Baltagul

Mihail Sadoveanu

1930
CONTEXTUALIZARE ȘI ÎNCADRARE
Mihail Sadoveanu este unul din cei mai de seamă prozatori din literatura română, care a abordat o
diversitate de specii literare - schița, povestirea sau romanul -, în întreaga sa operă, guvernată de
acel „vizionarism al trecutului” (Tudor Vianu).
Publicat în anul 1930, romanul Baltagul se încadrează în realismul mitic și aduce o formulă
romanescă inedită în peisajul epicii interbelice, prin POLIMORFISMUL STRUCTURII, adică
„amestecul de roman realist și narațiune arhetipală grefată pe un scenariu polițist” (cr. lit.
Carmen Mușat).
Romanul este o specie epică în proză, de mari dimensiuni, preponderent narativă, cu o acțiune
complexă dezvoltată pe mai multe planuri narative, caaracterizată prin mobilitate spațio-
temporală, cu conflicte puternice și personaje numeroase, oferind o imagine amplă și profundă
asupra vieții. Baltagul este realizat pe două coordonate universale: realistă și mitică. Aspectul
realist este susținut de monografia lumii pastorale, reperele spațio-temporale, tipologia personajelor,
dar și de tehnica detaliului semnificativ. Aspectul mitic trimite la gesturile rituale ale Vitoriei,
tradițiile pastorale, motivul comuniunii om-natură, motivele din balada Miorița, concepția despre
viață și moarte a omului din popor, dar și mitul marii treceri.
Parțial, este și romanul formării unei personalități (roman inițiatic), deoarece autorul reliefează
și imaginea transformării lăuntrice a personajelor care traversează experiențe fundamentale,
căpătând astfel caracter de BILDUNGSROMAN. Ca și în cazul eroilor din basme, procesul de
maturizare al lui Gheorghiță presupune trecerea unor probe dificile, dar imposibil de evitat -
lupta cu troianul, alungarea străinului ce o acostase pe mama sa, priveghiul lângă cadavrul tatălui
său și încheierea procesului inițierii prin înfăptuirea actului justițiar. Vitoria însăși trăiește o
experiență fundamentală alături de fiul ei, deoarece parcurge calea dinspre o lume cunoscută
spre alta necunoscută, confruntarea dintre tradiție și inovație nefiind deloc lipsită de tensiuni.

GENEZA
- inspirat din balada populară
Miorița „Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă ș-un câne…”
- sugerată de autor prin motto
- schema epică: un cioban este
ucis de alți doi pentru a i se lua turmele
- motivul transhumanței (unul din cele 4 mituri fundamentale ale românilor)
- totuși, acesta este un aspect controversat în receptarea critică: susținut de criticii interbelici (E.
Lovinescu, G. Călinescu) și contestat de exegeza postbelică (Al. Paleologu)

1
POLIMORFISMUL STRUCTURII ȘI CRITICA LITERARĂ
- arhitectura complexă a romanului și prezența mai multor teme și motive a ocazionat diferite
interpretări critice:
• E. Lovinescu: reconstituire a „Mioriței”
• G. Călinescu: roman antropologic și polițist
• Perpessicius: roman mitic-baladesc și realist etnografic
• Ion Negoițescu: roman demitizant
• N. Manolescu: roman realist- obiectiv
• Al. Paleologu: o „anti-Mioriță”

TEMA
- fiind o operă de maturitate, cuprinde marile teme sadoveniene: viața pastorală, natura,
călătoria, miturile, iubirea, familia, arta narativă, înțelepciune, credința.
- TEMA RURALĂ a romanului tradițional este dublată de TEMA CĂLĂTORIEI INIȚIATICE ȘI
JUSTIȚIARE în CĂUTAREA ADEVĂRULUI

căutarea și pedepsirea
monografia satului lumea arhaică a
celor care l-au ucis pe
moldovenesc de munte păstorilor
Nechifor Lipan

- implică ATITUDINEA OMULUI ÎN FAȚA MORȚII

- relația cu universul de „semne și minuni” al naturii
- CĂUTAREA ADEVĂRULUI constituie axul romanului și se asociază cu MOTIVUL LABIRINTULUI
• însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul său pt.
descoperirea adevărului și înfăptuirea dreptății (intriga polițistă), ce presupune o dublă
aventură:
- cunoașterea lumii
- cunoașterea de sine
• pentru Gheorghiță, călătoria are rol educativ, de SCENE RELEVANTE PT. TEMĂ:
inițiere
1. găsirea rămășițelor lui Nechifor
• în căutarea labitintică a lui Nechifor, Vitoria
în râpă (cap. XIV)
parcurge simultan 2 lumi:
2. demascarea ucigașilor la
- spațiul real, concret și comercial
parastas (cap. XVI)
- o lume „de semne și minuni”, al căror sens
numai ea știe să-l descifreze

TITLUL
- „baltagul” (topor cu 2 tăișuri) - element simbolic, AMBIVALENT:
• armă a crimei
• instrumentul actului justițiar, reparator
- în roman, același baltag (al lui Nechifor) îndeplinește cele 2 funcții baltagul tânărului
Gheorghiță se păstrează neatins de sângele ucigașilor.

cr. lit. Marin Mincu asociază baltagul cu „labrys”-ul cu care a fost doborât minotaurul, iar
acțiunea cu motivul labirintului.

2
CONFLICTUL
- principal, EXTERIOR: între Vitoria și cei doi ucigași ai soțului său (Ilie Cuțui și Calistrat Bogza)
- secundar, INTERIOR (la începutul romanului): al Vitoriei, cauzat de dispariția lui Nechifor
Lipan, „dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”
- conflictul dintre TRADIȚIE și INOVAȚIE:
• între lumea arhaică, pastorală și modernitatea care începuse să pătrundă în satul
tradițional al muntenilor
• Vitoria - spirit conservator
• copiii (Minodora și Gheorghiță) - deși receptivi la noutățile civilizației, sunt readuși de
mama autoritară la rolurile impuse prin tradiție

STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE
- structurat în 16 capitole
- acțiune desf. cronologic, ce urmărește momentele subiectului
- capitolele pot fi grupate în 3 părți, în raport cu tema călătoriei:
I. constatarea absenței și pregătirile de drum
II. căutarea soțului dispărut
III. găsirea cadavrului, înmormântarea și pedepsirea făptașilor

RELAȚIA INCIPIT-FINAL
INCIPIT (rol de prolog) FINAL (rol de epilog)

- este o legendă despre ocupațiile și modul de

- cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în
viață al păstorilor, spusă de Nechifor
- legătura cu familia sa
este rememorată de Vitoria în absența
- rostite după încheierea deznodământului.
soțului ei și anticipează destinul acestuia

TIMP ȘI SPAȚIU

CADRUL TEMPORAL CADRUL SPAȚIAL

- satul de munte: Măgura Tarcăului

- zona Dornelor și a Bistriței
- este vag precizat
- satul de câmpie Cristești și Balta Jijiei
- repere temporale din sfera religiosului:
- fiind un roman realist, pt. veridicitate,
„aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”
- traseul parcurs de Vitoria și Gheorghiță
începutul sec. XX
- poate fi transcris pe hartă
ATEMPORALITATEA - trăsătura a
- însă, caracterul ficțional al scrierii și
atmosferei legendare
valențele mitice sunt susținute de utilizarea
⇓
unor toponime simbolice: satul Doi Meri,
aspectul mitic
râul Neagra, satul Lipanilor Măgura
Tarcăului.

3
SUBIECTUL
- este prezentat satul Măgura Tarcăului
EXPOZIȚIU- - schița portretului fizic al Vitoriei, care toarce pe prispă și se
NEA gândește la întârzierea soțului său, plecat la Dorna să
cumpere oi
- cuprinde frământările și îngrijorarea ei
- sunt prezentate pregătirile sale înainte de plecare în căutarea
PARTEA I soțului său:
• ține post negru 12 vineri
INTRIGA • se închină la icoana Sf. Ana de la mănăstirea Bistrița
• anunță autoritățile despre dispariția soțului
• vinde unele lucruri pt. a face rost de bani pt. drum
• o lasă pe Minodora la o mănăstire
• îi încredințează un baltag sfințit lui Gheorghiță
- prezintă drumul parcurs de Vitoria și Gheorghiță în căutarea
lui Nechifor
- ei reconstituie traseul lui Nechifor, pe parcursul căruia fac o
serie de popasuri, unde Vitoria întreabă de „bărbatul cu
căciulă brumărie și cu cal negru țintat”:
• diverse hanuri (hanul lui Donea de la gura Bicazului, crâșma
domnului David de la Călugăreni, la moș Pricop și baba
Dochia din Fărcașa)
• Vatra Dornei - aici află că Nechifor a cumpărat 300 de oi și
PARTEA II că era însoțit de 2 ciobani
DESFĂȘURA- • Păltiniș, Broșteni, Borca, Sabasa, Suha
REA ACȚIUNII • participă la un botez la Borca și o nuntă la Cruci - ordinea
acestor momente existențiale din viața omului este
considerată „semn rău” și anticipează înmormântarea din
final.
- întrebând din sat în sat, își dă seama că Nechifor a dispărut
între Suha și Sabasa
- cu ajutorul câinelui regăsit, Lupu, munteancaa descoperă
rămășițele lui Lipan într-o râpă, în dreptul Crucii Talienilor.
- sfârșitul drumului: ancheta poliției, parastasul, pedepsirea
- COBORÂREA ÎN RÂPĂ și veghea nocturnă a mortului -
probe de maturizare pt. Gheorghiță
- SCENA DE LA PARASTAS:
• Vitoria reproduce cu fidelitate scena crimei, ceea ce îi
PARTEA
PUNCTUL surprinde pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza
III
CULMINANT • primul își recunoaște vina, însă al doilea devine agresiv
• este lovit de Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor și sfâșiat
de Lupu, astfel, înfăptuindu-se dreptatea.

DEZNODĂ- - Calistrat Bogza îi cere iertare Vitoriei, recunoscându-și fapta

MÂNTUL - se continuă cu finalul (rol de epilog) - planurile de viitor.

4
PERSONAJELE
- personajele sadoveniene pendulează între:
• tipicitate (tânărul în formare, negustorul, hangiul, preotul confident etc.)
• atipicitate: Vitoria Lipan întrunește mai multe roluri și tipologii.
- agentul justiției, inițiatorul maturizării lui Gheorghiță, soție iubitoare și
responsabilă, mamă grijulie etc.

VITORIA LIPAN - „un Hamlet feminin” (G. Călinescu)

- personaj principal, complex - figură reprezentativă de erou popular
- femeia voluntară, munteanca, soția de cioban
- N. Manolescu: „o femeie în țara bărbaților”
- puternică, hotărâtă, curajoasă și lucidă
- inteligența nativă și stăpânirea de sine (evidențiate pe drum și la parastas)
- aparține lumii arhaice, patriarhale
- le transmite copiilor respectul pentru tradiție, fiind refractară la noutățile civilizației:
„În tren ești olog, mut și chior”
„Îți arăt eu coc, valț și bluză…! Nici eu, nici bunică-ta și nici bunică-mea n-am știut de acestea - și-n
legea noastră trebuie să trăiești și tu!”
- contribuie prin călătorie la maturizarea lui Gheorghiță
- realizat prin TEHNICA BASORELIEFULUI și individualizat prin caracterizare directă și
indirectă

GHEORGHIȚĂ
- exponent al generației tinere
- trebuie să ia locul tatălui dispărut
- datorită procesului său de maturizare, romanul poate fi considerat inițiatic

NECHIFOR LIPAN
- caracterizat în absență prin retrospectivă și rememorare
- simbolizează destinul muritor al oamenilor

PERSONAJE EPISODICE
- moș Pricop (ospitalitate)
- părintele Dănilă (autoritatea spirituală în satul arhaic)
- baba Maranda (credința în superstiții)
- Minodora (receptivă la nou, trimisă la mănăstire pentru purificare)

PERSONAJUL COLECTIV
- muntenii (trăsături surprinse în legenda spuse de Nechifor)

CONCLUZIE
Așadar, romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu, aparține realismului mitic, fiind considerată de
critica literară „partea nescrisă a Mioriței” (Vladimir Streinu), Sadoveanu demitizând situația
originară a evenimentului ritual.

5
 Enigma Otiliei-eseu tema și viziunea despre lume

„Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman citadin modern, obiectiv,

de tip balzacian, aparținând realismului clasic. Caracterul citadin este un aspect al
modernismului, frescă a burgheziei bucureștene, prezentată în aspectele esențiale,
constituie fundalul pe care se proiectează formarea unui tânăr care, înainte de a-și
face o carieră, trăiește experiența iubirii. Roman al unei familii, este realist
balzacian prin motivul moștenirii și al paternității.
George Călinescu susținea necesitatea apariției în literatura română a unui
roman de atmosferă modernă, deși respingea teoria sincronizării obligatorii
literaturii cu filozofia și psihologia epocii. Influența balzaciană, preluată din
romanul „Moș Goriot”, reliefează ideea că degradarea relațiilor din cadrul familiei
duce la degradarea întregii societății. De altfel, Balzac a concentrat forța
distrugătoare a banului în dictonul: „Zeul la care se închină toți este banul”.
Sunt prezente trei teme diferite: tema socială, care zugrăvește o lume
contemporană, tema banului, deoarece toate personajele sunt organizate în jurul
banului, tema iubirii, rămasă în plan secundar, evidențiază eșecul provocat din
interior.
Titlul, inițial „Părinții Otiliei”, este ales într-o formă balzaciană. Enigma
înseamnă misterul ce se susține în raport cu personajul eponim. Felix declară că
„Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă”. Pascalopol folosește în epilog
tot termenul „enigmă”. În cele mai multe replici și acțiuni ale Otiliei ea se
dovedește mediocră, chiar dacă în evoluția ei dă dovadă de o inteligență peste
medie.
Romanul este strucutrat în 20 de capitole și în două planuri narative: moștenirea
lui Costache Giurgiuveanu și iubirea dintre Felix și Otilia.
Timpul și spațiul sunt foarte bine definite în roman; acțiunea se petrece în
București, pe strada Antim într-o seară de iulie în 1909. Modelul balzacian al
cercurilor concentrice este prezent în incipitul romanului - descrierea străzii, a
casei și apoi a personajelor.

1
 Subiectul urmează ordinea cronologică, dar epicul este lent. Mai întâi sunt
conturate timpul și spațiul și apoi personajele. Trăsăturile balzaciene conturate în
roman sunt: zugrăvirea frescii sociale, tema banului, concurența personajelor față
de starea civilă, îmbinarea epopeei cu universul citadin cu descrierea, dialogul și
portretul, folosește personaje tip, descrierile caselor ajută la ilustratrea trăsăturilor
proprietarului, vestimentația, limbajul, tehnica „în pâlnie” ce ajută la prezentarea
din exterior spre interior, în general spre particular. Abaterea de la regula
balzaciană este dată de personajele atipice, realiste, Otilia și Pascalopol, schițate cu
ajutorul tehnicilor moderne.
Moștenirea lui Costache Giurgiuveanu este urmărită de clanul Tulea, care nu
dorește ca banii să intre în posesia Otiliei Mărculescu. În paralel cu tema
moștenirii, se dezvoltă tema iubirii, care urmărește destinul lui Felix și al Otiliei,
dar și pe cel al lui Pascalopol.
Descrierea străzii Antim trădează un cunoscător în arta arhitecturii, astfel, se
poate observa „ochiul estetului”.
Incipitul este alcătuit din trei secvențe: descrierea străzii Antim și a casei lui
Giurgiuveanum în stil balzacian, întâlnirea lui Felix cu unchiul său; replica „Nu stă
nimeni aici.” este reluată ciclic în corespondență cu finalul: „Aici nu stă nimeni.”,
ceea ce demonstrează teatrul absurd, care are caracter oracular, personajele sunt
prezentate în jurul mesei. Romanul începe de trei ori în moduri diferite , anunțând
lectorului o lectură provocatoare cu surprize și substrat ideal.
Finalul are două secvențe: deznodământul reprezentat de sfârșitul diegetic, Felix
este abandonat, primește o explicație de la Otilia menită să dezlege misterul și
epilogul care oferă lectorului inocent justificarea gestului Otiliei, Felix avea să facă
o carieră strălucitoare, neîmpiedicată de „o dragoste nepotrivită”. Așadar, autorul
are ca interes elementul absurd.
Perspectiva narativă este modernă și definește punctul de vedere al naratorului
omniscient, heterodiegetic și omniprezent asupra evenimentelor, relatate la
persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieșită din relația sa cu personajele
profilează focalizarea zero si viziunea „dindărăt”.

2
 Tipurile personajelor atestă realismul romanului, prin aceea că fiecare rău este
dominat de o singură trăsătură de caracter definitorie, dar Călinescu depășește
valența clasică prin faptul că le conferă în plus o dimensiune socială, una
psihologică , realizând adevărate „caractere”. Costache Girugiuveanu este
întruchiparea avarului, Stănică Rațiu este tipul arivistului, Aglae este „baba
absolută fără cusur în rău”, Titi este tipul retardatului, Aurica este „fata batrână”,
Felix este definit de autor ca „martor și actor”, iar Otilia, eternul feminin
enigmatic.
În concluzie, „Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist,
obiectiv, monografic, de inspirație citadină, de tip balzacian, cu elemente moderne,
fiind o creație de mare importanță pentru literatura română atât prin unicitatea sa
cât și prin tehnicile utilizate. Ovidiu Crohmălniceanu afirmă că „Pe autorul
Enigmei Otiliei îl obsedează ideea paternității. Literatura lui se ordonează astfel î n
jurul acestei scheme universale, căreia un spirit speculativ ca al lui Călinescu n-a
obosit să îi găsească nenumărate semnificații. Paternitatea e, de pildă, expresia
nemijlocită a însuși principiului creator; prin zămislirea de urmași se perpetuează
viața si capată sens o filozofie a biologicului. Totodată, paternitatea presupune un
întreg sistem etic, al răspunderii conținute în calitatea de tată și în cea de fiu.(.)”.

3
 Enigma Otiliei
demonstrație
ROMAN MODERN OBIECTIV, REALIST BALZACIAN

Într-o perioadă în care romanele în vogă le aparțineau unor prozatori moderni analiști, ca
Proust, Kafka, Gide, George Călinescu se întoarce la romanul de tip balzacian, în care circulă
personaje puternice, prezentate în medii de viață diverse, personaje care fac concurență stării civile.
Enigma Otiliei este un roman de esență realistă, declarat balzacian, ce cuprinde și elemente
romantice, clasice și moderniste, ceea ce îi conferă specificitate. Ion Bălu consideră romanul o scriere
realistă cu infuzii romantice și ecouri ale curentelor de avangardă .
Romanul debutează în manieră balzaciană, cu precizarea lunii și a anului în care se vor
desfășura evenimentele (începutul lunii iulie, 1909), a orei la care un tânăr venit din provincie va intra
în viața capitalei și în casa tutorelui său cu puțin înainte de orele zece.
Precizarea e urmată de o descriere detaliată a străzii Antim, apoi de prezentarea casei ale cărei
ornamente sunt surprinse de ochiul unui estet,la fel de minuțios și în descrierea interiorului. Strada
prezintă case scunde, cu un singur cat, ridicole prin grandoare, părând o caricatură în moloz a unei
străzi italice, iar clădirea în care locuiește Giurgiuveanu este o imitație a celui mai antic stil.
Descrierile acestea pregătesc contactul cu locatarii, asupra cărora s-a atras atenția : pot fi niște
caricaturi sau imitații ale unor ființe reale, normale. Ca într-un veritabil tablou de gen, sunt prezentați
membrii celor două familii înrudite, Giurgiuveanu și Tulea, iar în afara acestora, Pascalopol.
Fizionomiile, îmbrăcămintea, gesturile, reacțiile verbale, mimica sunt surprinse tot prin tehnica
balzaciană ce acordă împortanță amănuntului prin care se anticipează trăsături de caracter, impresia de
verosimilitate fiind puternică.
Cele două planuri narative ale romanului urmăresc societatea bucureșteană la începutul
secolului al XX-lea și iubirea adolescentină a celor doi orfani, Felix și Otilia. Firele narative se
desfășoară în jurul unor destine: al lui Felix, al lui Stănică, al Otiliei. Aceasta permite abordarea
romanului din mai multe puncte de vedere: ca o cronică de familie, ca roman al unui învingător sau al
unui parvenit. Se implică și problema unei moșteniri, ca în Eugenie Grandet și Pere Goriot, romane
ale lui Balzac.
Moștenirea este cea care declanșează conflictul etic și social, fiind un suprapersonaj ce trezește
patimi, agită spirite. Este mobilul discordiei dintre Aglae Tulea șifratele ei, Costache Giurgiuveanu,
este speranța Auricăi, ce visează să se mărite, este șansa lui Stănică Rațiu de a-și deschide un birou de
avocatură. Singurii îndreptățiți, Felix și Otilia, nu sunt preocupați de moștenire. Scena invadării casei
bătrânului bolnav este tragi-comică, dar admirabilă în intenția de a surprinde grotescul suprarealist în
dialogul surzilor, fiecare urmându-și gândul.
Romanul oferă o amplă frescă socială, surprinzând medii de vață diferite, redate veridic, în
iamgini de mare autenticitate. Plecând de la experiențe de viață, scriitorul realist creează un univers
verosimil, în care se mișcă oamnei vii.
Scriitorul devine o voce auctorială care, omniscientă și omniprezentă fiind, știe totul despre
fapte și oameni, prezentând obiectiv relațiile de familie, relațiile dinspre stăpân și slugi, relațiile dintre
proprietari, dintre binefăcători și curtezane. Naratorul își conduce cititorul prin capitală, însoțindu-l pe
Giurgiuveanu sau pe Felix, poposește la conacul lui Pascalopol sau la casa din București a acestuia. Îl
urmărește pe Stănică în așteptarea unei șanse și pe Aurica în căutarea unui bărbat. Știe despre aventura
lui Felix cu Georgeta și despre căsătoria lui Titi cu Ana Sohațchi. Acțiunea prezentată e decupabilă în
secvențe cinematografice.
Vorbinde despre tipologia călinesciană, Constantin Ciopraga precizează că se poate vorbi
despre o tripartiție a personajelor, ca în Cina cea de taină, că fiecare personaj are o macă preche.
Patima lui Giurgiuveanu pentru bani este o fixațiune, acesta nefiind un avar autentic: îi place să se
hrănească bine, apelează la doctori când este bolnav, ține o servitoare. Personajele sunt tipuri umane:
avarul- Giurgiuveanu, parvenitul- Stănică Rațiu, baba aboslută- Aglae, fata bătrână- auirca, senilul-
Simion, retardatul- Titi, Felix este intelectualul în formare,învingătorul. Otilia este un personaj atipic,
fiind un caracter în formare, oferind multe chipuri, în funcție de cei care o receptează și îi interpretează
gesturile, comportamentul, în cazul ei pluriperspectivismul sau reflectarea poliedrică fiind modalitatea
de caracterizare specifică. Prezentarea lui Pascalopol, a lui Felix și a Otiliei ca personaje deosebite și
unite printr-un destin nu este întâmplătoare, deoarece acestea pot fi răsfrângeri ale eului călinescian.
 Elemente de factură clasică apar în stabilirea tipurilor umane implicate în povestea unei
moșteniri, spusă prin narațiune, dar apelându-se și la dialog, ceea ce dramatizează istorisirea în sine.
Un prolog, douăzeci de capitole și un dublu epilog prezintă destine paralele, într-un perfect echilibru.
Capacitatea de a transfigura poetic realitatea și de a o duce în planul visului, al iluziei ține de
romantism. În contrast cu atmosfera vetustă din casa lui Giurgiuveanu se află cerul înalt și pur al
Bărăganului, evidențiindu-se astfel antiteza romantică. Romantică este povestea de iubire neîmplinită a
celor doi tineri, romantică este Otilia, prin aura de mister ce o înconjoară, prin frumusețe. Accente
romantice ascunde și comportamentul lui Pascalopol, care are înfățișarea unui boier de altădată, rafinat
și bogat.
Procedeele moderne sunt revelabile mai ales de complexitatea sufletească a personajelor,
străină prozei balzaciene. Prin analiza complicatelor meandre sufletești sunt înfățișate psihologii
incerte, reacții derutante, comportamente contradictorii. Naratorul prezintă procese psihice în evoluție,
cum este alienația lui Simoin, care se crede, la un moment dat, Iisus Hristos. Naratorul realizează
veritabile fișe clinice, în care observă formele de manifestare a imbecilismului- în cazul lui Titi- sau a
obsesiei- în cazul Auricăi-, ca urmări ale unei eredități încărcate. Răspunsul dat de Giurgiuveanu lui
Felix: Nu cunosc, aici nu stă nimeni și dialogul membrilor familei Tulea în prezența bolnavului trimit
la absurdul suprarealist. Derutant este și comportamentul lui Pascalopol, care acceptă apropierea lui
Felix de Otilia, chiar dacă familiaritatea tinerilor îi provoacă mâhnire, sau al Otiliei, care, deși pretinde
și mărturisește că îl iubește pe Felix, se duce la Paris cu Pascalopol și se căsătorește cu acesta.
Deși romanul e considerat balzacian, acesta vădește și influențe din Stendhal- cuplul
Pascalopol, Otilia, Felix amintind de cuplulMadame de Renal și Julien Sorel-, în privința analizei
sentimentului de iubire, din Flaubert- prin replicile identice: Madame Bobary c’est moi și Otilia c’est
moi-sau Dickens- prin descrierea minuțioasă a mediului de viață.
 Enigma Otiliei
George Călinescu

1938
CONTEXTUALIZARE ȘI ÎNCADRARE
Critic și istoric literar înainte de orice, estetician și subtil analist al fenomenului literar
românesc din toate timpurile, George Călinescu experimentează romanul din dorința de a înțelege
din interior procesul creator, astfel încât judecățile sale de valoare să aibă nu doar autoritate
științifică, ci și fidelitatea psihologică dată de dublarea gândirii critice prin gândirea creatoare.
Publicat în anul 1938, romanul Enigma Otiliei, este al doilea dintre cele patru romane scrise de
George Călinescu, fiind inspirat din biografia autorului, a cărui imagine se regăsește în personajul
Felix Sima, dar și din atmosfera bucureșteană a începutului de secol XX, reconstituită, ca într-un
mozaic, din scene de epocă, moravuri, mode ale timpului, din limbajul personajelor și din
preocupările acestora. G. Călinescu optează pentru romanul realist de tip balzacian cu elemente
clasice, dar și de modernitate, obiectiv ca abordare stilistică.
Trăsăturile care plasează scrierea în categoria REALISMULUI DE TIP BALZACIAN sunt aspectul
de frescă socială a lumii burgheze de la începutul secolului al XX-lea, combinat cu acela de
cronică de familie, relatarea din perspectiva unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv,
personajele aflate în relație cu mediul din care provin și tipice pentru o categorie socială, tehnica
detaliului semnificativ în prezentarea străzii, caselor și locuinței lui moș Costache.
Romanul depășește modelul realismului clasic prin spiritul critic și polemic, autorul optând
pentru analiză în defavoarea creației, pentru
proiectarea faptelor și a eroilor pe o scenă în
care „comedia umană” este percepută nu atât
BALZACIANISMUL
dintr-un unghi moral, ca la Balzac, ci din unul Pentru Balzac, „o casă este un document
estetic. În acest context, Enigma Otiliei este și sociologic și moral”. În descrierea inițială din
un roman de sinteză estetică, în care își găsesc roman, a străzii și a casei lui moș Costache,
locul, armonizate pe un fundal realist elemente: realizată în tehnica balzaciană, sunt redate,
- clasice (caracterele, relativa simetrie incipit- prin detaliile surprinse, contrastul dintre
final, documentarea științifică vizibilă în pretenția de confort și bun gust a unor
paginile descriptive) locatari bogați, și realitate: inculți (aspectul de
- naturaliste (explorarea critică a socialului, kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice
amprenta bolii și a eredității) incompatibile), zgârciți (case cu ornamente
- romantice (tematica erotică, natura afectivă a din materiale ieftine), snobi (imitarea
conflictului, excepționalitatea personajului arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile
Otilia) ale umezelii și ale uscăciunii, impresia de
- moderne (prezența colajului la nivelul paragină). Arhitectura sugerează imaginea
structurii, relativizarea imaginii Otiliei, unei lumi în declin, care a avut cândva energia
pluriperspectivismul, existența unui personaj- necesară pentru a dobândi avere, neavând,
reflector în persoana lui Felix). însă, un fond cultural.

1
 CARAGIALISMUL
- lumea burgheză căzută în
desuetudine și ironizată subtil
- realizarea unor caricaturi ale
umanității
- îngroșarea deliberată a unor
trăsături, până la exces
- limbajul unor personaje
- comicul tragic al unor scene (ex.
încărcarea listei lui Felix cu
cheltuieli halucinante)
TEMA
-prin temă, romanul este balzacian și citadin
-FRESCĂ A BURGHEZIEI BUCUREȘTENE DE LA
ÎNCEPUTUL SEC. XX
-este prezentată sub aspect social și economic: istoria
moștenirii lui moș Costache Giurgiuveanu
-imaginea societății = fundalul pe care se proiectează
formarea/maturizarea tânărului Felix Sima, care,
înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii
și a relațiilor de familie.
-TEMA FAMILIEI și TEMA IUBIRII
-motive: paternitatea, moștenirea

TITLUL
- titlul inițial: Părinții Otiliei - reflecta ideea balzaciană a PATERNITĂȚII
- fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște „părinți”
- schimbat la sugestia editorului în Enigma Otiliei
- G. Călinescu: „absurditatea sufletului unei fete este enigmă”
- se deplasează accentul de la motivul realist al paternității la misterul protagonistei

CONFLICTUL
- EXTERIOR: determinat de relațiile încordate dintre clanul Tulea și Costache Giurgiuveanu,
dar și din interiorul familiei lui Aglae, prin intervenția ginerelui acesteia, Stănică Rațiu, care
intuiește bogăția unchiului- mascată de imaginea permanentei strâmtori materiale- și intră
într-o competiție nedeclarată cu soacra sa, pentru a o dobândi.

- INTERIOR: mai puțin nuanțat, dar prezent, sub forma dilemelor Otiliei care oscilează între:
• un viitor nesigur alături de ambițiosul Felix, căruia îi mărturisește vag iubirea
• protecția delicată și generoasă a maturului Pascalopol, ale cărui sentimente, deși difuze
(ceva între paternitate, mondenitate și vierilitate), sunt statornice.

CONFLICTUL PENTRU MOȘTENIRE

între 2 familii înrudite

CASA LUI COSTACHE GIURGIUVEANU CASA VECINĂ - clanul Tulea

- aici trăiește Otilia Mărculescu,
adolescentă orfană, fiica celei de-a
doua soții decedate ale lui C.G.
- aici ajunge orfanul Felix Sima, venit la
tutorele său din București pt. a studia
Medicina
- moșierul Leonida Pascalopol (prieten
al bătrânului) vine în casa din dorința
de a aparține unei familii și din
afecțiune pt. Otilia, pe care o cunoaște
de mică.
M
- aici trăiește familia Tulea, condusă de
O sora lui Costache, Aglae
Ș
- aspiră la moștenirea lui C.G.
T
- din fam. fac parte:
E • Simion Tulea (soțul Aglaei)
N • Olimpia, Aurica, Titi (copiii)
I • Stănică Rațiu (soțul Olimpiei)
R
E

2
STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE
- 20 de capitole
- construit prin acumularea detaliilor pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul
mai multor personaje (Otilia, Felix, clanul Tulea, Stănică etc.)
• planul luptei duse de clanul Tulea pt. obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și
înlăturarea Otiliei Mărculescu
• planul destinului lui Felix Sima, care, rămas orfan, vine la București pentru a studia
Medicina, locuiește în casa tutorelui său, avarul Costache Giurgiuveanu și trăiește iubirea
adolescentină pentru Otilia

SIMETRIA INCIPIT-FINAL
- descrierea străzii și a casei lui moș Costache
- din perspectiva lui Felix (intrusul/străinul din fam. Giurgiuveanu) în momente diferite ale
existenței sale: în adolescență și aprox. 10 ani mai târziu „după război”
- răspunsul dat de moș Costache, reluat în finalul romanului:
„Aici nu stă nimeni.”

TIMPUL ȘI SPAȚIUL
- reperele spațio-temporale sunt fixate realist:
„într-o zi de la începutul lui iulie 1909”
„în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”

SUBIECTUL
- se abate de la clasica succesiune diegetică, luând conturul unor scene decupate din viața celor
două familii, elocvente atât pentru modul lor de viață cat și pentru cristalizarea firului epic.
- alături de avariție, lăcomie și parvenitism (trăsături sociale supuse observației și criticii în
romanul realist), sunt înfățișate și alte aspecte ale familiei burgheze: relația părinți - copii,
căsătoria, condiția orfanului.

EXPOZIȚIUNEA
- realizată în stil realist-balzacian:
• situarea exactă a acțiunii în timp și spațiu
• veridicitatea susținută prin detaliile topografice (descrierea străzii)
• finețea observației
• notarea detaliului semnificativ (caracteristicile arhitectonice)
• observația îi este atribuită personajului-reflector, Felix Sima

INTRIGA
- dezvoltată pe 2 planuri care se întepătrund:
• istoria moștenirii lui C. Giurgiuveanu
• destinul tânărului Felix Sima și maturizarea lui - caracter de BILDUNGSROMAN - dar și
iubirea pentru Otilia

3
 ISTORIA MOȘTENIRII LUI C. GIURGIUVEANU PLANUL FORMĂRII LUI FELIX
SIMA ȘI IUBIREA PENTRU OTILIA

- intrarea lui Felix în casa lui Costache Giurgiuveanu: - Felix: student la Medicină
• tânărul de 19 ani descoperă o lume ciudată, măcinată de - planul urmărește
răutate, vicii și ipocrizie experiențele trăite de Felix
• cunoaște pe tutorele său (un omuleț straniu care se teme
îl în casa tutorelui său
de străini) și pe verișoara sa, Otilia - iubirea adolescentină
• asistă la o scenă de familie: JOCUL DE TABLE pentru Otilia Mărculescu
• prin intermediul observației obiective, atribuite lui Felix, - Felix este gelos pe
sunt înfățișate portretele fizice ale personajelor, cu detalii Pascalopol, dar nu ia nicio
vestimentare și fiziologice care sugerează, în manieră decizie - pt. el este mai
clasică, anumite trăsături de caracter importantă decizia de a-și
• sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în face o carieră
familie, elementele de biografie - Otilia îl iubește pe Felix,
• toate aceste aspecte configurează o atmosferă dar îl părăsește după
neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde moartea lui moș Costache,
tânărul, cu prefigurarea celor două planuri narative și a pentru că ea cosinderă că
conflictului principal reprezintă o piedică în
- lupta pentru moștenirea lui Costache Giurgiuveanu: calea realizării lui
• prilej pentru observarea în plan moral a obsesiei pentru profesionale
bani
- tânăra se căsătorește cu
• moș Costache, proprietar de imobile, restaurante și Pascalopol, bărbat matur,
acțiuni, nutrește iluzia longevității și nu pune în practică care îi poate oferi înțelegere
un proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei și protecție
• clanul Tulea urmărește să moștenească averea lui, plan
periclitat ipotetic de adopția Otiliei EPILOG
• deși are o afecțiune sinceră pentru fată, bătrânul amână
- întânirea din tren a celor
momentul adoptării ei, de dragul banilor și pentru că se doi bărbați care au fost
teme de Aglae prezenți în viața Otiliei:
• el încearcă totuși să acționeze pentru a o proteja pe Otilia: Felix și Pascalopol
intenționează să-i construiască o casă cu materiale
- generos, Pascalopol i-a
provenite de la demolări redat Otiliei libertatea de
• proiectele lui moș Costache nu se realizează deoarece, din a-și trăi tinerețea
cauza efortului depus la transportarea materialelor,
- Otilia a devenit soția unui
bătrânul este lovit de o criză de apoplexie conte exotic și a căzut în
- boala lui moș Costache: „platitudine”
- Otilia rămâne pentru Felix
• prilej pt. fam. Tulea de a-i ocupa militărește casa, în
o imagine a eternului
așteptarea morții bătrânului și a obținerii moștenirii
feminin, iar pt. Pascalopol
• îngrijorările lui Felix, ale Otiliei și ale lui Pascalopol
o „enigmă”
determină însănătoșirea bătrânului
• MOARTEA BĂTRÂNULUI avar este provocată de Stănică
Rațiu, ginerele Aglaei, care îi fură banii de sub saltea.

DEZNODĂMÂNT
- Olimpia e părăsită de Stănică
- Aurica nu-și poate face o situație
- Felix o pierde pe Otilia
4
PERSONAJELE
- valoarea extraordinară a romanului călinescian este susținută de personaje - o galerie
impresionantă de tipuri umane
- TEHNICA BALZACIANĂ: prin descrierea mediului și a fizionomiei, se pot deduce însușiri de
caracter
- portretul balzacian pornește de la caracterele clasice, cărora realismul le conferă dimensiune
socială și psihologică.
- realizarea unor tipologii clasice:
• moș Costache – avarul
• Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”
• Aurica – fata bătrână
• Simion – dementul senil
• Titi - debilul mintal
• Stănică Rațiu - arivistul
• Otilia - cocheta, enigmatica
• Felix- ambițiosul
• Pascalopol- aristocratul rafinat, bărbatul matur

- originalitatea personajului Otilia vine din asimilarea originală a dimensiunii sociale a

feminității la începutul secolului al XX-lea femeia începe a-și consolida independența și
puterea de decizie – cu dimensiunea estetică vădit experimentală în construcția sa.
- Otilia este caracterizată, mai ales, prin TEHNICA MODERNĂ A COMPORTAMENTISMULUI
(fapte, gesturi, replici), ființa ei asimilând ingenuitatea și maturitatea, pragmatismul și
naivitatea, frivolitatea și înțelepciunea, ceea ce o face greu de încadrat într-o tipologie umană.
- reflectarea personalității Otiliei în conștiința celorlalte personaje (PLURIPERSPECTIVISMUL)
îi alcătuiește un portret complex și contradictoriu:
• „fe-fetiță” cuminte și iubitoare pentru moș Costache,
• femeia „admirabilă, superioară” pentru Felix,
• femeia capricioasă „cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol,
• „o dezmățată, o stricată” pentru Aglae,
• o „fată deșteaptă” pentru Stănică,
• o rivală în căsătorie pentru Aurica.
- CARACTERIZARE DIRECTĂ DE CĂTRE NARATOR: o ființă a contradicțiilor:
„Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, mult mai copilăroasă între multele bucle și gulerul
de dantelă. Însă în trupul subțiratic…era o mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită de
femeie.”

PERSPECTIVA NARATIVĂ
- deși adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele diverselor măști:
• personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia se asigură continuitatea
evenimentelor epice
• limbajul uniformizat: limbajul personajelor utilizează aceleași mijloace lingvistice,
indiferent de situația socială sau de cultura lor;
*totuși, Aglae pronunță învechit unele cuvinte (Otilia e „falșă”), ceea ce denotă
incultura și snobismul personajului.

5
PARTICULARITĂȚI STILISTICE
- spiritul enciclopedic și erudiția: denotă din descrierile ample, realizate prin aglomerarea
detaliilor, dar și digresiunile pe teme culturale.

CONCLUZIE
Așadar, Enigma Otiliei este un „roman de critic” (N. Manolescu), roman al unei familii și istorie a
unei moșteniri, ce se încadrează în proza realist-balzaciană, deși cr. lit. N. Manolescu semnalează
un veritabil „balzacianism fără Balzac” .

6
 Ion
Liviu Rebreanu

1920
CONTEXTUALIZARE ȘI ÎNCADRARE
Emblemă a spiritului fundamental realist al lui Liviu Rebreanu, Ion este inspirat din idealurile
vieții țărănești ale Ardealului de la începutul sec. al XX-lea, dar și de cele 3 experiențe de viață ale
autorului, pe care le transpune în romanul său: 1. gestul țăranului care a sărutat pământul „ca
pe o ibovnică”, 2. vorbele lui Ion Pop al Glanetașului, care îi mărturisește că toate necazurile
țăranului vin din absența pământului, și 3. bătăia primită de la tată de o fată cu zestre din
pricina unui țăran sărac. Criticul literar Eugen Lovinescu definește romanul lui Rebreanu ca
fiind „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, prin forța realistă cu care scriitorul
transpune universul rural.
Publicat în anul 1920, Ion este un roman realist, de tip obiectiv, fiind o creație epică în proză, de
mari dimensiuni, cu o acțiune complexă și complicată, desfășurată pe mai multe planuri narative,
cu un conflict însemnat, ce antrenează personaje numeroase, astfel realizându-se o imagine
amplă asupra vieții. Caracterul realist este conferit de tematica socială, obiectivitatea perspectivei
narative, legătura dintre personaje și mediul din care acestea provin, personajele tipoologice, lipsa
idealizării cadrului, acțiunea bazată pe mimesis (reprezentarea veridică și verosimilă a realității),
stilul sobru, tehnica detaliului, dar și caracterul monografic. Caracterul monografic este susținut de
suprinderea veridică ale unor aspecte ce conturează lumea rurală: obiceiuri și tradiții (nașterea,
nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul popular), relații sociale și economice
(stratificarea socială a satului), relații de familie, instituțiile satului (biserica și școala).

TEMA
- este derivată din percepția experențială a autorului asupra lumii satului și condiției țăranului
- în prim-plan: PROBLEMATICA PĂMÂNTULUI (dorința de ascensiune socială în satul adredelesc al
sec. XX)
- dublată de TEMA IUBIRII, A FAMILIEI și A DESTINULUI

TITLUL
- dat de numele personajului principal, eponim, Ion, devenit exponent al țărănimii prin
dragostea pentru pământ, dar individualizat prin modul în care îl obține:
• atât Ion al Glanetașului, cât și Vasile Baciu, au dobândit averea în același mod: căsătoria
„sărăntocului” cu o fată cu zestre, însă Ion se comportă diferit, INDIVIDUALIZÂNDU-SE:
1. o face pe Ana de rușine în fața satului înainte de nuntă
2. vrea să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George Bulbuc

PERSPECTIVA NARATIVĂ
- narator obiectiv, omniscient și omniprezent - detașat
- narațiune la pers. a III-a, perspectivă obiectivă
1
CONFLICTUL
- central: LUPTA PENTRU PĂMÂNT ÎN SATUL TRADIȚIONAL (respectul comunității era
condiționat de avere)
- exterior: ION AL GLANETAȘULUI - VASILE BACIU
- interior: „GLASUL PĂMÂNTULUI” - „GLASUL IUBIRII” (nu sunt manifestate simultan)

STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE
- alcătuit din 2 părți:
• „Glasul pământului”
• „Glasul iubirii”
- simetria compoziției evidențiază: construcție ciclică - impresie de SFEROID
• temele romanului
• patimile personajului principal
- titlurile celor 13 capitole sunt REZUMATIVE:
„Iubirea”, „Rușinea”, „Nunta”, „Sărutarea”, „Ștreangul”
- discursul narativ are un „Început” și un „Sfârșit”
- sunt dezvoltate 2 planuri narative (paralele):
1. VIAȚA ȚĂRĂNIMII
2. VIAȚA INTELECTUALITĂȚII
• planul țărănimii - urmărește destinul lui Ion
• planul intelectualității - „stâlpii” comunității: preotul Belciug și învățătorul Herdelea
• cele 2 planuri se întrepătrund în SCENA HOREI
• prin TEHNICA CONTRAPUNCTULUI sunt înfățișate în ambele planuri o anume temă/
moment/conflict esențial:
I. nunta Anei cu Ion (țărănimea) corespunde cu nunta Laurei cu George Pintea
(intelectualitatea)
II. conflictul Ion - Vasile (țărănimea) corespune cu conflictul preot - învățător
(intelectualitatea)
SIMETRIA INCIPIT - FINAL (realizată cu ajutorul tehnicii detaliului semnificativ)
INCIPIT (cap. 1) FINAL (cap. 13)

drumul către sat drumul care iese din sat

imaginea casei lui Herdelea imaginea casei lui Herdelea

intrarea în sat = intrarea în ficțiune ieșirea din sat = ieșirea din ficțiune

imaginea Hristosului: „pe o cruce strâmbă, un imaginea Hristosului: „pe crucea din lemn, Hristos
Hristos cu fața spălăcită de ploi” cu o față poleită, parcă-i mângâia”
⇓ ⇓
emblema tragicului speranța, împăcarea
anticipează o lume desacralizată accentuează revenirea la sacru

cr. lit. Nicolae Manolescu: „Intrăm și ieșim ca printr-o poartă din roman”

TIMPUL ȘI SPAȚIUL
- nu beneficiază de convențiile obișnuite ale ancorării narative, ci sunt integrate firesc în firul
evenimentelor din fluxul vieții unei zile de duminică în satul Pripas, într-o vară
- satul transilvănean (detalii toponimice date de narator: Armandia, Cluj, Someș, Bistrița etc.)
2
SUBIECTUL
- se construiește prin înlănțuirea cronologică a secvențelor narative, dublată de alternarea celor
2 planuri narative

PLANUL
„Glasul pământului” „Glasul iubirii”
ȚĂRĂNIMII
- acțiunea romanului începe într-o zi de
duminică, în care locuitorii satului
Pripas se află la horă în curtea Todosiei
- SCENA HOREI este relevantă deoarece
așezarea sătenilor reflectă RELAȚIILE
SOCIALE:
• separarea celor 2 grupuri de bărbați
respectă stratificarea socială
(primarul și țăranii bogați discută
EXPOZIȚIU-
separat de ceilalți țărani)
NEA
• lipsa pământului = lipsa demnității
(în satul tradițional)
• atitudinea celui sărac:
„Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei,
trage cu urechea și Alexandru Glanetașu,
dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se
totuși să se vâre între cei bogați”
• intelectualii satului privesc „petrecerea
poporului” fără să se amestece în joc.

- marcată de hotărârea lui Ion de a o lua

pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe
Florica cea săracă
- confruntarea verbală Ion - Vasile Baciu
(horă)
INTRIGA - „sărăntocul” vrea să-i ia fata, promisă deja
unui țăran bogat - George Bulbuc
- Ion se va răzbuna: o lasă pe Ana
însărcinată pt. a-l determina să accepte
nunta.

- SCENA NUNȚII - apogeul ascensiunii - prezintă DEZUMANIZAREA PROTAGO-

lui Ion, încheie prima parte a romanului NISTULUI ÎN GOANA DUPĂ PĂMNÂNT
- nunta ține 3 zile și implică o desf. - la nuntă, Ion nu cere acte pentru
ritualică zestrea Anei, se simte înșelat și devine
- atitudinea mirelui: așezat în mod ironic violent cu Ana: femeia este alungată pe
între Ana și Florica rând din casa soțului și din cea a tatălui
DESF.
- este urmărită drama Anei, care înțelege
ACȚIUNII
că s-a complăcut într-o iluzie
- vestea căsătoriei Florica - George
adâncește nefericirea lui Ion, care
căpătase între timp pământurile
- Ion se împrietenește cu George ca
pretext pentru a o vedea pe Florica

3
 PLANUL
„Glasul pământului” „Glasul iubirii”
ȚĂRĂNIMII
- aflând vestea de la Savista, Ana se
spânzură
- la scurt timp, copilul lor Petrișor moare
- Ion nu resimte nici regret, nici
PUNCTUL
conștiința vinovăției
CUMINANT - își propune să o recâștige pe Florica
după scena de iubire petrecută în câmp,
sub același pom unde născuse Ana cu
un în urmă

- TRAGIC: Ion moare, fiind ucis de

George cu o sapă
DEZNODĂ- - George (instrument al destinului) -
MÂNTUL arestat
- Florica rămâne singură
- averea lui Ion revine Bisericii

PLANUL INTELECTUALITĂȚII

învățătorul Herdelea preotul Belciug

- construit pe rivalitatea pt. autoritate în sat dintre cei doi

STATUTUL PREOTULUI BELCIUG:

STATUTUL ÎNV. HERDELEA: - caracter tare
- are familie, spre deosebire de preot: soție,
- rămas văduv de tânăr
un fiu (poetul visător Titu), 2 fete de măritat - se dedică total comunității
(Laura și Ghighi) - visul său: construirea unei noi biserici în sat
- casa lui este construită pe pământul - romanul se încheie cu sărbătoarea sfințirii
Bisericii, cu învoirea preotului
bisericii
- relațiile dintre preot și învățător se degradează din cauza atitudinii lor diferite față de faptele
lui Ion
- învățătorul se simte amenințat cu izgonirea din casă
- mărturisirea lui Ion cum că învățătorul i-a scris jalba determină conflictul ÎNVĂȚĂTOR -
AUTORITĂȚI AUSTRO-UNGARE
- îi generează învățătorului probleme de conștiință națională, votându-l inutil pe candidatul
maghiar la alegeri

SCENE SEMNIFICATIVE:
- SCENA SĂRUTĂRII PĂMÂNTULUI
- SCENA MORȚII LUI ION: „mor ca un câine!”

4
SCENA SĂRUTĂRII PĂMÂNTULUI
- repr. punctul de geneză al romanului „Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama,
- justifică deciziile lui Ion se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și
- pământul capătă duble valențe: lipi buzele cu voluptate de pământul ud.”
• privilegiul lui Ion
• blestemul lui Ion
-naratorul dezvăluie mecanismele interioare ale unei vieți
disputate între 2 patimi ce fuzionează, devenind una.
„Acuma, stăpân al tuturor -în sărutarea pământului cele 2 glasuri se contopesc:
pământurilor, râvnea să le „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”
vază, să le mângâie ca pe -Ion nu mai este doar țăranul parvenit, insensibil și imoral,
niște ibovnice credincioase.” toate greșelile îi sunt iertate în numele unei valori percepute
ca absolută: PĂMÂNTUL

- se disting cuvinte din sfera EROTICULUI:

„trupul”, „s-a dezbrăcat”, „corpul gol, ispititor”, „poftă sălbatică”, „sărutări”, „voluptate”

- sunt surprinse și manifestările interioare al protagonistului:

„râvnea”, „dorea”, „era pătruns”, „îi râdeau ochii”, „îl cuprinse o poftă”

PERSONAJELE
- specific realiste
- tipice pentru o anumită categorie socială
- „exponenți ai clasei și generației” (G. Călinescu)
- condiționate de mediul din care provin și în care trăiesc

ION:
- personaj principal, eponim și „rotund”
- TEHNICA BASORELIEFULUI
- TEHNICA CONTRAPUNCTULUI
- personaj monumental, complex
- întrunește însușiri contradictorii:
• viclenie - naivitate
• gingășie - brutalitate
• insistență - cinism
- la începutul romanului, i se realizează un portret favorabil - acțiunile sale sunt motivate de
nevoia de a-și depăși condiția
- în goana pătimașă după avere, Ion SE DEZUMANIZEAZĂ treptat
- moartea sa = expresia intenției moralizatoare a autorului
- în construcția personajului se întrunesc mai multe tipologii realiste:
• țăranul sărac
• arivistul fără scrupule (folosește femeia ca mijloc de parvenire)
• ambițiosul dezumanizat de lăcomie

ANA și FLORICA:
- conturate antitetic
- reprezintă cele 2 patimi ale protagonistului: PĂMÂNTUL și IUBIREA

5
PARTICULARITĂȚI STILISTICE
- stilul este sobru, neutru, impersonal
- „stilul cenușiu” specific prozei realiste
- autorul respectă autenticitatea limbajului regional

CONCLUZIE
Așadar, literatura română datorează romanului Ion începutul modernizării speciei, într-un efort
creator titanic, ce îi asigură acestui „geniu fără talent” (cum a fost numit Rebreanu) un loc
important în galeria ctitorilor prozei autohtone de o certă valoare estetică. Astfel, romanul Ion
este o capodoperă realistă interbelică, ce are în centru „patima lui Ion, ca formă a instinctului de
posesiune” (N. Manolescu).

6
 ION
demonstrație

Liviu Rebreanu reprezintă un moment privilegiat în proza românească, impunând

definitiv romanul obiectiv și viziunea realistă, ceea ce explică faptul că este considerat cel mai
mare creator de viață din literatura autohtonă, comparabil, în acest sens cu Balzac și Tolstoi.
Adevărat demiurg în lumea imaginarului, Liviu Rebreanu a creat, prin Ion, o
adevărată comedie umană a satului românesc, în care personaje extrem de puternice se trezesc
la viață, desprinzându-se de pe fila de manuscris.
Criticii au remarcat caracterul epopeic al romanului ce surprinde eternul uman al
zonei transilvănene. Mircea Muthu observă că lumea lui Rebreanu, ca și cea a lui Sadoveanu,
e organizată după tipare arhaice, omul fiind văzut cel mai adesea în ipostaza de țăran, ce
marchează identificarea lui cu însuși poporul român. Tudor Vianu consideră că Rebreanu a
înfățișat cu primul său roman, Ion, viața românească a Ardealului. Pentru George Călinescu,
Ion este întâiul adevărat roman românesc modern.
Creația literară stă sub semnul concepției despre literatură a lui Liviu Rebreanu. Acesta
mărturisește că literatura înseamnă pentru el creație de viață și de oameni. Nu frumosul, o
născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții. Crezând că opera literară trebuie
să fie veridică, prozatorul refuză confesiunea: M-am ferit întotdeauna să scriu pentru tipar la
persoana I.
Înscriindu-se în realism, romanul obiectiv se definește ca operă epică ce întrunește
următoarele caracteristici: prezentarea unui spațiu epic real; acțiunea este complexă, cu fir
narativ dezvoltat pe mai multe planuri, prezentând realitatea sub aspecte diferite în mod
veridic; tipologia este socială, personajele puternice create ca urmare a unei observări lucide a
tipurilor umane caracteristice societății vremii; detașarea totală a scriitorului de mediile
prezentate, atitudinea naratorului fiind echidistantă; crearea impresiei de verosimilitate;
sobrietatea și concizia stilului.
Romanul Ion a deschis calea prozei românești obiective și dezvoltă o temă socială
tradițională: viața satului, dar imprimă romanului său o altă viziune, realistă, asupra acestuia.
Inspirat din realitatea satului transilvănean de pe la începutul secolului XX, romanul e
dominat de figura masivă, ca un bloc de granit a personajului principal, Ion, care a
împrumutat romanului prenumele său. Astfel, autorul enunță indirect prima judecată de
valoare asupra personajului principal.
Subiectul romanului este simplu și se derulează liniar, pe două planuri, în virtutea
concepției bipolare a lui Rebreanu: Ion, băiat sărac, iubește o fată săracă, pe Florica, dar se
simte atras de Ana, doar pentru că e bogată și, căsătorindu-se cu ea, ar obține pământurile lui
Vasile Baciu. După ce nunta se realizează, Ion se îndepărtează de Ana și se întoarce tot mai
mult spre Florica, devenită acum soția lui George Bulbuc, care-i va cauza moartea lui Ion.
Celălalt plan al romanului urmărește situația familiilor Herdelea și Belciug.
Compoziția sferoidală a romanului îi asigură semnificații superioare de univers care
închide un destin. Astfel, romanul începe cu descrierea drumului care duce în satul Pripas,
pitit într-o scrântitură de coline. Drumul înaintează printre semne ale absenței, în somnolența
zilei de vară. Descrierea drumului cu cele două case de la intrarea în Pripas - a învățătorului
Herdelea și peste drum a familiei lui Alexandru Glanetașu - sugerează cele două dimensiuni
ale universului rural: țăranii, cu morala și spiritualitatea lor, și intelectualii, care se consideră
superioară țăranilor.
Omniprezent fiind, naratorul urmărește și viața familială a țăranilor cu aceeași
impersonalitate a camerei fotografice (Friedman). De obicei, relațiile dintre soți sau dintre
părinți și copii sunt lipsite da tandrețe. Mai mult, sunt indiferente, dacă nu încordate și
violente: Vasile Baciu își snopește fata în bătaie când află că tatăl copilului pe care îl așteaptă
este sărăntocul Ion. Acesta își bate mama, când crede că nu i-a îngrijit cum se cuvine copilul.
Viața Anei cu Ion se desfășoară într-o supunere umilă din partea ei și o agresivitate
permanentă din partea lui. Naratorul este omniscient: știe tot ce se petrece în sat, știe ce fac și
ce gândesc oamenii și, mai ales, știe că, pentru toți țăranii, pământul este un fel de zeu tutelar.
În romanul obiectiv, apar tipuri inedite de personaje cum este Ion, individ primar, în
luptă cu lumea și cu sine, având o conștiință traumatizată din cauza sărăciei și a orgoliului ce
îl fac să devină victimă a patimii pentru pământ. Acesta reprezintă probleme ale unei întregi
clase de oprimați și poate fi considerat un personaj exponențial, în timp ce Titu Herdelea e un
personaj liant, circulând dintr-un mediu în altul, conferind unitate planurilor narative paralele.
Cu detașare și imparțialitate, naratorul prezintă personaje din diferite medii și categorii
sociale, cu speranțele și cu ticăloșia lor, cu onestitatea și cu micimea lor sufletească. Ion are
caracter obiectiv, utilizând sondajul psihologic în construirea personajelor.
Se observă preferința lui Rebreanu pentru construcția circulară și simterică. Alcătuit
din două părți - Glasul pământului și Glasul iubirii -, ce corespund celor două coordonate
sufletești ale existenței lui Ion, romanul se deschide cu prezentarea drumului ce intră în sat,
după ce este părăsită șoseaua, și se încheie cu prezentarea aceluiași drum ce iese din sat pentru
a se pierde în șoseaua cea mare și fără început. Elementele de decor din fragmentul incipit au
valoare de motive anticipative (Boris Tomașevski), drumul stabilind legătura dintre lumea
reală și lumea ficțiunii. Simetria este vizibilă și în organizarea părților și a capitolelor.
Primului capitol, intitulat Începutul, îi corespunde ultimul, intitulat Sfârșitul. De asemenea,
inserția unor elemente în incipit și final asigură simetria romanului: în incipit- pe o cruce
strâmbă se vede un Hristos cu fața spălăcită de ploi, iar în final – pe crucea de lemn,
Hristosul de tinichea e regăsit cu fața poleită de o rază întârziată. Printr-o tehnică a
contrapunctului sunt prezentate, în același episod, cele două femei atât de importante pentru
Ion, căci ele corespund celor două glasuri care îi guvernează existența. Tot prin această
tehnică, fiecare scenă este dominată de figura unui personaj, iar fiecare capitol este afectat
punctiform unui personaj, unei familii, unui aspect din viața satului. Prin procedeul flash
back-ului, sunt înregistrate toate momentele importante din viața celor doi soți, morți în
condiții tragice: Ana se va spânzura, dar, înainte de a-și da duhul, ca o fulgerare îi trecu prin
creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea; Ion va fi ucis brutal cu sapa, iar înainte de a
muri, începu să-și amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia,
cum a fugit de la școală ca să umble cu vacile câmp. Este prezentă în construcția romanului și
tehnica anticipației, căci moartea lui Avrum, care se sinucide, anticipează sinuciderea Anei,
tot prin spânzurare.
Nu lipsesc nici paginile descriptive, ce subliniază trăiri și atitudini ale personajului
principal în jurul căruia se desfășoară un fir narativ, nici paginile în care, prin analiză
psihologică, sunt urmărite frământările lui Ion, zbaterea lui între iubirea pentru pământ și
iubirea pentru Florica.
Prin Ion e înfățișată întreaga categorie a țăranilor săraci, care, lipsiți de avere, trăiesc
în umilință, fiind disprețuiți de cei bogați., fără idilism, fără compasiune, ci în mod detașat,
naratorul fiind ca un observator obiectiv ce radiografiază comportamentul țăranilor fie la
muncă, fie în momente de sărbătoare. Ion este prezentat de către narator în scena antologică a
horei: Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut., anticipându-
se, astfel, comportamentul de mai târziu al personajului. Naratorul îi subliniază și calitățile:
iute și harnic. Încadrându-se în sria personajelor rotunde, Ion apare în toată complexitatea sa
atât prin caracterizarea realizată de celelalta personaje sau autocaracterizare, cât și prin
procedeele caracterizării indirecte, căci faptele, comportamentul, gesturile, relațiile cu alte
personaje sunt în măsură să îl prezinte în existența sa tragică.
 Roman social și realist, prezintă viața satului cu întreaga lume țărănească, surprinzând
o galerie ce ilustrează realitatea social-economică din primele decenii ale secolului XX.
Obiceiurile sunt prezentate cu deplină veridicitate: dansul miresei pe bani, în timpul nunții
care ține trei zile, prezența starostelui nunții, care vorbește numai în versuri, jocul someșanei,
număratul banilor. La fel înmormântarea e urmărită de la prohod până la coborârea sicriului în
groapă. Detaliat este descrisă hora, în timpul căreia se descătușează energiile. Alte frânturi din
viața satului indică atenția lucidă a naratorului, căruia nimic nu îi scapă: o bătaie pentru o
fâșie de pământ, o ceartă între părinți și fecior, nașterea unui copil pe câmp, moartea lui
Dumitru Moarcăș, spânzurarea lui Avrum, sărutarea pământului de către un țăran robit de
patima pentru glie. Acestea sunt secvențe decupate din existența țărănească ce se derulează în
spațiul închis al satului.
Aceeași veridicitate apare și în prezentarea conflictelor dintre învățătorul satului și
preotul Belciug sau dintre români și unguri.
Stilul romancierului nu e elegant, știindu-se că este anticalofil. Își face un crez din
prezentarea veridică a vieții țărănești care, fiind aspră, nu poate fi redată prin străluciri
stilistice. Stilul lui Rebreanu are forță de obiectivare, precizie și sobrietate, adevăr constatat de
George Călinescu: Frazele sunt ca apa de mare ținută în palme, dar câteva sute de pagini au
tonalitatea neagră-verde și vuietul mării.
Romanul dovedește capacitatea extraordinară a lui rebreanu de a reconstitui viața
satului și de a prezenta psihologia țăranului în toată complexitatea acesteia. Prin calitățile
romanului, Liviu Rebreanu se înscrie ca un moment în literatura română, parte integrantă a
literaturii universale.
 Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război
Camil Petrescu

1930
CONTEXTUALIZARE ȘI ÎNCADRARE
Din aria bogată a tipurilor de roman asociate modernismului, Camil Petrescu preia mijloace
inedite ale analizei psihologice, pe care le proiectează într-un roman al experienței, încadrat în
ceea ce istoria literară a numit „proza autenticității”. Romanul modern subiectiv al lui Camil
Petrescu își pierde tradiționala menire de reprezentare a realității, în favoarea ipostazierii
scripturale a fragmentării lumii, a individului în locul tipului, a analizei în locul narațiunii, a
adâncimilor psihicului în locul manifestărilor sociale, a confruntării omului cu sinele în locul
așezării în coerența lumii, acest tip de roman ajungând în spațiul românesc pe fundalul
sincronismului teoretizat de Eugen Lovinescu.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, publicat în anul 1930, este un roman modern,
psihologic, de tip subiectiv, prin: calitatea de personaj-actor a naratorului, scriitura la persoana I,
aspectul de confesiune și de monolog autoanalitic care dublează nararea faptelor, anularea
criteriului cronologic prin memoria involuntară, tehnica jurnalului, amprentarea psihologică și
filosofică a narațiunii, preocuparea accentuată pentru universul interior, ca reflexie personală a
evenimentelor exterioare.
Adept al romanului proustian, pe care și-l asumă ca model de creație, Camil Petrescu propune o
nouă viziune asupra raportului dintre realitate și creație, bazată pe sinceritate în valorificarea
experienței proprii și pe autenticitatea trăirilor transpuse în roman: „Să nu descriu decât ceea ce
văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu… […] Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana întâi.”

TEMA
- reflectată de structura romanului (2 părți)
- este repr. de cele 2 experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist:

1.DRAGOSTEA - rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre

SCENE RELEVANTE
PENTRU TEMĂ: Ștefan Gheorghidiu și Ela (în întregime ficțională)
- discuția de la popotă 2.RĂZBOIUL - jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu, urmărind
- moștenirea de la unchiul experiența de pe front, în timpul Primului Război Mondial (valorifică
Tache
experiența reală a autorului, ceea ce conferă autenticitate textului)
- prezintă drama intelectualului fin, preocupat de probleme de conștiință, care tinde spre
dragoste absolută într-o lume a ideilor filosofice.
TITUL
- anticipează structurarea romanului în 2 părți conforme celor 2 experiențe de viață
fundamentale (iubirea și frontul)
- cele două secvențe sunt unite prin subst. „noapte” - dezamăgirea, deziluzia, decăderea
valorilor în care personajul credea și care capătă o altă ordine.
CONFLICTUL
- principal: INTERIOR (PSIHOLOGIC) - specific romanului modern, subiectiv
• se desfășoară în conștiința personajului-principal
• Ștefan Gheorghidiu trăiește stări și sentimente contradictorii față de soția sa, Ela
• principalul motiv al rupturii: implicarea Elei în lumea mondenă, detestată de erou
• cauzat de diferența dintre aspirațiile lui Gheorghidiu și realitățile lumii înconjurătoare

Lumea utopică, pe care și-o

CONTRADICȚIE Datele realității exterioare (vulgare,
construise intelectualul în plan
⟺ meschine, mercantile)
interior

frământări de conștiință, suferința incertitudinii, supunerea la introspecție și analiză lucidă

- el susține că „Singura existență reală e aceea a conștiinței”

- secundar: EXTERIOR
• generat de relația protagonist - societate
• Șt. Gheorghidiu - plasat în categoria inadaptaților social

STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE
- cele 2 „nopți” simbolice = 2 trasee ale aventurii de cunoaștere a protagonistului Ștefan
Gheorghidiu și, totodată, cele 2 părți ale romanului (unificate de conștiința personajului-
narator):

• Cartea întâi (care se încheie cu capitolul „Ultima noapte de dragoste”) - povestea de dragoste

• Cartea a doua (care începe cu capitolul „Întâia noapte de război”) - „jurnalul” participării la
Primul Război Mondial

- cele 2 planuri ale cărții NU se suprapun cu cele 2

părți ale cărții (în ciuda titlului), ci coexistă în
conștiința personajului-narator, iar la nivelul Mărturisirea autorului justifică aceste
discursului epic se intercalează, ca o materializare două ipostaze ale eroului:
a fluxului amintirii, respectiv a realităților
frontului.
„În fața morții și în
- fiecare din cele 2 planuri reprezintă, astfel, dragoste omul apare în
fundalul celuilalt și devine prim-plan, în relieful autenticitatea lui.”
textului, în funcție de trăirile lui Ștefan
Gheorghidiu.

- Unitatea romanului este asigurată de prezența unei singure conștiințe care narează la persoana
I și se autodefinește odată cu evoluția epică a ficțiunii.
INCIPITUL
- debutează cu un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol „La Piatra Craiului, în
munte” este posterioară întâmplărilor narate în Cartea I.
⟹ sunt scoase în evidență cele 2 planuri temporale ale discursului narativ:
• timpul narării (prezentul frontului)
• timpul narat (trecutul poveștii de iubire)

- este prezentat cadrul spațio-temporal (caracterizat prin realism și autenticitate):

„În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un
regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și Predeal.”

SUBIECTUL
- construcția subiectului urmărește, în contratimp, meandrele retrospecției și adevărurile clipei
din prezent, care singularizează un timp al narării continuu, proustian, dublat de unul
psihologic (subiectiv, analitic și retrospectiv), precum și de un altul obiectiv, faptic, orientat
asupra situației societății românești în preajma războiului și, apoi, a frontului, care asigură
aspectul de cronică de război al romanului.

- discuția de la popotă - cap I: „La piatra craiului în munte”

• protagonistul își expune concepția despre iubire atunci când asistă la popota ofițerilor la o
discuție despre dragoste și fidelitate
• începe de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fosr
achitat la tribunal
• „cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”
• declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei 2 ani și
jumătate petrecuți cu Ela
• întocmai ca la Proust, un eveniment exterior declanșează rememorarea unor întâmplări/
stări trăite în trecut
• spre deosebire de Proust, care povestește evenimentele în mod spontan (potrivit fluxului
discontinuu al memoriei involuntare), la Camil Petrescu, evenimentele din trecut sunt
ordonate cronologic și analizate cu luciditate

- începutul rememorării relației cu Ela - cap II: „Diagonalele unui testament”

• debutează abrupt - „Eram căsătorit de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și
bănuiam că mă înșală.”
• tânărul, pe atunci student la Filosofie, se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la
Litere, orfană crescută de o mătușă.
• motivele nașterii iubirii lui Ștefan:
A. din duioșie, admirație (Ela este descrisă din perspectiva unicității, fiind
întruchiparea idealului feminin al eroului, cu o frumusețe fizică și sufletească
deosebită.)
B. din orgoliu, mai ales (Ela era cea mai frumoasă și cea mai populară studentă de la
Universitate, iar faptul că era îndrăgostită de Ștefan trezea admirația și invidia
colegilor săi.)
- moștenirea primită de Ștefan după moartea unchiului Tache
• tulbură echilibrul tânărului cuplu
• tânărul nu se poate adapta, spre deosebire de Ela
• Ela se implică în discuțiile despre bani, lucru care îi displace profund lui Gheorghidiu -
„Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”
• Ela este atrasă de viața mondenă, la care are acces datorită noului statut social al familiei:
„își găsise în angrenajul de lux, posibilități noi”

- excursia de la Odobești
• cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială
• se declanșează conflictul interior al personajului-narator
• cauza: preferința soției sale pentru un anume domn G., „vag avocat” și dansator monden,
Ștefan bănuind-o de infidelitate - „în cele trei zile am fost ca și bolnav”
• imaginea Elei se transformă: „descopeream sub o madonă crezută autentică, un cap străin și
vulgar”
• aventura este provocată de acuzarea sentimentelor de gelozie, orice gest al Elei fiind
interpretat ca un semn al infidelității
• urmează o succesiune de separări și împăcări

- întâlnirea întâmplătare de la Câmpulung - cap. „Asta-i rochia albastră”

• cel mai proustian moment al romanului
• memoria devine involuntară
• „simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic”
• reîmpăcarea se petrece peste o lună: „tot corpul i se făcuse precum grâul copt”

- scrisoarea/rugămintea Elei
• Gheorghidiu era concentrat pe Valea Prahovei, unde aștepta intrarea României în război
• primește o scrisoare de la Ela prin care îl cheamă urgent la Câmpulung, unde se mutase
pentru a fi mai aproape de el
• Ela dorește să-l convingă pe Ștefan să-i treacă o sumă de bani pe numele ei pentru a fi
asigurată din p.d.v. financiar în cazul morții lui pe front
• aflând acestea, Gheorghidiu este convins că ea plănuiește divorțul pt. a rămâne cu domnul
G., pe care îl zărise întâmplător în Câmpulung
• din cauza izbucnirii războiului, nu mai are ocazia să verifice dacă soția îl înșală sau nu
• sunt analizate cu luciditate toate gândurile pe care le trăiește protagonistului,
declanșându-se o adevărată psihoză: „am înțeles că totul era pierdut”, „mi-era teamă că voi
înnebuni până în zori”
• este frapat de meschinătatea ei, însă după întoarcerea din război este vindecat

- războiul
• a doua experiență fundamentală, pune în umbră experiența iubirii
• imaginea eroică a războiului (specifică lit. trad.) este demitizată
• frontul camilpetrescian înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmășeală, dezordine,
ordine contradictorii (din cauza informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile
asupra propriilor batalioane)
• cap. „Ne-a acoperit pământul” - imagine apocaliptică
• viața combatanților ține de hazard
• eroismul este înlocuit cu spaima de moarte
 • omul mai păstrează doar instinctul de supraviețuire și automatismul: „Nu mai e nimic
omenesc în noi”
• individul se pierde, se simte anulat în haosul colectiv
• rănit și spitalizat, Gheorghidiu revine acasă la București
• războiul îl eliberează de obsesia Elei, Gheorghidiu fiind capabil să se desprindă de
trecut: „mă simt halucinat că aș fi putut ucide pentru femeia asta”

- declarația cu care se încheie romanul sugerează un alt început: „i-am scris că-i las tot […] adică
tot trecutul”.
⇓
ROMAN MODERN CU FINAL DESCHIS - deoarece sfârșitul oferă posibilitatea interpretărilor, iar
destinul de combatant al protagonistului nu este încheiat, aflându-se la București într-o
permisie.

PERSONAJELE

ȘTEFAN GHEORGHIDIU ELA

- personaj-narator, protagonistul romanului - personaj feminin al romanului

- tipul intelectualului lucid: INADAPTATUL - este prezentată doar din perspectiva lui
SUPERIOR Gheorghidiu

- cititorul nu se poate pronunța asupra

- filosof, el are iluzia izolării de lumea
fidelității ei sau dacă e mai degrabă
exterioară
superficială sau spirituală

- în realitate, evenimentele exterioare, filtrate

prin conștiința sa, îi influențează destinul
- gândurile și sentimentele celorlalte
personaje nu pot fi cunoscute de cititor
decât în măsura în care se reflectă în această
conștiință.
- „Nu Ela se schimbă (poate doar superficial,
dându-și arama pe față, cum se spune, după
căsătorie), ci felul în care o vede Ștefan”
(Nicolae Manolescu)

TEHNICI ALE ANALIZEI PSIHOLOGICE

- „monografie a îndoielii” (cr. lit. Constantin Ciopraga)
- sunt. utilizate tehnici moderne ale analizei psihologice:
• INTROSPECȚIA
• AUTOANALIZA LUCIDĂ („Evident, mă întreb uneori dacă nu-mi fac singur această
suferință”, „Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit din cauza iubirii”)
• MONOLOGUL INTERIOR, cu notarea stărilor fiziologice și a senzațiilor organice
(„Mi-era pielea uscată, capul dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de
câlți”, „Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt
ca niște sfori putrede”)
• FLUXUL CONȘTIINȚEI
PARTICULARITĂȚI STILISTICE
- stilul anticalofil („împotriva scrisului frumos”)
• susține autenticitatea limbajului
• scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate pe care îl produce
exprimarea personajelor din romanele tradiționale
• în concepția lui C. Petrescu, pentru un scriitor este importantă experiența de viață pe care
o poate transforma în literatură „fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără
caligrafie”

CONCLUZIE
Așadar, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman psihologic
modern, reprezentativ pentru estetica autenticității și pentru o nouă viziune, demitizată
asupra războiului. Prin Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul impune în
literatura română o nouă tipologie: intelectualul inadaptat, ce aspiră spre absolut.
Cerință SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)
Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai
jos.

 Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului, punctul de vedere din care
acesta povesteşte, unghiul din care priveşte şi interpretează faptele relatate.
Cu alte cuvinte, perspectiva — denumită adesea şi punct de vedere, viziune sau focalizare — se
referă la cine, de pe ce poziţie şi în ce fel percepe şi interpretează faptele povestite.

Perspectiva narativă (punct de vedere / focalizare / viziune) este perspectiva din care sunt
proiectate evenimentele narate, aflându-se într-o relaţie de interdependenţă cu
tipul naratorului şi cu felul naraţiuni.

 Naratorul este o instanţă fictivă, instanţă tipică a textului literar

purtător de cuvânt al poziţiei ideologice a autorului abstract
,,voce” delegată de autor pentru a relata/ a povesti/ a nara întâmplările,
fiind un mediator între autor şi cititor
proiecţie a conştiinţei scriitorului
se regăseşte sau poate fi depistat prin persoana gramaticală a verbelor şi
pronumelor din discursul narativ;
asemeni personajului este o „fiinţă de hârtie” (R. Barthes)
înregistrează întâmplările într-un discurs narativ (povestirea propriu-zisă)

Naratorul, purtător de cuvânt al poziţiei ideologice a autorului abstract, înregistrează

întâmplările într-un discurs narativ , erijându-se în ipostaza de mediator între cititor și autor.
Instanța narativă e demascată în plan textual prin persoana gramaticală a verbelor și
pronumelor din discursul narativ: … .

 În funcţie de gradul implicării în evenimentele povestite, naratorul este:

a)obiectiv- neimplicat în evenimente
omniscient şi omniprezent
povesteşte, în mod obişnuit, la persoana a III-a
prezent, de obicei, în operele literare tradiţionale sau în romanul modern
obiectiv
b) subiectiv- e în acelaşi timp şi personaj
povesteşte evenimentele la persoana I (naratorul din romanul modern)

Astfel, relatarea întâmplărilor la persoana a III-a traduce prezența unui narator extradiegetic
omniscient, ce ştie tot despre personajele sale, și omniprezent. Naratorul e obiectiv, ştie tot,
personajele n-au nici un secret faţă de el, acesta fiind Creatorul lumii sale, viziunea este
totală, „dindărăt”, iar focalizarea zero/ la persoana I traduce prezența unui narator
intradiegetic ce cunoaşte doar cât personajul, aflându-se în interiorul acțiunii relatate.
Naratorul este subiectiv, implicat, necreditabil, ştie tot atât cât ştie şi personajul, viziune este
,,împreună cu”, iar focalizarea internă.

 Perspectiva narativă poate fi:

Obiectivă: când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică în relatare, ci

rămâne detaşat, impersonal
Subiectivă: când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv în relatare;

Perspectiva este obiectivă, auctorială susținută de naratorul ce ştie mai multe decât
personajele şi ce redă evenimentele fără să se implice Acest tip de perspectivă narativă
surprinde atât trăirile afective și cognitive, cât și reflecțiile interioare ale personajelor …./
Perspectiva narativă este subiectivă, actorială susținută de naratorul implicat afectiv în
evenimentele prezentate. Naratorul joacă şi rolul unui personaj, iar faptele nu sunt prezentate
cronologic, ci într-o ordine personală dictată de propria conştiinţă. Naratorul comunică la
persoana I şi se concentrează asupra propriului univers sufletesc, iar, din acest motiv, lumea
prezentată se înfăţişează cititorului dintr-un singur unghi. ...