Biochimie curs nr.

Substante anorganice
Cationi:sodiul, potasiul,calciul, magneziul
Anioni:clorul, iodul
Oligoelemente: Fe,Cu,Mn,Co,Se,Zn,Cr
CATIONI:
SODIUL
Sodiul este un mineral esential, avand rol important in mentinerea functionalitatii
corespunzatoare a organismului. El vine, alaturi de potasiu, in reglarea echilibrului hidrosalin,
influentand astfel direct valorile tensiunii arteriale si volemia, si participand in mod activ la
mentinerea homeostaziei mediului intern. De asemenea, sodiul are rol in mentinerea la parametrii
normali a activitatii musculare si nervoase. Aproximativ 30% din sodiul prezent in corp este
depozitat in oase, restul fiind distribuit in lichidele organismului. Este un constituent de baza al
plasmei sangvine, iar 60% din totalul sau se afla in lichidele extracelulare (cele care scalda
celulele). Prin prezenta sa in concentratie mare in sistemul circulator, influenteaza tensiunea si
are rol anticoagulant. Impreuna cu un alt electrolit important, potasiu, sodiul intervine in
mentinerea valorilor normale ale pH-ului sangvin. Printre alte efecte benefice ale sodiului se
numara si interventia sa in procesul de metabolizare a nutrientilor, cu eliberare de energie pentru
desfasurarea corecta a activitatii organismului, precum si realizarea unei suprafete protectoare
pentru mucoasa gastrica, impiedicand astfel erodarea ei prin actiunea sucurilor digestive acide
(cu aparitia ulterioara a ulcerului gastric).
Surse alimentare de sodiu
Sodiul este un electrolit prezent in majoritate alimentelor, insa in cantitati variate. Cea mai
cunoscuta sursa de sodiu este banala sare de bucatarie (sub forma de clorura de sodiu). Alte surse
naturale de sodiu sunt: laptele, sfecla de zahar, telina si chiar apa plata (concentratia de sodiu
difera, desigur, de la un produs la altul). Sodiul se gaseste si in alimentele procesate care sunt
disponibile in comert, cum ar fi: covrigei, chipsuri de cartofi, si in cantitati importante in
produsele din carne: sunca, bacon, carnati. Supele la cutie, cele instant, ketchupul si sucul de
rosii sunt si ele produse bogate in sodiu. De asemenea, toate produsele de la restaurantele de tip
fast-food au un continut ridicat in sodiu (chiar excesiv). Sodiul este adaugat pe post de aditiv
alimentar intr-o multitudine de produse si sub o gama variata de forme, ca de exemplu: glutamat
monosodic, nitrit de sodiu, bicarbonat de sodiu, benzoat de sodiu. Acesti aditivi condimenteaza
diferite sosuri: de soia, de rosii, de usturoi. In general, datorita faptului ca este atat de raspandit
in natura si se gaseste din abundenta in majoritatea produselor consumate zilnic, nu este necesara
o suplimentare a aportului de sodiu prin folosirea preparatelor sintetice (farmaceutice).
Aportul in exces de sodiu printr-o dieta numita de specialisti hipersodata, are drept efect
instalarea hipernatremiei (tulburare electrolitica ce se caracterizeaza prin cresterea concentratiei
de sodiu din sange). Cauzele aparitiei acesteia sunt: aport insuficient de apa care determina
retentie hidrosalina prin mecanism renal (mai ales in cazul persoanelor in varsta), dieta
necorespunzatoare, bogata in produse ce contin sare. Hipernatremia se manifesta prin letargie,
iritabilitate, cresterea tensiunii arteriale. In cazul persoanelor cu patologie preexistenta, cum ar
fi insuficienta cardiaca congestiva (globala), nefropatii, ciroza, cresterea nivelului de sodiu poate
duce la decompensari, traduse prin instalarea edemelor si, in general, prin agravarea
simptomatologiei. Pacientii cu astfel de probleme medicale trebuie sa fie foarte atenti in ceea ce
priveste consumul produselor bogate in sodiu si sa consulte medicul in vederea intocmirii unui
regim alimentar hiposodat adaptat organismului lor.
Deficitul de sodiu sau hiponatremia, apare cand organismul pierde in exces acest electrolit, prin
urina sau transpiratii (mai rar apare datorita pierderilor prin materii fecale). Astfel de situatii pot
sa apara vara sau dupa desfasurarea unei activitati fizice foarte intense, in cazul in care persoana
nu se hidrateaza corespunzator. Totusi, datorita faptului ca sodiul este atat de raspandit in
alimente, aceste situatii determina mai rar scaderi pana la niveluri patologice ale sodiului.
Pierderi masive de sodiu, cu consecinte grave asupra echilibrului mediului intern apar prin
varsaturi (adesea incoercibile), diaree sau prin utilizarea irationala a diureticelor (medicamente
ce determina eliminarea masiva de apa si sodiu din organism). Simptomele asociate
hiponatremiei includ astenie, incapacitatea de concentrare, tulburari de memorie, greata.

Kaliul (potasiul) - Este principalul cation celular cu rol in excitabilitatea neuromusculara si in

schimburile ionice. Valorile normale ale potasiului se incadreaza intre 3,6-4,8mmol/l. Daca
valorile sunt mai mici, pacientul sufera de diaree/varsaturi, iar daca valorile sunt mai mari,
pacientul sufera de pneumonie, TBC, atac de guta.
EFECTE :
 necesar pentru buna funcţionare a tuturor metabolismelor;
 este necesar pentru transformarea glucozei în glicogen (forma de stocare a glucozei în
organismele animale şi în cel uman);
 este indispensabil integrării azotului în structura proteinelor;
 activează unele enzime importante din metabolismul lipidelor şi al proteinelor (fiind astfel
esenţial pentru creştere);
 stimulează contracţia musculară;
 reglează activitatea neuro-musculară;
 este implicat în sinteza unor hormoni (insulina, glucagonul, hormonul de creştere,
adrenalina şi noradrenalina);
 este un factor de control al ritmului cardiac;
 favorizează oxigenarea creierului (alături de fosfor).
EXCESUL se poate manifesta prin:
 scăderea capacităţii de reacţie la stimuli a nervilor şi a muşchilor (atât pe muşchii
scheletici, cât şi pe cei netezi sau pe cel cardiac);
 slăbiciune musculară până la paralizie; atunci când “prinde” şi musculatura respiratorie,
conduce la lipsa de oxigenare a ţesuturilor;
 hipotensiune arterială;
 palpitaţii, modificări caracteristice ale electrocardiogramei, cu scăderea frecvenţei
cardiace, până la riscul de oprire a inimii în diastolă;
 balonare, constipaţie;
 astenie;
 confuzie mentală;
 diminuarea sau chiar dispariţia reflexelor.
DEFICITUL se poate manifesta prin
 hipoglicemie;
 iritabilitate;
  hiperexcitabilitate neuro-musculară, crampe musculare;
 palpitaţii;
 aritmii cardiace de diferite tipuri, până la fibrilaţie ventriculară, care pot duce chiar la
moartea persoanei;
 sete intensă şi eliminarea unei cantităţi mari de urină;
 apatie, stare confuzională, până la comă.
NECESARUL zilnic: 2-4g/zi
SURSE
Provine în special din alimentele de origine vegetală, dieta zilnică depăşind cu mult aceste nevoi.
Sursele cele mai bogate sunt:
 legumele (în special roşiile şi cartofii; dovlecei, fasole albă, păstăi;
 boabele de cereale, soia;
 seminţele de floarea soarelui;
 fructele (mere, banane, portocale, ananas, grapefruit, struguri, prune uscate, caise);
 altele: drojdie de bere, ciocolată, ciuperci, nuci.
Dacă alimentaţia conţine mai multe produse de origine animală faţă de cele vegetale, consumul
de potasiu scade la jumătate.
CALCIUL
Calciul este cel mai abundent mineral din organismul uman, cu functii structurale atat de
importante incat daca rezervele sale s-ar pierde in intregime, corpul s-ar reduce la o masa tisulara
lipsita complet de forma si consistenta. Acest lucru se datoreaza prezentei calciului in structurile
ce determina arhitectura corpului, cum ar fi scheletul, cartilajele, dintii. Mai precis, 99% din
calciul total este stocat in aceste structuri dure, restul de 1% distribuindu-se in celulele nervoase,
sange, precum si in alte structuri tisulare importante. Calciul este un macromineral de care omul
are nevoie in permanenta. In trecut specialistii considerau ca dieta trebuie fortificata cu calciu
doar pana in jurul varstei de 20-30 de ani, insa studii recente au demonstrat ca necesarul de
calciu se mentine crescut pe tot parcursul vietii, in special in cazul femeilor tinere, care
alapteaza, sau in cazul celor care intra la menopauza. Acesta este unul din motivele pentru care
este important ca aportul sau prin dieta sa se mentina tot timpul la un nivel constant.
Functiile calciului in organism
Calciul este elementul mineral ce indeplineste un rol extrem de important in procesul de crestere
si dezvoltare normala a organismului si in asigurarea functiei reproductive. De asemenea, are rol
in formarea si mentinerea sanatatii dintilor si oaselor, previne aparitia osteoporozei, intervine in
procesul fiziologic de coagulare sangvina, de transmitere nervoasa, contractie si relaxare
musculara, precum si in sinteza si secretia unor hormoni. Calciul asigura mentinerea normala a
ritmului cardiac si favorizeaza captarea anumitor nutrienti de catre celule. Este important in
scaderea nivelului colesterolului si in reglarea tensiunii arteriale, si s-a demonstrat ca
amelioreaza chiar si insomniile.
Majoritatea produselor consumate zilnic contin calciu in proportii variate. Cele mai bogate in
acest mineral sunt, insa, produsele lactate: laptele, iaurtul, branza, untul. In aceste produse calciul
nu numai ca se gaseste in cantitati importante, dar este si intr-o forma usor de absorbit si apoi
utilizat de catre organism. Conform recomandarilor specialistilor, copiii cu varsta intre 1-2 ani ar
trebui sa consume doar lapte integral, avand 4% grasime. Dupa varsta de 2 ani, insa, datorita
continutului ridicat in grasimi al laptelui integral, medicii recomanda inlocuirea acestuia cu lapte
degresat sau semidegresat (in care procentul de grasime variaza intre 0,1-2%). Este de retinut
faptul ca prin scaderea procentului in grasime nu este afectat si continutul efectiv in calciu si
vitamina D. Acest lucru este posibil deoarece calciul nu se afla in continutul lipidic al laptelui,
sau oricarui alt produs lactat. Testele au evidentiat chiar ca laptele degresat are un continut mult
mai ridicat in calciu decat cel integral, tocmai datorita indepartarii grasimilor.Surse excelente de
calciu sunt toate produsele lactate, fie ca este vorba de iaurturi, branzeturi, unt, deserturi pe baza
de lapte (budinci si inghetata), toate aceste produse avand avantajul de a se gasi in comert si in
variantele degresate si semidegresate. Laptele contine, pe langa o cantitate optima de calciu
si fosfor, magneziu si vitamina D, substante ce intervin benefic in procesul de absorbtie propriu-
zisa a calciului, precum si in facilitarea depunerii sale in oase, dinti. Acesta este motivul pentru
care o multime de produse lactate (in special cele destinate copiilor) sunt imbogatite cu vitamina
D.
Specialistii in nutritie recomanda in vederea realizarii unui aport suficient de calciu si consumul
zilnic de vegetale cum ar fi spanacul, broccoli, napi, varza, conopida, telina, mazare, fasole
verde, dar si de produse uscate - alune, nuci, seminte de susan, fasole boabe. De asemenea, tofu,
somonul si sardinele cu oase din conserve, au un continut ridicat de calciu. Deoarece absorbtia si
utilizarea in corp a calciului este influentata de prezenta concomitenta in dieta si a altor vitamine
si minerale, cum ar fivitamina A, D, C, uneori apar situatii in care doar aportul alimentar nu face
fata nevoilor organismului. In aceste situatii se recomanda consumarea de produse fortificate cu
calciu (cum ar fi sucurile de fructe, in special de citrice) sau a produselor farmaceutice pe baza
de calciu. Suplimentele de calciu pot fi consumate mai ales intre mese (pentru o absorbtie mai
eficienta). Insa, datorita procentului relativ scazut de preluare a mineralului, chiar si din acest tip
de preparate, nu se recomanda inlocuirea dietei bogate in vegetale si lactate cu produse
medicamentoase (de exemplu, dintr-un preparat de carbonat de calciu ce contine 600 mg de
calciu se vor absorbi doar 240 mg, adica 40%).
Aportul de calciu trebuie sa satisfaca in mod eficient necesitatile organismului, care variaza in
functie de varsta, sex si starea de sanatate, astfel:
Sugari: 0-5 luni: 210 mg/zi
6-11 luni: 270 mg/zi
Copii: 1-3 ani: 500 mg/zi
4-8 ani: 800 mg/zi
9-18 ani: 1300 mg/zi
Adulti: 19-25 de ani: 1000 mg/zi
51-70 de ani:1200 mg/zi.
Femeile au un necesar de calciu particular:
- cele insarcinate: 1300 mg/zi
- peste 50 de ani: 1500 mg/zi.
Hipercalcemia (concentratia crescuta a calciului in sange) aparuta ca rezultat al aportului
excesiv (peste 2000 mg/zi, de-a lungul unei perioade lungi de timp, poate determina aparitia unor
simptome precum astenia, anorexia (disparitia apetitului), depresie, confuzie, greturi,
varsaturi, constipatie, dureri musculare, cefalee. Complicatiile cronice asociate acestei stari sunt
dezvoltarea de calculi urinari (sau chiar insuficienta renala) si ritmuri cardiace anormale.
Persoanele cu probleme renale (litiaza renala) si cele cu insuficienta cardiaca aflate
intratament cu digitale (cum este digoxina) nu trebuie sa consume suplimente sintetice de calciu
deoarece acestea pot cauza o agravare a evolutiei bolii de fond.
Hipocalcemia este o tulburare electrolitica ce se caracterizeaza prin niveluri scazute ale calciului
seric. Dieta restrictiva in calciu poate determina aparitia acestei probleme, ce se traduce clinic
prin aparitia paresteziilor sau furnicaturilor la nivelul extremitatilor membrelor (deoarece nu se
mai transmite corespunzator influxul nervos), contracturi musculare necontrolate (sub forma
carceilor), frecventa crescuta acariilor dentare. Pe termen lung lipsa calciului determina
aparitia rahitismului (la copii), osteomalaciei si osteoporozei (la adulti).

Magneziul
Magneziul este un macroelement mineral esential organismului prin functiile indeplinite si prin
procentul relativ ridicat pe care il reprezinta in structurile corpului. Organismul adult contine, in
medie, 20-30 de grame de magneziu, peste 50% din acesta fiind in oase (sub forma de fosfat de
magneziu si carbonat de magneziu). Rolurile magneziului sunt predominant metabolice, fiind
implicat in producerea si transportul energiei necesare diverselor procese fiziologice. Este
implicat inproteinogeneza, in metabolismul lipidelor si glucidelor, catalizeaza o mare parte din
reactiile biochimice, are rol in contractia si relaxarea musculara. Printre cele mai cunoscute
functii sunt cele care implica homeostazia calciului si procesul de mineralizare, in care
magneziul are un rol activ, regland echilibrul calcic (prin favorizarea absorbtiei si metabolizarii
acestuia) si impiedica precipitarea lui cu formare de calculi (renali, biliari). Magneziul este
un mineral care, asemanator calciului, are capacitatea de a deprima excitabilitatea
neuromusculara. Din aceasta proprietate deriva efectul lui tranchilizant.
Magneziul este un mineral raspandit in natura, fiind continut in legume verzi, in special in frunze
(spanac, salata verde, urzici, ceapa verde). Cantitati insemnate de magneziu sunt aduse insa si de
produsele din soia (cum ar fi tofu), seminte, nuci, migdale, cereale integrale (orez brun), fasole,
mazare, fructe (avocado, banane, caise deshidratate), smochine, crustacee.
Absorbtia magneziului este redusa in prezenta acidului oxalic, acidului fitic si excesului de
celuloza, precum si in cazul unui regim predominat carnat.
Organismul asimileaza mai bine acest mineral in prezenta vitaminei B6.
Magneziul este un mineral a carui absorbtie intestinala este controlata de catre organism si este
adaptat in permanenta nevoilor. In general, dintr-o dieta echilibrata, mixta, in conditiile unui
necesar normal, organismul preia 30-40% din aport (acest procent insa variaza in functie de
starea metabolica, intre 20-70%). Deoarece utilizarea sa digestiva este in permanenta controlata,
niveluri toxice de magneziu se ating foarte rar si de obicei au ca substrat patologii complexe sau
administrari irationale (mult peste necesar) de suplimente dietetice. Suplimentele nutritionale
continand magneziu nu sunt indicate pacientilor cu probleme renale (insuficiente renale cronice,
litiaze) sau biliare, deoarece concentratia ridicata de magneziu din acestea le poate agrava sau
precipita simptomatologia.
Deficitul de magneziu este si el destul de rar intalnit. Se manifesta de obicei prin cefalee, astenie,
hiperexcitabiliate si somnolenta, tremor muscular, parestezii, labilitate emotionala. Carenta de
magneziu este de obicei expresia unor boli concrete si cu interesare sistemica, cum ar fi ciroza
hepatica, diabetul zaharat (in special in faza de acidoza
diabetica), diareea cronica, alcoolismul cronic, malnutritia si orice alta patologie de natura
digestiva care scade absorbtia (interventii chirurgicale, boli infectioase). Exista medicamente
care pot asocia scaderea magneziului din organism (cum ar fi diureticele). Hipocalcemia este o
alta stare care poate duce la deficitul de magneziu. Carenta de magneziu se manifesta prin 3
categorii de simptome:
- simptome ce apar precoce: iritabilitate, anorexie (scaderea apetitului), astenie, insomnie si
spasme musculare; apar de asemenea si tulburari de memorie, apatie, confuzii si scaderea
capacitatii de asimilare a cunostintelor noi
- deficitul moderat se traduce prin tulburari ale ritmului cardiac si alte modificari de natura
cardio-vasculara
- in carenta severa pacientul are convulsii, crize de tetanie, apatie generala, halucinatii si delir.
Dozele recomandate sunt:
copii 1-3 ani: 80 mg/zi
4-8 ani: 130 mg/zi
9-13 ani: 240 mg/zi
fete 14-18 ani: 410 mg/zi
baieti 14-18 ani: 360 mg/zi
adulti: femei - 310mg/zi
barbati - 400mg/zi
femei in perioada maternitatii: 360-400 mg/zi in timpul sarcinii
320-360 mg/zi in timpul alaptarii.
ANIONI

Clorul - Este principalul anion extracelular cu rol in echilibrul hidromineral al organismului.

Clorul este un mineral esenţial pentru organism, care împreună cu ionul de sodiul este implicat în
metabolismul hidrosalin şi potenţialul membranar. Este principalul anion monovalent foarte
reactiv (elecrtolit negativ) care în corp se găseşte în cantitate de 100 g, din care 75% în spaţiul
extracelular, 25% intracelular. Sângele are aproximativ 96-106 miliechivalenţi la litru (mEq/l) de
clor.
În organism formează săruri acide cu macromineralele (Mg, Ca) şi cu micromineralele (Cu, Fe,
Zn). Alături de cei mai activi canioni monovalenţi (electoliţi pozitivi) de hidrogen, potasiu,
amoniu (NH ) şi sodiu intră în compoziţia sucului gastric, activează amilaza pancreatică, reglează
4

echilibrul acido-bazic şi tensiunea arterială. Denumirea de clor provine de la cuvântul

grecesc χλωρóς (khlôros = verde pal). În corpul uman se află din abundenţă în fluidele care
circulă în jurul creierului, în nervul spinal şi în acidul clorhidric din stomac (0,2 – 0,4%). Ajută
la asimilarea fierului şi a vitaminei B12. Clorurile se absorb foarte uşor la nivelul intestinului
subţire şi sunt eliminate moderat prin urină şi transpiraţie.
Rolul clorului în organism
- esenţial în formarea acidului clorhidric din stomac;
- facilitează digestia alimentelor;
- reglează tranzitul intestinal;
- contribuie la eliminarea deşeurilor;
- ajută activitatea normală a inimii;
- menţine distribuţia şi pH-ul fluidelor corpului;
- contribuie la formarea oaselor, dinţilor, tendoanelor;
- asigură funcţionarea nervilor şi a muşchilor;
- participă la transportul dioxidului de carbon în sânge.
- are acţiune depurativă asupra ficatului;
- ajută la scăderea glicemiei;
- reduce concentraţia ureei şi a acidului uric din sânge;
- reglează nivelul colesterolului;
- contribuie la menţinerea supleţii trupului;
- intervine în buna desfăşurare a activităţilor fizice;
- reduce potenţialul de efort în perioada de odihnă;
- are acţiune antibacteriană puternică.
Doza zilnică recomandată (DZR)
Nu există nici un necesar zilnic de clor stabilit, dar se recomandă un aport mediu adus prin
alimente sau suplimente de 500-800 mg. Femeile însărcinate şi cele care alăptează au nevoie de o
cantitate mărită. O analiză corectă a clorului în organism se face prin determinarea valorii
nivelului seric ce trebuie să fie între 340 -400 mg/100 ml.
Ca si sodiul, clorul este adus în organism sub formă de clorură de sodiu (Na Cl – 61% clor şi
39% sodiu). Cu trecerea timpului toate persoanele ar trebui să reducă doza. Un aport mai mare
este dăunător organismului, pentru că alimentele procesate conţin multă sare ascunsă. Mai poate
fi adus în corp şi sub formă de clorură de potasiu (KCl), în special de persoanele care doresc
scăderea consumului de sodiu şi creşterea nivelului de potasiu din organism.
Surse naturale de clor
Clorul se găseşte în cantitate mai mare în crustacee, peşti marini, alge, măsline. Se mai găseşte în
măcrişul de baltă, salată sălbatică, varză albă proaspătă, sparanghel, spanac, roşii, ridichii,
castraveţi, ţelină, păstârnac, morcovi, ceapă, cartofi, napi, secară, coacăze negre, cireşe, nucă de
cocos, ananas, banane, caise, stafide, căpşune, mango, pepene verde, carne de vită, lapte de
vacă, iaurt, brânză de capră.
Deficitul şi excesul de clor
Carenţa de clor este rară, deoarece alimentaţia asigură necesarul zilnic, dar poate fi produsă de
alcaloze metabolice, diuretice (furosemid), diaree, transpiraţie abundentă, afecţiuni ale
rinichilor. Deficienţa de clor provoacă eliminarea potasiului din organism, dureri de cap,
oboseală, anorexie, anemie, disfuncţii neuropsihice, pierderea părului şi a dinţilor, convulsii,
spasme musculare, conjunctivită, insuficienţă renală, tulburări de creştere la copii.
Mult mai frecvente sunt situaţiile în care uzuala sare de bucătarie (NaCl) folosită în exces duce la
acidoză, la inhibarea activităţii iodului asupra tiroidei, la carenţa flourică ce afectează smalţul
dinţilor, la creşteri mari în greutate şi la apariţia multor boli. Pentru că este de 2,7 ori mai greu
decât aerul, clorul înlocuieşte oxigenul din plămâni şi în concentraţii între 40 – 60 de părţi pe
milion provoacă edem pulmonar şi bronhopneumonie. Dacă ajunge în cantităţi mari (1 000 de
părţi) în alveolele pulmonare este mortal.
Sfaturi utile
Suplimentele nutritive de multivitamine şi multiminerale îţi sunt utile dacă ai o formă uşoară de
diabet, anorexie, probleme digestive sau de tranzit, hipercolesterolemie, ateroscleroză,
paradontită, gută etc.
Dr. C. I. Parhon menţiona că iodul din tratamentul tiroidian scade clorul şi bromul cerebral.
Dacă ai probleme de sănătate cere ajutorul unui medic specialist înainte de a lua suplimente
nutritive. Acestea, ca şi clorurile în exces pot genera probleme în ceea ce priveşte retenţia
fluidelor, tensiunea arterială, buna funcţionarea a inimii şi a altor organe interne .
Din punct de vedere dietetic, utilizeză sarea de mare şi chiar sarea grunjoasă, în defavoarea sării
iodate, pentru a nu provoca dezechilibre în organism. Excesul de sare distruge vitamina E, un
antioxidant foarte puternic ce contribuie la refacerea celulei hepatice.
Hidratarea corespunzătoare te poate ajuta să păstrezi echilibrat nivelul de clor din organism. Ţine
cont de faptul că policlorura din apa potabilă şi clorura de sodiu (sarea) nu sunt surse organice de
clor şi pot fi nocive pentru organism. Un consum sporit de sodiu din alimente (mai mult
iaurt) sau suplimente îţi înlocuieşte flora intestinală distrusă de clorul din apa de la robinet.
Multe studii au arătat că riscul de a face diferite forme de cancer depăşeşte procentul de 90% în
rândul persoanelor care beau apa ce a fost purificată cu clor şi a celor care folosesc constant
clorul în gospodărie ca dezinfectant. Clorul din piscine modifică permeabilitatea mucoasei
respiratorii şi generează infecţii virale şi chiar forme severe de bronşită şi astm, mai ales în
rândul copiilor.
Eşti expus riscului de a inhala acest gaz toxic dacă lucrezi la staţiile de epurare a apei potabile, în
agricultură şi manipulezi insecticide şi dezinfectante, în metalurgie, în minerit, în vulcanizarea
cauciucului.
În cazul în care munca ta este extenuantă, transpiri abundent şi prelungit şi concentraţia de
cloruri din sânge scade şi sub 15 %, se poate instala tetania. În acestă situaţie consumul de sare
este recomandat.

Iodul
Iodul este un oligoelement prezent in organism in cantitati mici, insa este esential pentru
functionarea corecta a glandei tiroide. Organismul uman contine aproximativ 30-40mg de iod,
dintre care 10mg sunt depozitate in tiroida, structura ce prezinta o afinitate deosebita pentru
aceste element. Iodul este necesar pentru mentinerea functionalitatii si
artei metabolismuluicelular in parametrii optimi. Prin corecta desfasurare a proceselor
metabolice, organismul este capabil sa transforme nutrientii in energie. Insa, iodul este
recunoscut pentru rolul sau in sinteza hormonilor tiroidieni (triiodotironina, tetraiodotironina sau
tiroxina), ce apar prin cuplarea acestui oligoelement cu tirozina. Printre alte efecte benefice ale
iodului se numara rolul antiaterosclerotic, antitoxic, antisenescent (prin promovarea functiilor
celulare) si hipotensor.
Cea mai importanta sursa de iod este reprezentata de sarea iodata (reprezinta, de fapt, sare de
masa suplimentata cu iod). Alte produse bogate sunt: fructele de mare si alte produse marine
(peste cod, biban, egrafin, creveti, alge marine ) si produsele vegetale cultivate pe soluri bogate
in iod. Cantitati suficiente sunt si in produsele lactate si oua, mai ales daca animalele sunt hranite
cu furaje bogate in iod.
Deficitul de iod apare in zonele cu soluri sarace in acest mineral sau in populatiile care nu
consuma sare iodata (deloc sau in cantitati minime ce nu fac fata necesarului). Datorita carentei
de iod au loc modificari la nivelul tiroidei, care isi intensifica activitatea in scopul compensarii
deficitului de hormoni. Deoarece organismul sufera in mod real de o carenta cronica de iod,
glanda lucreaza in gol, se va hipertrofia (isi mareste dimensiunile) si va proemina in loja
tiroidiana, devenind vizibila. Astfel apare gusa endemica. Gusa reprezinta, deci, o marire
anatomica a glandei, insotita de o hipofunctie. Pentru a preveni aparitia gusei endemice, medicii
recomanda un consum suficient de sare iodata sau alte produse bogate in iod. Un aport de 60-70
micrograme de iod zilnic este considerat a fi suficient. In Romania gusa este inca o problema de
sanatate importanta, mai ales in zonele muntoase si subcarpatice (datorita saraciei in iod al
solului). Specialistii au observat ca deficitul de iod apare mai frecvent in cazul femeilor decat al
barbatilor si tinde sa fie mai important la femeile insarcinate sau la cele care alapteaza. Iodul
suficient se pare ca se coreleaza cu un efect protector impotriva dezvoltarii unei forme
particulare de cretinism (boala caracterizata prin retard mintal sever). Nu doar solul deficitar in
iod este la baza carentei, ci si consumul exagerat al unor legume ce contin substante chimice
capabile de a impiedica utilizarea iodului de catre tiroida. Astfel de substante pot sa interfereze si
cu sinteza hormonilor tiroidieni in sine, avand acelasi rezultat. Legumele cunoscute ca fiind
bogate in aceste substante sunt brasicaceele: varza, gulia, napii, conopida. Intoxicatia cu iod este
o problema ce apare destul de rar si de obicei, nivelul crescut al iodului determina o reducere a
functiei tiroidiene.
Specialistii considera ca ratia optima de iod pentru un adult tanar sanatos variaza in general intre
100-200 micrograme/zi, cu unele particularitati:
Sugarii: 40-50 micrograme
Copiii: 1-3 ani - 70 micrograme/zi
4-6 ani - 90 micrograme/zi
7-10 ani - 120 micrograme/zi
peste 11 ani - 150 micrograme/zi
Femeile insarcinate - 175 micrograme/zi
Femeile ce alapteaza - 200 micrograme/zi
- 1/4 dintr-o lingura de sare iodata ofera organismului 95 de micrograme de iod
- 200 de grame de peste oceanic - 650 micrograme de iod.
Specialistii recomanda consumatorilor sa achizitioneze si sa utilizeze doar sare iodata si sa
reduca, pe cat posibil, consumul exagerat al produselor gusogene.
OLIGOELEMENTE
Fierul
Fierul reprezinta un macroelement ce se gaseste in toate celulele corpului. Importanta lui in
economia organismului deriva din cantitatea in care se gaseste, 2,5-5 grame si din faptul ca peste
65% din total intra in structura hemoglobinei din hematii (proteina cu rol esential in transportul
oxigenului catre celule si tesuturi). Organismul uman are nevoie de un aport consecvent si
crescut de fier pentru a-si putea indeplini functiile. Fierul trebuie sa existe in permanenta si la un
nivel cat mai ridicat deoarece functiile sale sunt multiple si au interesare plurisistemica, de
exemplu: transporta oxigenul catre tesuturi, transporta diverse substante chimice implicate in
metabolismul energetic, are actiune antioxidanta si este implicat in promovarea cresterii si
dezvoltarii armonioase, in mentinerea imunitatii la niveluri optime si asigurarea functiei
reproductive. Fierul se gaseste in organism in structura hemoglobinei si mioglobinei (proteina
din muschi) si a diverselor enzime hepatice.
Surse alimentare de fier
Principalele surse alimentare sunt carnea (in special cea rosie, dar si cea de pasare si vita),
viscerele (ficat, inima, rinichi), peste si conserve din peste (somon, ton), galbenus de ou, legume
(in special legumele frunze, fructele uscate, fasolea uscata, lintea), dar si cereale integrale, painea
neagra. Fierul este prezent in cantitate mai mica si in carnea de miel si oaie, dar si in diverse
mezeluri. Fierul din produsele vegetale (fructe, legume, cereale) se absoarbe mai greu, insa
organismul poate avea multiple beneficii ca urmare a consumului acestor produse (aport crescut
de vitamine, antioxidanti, minerale si fibre), cum ar fi:
- fructe deshidratate: prune, stafide, caise
- legume: fasole uscata, soia, linte, mazare uscata
- seminte: alune, nuci, susan
- legume verzi: broccoli, spanac, napi, salata verde, praz
- cereale integrale: orez brun, tarate, ovaz, grau.
Absorbtia fierului din vegetale poate fi semnificativ crescuta (de pana la 3 ori) prin combinarea
salatelor, fasolei, cu bucati tocate marunt de carne rosie sau de pui.
Segmentul principal de absorbtie a fierului este duodenul, insa cantitati mici pot trece si prin alte
regiuni (stomac, ileon); absorbtia fierului este facilitata de aciditatea gastrica si de vitamina C.
exista si situatii in care utilizarea digestiva a fierului este diminuata: post rezectie gastrica, in
starile de hipoclorhidrie (caracterizate prin scaderea aciditatii sucului gastric), in prezenta
excesului de grasimi si de celuloza din dieta.
In general, procesul de absorbtie este reglat de nevoia de fier a organismului. Un adult tanar, cu
un regim echilibrat, va absorbi 5-10% din cantitatea totala pusa la dispozitie prin dieta zilnica.
Acest procent creste pana la 20%, chiar, la femeile insarcinate.
Fierul se gaseste in organism sub 2 forme: circulanta si de depozit (cand este incorporat in
proteinele feritina si hemosiderina). Prin realizarea depozitelor, organismul previne eventualele
dezechilibre ce pot sa apara acut. Daca, insa, deficitul de fier este pe termen lung si organismul
este privat in mod constant de aportul acestui element, depozitele se vor epuiza si se instaleaza
carenta de fier. Deficitul de fier are ca principala expresie aparitia anemiei feriprive (un tip
particular de anemie datorat lipsei de fier, in care hematiile sunt de dimensiuni reduse, slab
incarcate cu hemoglobina si oxigen). Clinic anemia se traduce prin astenie fizica marcata,
dispnee, cefalee, iritabilitate, ameteli sau pierdere ponderala, precum si prin scaderea rezistentei
la diverse agresiuni. Persoanele cu risc crescut de a dezvolta carente de fier sunt: femeile in
perioada menstruala (in special daca au un flux abundent), femeile insarcinate sau aflate in
perioada de alaptat la san. De asemenea, sunt expusi dezvoltarii deficitului, pacientii cu
hemoragii intestinale si digestive (ulcer, eroziuni sangerande, boli inflamatorii intestinale),
donatorii de sange, pacientii cu patologie digestiva care scade capacitatea de absorbtie (rezectie
gastrica, tratament antiacid), cu enteropatie glutenica, vegetarienii si atletii de performanta.
Sugarii si copii mici au risc de a se confrunta cu stari anemice atunci cand regimurile alimentare
sunt deficitare in produse fortificate cu fier (mai ales sugarii care incep sa aiba o alimentatie
diversificata). Pana la varsta de 6-8 luni se considera ca rezervele de fier ale bebelusului sunt
suficiente pentru a-l proteja fata de anemii, insa dupa aceasta varsta, parintii sunt sfatuiti sa ii
introduca in meniu suplimente de fier. In cazul sugarilor alimentati la san aceasta suplimentare
nu este intotdeauna necesara, deaorece laptele matern este bogat in fier. Spre deosebire de el,
laptele de vaca are un continut foarte scazut in fier (acesta fiind unul din motivele pentru care
utilizarea lui in alimentatia sugarilor nu este indicata de catre specialisti). In cazul sugarilor
hraniti cu formule de lapte se recomanda utilizarea doar a celor fortificate cu fier. Deoarece
ritmul de crestere al copiilor este foarte rapid si deci au un necesar mult mai ridicat, mai ales
intre 1-4 ani, aportul de fier al acestora ar trebui sa fie suplimentat cu alimente imbogatite
artificial cu fier.
O alta grupa de risc pentru aparitia anemiilor sunt adolescentii, datorita ritmului de crestere
(dezvoltarea cunoaste un peak la aceasta varsta) si regimului alimenatar necorespunzator pe care
sunt tentati sa o adopte.
Excesul de fier
Hipersideremia de cauza alimentara (prin consum in exces de produse bogate in fier), datorita
uimitoarei capacitati a organismului de a-si adapta preluarea digestiva (absorbtia) in functie de
necesar, este foarte rar. Totusi, aceasta situatie poate sa apara mai ales in cazul copiilor daca se
abuzeaza de suplimente nutritive sau de medicamente ce contin mult fier. Aparitia
hipersideremiei este mai frecvent intalnita in cazul pacientilor cu hemocromatoza boala genetica
in care organismul nu este capabil sa regleze absorbtia fierului,Aceasta boala ereditara determina
acumularea de fier in tesuturi, depunerea fiind atat de consistenta incat duce, in unele situatii la
leziuni viscerale, mai ales in ficat si pancreas (cu manifestari de insuficienta hepatica si diabet
zaharat). Tratamentul unei astfel de boli este reprezentat de flebotomie (pacientului i se scoate
efectiv sange, cantitatea fiind comparabila cu cea din cazul donarilor de sange). Pacientul
trebuie sa urmeze si un regim igieno-dietetic strict: fara alcool, vitamina C, carne rosie si
consumul ridicat de calciu si produse ce contin acid oxalic (deoarece acestea scad absorbtia
digestiva). Simptomatologia pacientilor cu exces de fier include: oboseala (astenie), pierderea
apetitului (anorexie), ameteala, greata, varsaturi, hiperpigmentare tegumentara (piele capata o
nuanta gri). Primele acuze ale excesului de fier sunt epigastralgiile, ca expresie directa a afectarii
stomacului prin erodarea mucoasei gastrice. Daca fierul atinge anumite valori critice se poate
ajunge chiar in stare de soc. In aceste situatii rare, dar periculoase, este indicata administrarea
unui chelator de fier, cum este deferoxamina (aceasta indeparteaza fierul in exces, favorizand
eliminarea lui urinara).
Tinand cont de faptul ca absorbtia digestiva a fierului este limitata la 10% din disponibilul
alimentar, inseamna ca aportul trebuie sa fie de 10 ori mai mare decat necesarul organismului.
Femeile insarcinate au un necesar mai crescut de fier, ce poate ajunge la 20-30 de mg in ultimul
trimestru. Postpartum, insa nu este necesar sa se mareasca in mod deosebit aportul (tinand cont
ca in primele luni menstruatia este absenta). Fierul din suplimentele nutritive este sub forma de
fier sulfat (cel mai frecvent folosit), fier fumarat, desi si fier sulfat are acelasi grad de absorbtie si
disponibilitate pentru absorbtie (si are si avantajul pretului, fiind mai ieftin). In unele situatii se
recomanda administrarea suplimentului concomitent cu cea de acid ascorbic.

Seleniul
Seleniul reprezinta un oligoelement ce, in cantitati reduse exercita un efect benefic asupra
sanatatii. Rolurile seleniului in organism sunt descoperiri de data recenta si se pare ca el exercita
un important efect hepatoprotector (formand, alaturi de vitamina E si tiaminoacizi, factorul
hepatic 30). Functiile sale sunt foarte variate: este antioxidant biologic (previne lezarea si
distrugerea celulelor); o serie de date coreleaza seleniul cu scaderea mortalitatii prin cancer
(avand un rol protector). Relatia seleniului cu bolile cardiovasculare nu a fost inca pe deplin
clarificata, rezultatele necesitand inca noi confirmari, se pare insa ca ar ameliora
cardiomiopatiile, ischemiile, sindroamele anemice. Unele studii au demonstrat ca seleniul
stimuleaza productia de anticorpi proprii organismului consecutiv imunizarilor si ca are
capacitatea de a reduce din toxicitatea unor metale precum plumbul, cadmiul, mercurul. Exista
evidente clinice cum ca seleniul ar stimula fertilitatea, mai ales in cazul barbatilor, deoarece
creste rata spermatogenezei si imbunatateste locomotia spermatozoizilor.
Sursele de seleniu prezente intr-un regim mixt sunt reprezentate de vegetale. In plante
concentratia de seleniu reflecta de fapt concentratia mineralului in sol. Alte surse ce ofera seleniu
sunt: pestele, carnea rosie, ouale, puiul, viscerele (ficat, richi) si usturoiul. Carnea animalelor ce
au consumat furaje cu un procent ridicat de seleniu va fi, la randul ei, mai bogata in acest
mineral.Seleniul mai poate proveni si din drojdia de bere, germeni de grau si cereale fortifiate.
Ca si in cazul altor oligominerale, coeficientul de utilizare digestiva este foarte variat (30-70%),
iar forma organica este mult mai usor de absorbit si utilizat de catre organism. Datorita faptului
ca organismul este capabil sa isi adapteze absorbtia conform necesitatilor (in prezenta unei diete
care sa ii permita acest lucru), deficitul de seleniu apare destul de rar. Este intalnit in cazul
pacientilor alimentati parenteral o lunga perioada de timp. Cand apare carenta in seleniu, aceasta
face parte din sindromul Keshan, ce se caracterizeaza in principal printr-o disfunctionalitate
miocardica. Acest sindrom a reprezentat, pana nu demult, o cauza importanta de mortalitate
infantila in China. Acest lucru s-a schimbat in momentul in care manifestarile lui au fost corelate
cu deficitul de seleniu iar copiii au primit suplimente nutritionale ca parte a tratamentului.
Deficitul de seleniu a fost corelat cu inca 2 boli: boala Kashin-Beck (implica afectare articulara
si osoasa) si cretinismul mixedematos endemic (caracterizat prin retard mental sever).
Capacitatea organismului de a absorbi seleniul este mult scazuta cand se asociaza o patologie
digestiva complexa si severa. Excesul de seleniu din organism este ceea ce sta la baza aparitiei
selenozei. Aceasta se manifesta prin fragilitatea fanerelor (caderea parului, friabilitatea si
exfolirea unghiilor), greata, iritabilitate, astenie si asociaza o moderata simptomatologie
neurologica (parestezii). Toxicitatea, desi grava, se instaleaza destul de rar.
Exista o multitudine de preparate sintetice suplimentate cu seleniu, astfel incat sa poata fi
prevenit deficitul alimentar. Cantitatile necesare pot fi exprimate in grame/zi sau micrograme/zi.
Ele variaza in functie de varsta si sunt invariabil mai ridicate la femeile in perioada sarcinii si
alaptatului.
Zincul - Este asociat proteinelor, se gaseste cu precadere in peste, plante cereale. Zincul poate fi
gasit si in urmatoarele surse alimentare: mazare,linte, fasole, carne. Este implicat in procesele de
oxidare ca activator al proceselor enzimatice. Zincul concura la efectele insulinei. Asigura
efectul procreativ masculin. Absorbtia zincului este blocata de cafeina si alcool. Doza zilnica
recomandata este de 7 mg.
Manganul - Este factor activator a numeroase sisteme enzimatice.
Cuprul - Intervine in activitatea enzimelor oxidative si are rol in formarea globulelor rosii
(eritrocitelor).
Cromul - Intervine in procesele de oxidoreducere si in metabolismul intermediar. Potenteaza
efectul insulinei si este implicat in maturarea globulelor rosii.
Molibdenul - Este un activator de enzime implicat in metabolismul glucidic si al aminoacizilor
si in oxidatia biologica.