BUGETUL TREZORERIEI STATULUI

Bugetul Trezoreriei Statului este un document în care se evidenţiază veniturile şi

cheltuielile sistemului de trezorerie, fiind elaborat, administrat, executat de MFP. Bugetul
Trezoreriei este aprobat de Guvern, odată cu proiectul legii bugetului de stat şi are o
structură prestabilită de MFP. Poate fi rectificat pe parcursul anului financiar la
propunerea MFP prin H.G.

La sfârşitul anului bugetar se întocmeşte bilanţul general şi contul de execuţie bugetară,

rezultat putând fi deficit sau excedent, care se reportează în anul următor.

Bugetul general al Trezoreriei alături de contul de execuţie se prezintă pentru aprobare la

Guvern până la 1 iulie anul următor celui de execuţie.

Cheltuielile Trezoreriei Statului cuprind:

 dobânzi;
 comisioane pentru împrumuturi externe guvernamentale;
 dobânzi la disponibilităţi şi depozite la termen;
 comisioane cuvenite băncilor şi Cec-ului pentru unele servicii constând în încasări
de venituri sau altele prestate în favoarea Trezoreriei;
 cheltuieli ocazionate de funcţionarea sistemului Trezoreriei: materiale cu
întreţinerea, chirii, transport, pază, sedii, asigurare cu securitatea, numerar, publicitate,
cheltuieli de capital, alte cheltuieli.

Pe partea de venituri se evidenţiază:

 dobânzi pentru depozite şi plasamente constituite din împrumuturi externe

guvernamentale;
 disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului;
 disponibilităţile în valută din împrumuturi externe pentru finanţarea deficitului
bugetului de stat şi refinanţarea datoriei publice păstrate în conturi deschise la banca
centrală;
 împrumuturi acordate din contul curent general al Trezoreriei Statului;
 dobânzi pentru finanţarea temporară a unor goluri de casă;
 dobânzi pentru întârzieri;
 alte venituri.

RELAŢIA DINTRE TREZORERIA PUBLICĂ ŞI BNR

Trezoreria Statului inclusiv unităţile teritoriale au cont deschis la BNR, astfel:

 Direcţia Generală a Trezoreriei Statului este titulara unui cont curent general al
Trezoreriei Statului deschis la BNR;
 Direcţiile judeţene au conturi curente deschise la sucursalele judeţene ale BNR;
 Trezoreriile operative care pot fi municipale, orăşeneşti, comunale şi a municipiului
Bucureşti au deschise conturi de corespondenţă la trezoreriile judeţene şi la Trezoreria
municipiului Bucureşti.

Contul curent general al Trezoreriei Publice deschis la BNR are rol de:

 agent pentru efectuarea unor operaţiuni gen plasamente din disponibiltăţile

existente în contul curent general al Trezoreriei;
 administrator al contului curent general al Trezoreriei Publice deoarece asigură
evidenţierea unor tranzacţii ale statului, derulate prin acest cont şi informarea periodică a
titularului, direcţiile generale sau direcţiile judeţene.

Conturile curente sunt deschise pe seama MFP şi a unităţilor Trezoreriei din cadrul
direcţiilor generale.

Scopul lor este de a asigura derularea operaţiunilor de încasări şi plăţi în limita

disponibilităţilor existente în conturi.

Acest cont curent general se consolidează zilnic la nivelul centralei Băncii Centrale.
Disponibilităţile contului curent general pot avea ca destinaţie finanţarea temporară a unor
deficite ale:

 bugetului de stat, provenite din anii precedenţi şi nefinanţate prin împrumuturi de

stat;
 bugetului asigurărilor de stat din anii precedenţi până la alocarea sumelor având
aceeaşi destinaţie;
 bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale, bugetului Trezoreriei din anul
curent.

Disponibilităţile din contul curent general rămase după ce a avut loc operaţiunea de
finanţare a acestor deficite sunt utilizate pentru:

 acordare împrumuturi de răscumpărare la scadenţă sau înainte de scadenţă a

titlurilor de stat emise pentru finanţarea sau refinanţarea datoriei publice, cu condiţia să fie
asigurate disponibilităţile necesare pentru efectuarea cheltuielilor în baza destinaţiei
legale;
 acoperirea unor goluri temporare de casă ocazionate de decalajele
venituri/cheltuieli din bugetele derulate prin Trezorerie sau prin fonduri speciale, cu
termen de rambursare în acelaşi exerciţiu financiar;
 efectuarea unor operaţiuni de plasamente prin intermediul unor instituţii
specializate, garantate cu titluri de stat deţinute de ele sau prin soldul creditor al contului
de valută liber convertibilă;
 acordarea unor împrumuturi prin H.G.;
 efectuarea de cumpărări reversibile de tip repo;
 efectuarea de plasamente în titluri de valoare cu risc zero în condiţiile pieţei.
Pentru disponibilităţile rămase în acest cont general, banca centrală acordă o dobândă a
cărui nivel e situat cel puţin la nivelul mediu al dobânzii atrase (Bubid), din ziua respectivă.
Dobânda încasată reprezintă pentru Trezorerie un venit.

SISTEMUL NAŢIONAL DE PLĂŢI

Sistemul actual e rezultanta evoluţiei şi modificărilor legislative, se bazează pe legi

bancare şi acordă posibilitatea băncilor şi Trezoreriei să emită şi să gestioneze
instrumentele de plată.

Atributele legale de control, reglementare, supraveghere revin BNR şi servesc

implementării politicii monetare. În timp s-a modificat importanţa relativă a instrumentelor
şi serviciilor de plăţi prin sistemul bancar.

Sistemul de plăţi reprezintă o parte esenţială a infrastructurii financiare a economiei de

piaţă, având caracteristici distincte, diferite de la o ţară la alta.

În evoluţia sistemului de plăţi românesc se identifică mai multe etape.

În perioada 1990-1995 nu a funcţionat un sistem propriu economiei de piaţă. În plan

monetar, România a fost dominată de numerar, de unde şi dificultăţi în gestionarea masei
monetare, de aici actul normativ emis în 1992 cu titlul de Normă Comună a băncilor
comerciale pentru decontarea cecurilor cu limită de sumă şi o convenţie pentru
decontările prin conturi interbancare. Rezultatul a fost intensificarea decontărilor prin
conturi de corespondent, ocazie cu care a fost afectată şi Trezoreria, 1992 fiin anul în care
aceasta nou înfiinţată devenea participantă la sistemul de plăţi.

Pentru a completa mecanismul, pe lângă reaşezarea arhitecturii sistemului de plăţi, s-a

impus şi necesitatea modernozării instrumentelor de plată, tehnologiile de decontare
folosite până în 1995 fiind decontări pe bază brută şi netă.

Începând din 1995, sistemul de plăţi cuprindea şase subsisteme de transfer interbancar şi
de decontare dependentă operaţional. În acest mod, din 1995, BNR a monitorizat întregul
sistem al participanţilor la efectuarea plăţilor, în scopul creşterii regimului concurenţial în
materie, ceea ce era sinonim cu asigurarea stabilităţii financiare a sistemului.

Rezultatul cel mai concludent l-a constituit Sistemul Naţional de Plăţi la care participau
toate instituţiile financiare ce ofereau servicii de intermediere bancară.

Din 1999, BNR a efectuat o amplă operaţiune de externalizare pentru transferul de fonduri
şi decontări.

În 2000, a devenit operaţional TRANSFOND care a preluat, în calitate de agent al BNR o

mare parte din activitatea bancară.
 Etapele implementării TRANSFOND au privit şi consultarea Trezoreriei în 2001, în 2002
având loc primele operaţiuni de transferuri de fonduri Phare în sumă de 9,5 milioane €.

Pentru operaţiunile derulate, Transfond percepe comisioane tuturor participanţilor, alţii

decât BNR şi Trezoreria Publică, în conformitate cu circularele BNR.

La circuitul de compensare şi decontare finală a operaţiunilor derulate prin Trezoreria

Publică, instrumentul de plată cel mai uzual e ordinul de plată pe baza căruia se determină
soldurile nete zilnice ale băncilor şi Trezoreriei Publice.

Locul acestui sistem l-a luat Sistemul Electronic de Plăţi, care să asigure informarea şi
procesarea în timp real, care utilizează baze de date cu acces online.

OPERAŢIILE BANCARE ALE TREZORERIEI PUBLICE

Una din funcţiile clasice ale Trezoreriei este aceea de bancă a statului, dar Trezoreria nu
are organizare total separată, ci asemănătoare sub aspect funcţional.

Diferenţa esenţială o constituie scopul urmărit. Deşi scopul nu e o obţinerea de profit,

Trezoreria ara ca sarcină gestionarea activelor şi pasivelor, astfel încât din activităţile
desfăşurate să îşi obţină veniturile care să acopere cheltuielile generate. Sub acest aspect,
ea poate fi privită ca orice bancă.

La nivelul Trezoreriei Statului se desfăşoară două categorii de operaţiuni:

 operaţiuni de pasiv (de atragere de resurse);

 operaţiuni de activ (de utilizare a disponibilităţilor neangajate şi care sunt de fapt
extrapolate de la sistemul bancar propriu-zis).

Operaţiunile pasive sunt grupate în:

 operaţiuni de depozit;
 operaţiuni de nedepozit sau non-depozit.

În operaţiunile de depozit se regăsesc sume constituite din conturi curente şi de depozit

ale diverselor persoane conform dreptului, dar şi obligaţiei de a le deschide.

Resursele non-depozit sunt acelea la care se face apel cu titlu de împrumut sau când
resursele depozit nu sunt suficiente.

Sub acest aspect, se spune despre operaţiunile de depozit că sunt venituri ordinare, iar
operaţiunile non-depozit sunt venituri extraordinare.

Acest gen de operaţiuni se regăsesc şi în activitatea băncilor comerciale, diferenţa dintre

ele fiind structura, componenţa lor.
 Resursele de depozit sunt formate din două componente:

 componenta obligatorie;
 componenta voluntară.

Componenta obligatorie are la bază un temei legal care constă în dreptul şi obligaţia de a
deschide astfel de conturi.

În ceea ce priveşte băncile comerciale, componenta obligatorie e formată din conturile

agenţilor economici, care trebuie să îşi deschidă conturile la anumite bănci.

Pentru Trezoreria Statului, componenta obligatorie îmbracă forma:

 conturilor curente ale instituţiilor publice, sub formă că ele au obligaţia să îşi
deschidă conturi la Trezorerie pentru încasările şi plăţile pe care le efectuează, dar şi
interdicţia de a-şi deschide conturi la băncile comerciale;
 conturilor curente ale agenţilor economici, în situaţia în care aceştia livrează
bunuri, prestează servicii sau efectuează lucrări pentru instituţiile publice, ei trebuie
remuneraţi.

Componenta voluntară este mai puţin dezvoltată în România şi constă în depunerile

efectuate de menaje sau agenţi, fără ca ei să fie constrânşi de legislaţia în vigoare.

În ceea ce priveşte băncile, componenta voluntară constă în conturile curente sau de

depozit deschise de ele, la libera alegere.

Caracterul voluntar se manifestă pe două niveluri:

 persoane fizice şi juridice care decid sa îşi deschidă sau nu conturi;

 tipul de bancă la care decid să îşi deschidă conturi.

Pentru Trezoreria Statului, actul juridic îl reprezintă convenţia.

Pentru instituţiile publice, componenta voluntară se manifestă pe un singur nivel, acela de

a-şi constitui sau nu depozitul, întrucât nu au de ales între Trezoreria Srtatului şi sistemul
bancar.

RESURSE DE NEDEPOZIT

Sub aspectul resurselor nedepozit diferenţele sunt semnificative între sistemul bancar şi
cel al Trezoreriei Publice.

Depozitele pe termen scurt de la bănci sau alte instituţii financiare, atrase prin intermediul
procedurilor bilaterale
 Deşi poartă denumirea de depozite, aceste resurse nu aparţin din punct de vedere clasic
acestei categorii de resurse deoarece nu sunt atrase în mod normal de Trezorerie, ci doar
dacă se manifestădeficit de lichidităţi.

Tranzacţiile desfăşurate prin proceduri bilaterale nu sunt anunţate public, ci ca urmare a

negocierilor dintre MFP şi sistemul bancar (băncile comerciale).

Decizia de atragere de depozite este luată în preziua lipsei de lichidităţi sau cel mult în
aceeaşi zi. Limitele de negociere, perioada, nivelul maxim al ratei dobânzii (marja de
negociere) sunt stabilite în aceeaşi zi, în funcţie de condiţiile concrete ale pieţei şi în
funcţie de necesarul de atras în contul curent al Trezoreriei Statului.

Elementul de referinţă în fucţie de care se stabilesc sumele atrase, nivelul dobânzii,

perioada, scadenţa îl reprezintă tabloul Reuters privind nivelul dobânzilor tranzacţionate
pe piaţă (bază de comparaţie). După confirmarea atragerii depozitelor se încheie o
convenţie între MFP şi acea bancă, cu datele tehnice specifice.

EMISIUNI DE CERTIFICATE DE TREZORERIE

Se face dinsticţie între emisiunile de certificate pentru finanţarea deficitului bugetar şi

emisiunile pentru acoperirea necesarului de lichidităţi (gol de trezorerie).

În ceea ce priveşte emisiunile pentru acoperirea necesarului de lichidităţi, acestea sunt

efectuate conform Regulamentului privind opearaţiunile cu titlu de stat emise în formă
dematerializată, aprobată prin ordin comun al BNR, ministrului Finanţelor Publice şi
preşedintelui C.N.V.M. Operaţiunea este autorizată de MFP şi e dată publicităţii cel târziu în
ziua lucrătoare înaintea datei de organizare a licitaţiei.

Certificatele se emit pe o perioadă de 30, 60, 90 zile cu decontare în aceeaşi zi, în ziua
următoare sau la două zile de la data tranzacţiei.

OPERAŢIUNILE REPO

Operaţiunile Repo reprezintă o posibilitate relativ nouă. Sunt importante, dar şi importate
din practica bancară. Nu sunt practicate de Trezoreria Statului, existând rezerve
că, dacă această instituţie publică ar apela la operaţiunile Repo, ar însemna practic să
colateralizeze un împrumut cu activele proprii (titlurile de stat fiind instrumente proprii ale
Trezoreriei).

Acest lucru e interzis prin regulamentul BNR, aspect care ar trebuie să fie armonizat cu
legislaţia comercială, dar şi practicile din alte state.

Formele împrumuturilor pe termen lung sunt:

 obligaţiunile de stat pe piaţa internă şi externă;

 obligaţiunile de stat emise în baza unor acte normative speciale tot pentru piaţa
internă şi externă;
 împrumuturile acordate de instituţiile financiare internaţionale.

Toate aceste operaţiuni nu sunt destinate neapărat realizării unor echilibre pe piaţa
fianciară, ci pentru fianţarea deficitului bugetar şi a datoriei publice şi pentru proiecte de
investiţii prioritare pentru activitatea economică.

Aceste operaţiuni pasive se regăsesc în contul general al Trezoreriei deschis la BNR.

Există o excepţie în ceea ce priveşte disponibilităţile în valută, gestionate de MFP,

provenite din împrumuturi interne şi externe şi destinate pentru finanţarea deficitului de
stat şi datoriei publice. Ele se păstrează în cont la BNR, fiind purtătoare de dobânzi, şi
deci, în afara contului curent general al Trezoreriei Statului.

Destinaţia e a utilizărilor pe măsura necesităţilor, adică extra-trezorerie.