Baltagul - Mihail Sadoveanu - 1930

Relația dintre personaje - Vitoria Lipan și Gheorghiță

Publicat în anul 1930, romanul „Baltagul” este considerat de majoritatea criticilor literare o
capodopera a literaturii române, fiind un roman tradițional ce recompune imaginea unei
societăți arhaice, păstrătoare a tradițiilor și credințelor aproape milenare ale poporului român,
ale cărei legi nescrise sunt puse în lumină prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan. De altfel,
de-a lungul timpului, criticii literari au remarcat profunzimea romanului, mai exact
generozitatea acestuia în diversitatea interpretărilor, putând fi considerat a fi și un
bildungsroman datorită drumului parcurs de Gheotghiță spre maturizare.
Vitoria este prezentată ca o femeie puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă
gospodăria în lipsa soțului. Este o femeie înstărită, are piei de miel în pod, oi în munte, parale
într-un cofăiel cu cenușă, plătește argatul și pe cei care îi oferă serviciile: preot, negustori,
cârciumari. Aceasta își asumă cu demnitate și hotărâre statutul de văduvă și este respectată în
comunitate. La nivel psihologic și moral, Vitoria este expresia unei credințe străvechi, care se
manifestă într-o anumită structură psihică și înțelegere a vieții și a datinilor. Dovedește în
diferitele împrejurări prin care trece luciditate, inteligență, spirit întreprinzător și practic,
stăpânire de sine. Păstrează tradițiile și respectă regulile comunității, precum și legile
ancestrale, fiind un exemplu al înțelepciunii strămoșești.
Gheorghiță este un personaj în formare. Social, el trece de la statutul de fecior interesat de
hore și șezători, protejat de părinți, la acela de cap al familiei, înlocuitor al tatălui ucis. De la
început se bucură de încrederea părinților, având responsabilități clare în familie, dar are
îndoieli cu privire la asumarea altora noi, care îi depășesc vârsta. Ca bărbat, el are posibilitatea
de a pleca și a cunoaște lumea, Minodora trebuie să rămână lângă casă. Psihologic și moral,
Gheorghiță parcurge un drum al inițierii, învățând să cunoască oamenii și să găsescă puterea de
a acționa conform dreptății. Îndoiala și teama fac loc treptat hotărârii. Dacă la început este
dependent de voința mamei și se simte inferior acesteia, în final acționează independent,
săvârșind actul justițiar.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească
tulburată de crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează
împreună într-o coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.
O secvență semnificativă din care reiese legătură dintre personaje este cea în care Vitoria
și Gheorghiță descoperă într-o râpă osemintele lui Nechifor. Atmosfera este una sumbră,
conturată prin descrieri naturaliste cu scopul de a amplifica tensiunea narativă a acestui punct
culminant. Enumerația surprinde toate elementele acestui cadru, naratorul prezentând
obiectele vestimentare ale lui Nechifor, dar și osemintele acestuia. Reacțiile celor doi sunt
diferite: mama e foarte autoritară, îndemnându-și fiul să coboare în prăpastie, în ciuda ezitării
acestuia. Ea e conștientă de necesitatea experienței morții în procesul de maturizare a lui
Gheorghiță. Totuși, secvența surprinde și vulnerabilitatea mamei, prin replica finală:
Gheorghiță!, simbol al unui gest de rămas bun, dar și al intimității dintre soți, acesta fiind
numele de botez al lui Nechifor. Flăcăul reacționează la această replică întorcându-și capul,
realizându-se astfel, la nivel simbolic, transferul de autoritate de la tatăl decedat la fiu.
O altă secvență sugestivă în ceea ce privește relația dintre cele două personaje este cea a
praznicului. Vitoria îi invită și pe ucigașii soțului său, Bogza și Cuțui, cărora le întinde o capcană
cu scopul de a-i determina să își mărturisească fapta. Vitoria devine naratorul acestei secvențe,
ea istorisind corect și detaliat împrejurările exacte ale uciderii soțului său. Inteligentă, dar și
vicleană, ea se comportă ca un adevărat detectiv, adresându-le celor doi întrebări cu subînțeles,
cu rolul de a-i demasca. Ucigașii cedează acestei presiuni, mai ales sub impactul întrebării
Vitoriei dacă nu cumva baltagul lui Calistrat poartă urme de sânge. Fragmentul se încheie cu
încăierarea dintre Bogza și Gheorghiță, feciorul lovindu-l, la îndemnul mamei sale, pe ucigașul
tatălui cu muchia baltagului în frunte. Dacă până în acest punct băiatul fusese neîndemânatic și
ezitant, încurcându-se chiar și în lanțul câinelui, acum el simte o forță care îl coordonează, semn
al desăvârșirii procesului de maturizare. Mai mult decât atât, scena demonstrează relația de
inițiat și inițiator deoarece Vitoria se comportă ca un adevărat inițiator prin îndemnul adresat
fiului său de a-și răzbuna tatăl, Gheorghiță devenind astfel demn de a purta baltagul.
Titlul romanului se află în directă relație cu conținutul, anticipând tema acestuia:
căutarea adevărului și înfăptuirea dreptății. La nivel denotativ, el desemnează o secure mică cu
două tăișuri. În schimb, la nivel conotativ, baltagul devine un simbol polivalent. Pe de-o parte, e
armă a crimei, fiind instrumentul cu care Calistrat și Cuțui în urma complotului, îl ucid mișelește
pe Nechifor. Pe de altă parte, baltagul are valoarea simbolică de armă justițiară, prin care
Gheorghiță își răzbună tatăl. În plus, în ceea ce o privește pe Vitoria, baltagul e arma cu care
aceasta își dotează fiul înainte de a porni în călătorie, unde va trebui să își demonstreze atât
maturizarea psihică, cât și cea fizică. În momentul răzbunării, băiatul va folosi aceeași armă cu
care a fost ucis tatăl, pentru ca propriu-i baltag să rămână curat, ca simbol al purității acestuia.
La nivel spațial se poate remarca abundența toponimelor, cele mai multe fiind preluate
din realitate, iar altele fiind transfigurate pentru a avea o valoare simbolică. Având ca punct de
plecare Măgura Tarcăului, femeia pătrunde într-un spațiu nou, conturat extrem de precis prin
opriri clare precum Suha, Sabasa, Vatra Dornei, ea integrându-se de fiecare dată și încercând să
respecte obiceiurile locurilor. În călătoria ei, se va confrunta cu cele trei experiențe
fundamentale care coordonează existența umană: botezul de la Borca, nunta de la Cruci și
moartea sub forma găsirii osemintelor lui Lipan în râpă. Astfel, dimensiunea spațială e relevantă
atât pentru tema călătoriei, cât și pentru evoluția relației dintre personaje, cei doi parcurgând
un traseu transformator.
În concluzie, „Baltagul” este un exemplu de roman tradițional românesc din perioada
interbelică, în care se conturează viața comunităților rurale, valorile tradiționale și formarea
caracterelor. De asemenea, tema textului, căutarea adevărului și înfăptuirea dreptății, se
reflectă în relația dintre Vitoria și Gheorghiță, ce conturează nu doar cuplul mamă-fiu, ci și cea
de inițiat-inițiator.