CURS 2 Morfologie şi anatomie vegetală - Biologie an I - semestrul II

21 februarie 2022

2. Sistemul protector (sistemul ţesuturilor de apărare)

Structurile sistemului protector sunt localizate la exteriorul organelor

plantelor şi rar ȋn interiorul acestora.
Rol: protejează organele vegetative şi reproducătoare de agenţi fizici şi
biologici (schimbări bruşte de temperatură, răniri, microorganisme, ciuperci
parazite etc).
epiderma

După origine Primare, cu originea exoderma

ţesuturile protectoare sunt ȋn meristeme primare
endoderma

caliptra (ţesut caliptral)

Secundare, cu originea ȋn suber, periderma,

felogen (meristem secundar) ritidom.

Ţesuturi protectoare primare

Epiderma:
- este cel mai important ţesut protector; acoperă la exterior organele vegetative
şi de reproducere;
- este unistratificată rar pluristratificată/multistratificată (până la 16 straturi de
celule).
Durata de viaţă:
- epiderma persistă toată perioada de viaţă la plante care nu cresc secundar în
grosime (plante care au toată viaţa o structură primară);
- la plantele perene (care realizează creştere secundară în grosime) epiderma nu
poate ţine pasul cu creşterea plantelor şi în final se rupe (se exfoliază) şi este
înlocuită de un ţesut de apărare cu origine secundară numit peridermă.
Din punct de vedere morfologic şi funcţional epiderma este alcătuită din:
 celule epidermice propriu-zise şi
 celule epidermice specializate care formează stomate şi peri.
 Celulele epidermice propriu-zise:
- sunt celule vii (nucleu, citoplasma densă cu organite celulare tipice, sistem
vacuolar redus), izo- sau heterodiametrice;
- variază ca formă şi mărime în funcţie de specie şi de stadiul ontogenetic al
plantei;
- pereţii tangenţiali externi sunt mai groşi şi modificaţi chimic (cutinizare,
cerificare, mineralizare, lignificare);
- epiderma este acoperită de o cuticulă continuă (proces de cuticularizare).

Stomatele:
- sunt celule vii ce conţin toate componentele caracteristice celulei vegetale;
- sunt structuri adaptate funcţional pentru asigurarea schimbului de gaze dintre
plantă şi exterior şi pentru asigurarea transpiraţiei;
- sunt prezente pe toate organele supraterane ale plantelor dar mai ales pe
frunze; ele se formează pe toată perioada de vegetaţie a plantei.
Nivelul stomatelor faţă de epidermă depinde de condiţiile de viaţă.
 La mezofite (gr. mesos=de mijloc; phyton=plantă), plante care trăiesc pe
soluri cu umiditate moderată, stomatele se află la acelaşi nivel cu celulele
epidermice din care se difereţiază.
 La xerofite (gr. xeros=uscat; phyton-), plante care trăiesc ȋn zone aride,
secetoase, stomatele se află sub nivelul epidermei, ȋn cripte stomatifere
(uneori cu peri care alcătuiesc o pâslă ce ȋmpiedică pierderea de apă), pentru
o transpiraţie redusă; stomatele sunt mai mici şi mai dese decât la celelate
plante (Fam. Ericaceae).
 La hidrofite (gr.hydor, hydatos = apă; phyton-) plante adaptate la mediul
acvatic, stomatele sunt dispuse la nivelul epidermei sau mult deasupra ei.
În funcţie de distribuţia stomatelor la nivelul laminei se deosebesc
frunze:
- epistomatice – stomatele sunt dispuse numai pe epiderma superioară; ex.
plante acvatice cu frunze natante (Nymphaea alba, Nuphar lutea);
- hipostomatice – stomatele sunt dispuse numai pe epiderma inferioară; ex.
Fam Ericaceae (stomatele sunt dispuse ȋn cripte stomatifere, adaptare
xeromorfă);
- amfistomatice – număr mare de stomate mici ce se găsesc pe ambele feţe ale
frunzelor, la plante din zone secetoase – xerofite (Zea mays, Helianthus
annuus).
 Stomata este alcătuită din două celule stomatice care lasă între ele o
deschidere numită ostiolă. Celulele stomatice pot fi reniforme (Fig. 1.1; Fig.
2.2) dar şi halteriforme / sub formă de halteră (stomata de tip gramineu de la
graminee/Fam. Poaceae) (Fig. 2.1).
La Iris germanica (stânjenel) ȋn imagine apicală (Fig.1.1) se observă
epiderma, alcătuită din celule alungite, heterodiametrice, fără spaţii
intercelulare.
Stomatele sunt dispuse paralel cu celulele epidermice propriu-zise.
În secţiune transversală prin frunza de stânjenel se observă celulele
stomatice afundate ȋntre celulele epidermice (Fig. 1.2). Între celulele stomatice
se află ostiola. Deasupra ostiolei se află camera antestomatică, iar sub ostiolă se
formează camera substomatică. Camera substomatică este un spaţiu intercelular
de dimensiuni diferite, delimitat de celule asimilatoare (bogate ȋn cloroplaste).
Celulele stomatice au pereţii inegal ȋngroşaţi:
 pereţii tangenţiali (extern şi intern) sunt puternic ȋngroşaţi;
 peretele tangenţial extern prezintă la periferie ȋn dreptul ostiolei, o ȋngroşare
sub formă de creastă (creastă cuticulară) care proemină spre ostiolă,
delimitând deschiderea ei; peretele tangenţial intern prezintă acelaşi tip de
ȋngroşare dar mai puţin proeminentă;
 peretele ventral (dispus spre ostiolă) şi peretele dorsal (opus ostiolei) sunt
mai puţin ȋngroşaţi.
Mecanismul de închidere-deschidere al stomatei se bazează pe îngroşarea
inegală a pereţilor celulari şi pe modificările de turgescenţă care apar în celulele
stomatice.

ep

cast
cst
pc tg
cl

o csst
1 2

Fig. 1 Stomata la Iris germanica: 1-se observă epiderma şi stomata alcătuită din două
celule stomatice reniforme (imagine apicală); 2-epidermă cu stomate ȋn secţiune
transversală; cas-celule asimilatoare; cast-cameră antestomatică; cct-creastă cuticulară; cl-
cloroplaste; cst-celule stomatice; csst-cameră substomatică; ct-cuticula; ep-epiderma; lum-
lumen (cavitatea celulei); o-ostiol (ă); pc tg-pereţi tangenţiali (extern şi intern) mai
ȋngroşaţi.
 La multe plante celulele stomatice sunt înconjurate de celule anexe (de
forme şi în număr variabil). Stomata ȋmpreună cu celulele anexe ȋnsoţitoare
alcătuiesc un aparat/complex stomatic.
La Zea mays (porumb) stomata (alcătuită din două celule stomatice
heterodiametrice, halteriforme) este ȋnsoţită de două celule anexe triunghiulare
(Fig. 2.1).
La Tradescantia sp. (telegraf) stomata (alcătuită din două celule
stomatice reniforme) este ȋnsoţită de 4 celule anexe de dimensiuni diferite (Fig.
2.2).
Aparatele stomatice sunt de mare importanţă taxonomică: se deosebesc
peste 30 tipuri (la ferigi, gimnosperme şi angiosperme).

2
1
Fig. 2 Aparate stomatice: 1-Zea mays; 2-Tradescantia sp.; ca-celulă(e) anexă(e); cl-
cloroplaste; cs-celulă stomatică; ep-epiderma; leu-leucoplaste; n-nucleu; o-ostiol; pc-
perete celular; pcd-perete celular dorsal; pcv-perete celular ventral.

Peri / trihomi (gr. trichoma=păr):

- sunt prezenţi pe toate organele vegetative şi reproducătoare; plantele cu peri se
numesc plante hirsute, iar cele lipsite de peri se numesc plante glabre.
- cunoaşterea tipurilor de peri este foarte importantă din punct de vedere
taxonomic; forma acestora este foarte caracteristică încât permite identificarea
familiei, a genului şi chiar a speciei;
- perii sunt de două tipuri:
 peri tectori/protectori; sunt peri morţi la maturitate, albicioşi (conţin aer) şi
au rol de protecţie (Fig. 3);
 peri secretori/glandulari, peri vii care secretă anumite substanţe.
Ambele categorii de peri pot fi unicelulari sau pluricelulari, simpli sau
ramificaţi. Perii lipsesc la plantele acvatice şi la conifere.
 1 2 3

Fig. 3 Peri tectori (protectori): 1-păr pluricelular, uniseriat la Pelargonium zonale

(muşcata); 2-peri pluricelulari stelaţi (solzoşi) la Elaeagnus sp. (sălcioară); 3-păr
pluricelular, ramificat/dendroid la Verbascum sp.(lumânărică); ap-axa părului; ep-
epiderma; r-ramificaţii.

Peri absorbanţi:
- se află la nivelul rădăcinii (peri radiculari, radicali) şi se formează din celulele
rizodermei (epiderma rădăcinii) (Fig. 4);
- sunt unicelulari, de formă tubulară/cilindrică şi frecvent sunt neramificaţi (lg =
1,5-2 mm; diametrul = 17- 20 micrometri);
- au o viaţă scurtă (câteva zile) şi se formează permanent acropetal (spre vârf);
- au rol în absorbţia apei şi a sărurilor minerale.
Peri absorbanţi pot fi ȋntâlniţi şi pe frunzele unor plante din Fam.
Bromeliaceae; aceştia absorb apa din atmosferă pentru că sistemul radicular este
nefuncţional.
De asemenea este de semnalat faptul că 70% din plantele lemnoase nu au
peri radiculari, rolul acestora fiind preluat de hife de ciuperci – micorize (mykes
= ciupercă; rhyza = rădăcină).

Exoderma:
- este un ţesut caracteristic rădăcinii, situat sub rizodermă (Fig. 4);
- este alcătuită din 1 - mai multe straturi de celule vii, cu pereţii celulari uşor şi
uniform îngroşaţi, suberificaţi; spaţiile intercelulare sunt reduse sau absente
(Fig. 4).
Din punct de vedere topografic, exoderma se află în zona aspră a
rădăcinii (unde rizoderma este distrusă); se continuă şi în zona piliferă, unde
celulele au pereţii slab suberificaţi.
Exoderma preia funcţia de protecţie a rizodermei în cazul exfolierii
acesteia.
 peri absorbanţi

rizoderma
Fig. 4 Exoderma
exoderma unistratificată la
Ranunculus sp.
(angiosperme
scoarţa dicotiledonate)

Endoderma:
- este un ţesut intern (endo-) întâlnit frecvent la nivelul rădăcinii şi rar la nivelul
tulpinii (tulpini subterane, tulpinile plantelor acvatice) şi frunzei (conifere);
- este un ţesut localizat la periferia cilindrului central (reprezintă zona cea mai
internă a scoarţei);
- este unistratificată, rar bistratificată (monocotiledonate), alcătuită din celule
vii, heterodiametrice, dispuse ordonat, fără spaţii intercelulare; celulele au
pereţii inegal sau uniform îngroşaţi (pteridofite) prin depunere de suberină.
La gimnosperme şi angiosperme dicotiledonate endoderma prezintă la
nivelul rădăcinii ȋngroşări lenticulare Caspary, care apar pe pereţii
laterali/radiari (Fig. 5.1).
La angiospermele monocotiledonate endoderma prezintă la nivelul
rădăcinii ȋngroşări Caspary subformă de potcoavă/forma literei „U”; ȋn acest caz
sunt ȋngroşaţi pereţii laterali şi cei tangenţiali interni (Fig. 5.2).
Rolul endodermei: protejează ţesuturile vii ale cilindrului central şi
orientează circulaţia apei şi a sărurilor minerale (în dreptul fasciculelor
conducătoare lemnoase din cilindrul central, celulele endodermei nu au pereţii
îngroşaţi şi constituie celule de pasaj).
În tulpinile supraterane celulele endodermei sunt lipsite de îngroşări
Caspary, iar la nivelul lor se acumulează amidon; ȋn acest caz endoderma se
numeşte teacă amiliferă.
1 scoarţa 2

ȋngroşări Caspary

endoderma

periciclu

Fig. 5 Endoderma; 1-endoderma cu ȋngroşări lenticulare Caspary la gimnosperme

(Ginkgo biloba) şi angiosperme dicotiledonate; 2-endoderma cu ȋngroşări Caspary sub
forma literei „U” la angiosperme monocotiledonate (Iris germanica)
 Ţesutul caliptral:
- formează caliptra (scufie, piloriză), structură caracteristică rădăcinii;
- rol: protejează vârful vegetativ meristematic al plantelor terestre;
- origine: în caliptrogen (asigură refacerea şi menţinerea caliptrei care se
distruge);
- alcătuire: celule parenchimatice cu pereţii uşor suberificaţi; celulele conţin
amidon (statoliţi) cu rol în menţinerea geotropismului pozitiv al rădăcinii.
La plantele acvatice caliptra este înlocuită de rizomitră; aceasta se
diferenţiază dintr-un meristem caracteristic ce se epuizează complet la formarea
sa; persistă toată viaţa plantei, nu se uzează, nu se reînnoieşte.
La plantele parazite (Cuscuta) caliptra lipseşte.

Ţesuturi protectoare secundare

Rol: oferă organelor ȋn care se formeză protecţie termică şi faţă de agenţii

patogeni.
Suberul (plută) (Fig. 6)
Localizare: suberul se diferenţiază la suprafaţa organelor vegetative
persistente - rădăcină, tulpină, rizomi, tuberculi, la gimnosperme şi
angiosperme.
Origine: ţesut secundar ce rezultă din activitatea felogenului (meristem
secundar).
Alcătuire: celule dispuse radiar, izo- sau heterodiametrice, fără spaţii
intercelulare; pereţii celulari sunt impregnaţi cu suberină.
Suberul este un ţesut impermeabil pentru apă şi gaze, slab conducător de
electricitate, bun izolator termic şi electric. La Quercus suber pluta (suberul) se
exploatează 200 ani; din 10 ȋn 10 ani se extrage suberul.
Suberul intră în alcătuirea peridermei - complex de ţesuturi ce se
diferenţiază în rădăcini şi tulpini cu creştere secundară în grosime, în urma
activităţii felogenului (Fig. 6).
Succesiunea de periderme la care se alătură ţesuturile primare prinse între ele
alcătuiesc ritidomul (gr. rhitis = zbârcitură), ansamblu de ţesuturi primare şi
secundare mortificate cu rol de protecţie a ţesuturilor vii, a ramurilor, tulpini şi
rădăcinii.
 epiderma

suber

felogen
periderm
a
feloderm

Fig. 6 Originea şi alcătuirea peridermei (reprezentare schematică): felogenul

(meristem secundar) generează spre exterior suber şi spre interior feloderm;
succesiunea suber-felogen-feloderm alcătuieşte periderma.

În funcţie de modul de formare al felogenului se deosebesc 3 tipuri de

ritidom:
 Ritidom solzos – se exfoliază sub formă de solzi; ultimul felogen atinge cu
marginile sale felogenul anului precedent sau altfel spus felogenul se
formează sub formă de arcuri (Fig. 7.1). Ex.: Abies, Pinus, Picea, Aesculus
hippocastanum, Platanus sp.
 Ritidom inelar – se exfoliază sub formă de inele; felogenul nou se
diferenţiază circular, sub peridermul vechi, fară a-l atinge (Fig. 7.2).
Ex.: Betula sp., Cerasus avium, C. vulgaris.
 Ritidomul fibros – se exfoliază sub formă de fâşii (Fig. 7.3). Ex.: Vitis
vinifera.

1 2 3
Fig. 7. Tipuri de ritidom după modul de formare al felogenului:
1 – Ritidom solzos; 2 – Ritidom inelar/circular; 3 – Ritidom ȋn fâşii
 Lenticela
Lenticelele (lat. lenticula = lentilă mică):
- sunt „deschideri” ȋn suber cu aspect de butonieră, de mărimi diferite, care se
află ȋn număr variabil/unitatea de suprafaţă (8.2);
- sunt formaţiuni ce asigură schimbul de gaze dintre ţesuturile vii ale plantei şi
mediul extern;
- se formează pe toate organele vegetative peridermice (felogenice): rădăcini
tinere (la baza radicelelor), tulpini, ramuri, petiol, fructe (măr, păr);
Pe tulpinile peridermice lenticelele apar de obicei sub stomate; ȋn această
zonă se formează un felogen al lenticelei care generează un ţesut de umplere
afânat. Acest ţesut nou format exercită o presiune asupra epidermei şi determină
ruperea acesteia. În acest fel sunt facilitate schimburile de gaze cu mediul
exterior. În secţiune transversala, lenticelele apar sub forma unor deschideri sau
fisuri ȋn peridermă (Fig. 8.2).

ţesut de umplere

epiderma
lenticele

suber

felogen

2 feloderm 1

Fig. 8 Lenticela: 1 - fragment de ramură cu lenticele; 2 - lenticela la Sambucus sp.

ȋn secţiune transversală (reprezentare schematică).

3. Sistemul fundamental

Sistemul fundamental cuprinde:

Asimilator (clorenchim)
1. Parenchimuri Aerifer (aerenchim)
Acvifer
De depozitare a substanţelor de rezervă
 Angular
Colenchim Tabular
2. Ţesuturi mecanice Lacunar
Sclerenchim celule izodiametrice = sclereide
(sclerenchim scleros)
celule heterodiametrice = fibre
sclerenchimatice (sclerenchim fibros)

Parenchimurile:
- sunt prezente în aproape toate organele vegetative şi de reproducere ale
plantelor;
- sunt alcătuite din celule vii, izo- sau heterodiametrice, cu pereţi celulari subţiri,
celulozici; celule lasă între ele spaţii de dimensiuni diferite (meaturi, lacune,
canale);
- realizează funcţii legate de procese de nutriţie (ţesuturi trofice).
Originea parenchimurilor: primară (meristeme primare) şi secundară
(cambiu vascular şi felogen).

Parenchimul asimilator (clorenchim):

- este cel mai important ţesut fundamental, fiind implicat în procesul de
fotosinteză;
- este prezent în organele supraterane ale plantelor, în special în frunze şi unele
tipuri de tulpini (tulpini asimilatoare la Equisetum sp./coada calului, Opuntia
sp./limba soacrei ş.a.);
La nivelul frunzei se deosebeşte un parenchim asimilator şi un parenchim
lacunos.

Parenchimul asimilator:
- conţine celule asimilatoare de forme diferite;
- celulele tipice sunt palisadice (fr. palissade=gard), celule heterodiametrice
dispuse perpendicular (Ilex aquifolium, Vitis vinifera, Fagus, Prunus), oblic
(Typha) sau paralel (Elodea canadensis, Leucojum vernum, Veratrum) cu
suprafaţa epidermei. Celulele palisadice tipice sunt tubulare, cilindrice şi au
lungimea de 3-4 ori mai mare decât lăţimea (Fig. 9).
- numărul straturilor de celule palisadice variază în funcţie de specie şi de
condiţiile de mediu de la 1-12 straturi.
 - alte tipuri de celule asimilatoare: de forma literei “L” (Scilla bifolia), cu pereţi
cutaţi (Pinus sp.), ȋn forma literei de “T” (Cycas sp.), bidentate şi sub formă de
trident (Paeonia sp.), sub forma literei “H” (Anemone sp.), celule în formă de
pâlnie la plante ce trăiesc la umbră (Oxalis acetosella, Taxus sp.) etc. (Fig. 9).
Parenchimul asimilator este localizat sub epiderma superioară (frecvent),
inferioară (rar) sau sub ambele epiderme ale frunzei.

1 2 3 4

5 6 7
Fig. 9 Tipuri de celule asimilatoare: 1-celule palisadice tipice (Ilex aquifolium); 2-celule
palisadice oblice (Ornithogalum sp./ceapa ciorii); 3-celule asimilatoare de forma literei “L”
(Scilla bifolia/viorea); 4-celule asimilatoare cu pereţi cutaţi (Pinus sp.); 5-celule asimilatoare
ȋn forma literei de “T” (Cycas sp.); 6-celule asimilatoare bidentate şi sub formă de trident
(Paeonia sp./bujor); 7-celule asimilatoare sub forma literei “H” (Anemone sp.).

Teci clorofiliene (teci asimilatoare perivasculare/perifasciculare):

- sunt alcătuite din celule dispuse radiar ȋn jurul fasciculelor libero-lemnoase din
frunză, ȋn 1 sau mai multe straturi (Fig. 10);
- celulele sunt bogate ȋn cloroplaste, mitocondrii şi amidon primar;
- transportă rapid substanţele organice sintetizate spre vasele conducătoare
liberiene.
Plantele cu teci fasciculare asimilatoare au fost ȋncadrate ȋn plante de tip
C4 (Hatsch & Slack), plante la care primul produs de fotosinteză este o
substanţă cu 4 atomi de carbon (Zea mays, Sinapis sp., Brassica sp., Fam.
Chenopodiaceae, Cyperaceae).
Plantele de tip C3 (Calvin) cu teci asimilatoare sunt mai productive decât
cele C3 fără teci.
 epiderma
superioară

celule asimilatoare
dispuse radiar

lemn
fascicul conducător
libero-lemnos
liber

Fig. 10 Teacă asimilatoare

perifasciculară ȋn frunză de
epiderma Cyperus sp.
inferioară

Parenchimul lacunos:
- este alcătuit din celule sferice, ovale, lobate, cu puţine cloroplaste şi spaţii
intercelulare mari;
- este localizat frecvent sub epiderma inferioară a frunzei, în zona centrală a
mezofilului sau rar sub epiderma superioară a frunzei (în funcţie de tipul
structural de frunză).
Parenchimul asimilator palisadic ȋmpreună cu parenchimul lacunos
formează cea mai mare parte a ţesutului asimilator al frunzei = mezofil.

Parenchimul aerifer (aerenchim):

- este prezent în structura plantelor acvatice şi palustre (Fig. 11);
- conţine spaţii intercelulare mari (lacune şi canale) pline cu aer (Fig. 11);
- rol: acumulează în interiorul canalelor oxigenul necesar respiraţiei; contribuie
la diminuarea CO2 din organism; sporeşte capacitatea plantelor de a pluti în
masa apei;
- canalele aerifere sunt menţinute deschise printr-o serie de structuri care variază
în funcţie de specie (Fig. 12):
 astrosclereide/celule stelate, elemente mecanice ce aparţin sclerenchimului
(Nymphaea alba, Nuphar lutea) (Fig. 12.1);
 cristale de oxalat de calciu: druze, rafide aciculare (Pistia stratiotes)
(Fig. 12.2);
 ţesut diafragmatic = ţesut cu originea în celulele care delimitează canalul,
alcătuit din celule cu pereţi subţiri şi spaţii intercelulare evidente; ocupă ca o
perdea lumenul canalului (Butomus umbellatus (roşăţea), Nuphar lutea
(nufăr galben), Juncus sp. (pipirig, ţipirig) ş.a.) (Fig. 12.3).
 cp ca

ast
cps

ca

1 2

Fig. 11 Parenchim aerifer; 1-Nymphaea alba; 2-Juncus sp.; ast-astrosclereidă; ca-

canal aerifer; cp-celule parenchimatice; cps-celule parenchimatice sub formă de
stea.

1 2

Fig. 12 Structuri care menţin

canalele aerifere deschise: 1-
astrosclereide (Nuphar lutea); 2-cristale
de oxalat de calciu – rafide şi druze
(Pistia stratiotes); 3-ţesut diafragmatic
(Butomus umbellatus);
3 cna-canal aerifer; d-druza; raf-rafide.
 Parenchimul acvifer:
- este un ţesut specializat pentru depozitarea apei;
- se diferenţiază la :
 xerofite (gr. xeros = uscăciune; phyton=plantă), plante adaptate să trăiască în
zone secetoase / cu umiditate redusă / zone aride (cactacee/Fam. Cactaceae);
 halofite (gr. hals = sare; phyton-), plante care se dezvoltă pe soluri sărăturate
(solul are apă dar plantele nu o pot folosi din cauza concentraţiei mari de
săruri) (Salicornia sp.);
 plante cărnoase/suculente: Portulaca, Aloe, Agave, Crassula ş.a.
Celulele acestui tip de parenchim au: pereţii subţiri, celulozici, citoplasma
parietală, plastide incolore, sistem vacuolar bine dezvoltat (sucul vacuolar
conţine mucilagii hidrofile); nu au spaţii intercelulare.

Celule buliforme:
- sunt celule mari, de origine epidermică, sărace ȋn organite dar cu un sistem
vacuolar dezvoltat ȋn care acumulează apa;
- celulele buliforme absorb apa din celulele epidermice sau din mediul extern,
devin turgescente, se umflă şi au aspectul unui burduf, iar limbul se ȋntinde;
când pierd apa limbul se rulează.
Rol: rularea şi derularea frunzelor sau etalarea limbului ȋn perioada de
maximă asimilaţie a frunzelor sau rularea acestuia ȋn perioada de secetă. Ex.:
Fam. Poaceae (Zea mays, Triticum sp., Secale cereale).

Parenchimul de depozitare a substanţelor de rezervă

- conţine totalitatea ţesuturilor care stochează substanţe de rezervă: glucide,
proteine, lipide, săruri minerale, oxalat de calciu ş.a. sub formă de substanţe
ergastice în citoplasmă, amiloplaste, vacuole, perete celular.
- conţine celule vii, cu PC subţiri sau uşor îngroşaţi (impregnaţi cu suberină şi
cutină), celule lipsite de cloroplaste cu sistem vacuolar extins.
- se depozitează substanţe ȋn:
 ţesutul cortical al tulpinii (scoarţa tulpinii): tuberculul de cartof, gulie
(zaharuri, proteine);
 endospermul secundar al seminţelor (poacee/graminee, Ricinus communis);
 cotiledoane (Phaseolus vulgaris, Pisum sativum, Juglans regia);
 endodermă la tulpină (teaca amiliferă).