Universitatea ,,Lucian Blaga” Sibiu

Programul de studiu DREPT ID

Anul II

JUDECATA PĂSTORILOR

student: Iftimescu Gabriela

prof. îndrumător: Cornelia Muntean
grupa: 4

- decembrie, 2021 –
 Judecata păstorilor

Prin dreptul procesual cutumiar pastoral se înțelege acea ramură a dreptului cutumiar
feudal care cuprinde:
a) normele juridice apartinând acelei părți a „legii țării” ce reglementa activitățile
particulare ale modului de viață predominant pastoral;
b) modul în care se aplicau aceste norme în desfășurarea proceselor cutumiare în
comunitatea profesională de păstori, în cauze penale sau civile.
Așadar, instituția juridică profesională era ceata de păstori-judecători iar activitatea ei
specială era judecata păstorilor.
La baza dreptului cutumiar pastoral stăteau câteva principii de drept:
a) principiul judecării în cerc închis prin reprezentanții de vârstă, eligibili ai grupului de
păstori constituiți în ceată. Orice faptă, penală sau civilă, orice „vină” care leza interesele
grupului pastoral trebuia judecată în cadrul obștilor sătești de păstori de ceata anume însărcinată
cu această treabă. În nordul Dunării judecata se făcea până în sec. al XIX-lea de cete special
constituite numite „stărostiile ciobănești”, „cetele de vătafi” și „adunările de baci”. În sudul
Dunării judecata se desfășura în „judeciile” și „celnicatele” ciobănești. Când cel ce trebuia
judecat era rudă cu unul dintre păstorii judecători, se alegea provizoriu un supleant pentru a
exclude astfel bănuielile de părtinire;
b) principiul judecării în primă și ultimă instanță. În procesul cutumiar pastoral
conflictele se rezolvau numai pe plan local, în fața cetei de păstori-judecători, de obicei la locul
de reședință a păgubitului sau unde s-a produs infracțiunea.; nu exista apel iar judecata trebuia
să se termine într-o singură ședință; nu se puteau invoca motive pentru amânarea procesului, ca
lipsa de martori și dovezi materiale și nici nu se putea invoca competența altui loc sau for de
judecată;
c) principiul egalității prezumtive a părților în litigiul procesual comunitar;
d) principiul judecării sumare și operative. Procesul se judeca într-o singură zi iar
procedura era redusă la strictul necesar;
e) principiul invocării unor probe certe sau unor prezumții simple. Prima probă era
jurământul; păstorii jurau pe orice obiect al credinței lor: pe casa părintească sau proprie, pe
pământul lor, pe pâine și pe sare, și pe ceea ce era extrem de semnificativ, pe turma lor de oi
(jurământul ăl mare). Când jurământul se făcea pe turme sau pe ciopoare, acesta echivala cu
„jurământul pe pământ”. Pentru întărirea acestui soi de jurământ se aducea la locul judecății un
berbec de soi din turma celui care jura și acesta punea mâna pe capul berbecului și ținându-l de
cornul stâng cu mâna dreaptă jura să spună adevărul. A doua probă era cea cu martori. Aceștia
trebuiau să fie nepătați din punct de vedere moral și penal: moral, jurătorii trebuiau să postească
și să nu întrețină relații sexuale; penal, să nu fi comis infracțiuni similare celor pentru care
depuneau mărturia. Apoi, jurătorii trebuiau să fie mai în vârstă decât litiganții și mai mari în
rang profesional în ierarhia ciobănească.
A treia probă era depozițiile chezașilor; depozițiile lor urmau aceleași reguli impuse
martorilor. În afară de aceste mijloace de probă, ceata de judecători-păstori lua în considerare și
evoluția viitoare a evenimentelor judecate bazându-se pe prezumții aleatorii care puteau cântării
destul de greu în deliberare și hotărâre.
f) principiul aplicării „legilor păstorești”. Prin acestea se înțeleg acele sisteme de norme
restrictive stabilite de comunitatea predominant pastorală pentru activitățile ei profesionale. Din
categoria acestor sisteme fac parte: legea turmei, legea stânei, legea plaiului, legea pășunei,
legea muntelui, legea drumului oii etc.;
g) principiul executării liber consimțite sau silite în grup sau în familie a sancțiunilor
primite. Cel sancționat, în mod obișnuit, executa de bună voie și singur pedeapsa oricât de grea
ar fi fost aceasta.; alteori aceasta era executată sub controlul familiei iar alteori anumiți ciobani
erau însărcinați cu executarea pedepse după care dădea socoteală cetei.
Ceata de păstori era aleasă pe viață și de aceea avea un caracter permanent. Ea purta
diferite denumiri: „ceata bacilor de judecată” nordul Dunării), ceata „păcurarilor de județ” (jud.
Hunedoara); „ceata judecilor” ori „ceata de sfat a celnicilor” (sudul Dunării) etc. Alegerea
cetașilor nu se făcea de întreaga comunitate pastorală, ci numai de reprezentanții grupelor de
păstori alcătuite pe principiul vecinătăților profesionale și al ajutorului reciproc în muncă.
Judecătorii păstori erau aleși dintre păstorii bătrâni, cu experiență și autoritate profesională între
ciobani care eventual puteau face parte și dintre „bătrânii satului”. Atribuțiile lor se restrângeau
numai la conflictele și infracțiunile de ordin pastoral.
Ceata de păstori judecători odată constituită (trei, cinci sau șapte) acționa ca atare ori de
câte ori era nevoie, la cererea părților implicate în conflict sau la sesizarea organelor de
conducere obștească a comunității pastorale. Ea constituia completul de judecată în primă și
ultimă instanță profesională. În ea intrau de fapt și de drept: starostii, vătafii și bacii. În ceată toți
păstorii judecători erau egali în deliberări și hotărâri. Cel mai în vârstă îndeplinea rolul de
căpetenie și avea grijă să se execute procedura tradițională.
Capacitatea de judecată a cetei păstorilor era redusă, așa cum am arătat, la ciobanii de
meserie. Numai în mod excepțional, când conflictul leza interesele fundamentale ale obștii
sătești, erau judecați și de obște, în contumacie, și se aplica legea pământului sau legea sângelui,
după cum fapta se încadra în contextul legii sau obiceiului local.
Prima operație tehnică era fixarea termenului de judecată, care trebuia să cadă, pe cât
posibil, vinerea, într-o zi de lucru. În răstimpul văratului, în ajunul zilei sortite „județului
păcurăresc”, completul de judecată cu părțile în litigiu, cu chezașii și martorii, părăseau poienele
lor cu băcii sau golurile lor de munte cu stâni și urcau la un loc adăpostit, sub o creastă sau un
stei, sau într-un luminiș de pădure.
Acolo luau cina și înnoptau. Litiganții și păstorii judecători nu se culcau, ci vegheau să
prindă răsăritul soarelui. Cum răsărea soarele își făceau rugăciunea și se „legau între ei„ să nu
fie părtinitori. Apoi se așezau în cerc pe bolovani, buturugi sau cioate având în mijlocul lor
părțile, martorii și chezașii. Judecata trebuia să se desfășoare astfel încât până la apusul soarelui
să fie terminat; nu se admitea nici o prelungire. În timpul judecății toate părțile în cauză ajunau,
numai ploștile cu apă circulau din mână în mână pentru a potoli setea.
În răstimpul iernatului, completul de judecată cu martorii și chezașii se adunau sub un
adăpost artificial: păstorii sedentari la un sălaș, conac sau odaie părăsite, păstorii transhumanți,
coborâți în lunca Dunării, la o perdea de trestie retrasă. Iarna timpul de judecată se scurta în
funcție de intensitatea intemperiilor.
Judecata decurgea firesc începând cu jurământul mic sau mare, cu declarațiile părților,
cu depozițiile martorilor, cu confruntările în toate momentele dezbaterii și terminau cu
„județul”, adică cu hotărârea finală.
Deși judecata păstorilor avea de fiecare dată un conținut diferit, măsurile și hotărârile ce
aduceau soluții noi în interpretarea conflictelor nedeterminate tradițional de datină, căpătau
putere de obicei, devenind astfel un fel de fond jurisprudențial care oricând putea fi invocat de
completul de judecată profesională sau chiar de părțile în litigiu.
Din cercetarea comparativ-istorică a materialelor folclorice relative la conflictele în
comunitățile pastorale (sedentare sau transhumante), reies trei categorii de motive proprii
acestor conflicte: unele infracțiuni împotriva avutului comunitar de grup profesional; alte
infracțiuni ce țin de serviciul propriu-zis în unitățile de muncă a cetelor de păstori și altele care
sunt rivalități de tip erotic între ciobani.
Din prima categorie - care este și cea mai gravă – fac parte: crima, tâlhăria, furtul,
înșelăciunea, abuzul de încredere, distrugerea și degradarea bunurilor comunitare,
insubordonarea ierarhică, trădarea intereselor profesionale; în comunitatea arhaică aceste
infracțiuni se pedepseau cel mai adesea cu moartea. În ierarhia păstorească anumitor grade și
funcțiuni nu le era permis să se însoare , pentru a nu descompune astfel, „sus la munte” sau „jos
în vale” mâna de lucru sau pentru a nu descumpăni prin însurătoare cadrele calificate în muncă
prin obligații extra-profesionale. Astfel, mulgătorii, cășarii, strugarii trebuiau să rămână flăcăi
în unele unități micropastorale. Încălcarea acestei dispoziții a castității putea atrage uneori
pedeapsa capitală.
Din categoria infracțiunilor de serviciu fac parte: neglijența profesională și refuzul de a
se integra în tradiția de muncă.
Din categoria de rivalități sentimentale, de tip erotic, fac parte gelozia între ciobani pe
tema succeselor sentimentale a unui confrate (mai mic) sau a unui străin (neasimilat în grup).
Preferințele „fetei strâne” (străine), a „fetei de maior” (termenul „maior” este derivat din
„maier” care la rândul lui este o formă contrasă din „mare oier”, păstor/cioban bogat cu multe
turme și reputație economico-socială în comunitatea profesională), pentru unul dintre păcurari,
provocau puternice dispute erotice. Aceste dispute erau de multe ori directe și violente
conducând de cele mai multe ori la crimă. De asemenea, în comunitatea pastorală atingerea de
femeia altuia, adică adulterul, era pedepsit fără cruțare cu moartea.
Odată stabilite motivele culpei penale, ceata trece imediat la judecarea celui vinovat
după o procedură sumară sau una complicată. În primul caz ciobanii – frați buni, veri primari,
frați de cruce sau veri de drum – judecă e ciobanul străinel care nu face parte din comunitatea
lor gentilică. Locul unde se instituie instanța de judecată este muntele, piciorul muntelui,
dumbrava muntelui, zănoaga verde, vârful de muncel, sub stâncă, imașul, ogrăzelele, pomul
rotat etc.
Cel ce trebuie judecat este trimis de la locul judecății, ceea ce în termeni populari se
exprimă prin „înturnatul oilor, desturnat, digățat, umblatul oilor, plimbatul oilor, mulgerea
oilor”. Păcurarul era sfătuit să plece pentru a nu participa la proces iar dacă nu vroia, fârtații îl
amenințau direct cu pedeapsa cu moartea. Între păstorii judecători se stabileau probele vinovăției
reale sau prezumtive a celui în cauză prin declarația unilaterală a uneia dintre părți, prin
mărturie, interogatoriu sau altele. Apoi, judecătorii păstori deliberau și stabileau și în ce fel să
aplice pedeapsa capitală ciobanului.
Ciobanului judecat și socotit vinovat i se comunică, după întoarcerea în ceată, hotărârea
luată împotriva-i.
Sentința va fi executată fie în spiritul hotărârii cetei de păstori-judecători, fie în spiritul
dorinței celui condamnat. Vom remarca procedeele arhaice de pedepsire capitală: tăiat în săbii,
în topoare, săgetat, izbit cu lancea, decapitat, la care se adaugă procedeele moderne de
pedepsire, împușcarea. De asemenea, din colindele și baladele populare, se mai observă că locul
execuției devine și locul de îngropare.

Bibliografie

Cornelia Muntean, Etnologie Juridică, Sibiu

R.Vulcanescu, Etnologie Juridica, Bucuresti, 1970
R.Vulcanescu, Mitologie Romana , Editura Academiei , Bucuresti, 1985, p.383-384