Casetă tehnică: Sebastian Grama, Letal. Vital. Verbal, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2010, pp.

162.

Paul-Gabriel Sandu

Letal. Vital. Verbal

„- Aceste litere, câte sunt, ar fi să se retragă dinaintea paginii care le va fi cuprinzând

prin iluzie. Nicicum altminteri decât prin deschiderea/închiderea unui joc nu s-ar lăsa repetând
enigmaticul rost încriptat în figura lor precum o mască pierzându-şi actorul: sustrasă
“funcţiei” sale – defunctă” (p. 5). Aceasta este fraza care deschide, printr-o prăbuşire în letal,
prin invocarea unei „disfuncţii”, dinamica până la un punct hegeliană a unei scrieri care
induce, cu violenţă, cititorului o stare de luciditate care se află tocmai la celălalt capăt al
stărilor induse de un lirism narcotic. Căci lirismul acestei scrieri acut-filosofice devine altceva
tocmai prin faptul că este mereu interogat, suspendat între ghilimele, suspus unei autopsii al
cărei unic scop şi rezultat este acela de a-l aduce la viaţă. Sebastian Grama nu permite
discursului să coaguleze, să ia distanţă de sine, să se autonomizeze, ci îl pliază mereu asupra
sa însuşi, îl pune mereu faţă în faţă cu el însuşi, îl forţează să cadă în capcana în care cândva
căzuse Gorgona împietrită de propria-i privire reflectată de scut; nu permite, pentru a folosi o
metaforă a autorului, malurilor dis-cursului să se îndepărteze unul de altul, în încercarea de a-l
păstra lucid pentru o analiză fără anestezie, acesta fiind, în fond, modul în care autorul
împiedica discursul să producă acele secreţii care îl separă, definitiv, de viaţă. Tocmai din
acest motiv, scriitura lui Sebastian Grama refuză încremenirea într-un stil, captivitatea
liniştitoare a unui ritm şi al unei curgeri fluide a scriiturii, preferând să producă mereu mici
explozii sau fisuri în corpul textului, incizii a căror violenţă sunt în măsură să păstreze textul
conştient de propriul său statut (defunct) şi să evite o superfluă ficţionalizare. Căci „ acolo
unde nu se mai lasă citită urma vitalului, ticul simulează o coerenţă de care stilul are nevoie.
Adică este numai o ritmare simplu exterioară a ceea ce în sine se găseşte lipsit de aşa ceva”
(p. 42).
Orice scriitură, de orice factură ar fi ea, stă sub semnul unui paradox, sau, mai corect
spus, sub semnul unei funciare ratări, căci ea se transformă, instantaneu, în epitaf. Asemenea
unor fotografii, cuvintele suspendă, sustrag, aşează între ghilimele, sunt, în sensul cel mai
precis, metafore – aşa cum pentru Borges cuvântul „luna” nu se află cu nimic mai prejos decât
cea mai ingenioasă metaforă închipuită pentru a o surprinde. Iar la capătul acestei
„metaforizări”, al acestei „treceri dincolo”, din lucrurile într-un sens foarte strict vii, nu mai
rămâne, ca după trecerea Styxului, decât o umbră. Metafora ca traversare a Styxului – care
este mai mult decât metafora traversării Styxului – mortifică.
Să ne întoarcem însă, urmând o stranie şi monstruoasă pantă a lui Moebius– a cărei
posibilitate este, în fond, (de)monstrată de textul lui Sebastian Grama – la cea dintâi frază a
cărţii, în care este surprins întreg dramatismul discursului ulterior. Căci această dintâi frază
vine, deopotrivă, cu promisiunea că tocmai retragerea „acestor litere, câte sunt”, va fi să
garanteze prezenţa actorului (nu acestuia, ci mereu a altuia) în spatele măştii altfel defuncte.
Căci textul – ni se spune – este într-o perpetuă, dinamică dis-cronie cu ceea ce este trăit, cu
viul, cu vitalul aflându-se în imposibilitatea recuperării meta-topice a acestei dis-cronii, a
sublimării ei într-o sincronie, fapt care constituie tocmai esenţa textualităţii care îşi asumă,
prin stil, aparenţa vitalului, suferind însă de o gravă astenie. Acestei dis-cronii funciare a
textului (care îi asigură statutul de de-funct), i se poate totuşi răspunde cu o dis-cronie faţă de
el însuşi.
Abia atunci când textul încetează să mai fie acesta şi devine altul, potrivit dinamicii lui
„eu este altul”, el refuză opacitatea propriului sine şi astfel mortificarea, refuzând deopotrivă
individualitatea în speranţa tranzitivităţii, căci „un text este cu atât mai puţin el însuşi cu cât
îşi revendică diafania ca proprietate esenţială. Invers, individualitatea este aceea care tinde să
suprime diafania prin opacitate” (p. 78). În acest punct, aşadar, polemica (în sens pur literal)
dintre trupul-mormânt şi trupul-veşmânt se transformă în dialectica aceloraşi; textul aspira la
ipocrizie (autorul cerându-ne să înţelegem acest termen în sensul său etimologic) şi, „în acest
sens, el este altul” (p. 84). „Există însă preferinţa de a uita ipocrizia în favoarea vocaţiei de
îmbălsămător. Şi de a o transfera la nivelul deciziei (“El a mers la dreapta”, “Jilţul are spătarul
de 64 cm.” etc.): ne bucurăm de tratamentul unui cadavru. Textul apare mort pentru că ţinem
să-l arătăm viu. Această “vitalitate” îl ucide, ţinându-l strâns înlănţuit de o viziune, de o
“punere în scenă” (sau pe catafalc)” (p. 85).
Polemica dintre letal şi vital îşi însuşeşte tocmai de aceea dinamica dialectică, pentru
că transparenţa este vitalitate („acest text este altul”) însă ea nu poate fi astfel – ca
transparenţă – în lipsa unui rest de opacitate, abia opacitatea făcând cu putinţă transparenţa.
„Această contradicţie logică figurează un chiasm: textul care atinge suprema transparenţă este
acela care porneşte de la asumarea fără de rest a opacităţii (adică a restului transparenţei)” (p.
91). Textul este, aşadar, mort, pentru că e viu. De prea multă vitalitate s-ar putea să sucombe.
A te juca, moebiusian, cu coala albă de hârtie a semnificantului-semnificat saussurian
înseamnă, deopotrivă, a-ţi asuma monstruozitatea verbalului. Cel de-al treilea pas al dialecticii
letal-vital-verbal îi este perfect străin lui Hegel şi seamănă mai curând cu deschiderea Cutiei
Pandorei decât cu acel Aufhebung. Verbalul produce implozia realului, tocmai în dublul joc
contrapunctic dintre letal şi vital, îl mărunţeşte, îl multiplică şi îl separă nesfârşit de el însuşi.
Ultima parte a lucrării are, mai curând, un sens contrapunctic, căci tocmai acolo unde te-ai
aştepta să descoperi, dialectic, recuperarea, jubilaţia reuşitei metatopice, descoperi
irecuperabilul, pulverizarea, utopia zonei. Căci zona, aşa cum este citită aici, e un topos a-
tipic (sau atopic) care scapă, prin esenţă, recuperării. În chiar momentul în care ultima
cărămidă ar fi putut desăvârşi construcţia, totul se prăbuşeşte, asemenea unui uriaş turn Babel,
în sine, ca şi când autorul însuşi s-ar fi temut de acceptarea unei logici şi al unui joc ale
scriiturii care l-ar fi silit să mimeze numai vitalul şi să-şi recunoască înfrângerea.
Încheind într-o notă lirică, s-ar putea spune că volumul lui Sebastian Grama este o
uriaşă sală a oglinzilor în care lucrurile şi cuvintele se amestecă laolaltă cu imaginile lor, şi cu
imaginile imaginilor lor, alcătuind o lume în continuă prefacere, violentă, discontinuă,
labirintică, în care drama neîntâlnirii dintre lucruri şi cuvinte, dintre eu şi celălalt nu scade în
intensitate şi nu-şi pierde consistenţa pe măsură ce – supusă jocului oglinzilor – se preschimbă
în reflexia unei reflexii, ci dimpotrivă se intensifică.