Finantele intreprinderii

TEMA :

GESTIUNEA FINANCIARĂ A
ÎNTREPRINDERII

Specializare: Management in turism

Iaşi, 2013

CUPRINS
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

1. Conceptul de gestiune financiară a întreprinderii………………………………… 3

2. Functia financiara a intreprinderii ………………………………………………. 4
3. Structura financiara a intreprinderii ……………………………………………… 5
 3.1 Structura capitalului întreprinderii ………………………………………………. 7
3.2 . Decizia de investiţii ……………………………………………………………… 8
3.3 Finanţarea investiţiilor……………………………………………………………. 9
4. Amortizarea activelor imobilizate ….…………………………………………….. 10
5. Modalităţi de abordare a echilibrului financiar microeconomic ………………….. 10
6. Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli al întreprinderii……………………. 11
7. Rezultatele finale ale activităţii întreprinderii ……………………………………. 12
Concluzii …………………………………………………………………………. 13
Bibliografie …………………………………………………………………...….. 14

1. Conceptul de gestiune financiară a întreprinderii

Gestiunea financiara a întreprinderii are drept scop de a asigura în mod permanent fondurile
bănesti necesare pentru exploatarea curenta şi pentru achiziţionarea de active corporale şi
necorporale cu costuri cat mai scăzute. Ea poate fi definita ca un ansamblu de decizii şi activităţi
care concureaza la redarea şi ajustarea fluxurilor financiare şi a fondurilor bănesti, dar si la
gospodărirea patrimoniului întreprinderii. Din punct de vedere financiar, termenul gestiune
desemnează un sistem de reguli constând în a nu afecta bugetul unui an decât operaţiunile
materiale executate în cursul acelui an.

2
 Gestiunea financiara cuprinde metode şi criterii de analiza a situaţiei financiare a
întreprinderii precum şi mijloace şi procedee de finanţare, previziuni financiare, buget investitiei
de capital, buget de trezorerie, etc.

Domeniul gestiunii financiare este foarte larg, incluzând:

 gospodărirea activelor corporale şi circulante;

 colectarea capitalurilor şi deciziile de întrebuinţare a acestora pe anumite destinaţii;
 politica rezultatelor financiare şi creşterea economica.

Gestiunea în sens restrâns presupune si studiul deciziilor financiare care pot fi:

- pe termen lung: deciziile de investiţii, financiare şi de dividend (politica financiară);

- pe termen scurt: decizii referitoare la gestiunea ciclului de exploatare (gestiunea stocului,
creanţelor, a datoriilor de exploatare), gestiunea trezoreriei şi gestiunea riscurilor.

Ca expresie operaţională a finanţelor întreprinderii, gestiunea financiară cuprinde un ansamblu

de decizii, operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării şi
utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării şi utilizării rezultatului final, respectiv
profitului.Un obiectiv central al gestiunii financiare îl constituie echilibrul financiar al
întreprinderii. Acesta este influenţat de toate fluxurile financiare din întreprindere.

Starea de echilibru care permite întreprinderii să asigure în orice moment plata datoriilor sale,
se numeşte în sens restrâns lichiditate . Menţinerea lichidităţii întreprinderii depinde in mare
măsură de surplusul monetar generat de rentabilitatea activităţii. Lipsa de rentabilitate sau o
rentabilitate insuficienta pune în pericol lichiditatea şi menţinerea capitalului.

Lipsa de lichiditate, adică încetarea plaţilor este fatala pentru aceste întreprinderi deoarece
împrumuturile bancare se obţin foarte greu şi numai cu garanţii asiguratorii. În general ele
urmăresc o rentabilitate normala, un profit ordinar, pentru a finanţa autofinanţarea. Dacă
autofinanţarea este scăzuta aceste întreprinderi îşi limitează creşterea economica şi puterea de
concurenta. Pe baza gestiunii financiare intreprinderea proiectează previzionarea strategiei
financiare pe termen mediu (2 pana la 5 ani), resursele financiare ce formează capitalul social, alte
surse proprii şi împrumutate pentru a fi angajate în strategia de dezvoltare, modernizare, etc.

În cadrul gestiunii financiare, previziunea operaţionala cuprinde resursele materiale,

resursele financiare. Previziunea resurselor materiale şi financiare se concretizează în bugetul
finanţării investiţiilor,dar şi în bugetul de venituri şi cheltuieli care stabilesc fondul de rulment
necesar al întreprinderii şi investiţiile de capital în active corporale şi în active circulante.

În baza gestiunii şi a autonomiei, intreprinderea participa la raporturi complexe ce se stabilesc

cu alţi agenţi economici pe diferite pieţe dar şi cu organismele de credit şi statale cu personalul
propriu etc.

3
 2.Functia financiara a întreprinderii

Functia financiara este integrata în politica generala a întreprinderii. Functia financiara are
un rol operaţional şi un rol politic. Rolul operaţional implica luarea unor decizii de colectare a
capitalurilor fără de care intreprinderea nu se poate constitui şi funcţiona.

Domeniul operaţional cuprinde:

 încasarea creanţelor asupra clienţilor şi plata furnizorilor;

 gestiunea trezoreriei;
 negocierea creditelor bancare;
 relaţiile cu organisme financiare;
 realizarea operaţiunilor de împrumut.

Rolul politic consta în integrarea constrângerilor externe, sociale, economice şi financiare

care apasă asupra întreprinderii şi de care depinde creşterea şi autonomia acesteia.

Activitatea întreprinderii poate fi redata prin următoarele 3 funcţii:

functia de producţie,
functia de comercializare
functia financiara.

Aceste funcţii se corelează intre ele iar toate la un loc au legături cu fluxurile fizice şi financiare
(aprovizionare, exploatare, comercializare). Toate aceste fluxuri fizice se realizează din resurse
financiare puse la dispoziţia întreprinderii de sectorul financiar.

Functia financiara implica efectuarea a doua categorii de activităţi:

 activităţi cu efecte directe asupra capitalului: emiterea de acţiuni şi vânzarea acestora,

emiterea de obligaţiuni, contractarea de credite şi rambursarea lor, încasări şi plaţi;
 activităţi cu efecte indirecte asupra capitalului: lucrări de contabilitate, analize şi control
care au rol hotărâtor în conducerea întreprinderii şi asupra celorlalte funcţii ale
întreprinderii.

Rolul funcţiei financiare a întreprinderii este de a apăra şi consolida patrimoniul

întreprinderii şi independenta întreprinderii.

Pentru acesta, functia financiara trebuie să realizeze în condiţii de echilibru 3 acţiuni

principale:

 investiţiile, deci creşterea economica

 finanţarea investiţiilor
 realizarea rezultatului financiar şi repartizarea profitului.

Functia financiara a întreprinderii cuprinde următoarele elemente:

4
  analiza financiara
 previziunile financiare
 realizarea operaţiunilor financiare pe termen lung
 decizia de investiţii şi finanţare
 negocierea creditelor
 gestiunea trezoreriei şi a activelor financiare
 politica rezultatelor financiare
 informarea financiara externa
 fiscalitatea întreprinderii

3.Structura financiara a intreprinderii

Prin structura financiara a intreprinderii se înţelege raportul existent intre finanţări pe termen
scurt şi cele pe termen lung. În majoritatea cazurilor intreprinderile nu se finanţează în procent de
100% cu fonduri proprii ci apelează concomitent şi la finanţări externe. Selectarea mijloacelor de
finantare externe şi ponderea acestora în raport cu finanţările interne reprezintă un aspect principal
al politicii financiare a intreprinderii. În acest fel se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie
fata de capitalul permanent dar şi asupra structurii capitalului permanent.

Capitalul permanent se compune din :

 fonduri proprii;
 împrumuturi pe termen mediu şi lung.

Aceste surse acoperă activele imobilizate şi o parte a stocurilor de active circulante sub
denumirea de fond de rulment. Resursele de trezorerie sunt formate din: credite bancare pe termen
scurt+ credite comerciale adică datorii fata de furnizori. Alegerea unei anume structuri financiare
reprezintă o decizie importanta de politica financiara a fiecărei întreprinderi deşi criteriul
rentabilităţii este foarte important.

Decizia în ceea ce priveşte structura financiara tine seama inevitabil şi de elemente cum ar fi :

 suma totala a nevoilor de finanţat;

 natura diverselor trebuinţe;
 volumul resurselor de finantare proprii şi împrumutate;
 gradul de datorare al intreprinderii.

Structura financiara este o variabila care nu depinde numai de întreprindere ci şi de

obiectivele sale de creştere economica, de rentabilitatea scontata sau de riscurile pe care consimte
să şi le asume, ci structura financiara este influenţata de poziţia acţionarilor fata de obiectivele

5
strategice ale intreprinderii fata de bănci sau alţi creditori ca şi de conjunctura economico-
financiare ca: situaţia pieţii financiare la un moment dat, oscilaţiile ratei dobânzii pe piaţa
monetara, devalorizarea monetara, etc. De fapt adoptarea unei structuri financiare este
determinata de creditor care are în vedere riscul la care se expune creditând intreprinderea.

Riscul creditorului poate fi:

 risc de pierdere de capital, când debitorul nu poate rambursa creditul;

 risc de dobânda, când debitorul nu poate plăţi dobânda la termen;
 risc de imobilizări de capital, care exista când debitorul îşi achita obligaţiile la termen.

În ceea ce priveşte criteriul destinaţiei resurselor în alegerea structurii financiare putem

spune ca activele imobilizate care reprezintă nevoi cu caracter permanent este judicios să fie
acoperite cu K permanent în timp ce activele circulante formate în principal din stocuri de materii
prime, materiale, combustibil, mărfuri, din creanţe asupra clienţilor şi diverse lichidităţi primare
pot fi acoperite în măsura posibilităţilor prin fondul de rulment propriu care este un capital
permanent dar şi prin datorii pe termen scurt formate din credite de trezorerie şi din credite
comerciale.

În conformitate cu cele spuse se pot stabili următoarele relaţii:

a) cheltuielile ciclului de exploatare= Fd. Rulment +Resurse de trezorerie

b) Fd. Rulment = K permanent - imobilizări în active corp. şi necorporale (sau) Fd. Rulment
=Active circulante - Resurse de trezorerie
c) K permanent= fd. Proprii+ Datorii pe termen mediu şi lung

Pentru fiecare agent economic este important să-şi adopte decizia de finantare conform
caracterului permanent sau temporar al nevoilor de finantare. Structura financiara a unei
întreprinderi se exprima nu numai ca un raport intre îndatorare şi K propriu ci şi ca raport intre
finanţările pe termen scurt şi cele pe termen lung.

3.1 Structura capitalului întreprinderii

Una din laturile gestiunii financiare este procurarea şi utilizarea capitalului întreprinderii în
vederea realizării obiectului de activitate şi a obţinerii de rezultate finale favorabile.
Capitalul întreprinderii se constituie din diverse surse şi se utilizează conform unei
raţionalităţi proprii, aspecte care influenţează eficienţa generală şi, deci, diferenţierea
întreprinderilor cu acelaşi profil de activitate şi cu un nivel asemănător al capitalului avansat în
circuitul economic. De aceea, structura financiară,costul mediu al capitalului utilizat şi modul de

6
gospodărire în funcţionarea mecanismului financiar al întreprinderii, prezintă o importanţă
deosebită pentru aceasta.
Capitalul întreprinderii, după natura lui se împarte în:
 capital real;
 capital fictiv (financiar).

Capitalul real este cel care îşi găseşte reflectarea în bilanţul întreprinderii, materializat
după sursele de provenienţă în pasiv sau după modalităţile de folosinţă, în activ;
Capitalul fictiv sau financiar care este determinat de capitalul real ca urmare a modului de
circulaţie al instrumentelor prin care se constituie (acţiuni, obligaţiuni) sau instrumentelor prin
care este utilizat (titluri de credit sau efecte comerciale).

Schematic, capitalul real al întreprinderii este reflectat în bilanţ ca în figura nr. 1.1.

Capitalul social constituit la înfiinţarea întreprinderii şi sporit pe parcurs, reflectat într-un

anumit număr de acţiuni, reprezintă, în general, partea preponderentă din capitalul întreprinderii.
Capitalul social poate fi subscris prin aportul în bani şi în natură al asociaţilor şi rămâne în
permanenţă proprietatea acţionarilor.
Primele de capital, rezervele, rezultatele, fondurile proprii constituie o componentă complexă a
capitalului întreprinderii care cuprinde mai multe elemente,precum prime de capital; rezerve
asimilate capitalurilor; rezultatul raportat; provizioane; fonduri proprii.
Aceste elemente, indiferent de destinaţia lor, atâta timp cât nu a apărut nevoia pentru care
s-au constituit, se folosesc pentru finanţarea activelor întreprinderii.
Creditele pe termen mediu şi lung (pe o perioadă mai mare de un an) sunt angajate de
7
întreprindere pentru completarea nevoii globale de finanţare sub forma:
 creditelor bancare pe termen lung şi mediu;
 împrumuturilor din emisiuni de obligaţiuni şi prime de rambursare a acestora;
 sumelor datorate entităţilor afiliate şi entităţilor de care compania este legată prin interese
 de participare;
 altor împrumuturi şi datorii asimilate, precum şi dobânzile aferente acestora.
Capitalurile permanente sunt utilizate pentru finanţarea activelor imobilizate şi a unei părţi din
activele circulante. Structura capitalului permanent oferă informaţii despre politica de îndatorare a
firmei şi a măsurii în care aceasta se fundamentează pe criterii de eficienţă.
Creditele şi datoriile pe termen scurt (pe o perioadă mai mică de un an) reprezintă o
componentă dinamică a capitalului total al întreprinderii, determinată de nevoi temporare de
finanţare, solicitate de ciclul operaţiunilor de exploatare sau financiare, sau ca urmare a politicii de
credit comercial acordat clienţilor.

3.2 Decizia de investiţii

Fiind extrem de importantă în viaţa unei întreprinderi, decizia de investiţii produce

consecinţe concretizate într-un ansamblu de fluxuri de gestiune. Opţiunea pentru investiţii are loc
în situaţia în care se produce o creştere a valorii întreprinderii, respectiv când fluxurile de încasări
actualizate depăşesc costul investiţiei.
Eficacitatea unui proiect de investiţii este apreciată corect dacă sunt evaluate just fluxurile
de lichidităţi (trezorerie) determinate de acesta: fluxuri de ieşire de trezorerie (plăţi), fluxuri de
intrare de trezorerie (încasări), economii de plăţi datorate modului de acţiune a fiscalităţii
întreprinderii. Dacă fluxurile de trezorerie care au loc în faza iniţială sunt mai uşor de estimat fiind
determinate de preţuri şi tarife la echipamente şi servicii, sau în funcţie de creşterea capacităţii de
producţie şi respectiv a cifrei de afaceri, în cazul nevoii suplimentare de fond de rulment de
exploatare, care reprezintă o cotă procentuală din cifra de afaceri, fluxurile de trezorerie care au
loc în perioada exploatării investiţiei, care sunt fluxuri de intrare de trezorerie, se stabilesc pe bază
de previziuni cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate.
Fluxurile de intrare de trezorerie determinate de exploatarea investiţiei, cash-flow-urile
investiţiei cuprind fluxuri de trezorerie propriu-zise şi economii de impozit, datorită modului de
impozitare a profitului întreprinderii.
Opţiunea pentru investiţii presupune selectarea proiectelor de investiţii în funcţie de
rentabilitatea lor, comparând costul acestora cu suma veniturilor nete realizate din exploatarea lor.
Valoarea actualizată netă se stabileşte ca diferenţă între fluxurile de trezorerie viitoare (cash flow-
uri) actualizate, respectiv valoarea lor actuală şi capitalul investit.
Este evident faptul că obiectivul central al investiţiilor este acela de a plasa anumite fonduri
cât mai rentabil posibil. Adeseori însă, apar probleme deosebite, greu de soluţionat sau chiar
practic imposibile, datorită cunoaşterii incomplete şi mai ales imperfecte a tuturor condiţiilor de
desfăşurare a procesului investiţional.

8
 3.3 Finanţarea investiţiilor

Adoptarea deciziei de investiţii pune problema posibilităţilor de finanţare pe care

le are întreprinderea. Finanţarea investiţiilor se realizează din surse interne, prin autofinanţare, sau
din surse externe.

 Sursele interne de finanţare, în ordinea afectării lor pentru plata investiţiilor sunt:
 fondul surselor proprii de finanţare neconsumat la sfîrşitul perioadei precedente;
 amortizarea activelor imobilizate din perioada de realizare a investiţiilor;
 alte sume interne de finanţare: sume din valorificarea materialelor şi pieselor de schimb
 rezultate din casarea imobilizărilor corporale după deducerea cheltuielilor efective cu
lichidarea acestora; sume din vânzarea activelor(ateliere, secţii, fabrici, depozite, magazine
care pot funcţiona independent după deducerea valorii contabile nete a acestora); sume din
vânzarea mijloacelor fixe disponibile (din operaţii de dezinvestire);
 sume repartizate din profitul net pentru dezvoltare.

 Sursele externe de finanţare a investiţiilor sunt:

 creşterea capitalului social prin emisiune suplimentară de acţiuni;
 creditul obligatar;
 creditul bancar pe termen mediu si lung;
 finanţări din partea grupului;
 alocaţii de la buget sau din fondurile speciale de investiţii (fonduri pentru modernizarea
 punctelor de control la vamă, fonduri pentru modernizarea drumurilor şi podurilor, a
sistemului energetic).

Planul de finanţare a investiţiilor daca se întocmeste pentru o perioadă mai mare de timp
este un document mai mult orientativ întrucât cuprinde prognoze cu un grad probabil de realizare
pe când bugetul activităţii de investiţii ca parte a bugetului anual de venituri şi cheltuieli referindu-
se la perioada imediat următoare conţine informaţii cu un grad de realizare ridicat având un
caracter normativ cu sarcini imperative de realizare pentru atingerea obiectivului strategic al
întreprinderii.
Sarcina financiară anuală pentru finanţarea investiţiilor se fundamentează prin intermediul
bugetului activităţii generale, ca parte a bugetului de venituri şi cheltuieli al întreprinderii.
Prin bugetul activitaţii generale se stabilesc, mai întâi, sursele de finanţare a investiţiei
grupate astfel:
• surse proprii;
• alocaţii de la buget;
• credite bancare interne sau/şi externe;
• alte surse.

4. Amortizarea activelor imobilizate

9
 În bilanţul contabil al întreprinderii, activele imobilizate, ca rezultantă a procesului de
investire sunt reflectate la valoarea contabilă netă determinată ca o diferenţă, în funcţie de
următoarele elemente:
suma brută a activelor imobilizate, stabilită în funcţie de costul investiţiilor;
suma amortismentelor datorită deprecierii în timp a activelor imobilizate.
Amortizarea activelor imobilizate se realizează în mod diferit, după cum este vorba de
imobilizări necorporale sau imobilizări corporale
Particularitatea rotaţiei activelor imobilizate constă în aceea că ele participă la mai multe
cicluri de producţie, pe perioada mai multor ani şi, în mod treptat, îşi transferă o parte din valoarea
lor asupra noilor utilităţi create cu acestea, ca urmare a uzurii lor. Temeiul economic sau baza
amortizării activelor imobilizate o constituie aşadar uzura acestora.
În abordarea economică, amortizarea este procesul de repartizare a consumului de capital pe
o perioadă dată. Este vorba, deci, de amortizarea - repartiţie. În această concepţie, amortizarea este
considerată ca un procedeu care permite repartizarea costului unei investiţii pe durata estimată de
exploatare a ei.

5. Modalităţi de abordare a echilibrului financiar

microeconomic

Sursa informaţională ce stă la baza analizei echilibrului financiar microeconomic o

constituie bilanţul ca document sintetic, reprezentativ şi sugestiv al activităţii totale a
întreprinderii. Deşi oferă informaţii extrem de diverse cu privire la resursele de care întreprinderea
dispune şi modul de utilizare a lor, bilanţul contabil nu permite direct stabilirea unui diagnostic
financiar, ci presupune anumite retratări şi regrupări ale unor posturi sau conturi în raport cu
obiectivele urmărite de analiză şi de concepţiile analistului despre noţiunea de echilibru financiar.
În teoria şi practica financiară s-au conturat în timp două abordări ale noţiunii de echilibru
financiar:
abordare lichidativă ce decurge din analiza statică a activităţii întreprinderii şi care
privilegiază noţiunea de fond de rulment;
abordare funcţională ce decurge din analiza în dinamică a activităţii întreprinderii şi care
aduce, în prim plan, noţiunea de nevoie de fond de rulment.

Diferenţa între cele două abordări este redată de scopul analizei, şi anume, surprinderea
echilibrului financiar prin prisma patrimonială a solvabilităţii la un moment dat, sau prin evoluţia
ciclurilor de exploatare.
Pornind de la bilanţul contabil, în funcţie de modalitatea de abordare a echilibrului financiar,
se construieşte un bilanţ financiar care poate fi:
a) bilanţul lichidităţii;
b) bilanţul funcţional.

10
 a) Bilanţul lichidităţii este construit conform opticii creditorilor (bănci sau alţi agenţi
economici) că activele întreprinderii pot să asigure rambursarea datoriilor contractate.
b) Bilanţul funcţional răspunde intereselor unor categorii mai largi de destinatari: investitori,
acţionari, conducători, furnizori, personal. El situează întreprinderea într-un context de
continuitate a exploatării şi nu de lichidare de unde termenul de "funcţional", şi scoate în evidenţă
faptul că nu este suficient de a finanţa activele imobilizate cu capitaluri permanente şi de a avea
astfel un fond de rulment pozitiv, ci trebuie, de asemenea, să se asigure finanţarea nevoii generate
de exploatare, ca o veritabilă investiţie.
Abordarea funcţională se bazează pe teoria ciclurilor, un ciclu definindu-se ca o secvenţă de
operaţiuni având o anumită regularitate şi corespunzând unei funcţiuni a întreprinderii. Se disting
astfel: ciclul operaţiunilor de investiţii, ciclul operaţiunilor curente (de exploatare) şi ciclul
operaţiunilor de trezorerie. Rezultă, deci, că bilanţul funcţional regrupează posturile bilanţiere în
raport cu aceste cicluri evidenţiind pentru fiecare utilizările, resursele şi indicatorii astfel:

Ciclul Utilizări Resurse Indicatori

Investiţii Imobilizări brute Capitaluri proprii(inclusiv
autofinanţarea) FR

Datorii pe termen mediu

şi lung
Exploatare Active circulante Datorii din exploatare NFR
brute
Trezoreria Disponibilităţi Credite bancare curente T

6. Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli al

întreprinderii
Bugetul de venituri şi cheltuieli, ca instrument operaţional de management al întreprinderii
trebuie să realizeze detalierea sarcinilor şi responsabilităţilor prin descentralizare pe scară ierarhică
până la locul în care se fac cheltuielile sau se generează veniturile. Prin coordonarea şi conlucrarea
tuturor secţiunilor organizatorice şi activităţilor întreprinderii trebuie să se asigure obiectivul de
bază stabilit prin politica economico-financiară a acesteia.
Bugetul de venituri şi cheltuieli este apreciat, în primul rând, ca un sistem complex şi corelat
de indicatori economico-financiari care au rolul fie de condiţii ale activităţii, când este vorba de
necesarul de resurse ce trebuie alocat, fie de valori de comandă a utilizării condiţiilor, când este
vorba de nivelul eficienţei scontate. În al doilea rând, bugetul poate fi considerat ca un complex de
acţiuni care se concretizează într-un document final şi care exprimă eficienţa activităţii generale a
întreprinderii prin cumularea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor exerciţiului de la toate
subunităţile considerate ca centre de responsabilitate. Ca atare, bugetul de venituri şi cheltuieli
apare ca un sistem de anexe corelate, ce reflectă obiectivul strategiei economico-financiare a
întreprinderii.
Pentru regiile autonome, societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale

11
cu capital de stat, precum şi institutele naţionale de cercetare - dezvoltare care funcţionează în
baza O.G. nr.25/1995 privind reglementarea organizării şi finanţării activităţii de cercetare -
dezvoltare, aprobată şi modificată prin Legea nr.51/1996, cu modificările ulterioare, precum şi
pentru toţi agenţii economici cu capital privat, Ministerul Finanţelor Publice a stabilit formularele
şi normele metodologice de întocmire a bugetului de venituri şi cheltuieli, pentru a fi în
concordanţă cu prevederile sistemului de contabilitate aplicat.

7. Rezultatele finale ale activităţii întreprinderii

Rezultatul brut al exerciţiului (profit sau pierdere) se determină ca diferenţa între veniturile
totale realizate şi cheltuielile totale efectuate în cursul exerciţiului financiar.
În veniturile totale, reflectate pe feluri de venituri, după natura lor, se includ:
• veniturile din exploatare, care cuprind:
a) venituri din vânzarea de produse şi mărfuri, precum şi din prestări de servicii;
b) venituri aferente costului producţiei, reprezentând variaţia în plus (creştere) sau în minus
(reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de produse şi servicii în curs de
execuţie;
c) venituri din producţia de imobilizări realizată de firmă pentru scopurile sale proprii şi
înregistrată ca imobilizări corporale şi necorporale;
d) venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentru acoperirea diferenţelor
de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte subvenţii de care beneficiază întretrinderea;
e) alte venituri de exploatare (venituri din creanţe recuperate, penalităţi contractuale, datorii
prescrise, scutite sau anulate potrivit legii, venituri din donaţii primite; venituri din vânzarea
activelor şi alte operaţii de capital; venituri din subvenţii pentru investiţii, alte venituri din
exploatare);
• veniturile financiare cuprind:
a) veniturile din imobilizări financiare;
b) veniturile din investiţii pe termen scurt;
c) venituri din creanţe imobilizate;
d) venituri din investiţii financiare cedate;
e) venituri din diferenţe de curs valutar;
f) venituri din dobânzi;
g) venituri din sconturi primite în urma unor reduceri financiare;
h) alte venituri financiare;
• veniturile extraordinare, respectiv din compensaţii primite pentru cheltuieli sau pierderi
din calamităţi sau alte evenimente extraordinare.

In cheltuielile totale, aferente veniturilor realizate, a căror evidenţă se ţine pe feluri de

cheltuieli, după natura lor, se includ:
• cheltuielile de exploatare;

12
 • cheltuielile financiare;
• cheltuielile extraordinare;

Cheltuielile înregistrate de o firmă se pot clasifica în următoarele categorii:

► cheltuieli în totalitate deductibile;
► cheltuieli cu deductibilitate limitată;
► cheltuieli nedeductibile.

În marja brută de autofinanţare nu sunt cuprinse plus sau subvalorile realizate din vânzarea
mijloacelor fixe şi veniturile din exploatare şi financiare realizate ca urmare a anulării
provizioanelor constituite, precum şi veniturile din subvenţiile pentru investiţiile primite şi care se
virează în rezultatul exerciţiului.

Concluzii

In orice societate, economiile si investitiile au jucat un rol deosebit de important, atat la

nivel macroeconomic cat si la nivelul fiecarei persoane sau agent economic. Desigur, exista un
ansamblu de factori care influenteaza deciziile fiecarei persoane sau agent economic de a renunta
la un castig sau avantaj prezent (determinat de utilizarea unor fonduri disponibile in prezent) in
favoarea unui avantaj viitor (determinat de economisirea sau investirea acestor fonduri.
Finanţele pot face, în primul rând , obiectul unei practici de întreprindere, deci implicit şi
explicit obiectul unei acţiuni spre atingerea unui obiectiv bine precizat. Obiectivul primordial este
maximizarea valorii întreprinderii, deci creşterea averii acţionarilor.
Rolul gestiunii financiare este de a stăpâni totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de
atingere a acestui obiectiv.
Gestiunea financiară trebuie să asigure menţinerea performanţelor întreprinderii la un nivel
care să asigure obţinerea unor venituri suficiente pentru a asigura plata furnizorilor de resurse şi
dacă este necesar, să permită restituirea acestor resurse. Obţinerea de către întreprindere a unor
rezultate defavorabile sau insuficiente reflectă o risipire a resurselor, dăunătoare atât pentru
întreprindere cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia naţională.

Bibliografie

13
Berceanu, D - Deciziile financiare ale firmei – Editia a doua, Editura Universitaria,
Craiova, 2006
Sichigea, N.,Drăcea, N.M. - Management financiar, Editura Universitaria, Craiova,
2011
Sichigea, N. - Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universitaria, Craiova,
2010
http://facultate.regielive.ro/cursuri/contabilitate/gestiunea-financiara-a-intreprinderii-
256881.html
Mihaela Onofrei - Finantele intreprinderii ,Editura Universitatii „Alexandru Ioan
Cuza”

14