CURS 3 COMBAT ARTE MARȚIALE

Tehnici fundamentale de atac: cu braţele şi cu pioarele

Lovitura reprezintă contactul în plin, cu viteză şi forţă a două suprafeţe
sau părţi ale corpurilor adversarilor prin care se transmite de la atacant spre
celălalt o mare cantitate de energie distructivă. Dacă acest contact se face cu o
armă naturală sau convenţională pe un punct vital, kyusho, lovitura poate avea
urmări devastatoare, chiar mortale. Faţă de definiţia dicţionarului: “atingere bruscă
şi puternică, izbitură, coliziune, tamponare, ciocnire”, considerăm că definiţia
noastră acoperă mai bine aria teoretică şi practică a folosirii acestei noţiuni.
Există lovituri de atac sau de oprire a atacului advers (de stop, de
întâmpinare) executate în sistem semicontact (controlate ca nivel de
transmitere a energiei) sau în sistem full contact (cu transmiterea totală a
energiei prin concentrarea tuturor forţelor fizice şi psihice în vederea unei
eficacităţi maxime).
Există lovituri executate cu braţele (pumnii, antebraţele şi coatele),
picioarele (genunchii, tibiile, sabia piciorului, călcâiul etc), capul etc.
Se remarcă ca direcţie sau traiectorie a loviturii: lovituri directe şi
lovituri circulare, lovituri prin întoarcere, din săritură, lovituri de jos în sus
(ascendente) şi lovituri de sus în jos (descendente).
Metodica învăţării şi perfecţionării loviturilor în unele stiluri marţiale care se
exprimă prin aceste acte motrice este de cea mai mare însemnătate.
Pentru învăţarea lor remarcăm următoarele aspecte metodice:
1.Explicarea clară şi demonstrarea sugestivă a tehnicii de lovire;
2.Evidenţierea momentelor cheie în execuţia acestora;
3.Cu ce armă naturală se loveşte ţinta şi pe ce traiectorie;
4.Care sunt principalele grupe musculare implicate activ şi pasiv în realizarea
tehnicii respective;
5.Care este nivelul vizat de lovitură (ţinta);
6.Variante de execuţie funcţie de scopul urmărit: noncontact, semi, full etc;
7.Revenirea imediată în poziţia iniţială după execuţia loviturii; etc.
Dacă luăm cazul loviturii directe de pumn cu braţul din spate (gyaku tsuki)
trebuie specificate următoarele: Lovitura se aplică cu pumnul braţului din spate, cel
opus piciorului avansat; Se execută o împingere energică, bruscă în sol cu piciorul
de aceiaşi parte cu pumnul care finalizează lovitura (piciorul din spate al budoka)
mişcare care angrenează ducerea şoldului şi a trunchiului în faţă; Se răsuceşte acesta
din urmă în sensul împingerii fapt ce duce la înaintarea umărului din spate să treacă
înainte; La această mişcare participă deci şi muşchii trunchiului mai ales drepţii şi
oblicii abdominali; Prin contracţia deltoidului şi al pectoralului braţului care loveşte
cât şi a tricepsului se realizează lanţul cinematic complet al efectuării acestei lovituri
cu partea frontală a pumnului care intră în ţintă cu capetele proximale ale falangelor
I ale degetelor 2 şi 3. La extensia antebraţului şi finalizarea loviturii cotul este situat
în jos şi nu în lateral.
În cazul loviturii circulare cu pumnul braţului din spate (seiken mawashi
uchi/tsuki) vom aplica acelaşi lanţ cinematic ca la lovitura descrisă anterior doar cu
specificaţia că bicepsul brahial se implică prioritar în finalizarea tehnicii iar cotul
urmează pumnul care loveşte ţinta pe aceiaşi traiectorie; La ambele lovituri capul
este orientat cu privirea spre adversar şi este pe cât posibil apărat de umărul braţului
care loveşte.
În cazul loviturii cu picioarele (keri waza) se remarcă în general următoarele
aspecte metodice privind învăţarea corectă a tehnicii de lovire:
1.Trecerea greutăţii corpului pe piciorul de sprijin;
2.„Armarea” echivalentă cu ridicarea piciorului de atac şi flexarea gambei pe coapsă;
3. Punerea piciorului de lovire pe axa de atac respectiv ducerea genunchiului la
nivelul vizat de lovitură;
4. Extensia gambei şi contracţia puternică a piciorului cu partea anatomică interesată
în atingerea ţintei (pingea, călcâi, „sabia piciorului”, „şiretul” ,tibia).
5. Revenirea în poziţia iniţială cât mai rapid posibil şi fără pierderea echilibrului sau
a gărzii.

Uke waza, arta apărării în disciplinele de combat

În combat, o apărare bună echivalează cu un atac corect executat. De fapt
oricare stil de luptă ar trebui să ne înveţe cum să ne apărăm.
Dintre numeroasele posibilităţi de apărare, descriem pe cele mai uzitate:
A.Blocajele reprezintă acţiunea de oprire a unui atac advers prin interpunerea
unor părţi ale corpului nostru în calea acestuia sub un unghi de 900, oprind şi
amortizând şocul transmis de lovitură, ferind partea vizată, mai sensibilă, protejând-
o. Blocajele reprezintă cele mai sigure dar şi cele mai dure forme de apărare
împotriva loviturilor, ce se învaţă uşor şi se perfecţionează la fel de repede. Avem
o clasificare a blocajelor:
-după partea anatomică utilizată: blocaje ce se efectuează cu una sau cu ambele
braţe, (palme, antebraţul), cu cotul (coatele), cu piciorul: genunchiul, talpa sau tibia
etc.
- după zona pe care o apără:
1Blocaje înalte pentru zona jodan;
2 Pentru nivelul chudan;
3 Pentru nivelul inferior gedan;
B. Parările reprezintă o combinaţie între lovitură şi blocaj mai precis un blocaj
cu lovitură care deviază forţa atacului într-o direcţie nepericuloasă pentru corpul
celui care le foloseşte. Pentru începători este de preferat învăţarea devierii
loviturilor spre exteriorul atacului astfel ca atacul cu celălalt braţ sau picior să
devină aproape imposibil.
Parările necesită mai mult timp pentru învăţare şi perfecţionare tocmai prin
căpătarea unei experienţe în aprecierea vitezei, forţei şi a distanţei loviturii, a
momentului oportun aplicării acestora.
C. Eschivele reprezintă procedee tehnice de apărare prin scoaterea în afara
traiectoriei loviturii a părţii vizate de aceasta. Prin eschivă nu se ia contact cu
lovitura. Există eschive laterale, în jos, în spate sau circulare, în afara sau în
interiorul atacului, funcţie de direcţia în care evităm atacul. Eschivele pot fi simple
atunci când se fac fără deplasarea picioarelor şi compuse atunci când în evitarea
loviturii folosim şi deplasarea unuia sau a ambelor picioare.
D. Deplasările reprezintă forme de apărare eficiente atunci când dorim să evităm
un atac prin ajustarea distanţei de luptă dintre cei doi combatanţi, efectuând paşi
caracteristici de deplasare în spate, lateral, în faţă sau circulari, funcţie de situaţia
concretă din kumite.
E. Blocarea respiraţiei când întâmpinăm un atac este obligatorie pentru reuşita
apărării cât şi pentru evitarea accidentelor;
F.Adoptarea poziţiilor defensive măresc stabilitatea şi echilibrul apărătorului şi
duc la eficienţa celorlalte elemente specifice de apărare descrise anterior.

Perfecţionarea tehnicilor respective după învăţare constau în elementele

de complexitate date de mărirea preciziei execuţiei, coordonării acesteia cu alte
tehnici, mărirea vitezei şi forţei optime pe variante tactice tot mai grele, cu
adversari efectuând diferite manevre tactice sau prin restricţionări de
regulament care să ducă la adaptări cât mai eficiente.
Dinamismul luptei în combat implică o reglare foarte riguroasă a tehnicii
în funcţie de momentul oportun declanşării acesteia fie ea tehnică de atac,
apărare sau contraatac iar experienţa se capătă prin sute şi mii de repetări care
reduc la zero execuţiile greşite, duc la un consum energetic fizic şi psihic foarte
mic şi deci la un randament superior.