Doctor Iacob Dimitrie Felix, fondatorul şcolii de igienă în România

Prof. Manea Camelia

Boala și sănătatea au preocupat omenirea dintotdeauna, atât la

nivel individual, cât și la nivelul colectivităților, dar nici astăzi nu s-a
ajuns la o conștientizare colectivă a faptului că limitarea transmiterii
bolilor epidemice, reducerea efectului factorilor nocivi asupra stării de
sănătate și, în consecință, creșterea duratei de viață trebuie să fie o
preocupare constantă atât a celor care diriguiesc medicina, indiferent
de perioada istorică, cât și a celor care conduc destinele politice ale
societăților și a fiecărui individ în parte. Chiar dacă știința a evoluat,
iar epidemiologia și igiena contribuie la asigurarea cadrului științific al
dezvoltării politicilor de sănătate, fără o educație consistentă și
consecventă în rândul maselor largi asistăm, la fel ca în secolele
trecute, la comportamente dăunătoare, iar bolile infecțioase fac în
continuare victime multiplePandemia pe care omenirea tocmai a
traversat-o este cel mai bun exemplu că, în lipsa conștientizării necesității respectării unor măsuri
stricte de igienă și de sănătate publică apar victime nu numai printre cei certați cu „igiena” și cu
respectarea normelor sanitare, ci și printre cei care vin în contact cu aceștia.
Doctorul Jacob Dimitrie Felix, fondatorul școlii de igienă în România, vorbea, poate cel mai
explicit, în secolul trecut, în „Istoria igienei în România”, despre „igienă” și „știința păstrării
sănătății”, teme destul de noi la vremea respectivă dar, în multe privințe, la fel de actuale.
Doctorul Jacob Dimitrie Felix (născut la 6 ianuarie 1832, în Horschitz, Hořice în Boemia -
decedat la 19 ianuarie 1905, București) a fost un medic român de origine cehă-austriacă, membru
titular (de la 30 iunie 1879) și vicepreședinte al Academiei Române (1885-1886).
Iacob Felix a urmat liceul în orașul Gitschin (azi Jičín) și apoi la Praga, trecându-și
bacalaureatul în 1852 . În același an s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universității Caroline din
Praga. În 1855 s-a transferat la Facultatea de Medicină a Universității din Viena (Alma mater
Rudolphina).
La 22 ianuarie 1858 obține titlul de doctor în medicină, la 15 aprilie 1858 pe cel de magistru în
obstetrică, iar la 20 aprilie pe cel de doctor în chirurgie. În perioada respectivă, regulamentul
universitar austriac prevedea obligația de obținere a unei diplome în fiecare din cele trei ramuri
principale ale medicinei.
După absolvirea facultății, doctorul Iacob Felix a decis să încerce să-și exercite meseria într-o
țară în care nu se lovea de concurența unor confrați cu mijloace financiare mai importante și se duce la
București unde, la 16 august 1858, se prezintă înaintea Consiliului medical al Țării Românești, pentru
a obține permisul de liberă practică,aşa că Jacob Felix s-a stabilit la București în 1858, după absolvirea
Facultății de Medicină din Viena. A fost o personalitate științifică în domeniul igienei, îndeplinind
funcția de medic-șef al Capitalei și a participat la Războiul de Independență al României conducând
spitalele militare din Turnu Măgurele.
La fel ca și celebrul medic de origine franceză Carol Davila, dr. Felix avea să contribuie
semnificativ la organizarea domeniului sanitar și la dezvoltarea școlii medicale românești. Adoptat de
România, căreia îi va închina întreaga sa pricepere, el este considerat un model de implicare în „viața
unei națiuni”, atât prin activitatea în domeniul organizării sănătății cât și prin operele ștințifice
elaborate fiind, după cum îl descria Nicolae Iorga, „pretutindeni și totdeauna, omul datoriei sale”.
Dr. Iacob Felix s-a implicat și în viața politică, ceea ce i-a adus, în stilul propriu politicianismului din
toate timpurile, și unele critici. În ciuda presiunii la care a fost supus de politicienii vremii și a
anumitor interese, a continuat să se dedice muncii sale, așa cum a fost educat, implicându-se în acțiuni
de educație sanitară a populației și în cercetarea științifică. Dr. Iacob Felix a fost cunoscut atât în
mediul academic și medical cât și în cel al publicului larg, dovadă fiind articolele din presa vremii care
amintesc de activitatea acestuia, în special în domeniul preventiv.
Una dintre problemele majore în care s-a implicat a fost cea a vaccinării la nivelul întregii țări,
solicitând ca „serviciul de vaccinațiune” să fie „permanent, neîntrerupt și nu periodic ca acela din
județe”, rugându-i totodată pe „domnii Medici comunali ca să iea cunoscinţă de aceste circulări, să
îndemne pe domnii vaccinatori la cea mai mare activitate, pentru ca vaccinările și revaccinările să se
facă pe o scară cât de întinsă”. Una dintre conferințele sale organizată în 1885, despre igiena
alimentației, igiena localităților, a locuințelor, consumul de alcool, tuberculoză și mortalitate infantilă
a fost apreciată de presa vremii ca una la care participanții „nu vor regreta desigur cele doue ore
petrecute în acea școală”. Despre doctorul Iacob Felix se spune că, în încercarea de a evita instalarea
pandemiei în Țara Românească a cerut autorităților „să insistăm în povățuirea poporului asupra
modului de transmitere a bolii, prin oprirea contactului cu bolnavii“. Legea sanitară din 1874 conținea
prevederi care sunt aplicate și astăzi. În scopul prevenirii unei pandemii ce se putea naște oricând, din
cauza condițiilor insalubre, legea însărcina prefecții, subprefecții și primarii să vegheze asupra
implementării următoarelor măsuri:
- declararea obligatorie a celui bolnav;
- izolarea persoanei bolnave sau a casei ocupate de bolnav;
- dezinfectarea locuințelor și obiectelor infectate.
Cârciuma, locul preferat al sătenilor, era „focarul de unde virusul își alegea noile gazde”.
Instruirea agenților sanitari era însă un lucru nou, nu se știa exact cum să se procedeze, așa că nu s-a
putut realiza decât pe alocuri. Medicii nu puteau merge din casă în casă pentru a povățui oamenii cum
să se ferească de boli, așa că sarcina îi revenea primarului care, de cele mai multe ori, nu dădea
importanță măsurilor preventive și nu pricepeau importanța declarării unui caz, iar reacția venea numai
după ce focarul căpăta caracter epidemic și apăreau primele decese.
Alt neajuns semnalat de dr. Felix și care se cerea rezolvat imediat era lipsa spitalelor destinate
izolării. Unitățile medicale nu dispuneau de pavilioane separate de izolare făcea ca eventualele
persoane infectare să nu poată fi tratate corespunzător. În cele mai multe comune, izolarea bolnavului
era imposibilă. S-a ajuns la măsuri drastice: la poarta gospodăriilor infectate erau plasate santinele cu
misiunea de a-i ține pe oameni în casă. Fie că la poartă e un milițian sau un vătășel, efectul este
același: „acesta nu crede în eficacitatea izolării și nu oprește femeile din vecinătate cu copii în brațe
să intre în casele celor bolnavi pentru a da ajutor“, observa trist, doctorul Felix. Izolarea unui copil
bolnav împreună cu mama lui era însă mult mai ușoară dacă în apropiere era un spital, explica dr.
Felix, care atrăgea atenția că deplasarea către o unitate medicală îndepărtată era riscantă nu doar
pentru pacient ci și pentru hanurile la care bolnavul trebuia să poposească pe timpul transportului.
Referitor modul cum se realiza dezinfectare obiectelor, doctorul Felix consemna, cu amar: „ În multe
cazuri se face în mod superficial sau mai deloc. Pe alocuri, pretinsa dezinfectare constă în stropirea
pereților și solului cu o soluție slabă de acid carbolic. Dezinfectanții cei mai activi și ușor de găsit, ca
apa fierbinte, laptele de calce (oxid de calciu) proaspăt, soluția de săpun verde cu acid fenic, sunt rar
întrebuințate și rolul principal îl joacă o soluție de acid carbolic“. Vagoanele trenurilor de călători
erau și ele un mijloc de infecție. Se recomandase ca după fiecare călătorie să fie curățate și, din când în
când, dezinfectate. La aceste măsuri, medicul adăuga că trebuie „să izolăm pe bolnavii care s-ar
strecura în țară, să stingem micile focare ce s-ar putea forma și să îmbunătățim treptat igiena
publică“.
 Cât despre școli…, dr. Felix spunea că „În multe cazuri, ele sunt mediul de propagare a bolilor
infecțioase, și de aceea se impune închidere lor după apariția bolilor care tind a avea caracter
epidemic“. După 120 de ani, toate aceste reguli și aspecte semnalate de dr. Felix sunt la fel de actuale,
iar asta ar trebui să dea de gândit multora dintre noi și mai ales autorităților.
În „Tratat de Hygienă publică și poliție sanitară”, dr. Felix susținea rolul important al Poliției
sanitare, după modelul unor țări din Europa de vest, și propunea elaborarea unor regulamente stricte de
igienă, iar „abaterile de la normă” să fie sancționate de judecători. În viziunea sa, organizarea poliției
sanitare pleca de la situația existentă în alte țări din Europa (Olanda, Belgia, Austria, Franța sau
Italia), dar și de la legislația în vigoare în acel moment. Continuă cu prezentarea elementelor negative
din organizarea acestei structuri, dar și cu necesitatea elaborării de regulamente sau rolul judecătorilor
în sancționarea abaterilor de la normă. Partea a II-a a tratatului, tipărită sub auspiciile Academiei
Române și subintitulată „Boalele și bolnavii”, este structurată în 3 părți: Epidemiologia generală,
Epidemiologia specială și Căutarea bolnavilor, ultima conținând informații despre personalul
medical din epocă, spitale, farmacii, societatea de Cruce Roșie sau Apele minerale și stațiunile
climatice, bazându-se pe o bibliografie importantă, printre numele de referință aflându-se Nicolae
Kretzulescu, C.C. Hepites sau Carol Davila. Respectarea nivelului de competență și dreptul de a
exercita profesia medicală sunt doar două dintre subiectele abordate.
Mult mai cunoscută în lumea medicală este „Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea şi
starea ei la începutul secolului al XX-lea”,
editată în două părți, prima tipărită în 1901, la Institutul de arte
grafice Carol Gobl, iar cea de a doua, un an mai târziu. Partea întâi
a lucrării conține, alături de informații despre învățământul medical
și administrarea acestuia, informații despre igienă, prevenirea
bolilor, bolile infecto-contagioase, bolile epidemice, endemice și
sporadice, despre bolile infecto-contagioase eruptive din copilărie,
gripă, ciumă, tuberculoză, tifos, lepră, holeră, râie dar și despre
cretinismul endemic, febra puerperală sau alcoolism. Dr. Felix arată
că „nu trebuie să ne mirăm dacă bolile fac ravagii însemnate prin
sate, unde ignoranța, necurățenia, hrana rea, locuința lipsită de aer
și de lumină, constituie un mediu favorabil pentru îmmulțirea unor
boli” și recomanda ca omul „să ia și el măsuri preventive prin
întărirea sănătății individului și a neamului, spre a face corpul mai
puțin primitor pentru boli, prin curățenia, prin înlăturarea și
distrugerea agenților care produc boli”. Volumul al doilea conține
informații despre asistența publică (asistența persoanelor
defavorizate, asistența femeilor, rolul medicilor, stațiunile balneare, farmaciile), iar protecția copiilor
înainte și după naștere, protecția copiilor în industrie sunt doar câteva dintre subiectele abordate.
Doctorul Felix a fost și un militant pentru răspândirea științei și organizarea de manifestări
științifice. Istoricul Nicolae Iorga spunea despre dr. Iacob Felix că „în viață și în scrisul său științific el
a dat dovada de sentimente înalte și curate, pe care le-a exprimat, cu toata sfiala ce era în fundul
naturii sale”. Într-un articol-omagiu din 1905, după moartea dr. Iacob Felix, marele istoric scria:
„Înțelegând și iubind în același timp țara noastră și neamul ei, el vedea bine că nimic trainic nu se
poate răzima decât pe sănătatea, bogăția și bucuria de viață și de lucru a țăranului. Și în mijlocul
atâtor prefaceri, îndreptățite și neîndreptățite, a atâtor creațiuni, în parte fără viitor, a atâtor jertfe
pentru lucruri necugetate sau netrebnice uneori, în mijlocul acestei revoluții culturale, zgomotoase,
risipitoare și încrezute, el vedea că faptul care s-a uitat mai mult e prezența în România a peste patru
milioane de țărani foarte săraci, foarte întunecați la minte și amenințați de toate bolile trupului și ale
sufletului. Și, pe când atâția români neaoși cântau biruința din trâmbițile ușurătății sau prefăcătoriei,
pe acest om din Horschitz îl durea inima într-adevăr de durerea neștiută a sutelor de mii de
nenorociți. D-rul Felix a fost, pretutindeni şi totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de
rar la noi. Dar nu numai pentru atâta se cuvine a i se pomeni cu respect numele şi a se păstra o
duioasă amintire”.
Au trecut 120 de ani de când dr. Felix scria că „ Igiena și economia politică sunt științe
democratice, ele afirmă solidaritatea tuturor cetățenilor statului; de această solidaritate noi, românii,
nu am ținut seamă”, dar această frază ar putea fi scrisă oriunde și astăzi, în această perioadă în care
lumea e dată peste cap de criza provocată de pandemia de coronavirus, iar cuvintele economie,
solidaritate, igienă sunt printre cele mai folosite. E timpul când lumea reevaluează și se reevaluează și,
poate, va fi acel moment în care, dacă nu fiecare, cel puțin cât mai mulți vor înțelege esența lucrurilor
simple, banale și sănătoase. Așa cum spunea dr. Felix acum mai bine de un veac, cu toții ar trebui să
înțelegem că „Singurul concurs pe care ni-l dă natura la apărarea contra bolilor nu este suficient,
omul trebuie să ia și el măsuri preventive prin întărirea sănătății individului și a neamului, spre a face
corpul mai puțin primitor pentru boli, prin curățenia, prin înlăturarea și distrugerea agenților care
produc boli”…
Personalitate remarcantă a vieţii medicale româneşti, profesorul Iacob Felix este un model al
implicării în viaţa medicală a României secolului al XIX-lea, confirmând încă odată importanţa
organizării şi derulării activităţilor medicale profilactice în dezvoltarea unui sistem medical
performant.

Bibliografie
1. Brătescu G.- Doctor Jacob Felix- Savantul şi înfăptuitorul, Ed.Viaţa medicală românească
2. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/95/Iacob_Felix_-_Istoria_igienei_
%C3%AEn_Rom%C3%A2nia_%C3%AEn_secolul_al_XIX-lea_
%C8%99i_starea_ei_la_%C3%AEnceputul_secolului_al_XX-lea._Partea_1.pdf
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Iacob_Felix