incisivii inferiori au un grad mai mic de saturaţie decât incisivii superiori, iar
caninii cu două grade mai mult decât incisivii superiori;
16. dacă întâmpinaţi greutăţi în alegerea culorii, alegeţi întotdeauna culoarea cu
saturaţia mai scăzută şi strălucirea mai crescută, deoarece saturaţia crescută şi strălucirea
scăzută dau opacitate restaurării.
Este bine să ţinem cont de factorii enumeraţi, deoarece culoarea coletului, luciul de
suprafaţă, structura şi transluciditatea dintelui din cheia de culori au o influenţă hotărâtoare
asupra culorii reconstituirii.
Borenstein (12) atrage atenţia asupra altui aspect: sub influenţa luminii ultraviolete
dinţii naturali au o culoare alb-albăstruie. Acest efect de fluorescentă ar trebui să fie prezent
şi la dinţii artificiali. O egalizare greşită (fluorescentă prea slabă sau prea puternică) devine
evidentă în încăperi cu radiaţii ultraviolete (de exemplu în discoteci). Dacă atât dinţii naturali,
cât şi cei artificiali invecinaţi prezintă aceeaşi reacţie la lumina ultravioletă, atunci şi
nedoritul fenomen al metameriei devine mai puţin evident la lumina zilei.
.

CHEI DE CULORI

Metoda vizuală de determinare a culorii cu ajutorul cheilor de culori a rămas chiar şi

în prezent cea mai răspândită în practică.
Un sistem ideal de chei de culori trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. să redea paleta de culori a dinţilor naturali;
2. dinţii artificiali din cheie să fie ordonaţi în grupe pe tonuri de culori (Hue);
3. dinţii artificiali din cheie să fie confecţionaţi din acelaşi material ca şi materialul de
placare (polimer, material compozit sau ceramică);
4. materialele de placare să fie disponibile şi sub formă de ic;
5. mostra culorii complete sub formă de lamă de cuţit trebuie să fie comparabilă cu
placarea restaurării;
6. în cadrul grupei de tonuri de culori intensitatea foiţelor trebuie să se modifice
treptat;
7. dacă culoarea aleasă este între două probe de culoare, trebuie să fie posibilă
obţinerea ei prin amestecarea de părţi egale din cele două culori;
8. cheia de culori ar trebui să fie diferită pentru diferitele structuri de suprafaţă.
Producătorii de materiale de placare şi dinţi artificali utilizează diferite sisteme de chei
de culori. De aceea la alegerea culorii trebuie folosit sistemul de chei de culori al
firmei a cărui produs îl vom utiliza.
Cheile de culori ale firmelor specializate sunt structurate pe grupe de tonuri de culori.
în cadrul unei grupe de tonuri de culori, mostrele au o intensitate a culorii diferită.
Practicianul trebuie să cunoască această ordonare.
Dacă alegerea culorii nu o realizează tehnicianul, toate informaţiile trebuie transmise
în formă scrisă şi corect interpretate. în special la restaurările metalo-ceramice şi/sau integral
ceramice se poate ajunge la rezultate proaste prin egalizarea incorectă a culorilor. Pentru a
evita aceste potenţiale greşeli este bine ca alegerea culorii să se facă şi de către
tehnicianul care confecţionează lucrarea. Acesta devine astfel capabil să materializeze
restaurarea conform celor văzute şi nu a celor dictate. Medicul poate fi de faţă şi este bine
să consemneze în scris opţiunea. Aşadar ceea ce văd patru ochi este mai mult decât văd doi. în
fiecare echipă există „înţelegeri tăcute" care funcţionează şi sunt verificate de-a lungul a
mulţi ani. Procedeul este simplu, dar are câteva dezavantaje:

46
 - s-a demonstrat faptul că cheile de culori nu acoperă toată gama cromatică a
dinţilor naturali;
- există diferenţe de culori între cheile aceleiaşi firme;
- dinţii artificiali din chei nu sunt confecţionaţi respectând tehnologia de laborator
sau cabinet (lucru necunoscut sau neglijat de către mulţi practicieni);
- subiectivismul - perceperea senzaţiei luminoase diferă de la individ la individ, de
la o zi la alta şi de la o sursă luminoasă la alta.
Cheia de culori de la VITA a apărut pe piaţă în 1956, când s-au confecţionat primele
coroane Jacket din ceramică. în cadrul ei există 4 grupe de culori, fiecare având 3-5 grade
de densitate (include luminozitatea şi intensitatea). Grupele de culori sunt următoarele:
A maroniu-roşcat (Al-A2-A3-A3,5-A4);
B galben-roşcat (B1-B2-B3-B4);
Cgri(Cl-C2-C3-C4);
D gri-roşcat (D2-D3-D4).
Avantajele acestei chei de culori sunt următoarele:
- dinţii din cheie prezintă formă asemănătoare cu cea a dinţilor naturali,
- spaţiul de culoare coincide cu cel al dinţilor naturali,
- utilizare facilă.
Există însă şi
dezavantaje:
- prin simplificare, domenii întregi de nuanţe pot fi omise;
- repartiţie inegală (grupele C şi D apar mai frecvent);
- densitatea nu acoperă tot spectrul dinţilor naturali.
Actualmente, cheia de culori VITAPAN classical este recomandată pentru dinţii
polimerici, iar VITA Lumin-Vacuum pentru cei din ceramică.
Sistemul de culori VITAPAN 3D-MASTER este un sistem mai nou de determinare
a culorii dinţilor conceput după un principiu sistematic de ordonare metrică a culorilor. El ţine
cont de cele trei dimensiuni ale culorilor (3D): luminozitate, intensitate şi nuanţă. Spectrul
acoperă culorile cele mai frecvente ale dinţilor naturali. Cota de incidenţă este de
aproximativ 96%. O acoperire de 100% ar creşte sortimentele de culori încât ar face întregul
sistem nerentabil.
VITAPAN 3D-MASTER împarte spaţiul de culori în 5 trepte de luminozitate, 3
trepte de intensitate pentru nuanţa medie (M) şi 2 trepte de intensitate pentru nuanţele
gălbui (L) şi roşietice (R). Pentru toate caracteristicile frecvenţa este maximă în zona
mijlocie a spaţiului de culoare. Spre exemplu luminozitate 3 prezintă 50%, iar 2 şi 4, 46% din
dinţii studiaţi.
Acest nou sistem prezintă o serie de caracteristici:
- simplu, sigur şi corect;
- sistematizat;
- se bazează pe un principiu metric de ordonare a culorilor;
- alegerea este simplă;
- reproducerea este sigură;
- determinarea se face rapid.
în general într-un spaţiu restrâns culorile sunt greu de diferenţiat. La acest sistem
distanţele sunt astfel alese încât să poată fi bine diferenţiate. Sistemul VITAPAN 3D-
MASTER este singurul la ora actuală elaborat după un principiu sistematic de ordonare
metrică. El acoperă spectrul metric, sistematic, uniform şi complet.

47
 Cheia de culori a firmei IVOCLAR, CHROMASCOP, prezintă 5 grupe de culori
(alb, maro deschis, roşcat, gri, maro închis), fiecare având 4 trepte de intensitate.
Avantajele acestei chei sunt următoarele:
- corpul cheii se poate dezinfecta;
- dintele din cheie se poate steriliza;
- este ergonomie.
Desigur că pe piaţă există un număr considerabil mai mare de materiale şi chei de culori. In
Europa şi în ţara noastră, mai cunoscute şi utilizate sunt cele menţionate mai sus.
Fiecare cheie de culori are o zonă opacă, o culoare de colet, de corp şi una incizală.
Selecţia culorii constă în alegerea dintelui din cheie, care pare cel mai natural.
Atunci când utilizăm SIC , comunicarea culorii dentinei preparate laboratorului este de un
real folos. Pentru aceasta se utilizează chei de culori pentru dentină.
Majoritatea cheilor de culori comerciale nu acoperă toată gama de culori întâlnită la dinţii
naturali şi treptele cheii nu ating limita percepţiei vizuale. Utilizarea mai multor chei de culori
este o cale de a extinde gama lor.

INFLUENŢE SPECIFICE ASUPRA DETERMINĂRII

ŞI COMPARĂRII CULORII

În protetica fixă, determinarea culorii reprezintă procedeul care se desfăşoară pe

pacient şi care permite evidenţierea culorii dinţilor restanţi cu ajutorul unei chei de culori.
Astfel devine posibil ca materialul sau materialul de placaj să corespundă tonului de culoare a
dinţilor naturali.
Prin termenul de comparare a culorilor înţelegem procedeul de a utiliza astfel
materialele de restaurare şi/sau placare, încât să atingem un ton de culoare şi o transluciditate
care să corespundă culorii dinţilor restanţi.
Prin prelucrarea şi stratificarea corectă a materialelor de placat tehnicianul
încearcă să egalizeze dinţii restanţi ca formă, culoare, transluciditate şi structură de
suprafaţă. Determinarea şi egalarea culorii sunt influenţate de mai mulţi factori:
1. structura dinţilor naturali diferă de materialul cheii de culori. Dinţii naturali şi
artificiali absorb şi reflectă diferit spectrul sursei de lumină. Această diferenţă determină
imposibilitatea egalizării culorii pentru orice iluminare, adică a evitării fenomenului de
metamerie;
2. gradul de absorbţie şi reflexie spectrală diferă între cheile de ceramică,
polimeri şi materiale compozite;
3. mostre diferite ale aceleiaşi firme, deşi au acelaşi număr, se deosebesc prin
comportamentul la absorbţie şi reflexie;
4. dacă controlul de calitate al firmei lasă de dorit, pot apare diferenţe în cadrul
produselor aceleiaşi firme;
5. orice restaurare metalo-ceramică necesită un material opac pentru acoperirea
metalului. La câteva produse ceramice acest material nu este în concordanţă cu tonul,
intensitatea şi luminozitatea dentinei;
6. redarea culorii este în relaţie directă cu grosimea stratului, respectiv cu oferta de
spaţiu pentru ceramica de placare. La o construcţie metalo-ceramică oferta de spaţiu
pentru masa
ceramică nu este egală cu grosimea unei chei de culori convenţionale, care e de trei sau

48
patru ori
mai mare.
In cadrul acestei etape, de determinare a culorii cu ajutorul cheii de culori, cel
mai important lucru este sistematizarea. Vom exemplifica procedeul prin alegerea culorii
cu ajutorul sistemului VITAPAN 3D-MASTER.
- primul pas constă în alegerea gradului de luminozitate;
- pasul al doilea: în cadrul nuanţei se alege
intensitatea;
- pasul al treilea constă în recunoaşterea
unei devieri de la nuanţa medie înspre
roşu sau galben. în acest caz se
redetermină intensitatea.
Toate datele obţinute se trec în fişă. De asemenea se trec şi caracteristicile
individuale ale dinţilor naturali care au fost înregistrate.
După cum am mai amintit, cheia de culori CHROMASCOP are 20 de dinţi. Mai nou,
pe lângă indicativul firmei, mai apare şi indicativul corespunzător de la cheia de culori a
firmei VITA. Aceasta creează în viitor premize pentru lucrul cu o singură cheie de culori.
Pentru determinarea individualizată a culorii mai sunt ataşate 10 plăcuţe de culoare. Este
vorba de 4 mase ceramice transparente şi 6 mase ceramice intensive pentru dentină. Sistemul
mai conţine opt desene cu forme diferite ale dinţilor şi şapte creioane colorate. Ele se
utilizează pentru individualizarea diferitelor zone. Pe dosul fişelor se mai pot transmite
informaţii suplimentare în formă scrisă.
Etapele care trebuiesc urmate sunt următoarele:
- stabilirea culorii primare a dintelui cu cheia CHROMASCOP;
- stabilirea culorii la colet, utilizând şi plăcuţele pentru culori intensive ale dentinei;
- stabilirea transparenţei zonei incizale cu ajutorul plăcuţelor pentru mase
transparente;
- evidenţierea unor particularităţi, folosindu-ne de plăcuţele pentru mase intensive.
Harta de distribuţie a culorilor este un mod practic pentru selecţia exactă a culorilor
şi pentru evidenţierea distribuţiei lor. Pentru realizarea ei dintele este divizat în trei regiuni:
cervicală, medie şi incizală. Graniţele dinte tentele de culoare se marchează sub forma unei
diagrame. Se pot evidenţia şi caracteristici individuale ca linii de fractură, hipocalcifieri,
coloraţii proximale, care sunt comunicate tehnicianului.

SISTEME DE DETERMINARE COMPUTERIZATĂ A

CULORII

Ochiul uman nu corespunde integral determinării obiective a culorilor. Utilizarea

cheii de culori nu satisface în totalitate. Astfel reproducerea culorii dinţilor naturali este
oarecum hazardată. Apariţia sistemelor computerizate ca urmare a evoluţiei tehnicii a
permis reproducerea culorii asistată de calculator.
ADA a ajuns la concluzia că utilizarea cheii de culori ca mijloc de comunicare este
neadecvată, remarcând următoarele:
1. cheile de culori existente la ora actuală nu corespund culorilor naturale ale dinţilor;
2. cheile de culori nu corespund în totalitate materialului de restaurare;
3. sunt necesare măsurări spectrofotometrice ale dinţilor naturali pentru a obţine un
anumit standard;
4. trebuie să ţinem cont de opalescentă şi fluorescentă.

49
 Opalescenţa este un efect optic care apare prin refracţia luminii la nişte particule
foarte fine dispersate omogen într-un sistem. Dacă mărimea particulelor este mai mică de
0,01 \im dispersia apare clară, deoarece nu se produce refracţie. Dacă particulele sunt mai mari
de 0,7 um prin refracţie se produce o tulburare.
Termenul de opalescentă provine de la piatra opal, care rezultă din SiC<2 şi conţine
până la 21% apă. La opal dimensiunea particulelor de apă este în domeniul luminii albastre
(0,4-0,5um), deci lumina albastră este reflectată, iar cea roşie este transmisă.
Fluorescenta este senzaţia luminoasă care apare după 10" -IO'6 secunde de la
excitaţia luminoasă UV, cu o lungime de undă mai mare. De aceea ceramicile dentare
trebuie să conţină mijloace fluorescente. Trebuie să ţinem cont că şi lumina naturală a zilei
are componente UV.
în ultimii ani s-a acordat mai multă atenţie fluorescentei şi s-a dezvoltat chiar şi o
ceramică opalescentă, respectiv sistemul Value Conversion,graţie cercetărilor lui
Yamamoto şi Shofu.
Structura materialelor de restaurare trebuie în continuare îmbunătăţită, dar avem
nevoie de cunoştinţe mai aprofundate despre culorile dinţilor naturali. Acestea se studiază cu
ajutorul unor instrumente electronice.
Spectrofotometrul este un aparat de măsură care măsoară cantitatea şi calitatea
luminii reflectate de un obiect şi o identifică într-un spaţiu de culoare. La măsurare se ţine
cont şi de componenta UV şi de gradul de transmisie al luminii.
Colorimetrul ne dă direct coordonatele de culoare, fără manipulare matematică. El
prezintă filtre de culoare care simulează răspunsul receptorilor de culoare de la nivelul
ochiului.
Clasificarea instrumentelor de măsurare a culorilor se poate face astfel:
1. după metoda de măsurare;
2. după relaţia spaţială între obiect şi
instrument. 1.1. Metoda tristimulării
Aparatele de măsură conţin trei senzori a căror sensibilitate izocromatică este
corespunzătoare celei a ochiului uman. Aparatele se numesc în general colorimetre. In
ultimul timp, datorită evoluţiei tehnologice, acestea se caracterizează prin transport şi
manipulare uşoară, precum şi prin economie de timp şi preţ relativ mic.
1.2. Metoda spectrală
Lumina reflectată sau transmisă de corpul de măsurat fiind împărţită în lungimi de
undă la distanţe de 10-20nm. Cu un senzor se măsoară remisia şi transmisia. Cu ajutorul unui
computer datele sunt transformate în valori X, Y şi Z. Aparatele care funcţionează pe baza
acestei metode au capacitatea de a controla înt-o oarecare măsură metameria, deoarece pot
măsura distribuţia spectrală relativă. Problema constă în faptul că necesită aparatură masivă
şi foarte costisitoare.
2.1.Metoda fără contact
Obiectul este iluminat de la o sursă exterioară şi măsoară lumina reflectată. Distanţa
dintre aparatul de măsură şi obiect, precum şi condiţiile mediului înconjurător pot influenţa
negativ determinarea. Rezultatele obţinute coincid în mare parte cu cele determinate prin
metoda vizuală.
2.2.Metoda cu contact
In general sursa luminoasă este inclusă în instrumentul de măsură, care vine în
contact cu obiectul de măsurat. Avantajul constă în faptul că totalitatea condiţiilor de
iluminare nu mai prezintă importanţă. Aceste aparate sunt de dimensiuni reduse, deci ar fi

50
ideale pentru practică. Dezavantajul constă în faptul că suprafeţele denivelate pot să modifice
rezultatele şi să conducă la greşeli de măsurare.
Comunicarea rezultatelor determinării culorii cu aparatele CHROMASCAN şi
COLOR TUTOR se face în cifre şi litere.
Sistemul CAS-ID prezintă avantajul că ne dă ca rezultat caracteristica optică
(coeficient de absorbţie şi reflexie) şi ne indică ce fel de ceramică să utilizăm, proporţiile de
amestec şi unde să o poziţionăm. Dezavantajul constă în faptul că pacientul trebuie foarte
mult analizat, iar aparatura e prea costisitoare şi complicată pentru un cabinet stomatologic.
In cele ce urmează descriem instrumentul de măsură M-1863d, destinat special pentru
determinarea culorii dinţilor. El a fost realizat de către Makoto Yamamoto în colaborare cu
firmele Minolta şi Shofu. Primul aparat a apărut în 1993 şi a fost testat în diverse
universităţi. De atunci bineînţeles că i s-au făcut o serie de îmbunătăţiri. Determinarea culorii
prin această metodă de măsurare elimină factorii subiectivi, cum sunt iluminarea, mediul
înconjurător şi se caracterizează printr-o mare capacitate de reproducere. Deoarece rezultatul
determinării este redat într-o formă numerică, reproducerea parametrilor culorii nu este
uşoară. De aceea s-a determinat un spaţiu de culoare al dinţilor, cu ajutorul căruia rezultatele
determinărilor sunt redate identic cu descrierile vizuale.
Principiul de funcţionare este următorul: Sursa de lumină este o lampă de xenon, care emite o
lumină apropiată de standardul D65. Lumina este condusă prin tuburi de fibre de sticlă şi are
un cap ce vine în contact cu corpul de măsurat. Lumina reflectată este preluată de un cap
poziţionat vertical şi transmisă prin fibre de sticlă la celulele fotosensibile din siliciu, unde
are loc măsurarea. Rezultatul este transmis unui minicomputer, care are un program de
determinare a culorii.
Pe principiul spaţiului de culoare s-a dezvoltat sistemul ShadeEye-EX împreună cu ceramica
Vintage-Hallo. Astfel a apărut o nouă modalitate de determinare şi reproducere a culorilor
naturale ale dinţilor. Acest sistem funcţionează în Japonia de un an şi problema iniţială a fost
aceea legată de stocarea datelor. Drept urmare a apărut programul ShadeEye File. Astfel toate
informaţiile care anterior erau transmise în formă scrisă şi verbală sunt redate vizual cu
ajutorul programului de calculator. Modalitatea de utilizare este simplă, dar aparatura
costisitoare, iar sistemul a rămas deocamdată la faza de utilizare doar în cercetare.
Se ştie că compoziţia optică a unui dinte natural diferă de cea a unei CMMC.
Realizatorii aparatului M1863d s-au preocupat să diminueze cât mai mult posibil
diferenţele ce se datorează acestui fapt şi care apar şi la determinarea vizuală”.

51
52