Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA ``LUCIAN BLAGA`` SIBIU FACULTATEA DE DREPT ``SIMION BARNUTIU``

ETNOLOGIE JURIDICA
Judecata cetelor de batrani

STUDENT : MORAR IONUT VLAD ANUL II DREPT I.D. TARGU MURES

Comunitatea satului si legislatia ei

Este firesc ca intr-o comunitate, oricare ar fi ea, sa existe legaturi strnse ntre membrii acesteia. Oamenii au convietuit ntotdeauna n colectivitate. Spontane sau organizate, obiceiurile ne spun ceva, au, n esenta, rosturi care nu le dezmint pe cele cu care au servit ele de veacuri pe om si societatea n pastrarea bunei rnduieli, cu care s-au nscris n istoria noastra culturala. Viata sociala a satului romnesc a avut un puternic caracter comunitar, colectiv, datorat unei rnduieli fara de care acesta nu ar fi putut rezista attea veacuri, caracterizat prin aparitia unor traditii care mai trziu se regasesc n formele de organizare ale justitiei. Este vorba despre relatiile interumane legate ntre oamenii satului romnesc, indiferent de pozitia pe care o ocupau, dar si de relatiile de familie stabilite ntre parinti si copii ca si relatiile stabilite ntre celelalte rude : frati, surori, cumnati, cuscrii etc. c are sa le permita o buna convietuire. Pentru aceasta a fost nevoie de comunicare. Comunicare ntre obste si sfatul satesc, comunicare ntre toti gospodarii satului, comunicare ntre rude. Romnii, ca toate popoarele, au trebuit, deci, sa comunice ntre ei stabilind astfel diferite relatii. Aceste relatii au fost la nceput norme de conduita fara caracter juridic, norme care au fost respectate de buna voie de catre toti. Desi mai trziu a intervenit legea scrisa, satele au continuat sa-si judece pricinile potrivit dreptului stramosesc. Este adevarat, cu timpul, legea scrisa a cstigat tot mai mult teren n detrimentul dreptului comunitar. Dar ntre biruinta unuia si disparitia partiala a celuilalt se impunea o perioada ndelungata n care au coexistat ambele tipuri de instante. Problema nlaturarii bruste a dreptului comunitar nu s-a pus n ceea ce priveste dreptul romnesc scris. Aceasta, deoarece, n mod inevitabil s-ar fi provocat grave perturbari sociale n rndul satelor romnesti care se bazau pe o traditie bine pusa la punct, pe norme nescrise, dar respectate cu strictete. Dealtfel, ncalcarea legii nescrise ducea la sanctionarea celor vinovati, ceea ce demonstra importanta legii nescrise . Cunoasterea formelor de organizare traditionala care au existat de-a lungul timpului, datorita preluarii lor de catre generatiile ce au urmat, ca si comunicarea permanenta ntre oamenii satului si are iomportanta sa. Fara existenta acestora dreptul scris de azi, probabil ar fi fost mai sarac. Fara comunicarea ntre toti gospodarii satului romnesc traditional aceste forme de organizare, adevarate mecanisme juridice, nu ar fi existat. Dreptul romnesc a fost si este nca indisolubil legat de societate. Romnii, si-au creat propriile reguli sociale cum dintre care amintim : regulile obisnuielnice, regulile morale, regulile religioase etc., reguli clare care le asigurau convietuirea n colectivitate reguli care si azi coexista cu regulile scrise. Astfel, o serie ntreaga de practici sociale, ndelung repetate n actele zilnice, cunoscute, aplicate si respectate au devenit, n timp, norme de drept. Conditiile vietii materiale si spirituale, tipurile de relatii sociale din societatea romneasca au determinat aparitia unor comunitati si grupuri specifice de solidaritate. Viata satului romnesc a avut un puternic caracter comunitar colectiv concretizat n aparitia unor valoroase traditii socialeconomice, cu norme, forme de organizare si institutii proprii . Cutumele 2

Baza dreptului la poporul romn au format-o cutumele care creau o situatie juridica mentinuta prin consimtamnt mutual. Cutuma sau obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept, si reprezenta o practica att de nradacinata n comunitatea satului romnesc nct oamenii socoteau ca prin ea si puteau exercita drepturile. Si chiar faceau acest lucru. Regulile formate n timp nu sunt impuse de constrngere, nsa ele sunt respectate, chiar nescrise fiind.. Practica generatoare de cutume era uniforma, repetabila si avea o durata de timp destul de ndelungata. La nceputul Evului Mediu, peste tot domnea legea nescrisa, dreptul comunitar, acel obicei al pamntului dupa care se conduceau toate asezarile romnesti. Pricinile dintre romni s-au judecat potrivit acelor Lex Olachorum. n Romnia, pozitia dreptului obisnuielnic cutumiar s-a pastrat pna la nceputul veacului al XIX-lea, alcatuind obiceiul pamntului sau legea romneasca, Jus Valahium sau Ius Valachorum . Abia dupa aparitia Codului civil din 1864 rolul cutumei se restrnge, dar chiar si legea scrisa face, nca, trimitere, prin cteva articole, la obiceiul juridic. Cutuma a fost, deci, cea care a exprimat vreme ndelungata nevoile sociale ale colectivitatii romnesti si a influentat continutul ideii de justitie. Ca si justitta, cutuma este expresia necesitatii unei ordini, a unui echilibru armonic, pana la urma moral n substanta sa. Oamenii satului romnesc aveau nevoie de ceva care sa-i ajute la ndreptarea celor ce greseau. Conditiile vietii materiale si spirituale, tipurile de relatii sociale din societatea romaneasca au determinat aparitia unor comunitati si grupuri specifice de solidaritate. Obiceiul este, practic, rodul experientei de viata a ntregii comunitati. Obiceiul este un model de conduita, el presupune o anumita constrngere n recunoasterea valorilor de grup si de respectare alor. Obiceiul apare ca un comportament pe care grupul social l impune membrilor sai. El se concretizeaza, n general, pe formule orale, iar autoritatea lui se bazeaza, pentru aplicare, tocmai pe faptul ca este rezultatul unei practici vechi, incontestabile. Obiceiul formeaza un mecanism creator si pastrator de ordine, si mai mult dect att, obiceiul este un mecanism pastrator de cultura Prescrierile obiceiului pamntului sunt izvorte din bunul simt si din ntelepciunea poporului romn, de aceea cnd un membru al colectivitatii n care traia gresea el era judecat numai dupa normele cutumiare ale locului n care traia. Poporul romn a tinut si tine, nca, la traditia ntemeiata pe practicarea si manifestarea cultului. Traditia a fost si nca mai este conducatoarea tuturor actelor omului. Poate, tocmai de aceea legea tarii sau obiceiul pamntului apare ca o emantie a ntregului popor privit n structura lui de clasa si n evolutia lui istorica. Exista, nca, obiceiuri stravechi care s-au pastrat aproape nealterate de-a lungul timpului. Viata psihosociala n satul romnesc a avut un caracter comunitar evidentiat de nchegarea anumitor traditii cu caracter economic si psihosocial, de conservarea unor mentalitati specifice. Satul romnesc si-a dezvoltat forme specifice conform trebuintelor comune si a vointei comune. H.H.Stahl sublinia ca satul romnesc este o forma de convietuire sociala, pe un trup de mosie, a unui grup biologic nchis, deseori legat prin rudenie de ceata, traind n gospodarii familiale, asociate ntr-o obste care, prin hotarri luate n adunarile ei generale are dreptul de a se amesteca n viata particulara a fiecarei gospodarii, potrivit regulilor juridice ale devalmasiei si conform mecanismului psihic al obstii pe baza de traditii difuze. ntreaga viata sociala si economica a poporului romn s-a intemeiat pe obste - sustinea istoricul P.P.Panaitecu - aceasta nsemnnd o asezare permanenta si stabila, o stapnire comuna pamntului, alcatuiri sociale satesti, cu legi perfect adaptate nevoilor colective. Obstea taraneasca romneasca a constituit o asociatie umana cu legi si obiceiuri juridice proprii. Comunitatea sateasca romneasca traia n limitele unui perimetru agricol numit hotar, dupa legi transmise de oamenii buni si batrni. 3

Satul devalmas era o colectivitate legata adesea prin rudenie de ceata, care traia n gospodarii familiale, reunite ntr-o obste care lua hotarri prin consultarea satenilor. Satul functiona ca un ntreg, iar oamenii satului se supuneau unor reguli (norme, valuri, stil de viata ) dar binecunoscute de sateni, de gospodarii satului. Cu alte cuvinte existau norme juridice, nescrise, dar aplicate. Comunicarea avea un rol esential n obste. Pentru perioada feudala organul de conducere sateasca al obstilor taranesti din cele trei tari romane era denumit sfatul satului sau sfatul batranilor ori sfatul oamenilor buni , sfatul oamenilor zdraveni iar legislatia sateasca era denumita legea tarii sau obiceiul pamantului . Organul satesc de conducere ca si legislatia sateasca ocupau locul al treilea dupa domnie si dregatorie , respectiv dupa pravilele imparatesti si pravilele boieresti . Sfatul satului era un organ institutional complex care ingloba mai multe suborgane cu atributii distincte si interdependente. Din sfatul satului faceau parte trei unitati social-culturale a caror activitate era coordonata de nucleul de batrani din sat. Ceata sfatului satului se subdividea in trei cete de varsta deosebite intre ele : ceata batranilor ; ceata oamenilor zdraveni ; ceata feciorilor.

Ceata batranilor era alcatuita din sexagenarii si septagenarii satului, adica din oameni intelepti, cu o minte agera si cu o reputatie nepatata, pentru a putea face fata nevoilor conducerii locale. Acestia erau capetenii de drept si de fapt, legiuitorii, executorii, judecatorii si administratorii satului. Din aceasta cauza cetasii trebuiau sa locuiasca in vatra satului pe care il reprezentau. Ceata oamenilor zdraveni era alcatuita din oameni maturi alesi in numele categoriilor profesionale existente in sat. Acestia puteau locui si in afara vetrei satului, pe mosia satului. Ceata feciorilor era alcatuita din tineretul satului. Ea alcatuia unitatea de paza a satului, echipa de stafete ce ducea vestile in sat, grupul strigatorilor peste sat care organiza ceremoniile festive de peste an. In ea erau numiti numai feciorii care la sorocul primirii lor , adica de Anul Nou, trecusera deja ritul de initiere numit intratul in hora din duminica Pastilor. Feciorii ieseau din ceata cand se insurau sau cand comiteau vreo infractiune grava care incalca ordinea morala enuntata in statutul cetei. Cea mai importanta in ordinea ierarhiei de varsta si experienta era deci ceata batranilor care se si numea de fapt capul sfatului satului . Ea coordona activitatea celorlalte doua cete din subordine. FORME DE JUDECATA OBSTEASCA In perioada feudala cetele de varsta mentionate desfasurau doua forme de judecata obsteasca, cu variantele lor locale : a) o judecata a varstnicilor care se petrecea la doua nivele sociale : - la nivelul intereselor juridice ale intregii comunitati satesti ( judecata batranilor , judecata megiesilor etc.) - la nivelul intereselor juridice profesionale ( judecata plugarilor , judecata pastorilor etc.)

b) o judecata obsteasca a tinerilor organizati in feciorii satesti si fruntasii feciorelnice . In functie deci de organizarea interna a satului pe cete se grefau si formele de judecata. Aceste sentinte obstesti puteau merge in feudalismul timpuriu pana la pedeapsa capitala. A doua forma de judecata obsteasca, cea a cetelor de feciori dadea rar si cu aprobarea cetelor de batrani ai satului sentinte materiale ; sentintele lor aveau mai mult un caracter etic, erau mai mult morale decat materiale. JUDECATA CETEI DE BATRANI Sfatul satului, organiza intern obstea sateasca libera si aservita. Sfatul satesc liber avea capacitate juridica deplina de conducere, coordonare, judecata si executie in sat. Sfatul satesc aservit avea o capacitate juridica restransa ; el era numai un organ de executare locala a dispozitiilor si judecatii domeniale. Sfatul satesc al unei asezari libere conducea conform cu traditia locala, impartea dreptatea celor care i-o solicitau, recompensa moral pe fruntasi si gospodari, reprezenta satul in relatiile intersatesti si fata de organele dregatoriei si ale domniei. In structura lui traditionala era alcatuit, asa cum am aratat, din trei subunitati de baza din care cea mai importanta era ceata de batrani a satului. In aceasta ceata intra initial un numar impar de batrani astfel ca hotararea sa se poata lua, cum am spune noi astazi, cu majoritate de voturi. Numarul cetasilor se putea ridica pana la o unsprezecime din cifra totala a batranilor din sat. Conform zicalei : Batranii sunt sfintii satului erau cooptati printre cetasi numai cei in varsta cu o viata nepatata ajunsi la cel mai inalt grad de intelepciune. Cand in sat nu existau batrani suficienti pentru a acoperi nevoile functionale ale cetei se cooptau batrani nepatati din satele vecine ; de unde si zicala : Cine n-are batrani sa-i cumpere . Ceata de batrani o data aleasa si inscaunata, devenea inamovibila ; ea era acceptata ca atare de dregatorie si era tolerata de domnie. Atata timp cat faceau parte din ceata de sfat, batranii satului nu puteau fi insultati, maltratati sau detinuti de vreun organ domenial fara ca satul sa se rascoale. Dregatoria nu avea putere legala asupra cetei de batrani iar domnul tarii evita sa-i incalce drepturile. a) Obiectul activitatii juridice a cetelor de batrani Cetele de batrani din sfatul satului exercitau dreptul de judecata locala in conformitate cu obiectivele justitiei autonome a obstilor satesti. Acest drept de judecata locala se referea la tot ceea ce privea organizarea si administrarea satului feudal, la institutiile satesti, la gospodaria sateasca, la convietuirea pasnica intre satele vecine ce alcatuiau o unitate zonala numita in trecut tara . Ceata de batrani aplica traditia juridica locala fixata in obiceiul pamantului sau crea legi proprii, adica obiceiuri juridice noi, in cazul in care traditia nu stabilea sau nu sugera solutii. b) Cand actiona ceata de batrani Ca institutie juridica ceata de batrani actiona periodic dar si accidental. Periodic, in perioada marilor sarbatori de peste an (Craciun, Lasatul Secului, Pasti, Rusalii etc.) cand judeca direct (constituita in complet de judecata) sau indirect ( prin cetele de judecatori din subordine : ceata pastorilor, ceata strigatorilor etc.). In aceste conditii alcatuia la hotare, in tinda bisericii sau in vreo gospodarie din sat scaunul de judecata . Aceasta a fost prima si cea mai veche functie a cetei de batrani, judecata dupa traditie a conflictelor intersatesti. Accidental, ceata de batrani se constituia ori de cate ori era solicitata de o nevoie presanta vicinala. 5

c) Tehnica de judecata Judecata cetelor de batrani prezinta la romani doua forme relativ distincte ale scaunului de judecata prin locul, timpul si tehnica desfasurarii lor. Prima forma este judecata la hotare si a doua, scaunul de judecata propriu zisa. Cele mai vechi mentiuni se refera la ceea ce numim judecata la hotare ; prin hotare intelegem limitele materiale ale mosiei satesti, granitele dintre sate. La hotarele mosiei satesti, sub un pom considerat sfant ( brad, stejar, fag, plop ), conform traditiei, periodic sau ocazional se adunau roata batranii satului in ziua sorocita judecatii. Veneau dis-de-dimineata, in stare de puritate fizica si morala, jurau sa judece drept, luau loc pe cioate de lemn sau pe bolovani, ascultau intati partile in conflict, apoi martorii si apoi chibzuiau intre ei pentru a da hotararea. Acest act justitiar stabilit la hotare se numea hotararea batranilor . In acceptiunea ei primara, hotararea desemna pentru majoritatea cazurilor rezultatul proceselor relative la fixarea hotarelor si hotarniciilor. In ceea ce priveste a doua tehnica de judecata, se disting doua feluri de scaune de judecata : cel din vatra satului si cel din pragul bisericii. Scaunul de judecata din vatra satului se desfasura in batatura satului in asistenta consatenilor. Cel din tinda sau pridvorul bisericii se desfasura numai intre cetasii batrani. Ambele forme de judecata erau anuntate la iesirea din biserica de catre preot ; anuntarea se facea simplu, ca o porunca. De aici porunca era vestita satului prin stafetele alcatuite din membrii cetei de feciori. Cetasii se adunau si se randuiau in scaun dupa dupa varsta, in ordine descrescatoare. Apoi se presta juramantul ca va judecare cu dreptate dupa care pornea la judecata in prezenta partilor in cauza ; uneori judeca si in contumacie. CATEGORII DE PEDEPSE : In mod firesc, pedepsele erau gradate de la cele morale la cele materiale si de la cele usoare la pedepsele capitale. Pedepsele Judetului al mic ( cand ceata de batrani judeca abateri usoare ) erau : mustrarea, ostracizarea, despagubirea crescanda si bataia. Judetul al mare ( care judeca abateri care periclitau existenta fizica a comunitatii satesti ) aplica pedepsele in functie de periculozitatea infractiunii pentru comunitatea sateasca. Acestea erau : crancenarea, infierarea, mutilarea mainii, lapidarea.

Crancenarea se folosea in sec. al XIX-lea in sens ritual de insangerarea a pielii si muschilor. Erau incrancenati dupa o judecata intre membrii familiei cei neimpartasiti pentru a nu se transforma in strigoi ; se incrancenau cu o cruce pe piept, deasupra inimii, se incrancena incheietura mainii, se incrancena talpa piciorului stang. In sudul Dunarii incrancenarea se facea in ceafa.

Infierarea ca sanctiune fizica a fost conceputa ca insemn pentru vinovati. Cei infierati erau stampilati cu fierul rosu pana la mutilarea organului respectiv. Ranile infierarii lasau cicatrici adanci asemenea semnelor de proprietate executate pe animale. In documente se mentioneaza atat infierarea robilor prinsi dupa evadare, cat si a talharilor criminali ; primii cu semnul de proprietate al domeniului feudal de care apartineau, ceilalti cu semnul degradarii civile care era o cruce suplicatorie ( in x sau v ) marcata pe frunte. Mutilarea mainii : 6

In dreptul cutumiar romanesc intalnim notiunea de mana intrebuintata in doua sensuri juridice : a) b) de forta legala de sanctiune penala

Ca forta legala in obiceiul pamantului mana a fost evocata ca semn al autoritatii familiei, al stapanului casei, al lui pater familias, de aceea uneori romanul se jura, printre altele si pe mana : sa-mi putrezeasca mana daca am luat ceva . Printre pedepsele grave era si mutilarea integrala a mainilor iobagilor si partiala a mainilor oamenilor liberi ( in special mutilarea degetelor care se puneau pe inscris ) . Cetele de batrani aplicau sanctiunea mutilarii mainii celor vinovati de crime. Taierea mainii in semn de pedeapsa pentru un iobag era echivalenta cu caderea pe treapta robiei iar pentru omul liber considerat criminal era echivalenta cu moartea civila ( pierderea personalitatii juridice ) . Lapidarea La origine lapidarea a fost o sanctiune rituala la fel de grava ca arderea pe rug, spanzuratul sau trasul in teapa. Macedo-romanii lapidau fecioarele care pacatuiau inaintea casatoriei. Vinovata era dusa in munte, la marginea unei prapastii unde era lapidata de membrii familiei : tatal, mama, fratii, surorile si rudele apropiate. Lapidarea nu se facea anarhic : surorile si fratii mai mici ai vinovatei zvarleau pietricele, rudele apropiate pietre mai mari si parintii cele mai mari. Inainte de a se prabusi sub lovituri victima prefera sa se arunce in prapastie. In unele sate romanesti din Serbia exista o forma de ucidere comunitara de tipul lapidarii : uciderea batranilor neputinciosi numita lapot, socotiti ca au devenit o povara insuportabila pentru copii, familie sau comunitate sateasca. Hotararea se dadea de catre judetul al mare al adunarii satului. Cum se proceda : Batranii neputinciosi erau declarati de ceata de neam sau de spita de neam indezirabili, apti de a fi exterminati atat cat mai puteau sta pe picioare. Ceata de batrani invoca legea lapotului fixa data si executa pedeapsa. Data sortita uciderii trebuia sa fie intr-o zi lucratoare. Dis-de-dimineata batranul in cauza, fara sa stie sau constient chiar dar fara protesteze, era imbracat in straie de sarbatoare, apoi era scos in batatura satului unde era salutat cu respect de sateni. Fiul lui, o ruda apropiata sau un cetas din neam ii punea un drob de malai copt pe cap si ii spunea : Nu te omoram noi, ci malaiul asta si brusc zdrobea capul batranului cu un fier de plug. Alte forme de lapidare se refera la superstitiile relative la posesiile demonice. Cei posedati de demoni trebuiau sa se lase lapidati pentru a scapa de aceasta boala spirituala ( cum sustinea medicina magica). Traditia istorica mentioneaza si lapidarea celor atinsi de molimele catastrofale : bolnavii de miselie ( lepra nevindecabila ), de gubavie ( lepra vindecabila ), de ciuma si holera. Traditia legislativa Fiecare act de comunicare al obstei este important ca si fiecare obicei este transmis din generatie n generatie. Ori de cte ori sfatul batrnilor sau al oamenilor buni si batrni si va spune cuvntul intervine si comunitatea sateasca aprobnd sau dezaprobnd hotarrile sfatului, dar si pe cele ale cetelor. Normele si regulile care organizeaza relatiile interumane au rolul lor n viata obstei. 7

Colectivitatile traditionale au avut o puternica tendinta de a pastra obiceiurile. n conceptia acestora, obiceiul trebuia ndeplinit corect, potrivit rnduielilor transmise din generatie n generatie. Abaterile de la aceste reguli contraveneau bunei cuviinte ndatinate a colectivitatii. Ideea de dreptate si aplicatia ei, n ceea ce priveste poporul romn, se reflecta att n cutume si traditii, practici si uzante ct si n obiceiuri. Obiceiurile sunt, azi, pentru cei ce le privesc din afara adevarate spectacole, dar ele au ncifrat ntelesuri profunde asupra relatiilor interumane, asupra comunitatilor romnesti, asupra mersului normal al vietii sociale. Poporul romn a descoperit si format elemente, trasaturi, tipuri vii si modele logice pe care le-au urmat de-a lungul timpului.

BIBLIOGRAFIE 1. Alexandru, Gr.I. (1905) Studiu asupra istoriei dreptului general n care se cuprinde istoria dreptului bizantin si a dreptului vechiu romnesc sau dreptul pamntesc, obiceiurile pamntului, obiceiurile juridice ale poporului romn - Tipografia Alexandru Codrean - Focsani 2. Berechet, St.Gr. (1930) Obiceiul pamntului romnesc. ncercare de studiu juridicoetnografic - Iasi 3. Condurachi, I.D. (1939) Formarea vechiului drept romnesc nescris - Tipografia Unirea Iasi 4. Drmba, O. (1987) Istoria culturii si civilizatiei - Editura Stiintifica si Enciclopedica Bucuresti 5. Hasdeu, B.P. (1878) Obiceiurile juridice ale poporului romn - Tipografia Societatii Academiei Romne - Bucuresti 6. Iorga, N. (1985) Istoria poporului romn - Bucuresti 7. Mrza,Tr.(1969) Folclor muzical din Bihor - Editura Uniunii Compozitorilor - Bucuresti 8. Panaitescu, P.P. (1966) Obstea taraneasca n Tara Romneasca si Moldova - Editura Academiei - Bucuresti 9. Pop, M. (1999) Obiceiuri traditionale romnesti - Editura Univers - Bucuresti 10. Pop, M., Ruxandroiu, P. (1991) Folclor literar romnesc - Editura Didactica si Pedagogica - Bucuresti 11. Pascu, St. (1972) Voievodatul Transilvaniei - Editura Dacia - Cluj 12. Stahll, H.H. (1946) Sociologia satului devalmas romnesc - Editura Fundatii - Bucuresti 13. Vulcanescu, R. (1970) Etnologie juridica - Editura Academiei Romne - Bucuresti